Cincizecimea, punctul de plecare al sfinteniei, si tensiunea ei eshatologica


b) Cincizecimea, punctul de plecare al sfinteniei, si tensiunea ei eshatologica.

Sfantul Apostol Pavel descrie tensiunea aceasta intre sfintenia ca dar si sfintenia ca misiune cu perspectiva eshatologica, astfel: "Deci ne-am ingropat cu El, in moarte, prin Botez; asa incat, dupa cum Hristos a inviat din morti, prin marirea Tatalui, tot asa si noi sa umblam intru innoirea vietii. Caci daca ne-am facut cu El o singura tulpina, intru asemanarea mortii Lui, vom fi partasi si invierii Lui, dandu-ne bine seama ca omul nostru cel vechi a fost impreuna rastignit cu El, ca sa nimiceasca trupul pacatului, asa incat sa nu mai fim robi ai pacatului.

Fiindca cine a murit este slobod de pacat" (Rom. 6, 4-7). Prin sporirea in sfintenia dobandita, inaintam spre inviere. Prin sfintenie, Biserica este pelerina spre cer, ca si credinciosii ei. Sfintenia are un caracter dinamic, nu e o insusire statica. Credinciosul in Hristos este mort trecutului. El e indreptat mereu inainte, el nu traieste nici trecutului, nici prezentului, ci viitorului eshatologic desavasit, ceea ce face din prezent o treapta spre un viitor mai desavasit. Dar el activeaza totusi in prezent si inca in modul cel mai bun cu putinta, pentru ca nu poate inainta la treptele mai inalte daca nu trece prin fiecare treapta prezenta intr-un mod care sa nu-l opreasca la ea sau sa-l faca sa se prabuseasca la treptele peste care a trecut. Jertfa sau moartea cu Hristos este astfel o lucrare permanenta in El; si pentru a-l ajutora in aceasta, Hristos Se transpune si El intr-o stare de jertfa permanenta, nu statica, ci dinamica.

Imprimarea lui Hristos care Se jertfeste si invie in noi este deci si ea o imprimare dinamica. Curatirea de pacatul stramosesc, deci eliberarea vointei din robia lui si salasluirea in ea a libertatii lui Hristos si a puterii ei capabile de a intretine in om o continua miscare spre bine, este un eveniment atat de misterios, atat de ascuns in adancul fiintei noastre, ca el nu se face aratat decat in trecerea lui in fapte ale vointei noastre. Noi cunoastem din partea noastra numai intentia totala de a muri pacatului si de a trai lui Hristos. Dar moartea noastra cu Hristos se arata ca a fost efectiva in Botez prin intalnirea intentiei noastre de a muri cu moartea lui Hristos, prin activarea ei de dupa Botez. Sfantul Marcu Ascetul zice: "Ati putut intelege ca e vorba de curatirea produsa in chip tainic prin Botez, dar care e aflata efectiv prin porunci. Daca botezandu-ne nu ne-am eliberat de pacatul stramosesc, e vadit ca nu putem savasi nici faptele libertatii. Iar daca le putem savasi pe acestea, aratat este ca in chip tainic ne-am eliberat de robia pacatului; "legea duhului vietii m-a slobozit pe mine de legea pacatului si a mortii" (Rom. 8, 2). Dar nesocotind poruncile Celui ce ne-a curatit pe noi, suntem purtati de pacat.""Caci intai ni se da in Biserica universala si prin Botez in chip tainic harul, care locuieste astfel in noi in chip ascuns. Pe urma, pe masura implinirii poruncilor si a nadejdii intelegatoare, acesta se descopera celor ce cred." "Drept aceea, o omule, care ai fost botezat in Hristos, da numai lucrarea, pentru care ai luat puterea, si te grabeste ca sa primesti aratarea Celui ce locuieste in tine."

Hristos ne ramane pururea disponibil, in baza hotaraii ce am manifestat-o la Botez, de a muri pacatului si a vietui cu El, atata vreme cat n-o revocam. Dar ca in orice relatie personala, lucrarea, sau manifestarea de iubire, trebuie sa se efectueze continuu, din ambele parti. Numai afirmandu-ne continuu prin fapte atentia noastra fata de Hristos, ajungem sa ne bucuram de tot ce ne-a dat El potential si de ceea ce la inceput nu cunosteam. Deci toti credinciosii Bisericii sunt sfinti in mod tainic inca din momentul Botezului.

Dar sfanta este si Biserica intrucat prin ea, sau prin incadrarea in ea, devin sfinti. Dar daca sfintenia lor ar ramane mereu ascunsa, nearatata in fapte, ascunsa ar ramane si sfintenia ei. Insa sfintenia lor se face aratata in launtrul ei, prin puterile ulterioare primite de la ea, sau in cadrul ei. In aceasta se face aratata si sfintenia Bisericii. Sfintenia Bisericii este astfel si ea activa. Ea e o scara uriasa in miscare, care urca pe toti si pe care urca toti; pe aceasta scara fiecare se afla la alta inaltime a sfinteniei, in alta apropiere de Dumnezeu, in alt grad strabatut de lumina Lui, de iubirea Lui, pe masura silintelor lui intretinute de puterea lui Hristos manifestata prin Biserica. Cei ce se afla mai sus pun in lumina mai mult sfintenia Bisericii, sau a lui Hristos care sfinteste Biserica. Nici treapta cea mai inalta nu epuizeaza rezervele de sfintenie si de putere sfintitoare ale Bisericii, mai bine zis ale lui Hristos salasluit in Biserica, mediul transmitator al focului infinitei sfintenii a lui Dumnezeu. Prin toti se slaveste Hristos si Biserica, pentru ca prin toti se activeaza sfintenia trupului Sau. Ea e in acest sens "plinirea Celui ce plineste totul in toti" (Efes. 1, 23).

"Cel ce priveste spre Biserica priveste spre Hristos, Care Se cladeste pe Sine insusi si Se mareste prin adaosul celor ce se mantuiesc,"  spune Sfantul Grigorie de Nyssa.315 Fara indoiala, aceasta deosebire de trepte nu creeaza despartiri intre membrii Bisericii, nu creeaza despartiri in Hristos, asa cum treptele si insusirile diferite pe care le au copiii si locurile pe care le ocupa ei in inima mamei, nu creeaza in ea despartiri. Dimpotriva, ea ii tine in unitate si intre ei. Hristos Se cladeste prin gandurile, simtirile si faptele bune ale celor uniti cu El in sensul ca El poate actualiza ca chemare si raspuns la aceste autorealizari ale lor alte si alte rezerve din oceanul puterii si iubirii Sale. Pe langa aceea, bogatia duhovniceasca a celor mai ridicati fiind o bogatie intru smerenie, ii foloseste si pe cei mai putin ridicati. Nici un sfant nu-si afiseaza sfintenia si nu face din ea o bariera in comuniunea cu ceilalti credinciosi.

Dimpotriva, pe masura sfinteniei lui creste si deschiderea lui spre ei. Smerenia sfintilor e atat de accentuata, ca ei nici nu vor sa si-o cunoasca si prin aceasta nu si-o cunosc de fapt, ci e cunoscuta numai lui Dumnezeu si celor ce au ochi curati ca s-o vada si care castiga ei insisi din ea. Ea e atat de ascunsa, incat ceilalti credinciosi trebuie sa faca mari eforturi de ridicare proprie in sfintenie ca sa o cunoasca, fara a deveni invidiosi. Pe langa aceea credinciosii mai ridicati duhovniceste sunt stapaniti de o iubire de oameni corespunzatoare ridicarii lor, iar aceasta se arata in rugaciunea pentru ceilalti si in fapte de smerita slujire, care tin sa treaca neobservate, incat cei ajutati nu se simt umiliti de ele.

Intrucat Botezul e Cincizecimea fiecarui om care intra in Biserica si prin el fiecare poate incepe un drum nou si a devenit o "faptura noua" in miscare de crestere continua,"crestinatatea inaugurata prin Cincizecime, asa cum e certificata de marturia impresionanta a marturisitorilor, martirilor si sfintilor, este mesianica, revolutionara, exploziva. Evanghelia cere un mod de violenta care ia cu sila Imparatia lui Dumnezeu, rapeste cerurile si preface chipul vechi al lumii intr-o noua creatie... Sarea pamantului si lumina lumii, sfintii, uneori vazuti, alteori obscuri si ascunsi, merg inainte si conduc lumea si lumineaza pentru toata umanitatea".

Cu Cincizecimea a inceput o era noua in viata obsteasca a omenirii. Membrii Bisericii in general isi fac o preocupare din iertarea pacatelor, din inlaturarea dezbinarilor si diferentelor intre oameni, din sporirea iubirii, si urca spre Imparatia cerurilor.

Tabloul acesta variat al straduintelor spre sfintenie din Biserica explica de ce Biserica nu poate face o separatie stricta intre sfinti si pacatosi si de ce ea nu lipseste de comuniunea ei pe pacatosi, afara de cei ce contesta invatatura ei, care este insasi norma eforturilor spre sfintenie. Nu stie niciodata daca un pacatos nu va parasi lancezeala lui si nu se va angaja la urcusul scarii, pocaindu-se de viata sa in pacate. In orice caz ea vrea sa tina mereu la dispozitia lui rezerva de putere si de iubire a lui Hristos aflatoare in ea; nu vrea sa-l lipseasca de o comuniune macar exterioara, ca prilej al adancirii ei intr-o comuniune interioara. De altfel pana ce un pacatos vrea sa ramana in Biserica, el nu ramane intr-o comuniune purexterioara cu ea, ci, prin vointa lui de ramanere in ea si deci in legatura cu Hristos cel din ea, ramane si intr-o oarecare comuniune interioara.

Apoi cei aflati pe diferitele trepte ale scarii de sfintenie au motive de nemultumire cu treapta la care se afla, intrucat nu sunt desavasiti. Din punctul acesta de vedere, se pare ca nici unul n-a ajuns si nu se socoteste ajuns la sfintenia desavasita inainte de moarte, de aceea nici unuia nu i se da cununa sfinteniei oficial recunoscuta de Biserica inainte de moarte. In multe de pe treptele cele mai inaintate se afla inca imperfectiuni, scaderi, greseli, mici pacate. E atat de greu de spus de unde incepe o vietuire lipsita complet de asemenea imperfectiuni, sau daca incepe pentru vreunul din membrii Bisericii o astfel de vietuire, cata vreme el n-a depasit miscarea spre infinitatea iubirii si a sfinteniei lui Hristos si n-a intrat in odihna din interiorul ei.

Aceasta nu inseamna, precum s-a vazut chiar din cele spuse, ca toti in Biserica sunt la fel; nu inseamna mai ales ca, data fiind neputinta atingerii desavasirii in lumea aceasta, trebuie sa devenim indiferenti fata de pacat, sau sa credem ca orice efort e zadarnic, pentru ca nu ne ridica in nici cel mai mic grad din pacate, la nici un fel de grad de sfintenie, cum face protestantismul. Acesta este unul din sensurile modului paradoxal in care vorbeste despre starea crestinilor Sfantul Apostol Ioan, declarand pe de o parte ca "sangele lui Hristos ne curateste de tot pacatul", iar pe de alta ca "daca zicem ca pacat nu avem, ne amagim pe noi insine si adevarul nu este in noi" (I In. 1, 7- 8).

Trebuie sa ne aflam intr-o tensiune continua de a depasi cat mai mult pacatele, ridicandu-ne la greseli cat mai mici si marturisind in acelasi timp pe cele ce continuam sa le mai facem si sa le mai avem. Antinomia o rezolvam prin marturisire: "Daca marturisim pacatele noastre, El este credincios si drept ca sa ierte pacatele noastre si sa ne curateasca de toata nedreptatea" (I In. 1, 9).

Dumnezeu, spune Sfantul Ioan Gura de Aur, scrie mereu pacatele noastre, dar mereu le si sterge cu mila Lui.317 El ia in serios pacatele noastre intrucat le scrie sau ia cunostinta de ele, ca reale. Dar ia in considerare si pocainta noastra pentru ele. Caci in pocainta depasim inchiderea in noi insine si intram in comuniunea iubitoare cu El, deci pacatele dispar de fapt, desigur intrucat ne vine in intampinare harul sau iubirea lui Hristos. Dar nu trebuie sa pacatuim intentionat, gandind anticipat ca Hristos ne va ierta prin pocainta. Aceasta ar insemna sa ne obisnuim sa nu mai luam nici pocainta in serios. Aceasta ar insemna a nu fi impinsi numai de neputinta reala a noastra la pacatul pe care-l savasim, ci si de o lipsa de respect fata de Dumnezeu, gandind ca putem profita de mila Lui. Dumnezeu tine seama de neputinta noastra reala, nu de neputinta pretextata. Jertfa lui Hristos s-a adus pentru neputintele noastre, nu pentru intentiile noastre de a profita de ea nesincer, in starea de dupa Botez, cand in mare parte neputintele noastre au fost vindecate, intrucat Hristos cu puterea Lui S-a salasluit in noi.

Paul Evdokimov zice: "Biserica este sfintita cu sfintenia lui Hristos (Efes. 5, 25-27); si in virtutea faptului ca e sursa Tainelor si a sfinteniei ea aduce la existenta comuniunea sfintilor. Totdeauna, prin toata istoria ei, Biserica a definit un concept clar: ea nu e o societate de sfinti desavasiti, sau numai de alesi si de puri. Taina este de a fi in acelasi timp "Biserica celor ce se pocaiesc, a celor pieritori", cum zice Sfantul Efrem, dar si mediul de comuniune intre pacatosi si lucrurile sfinte (Taine), al participarii lor indumnezeitoare la ceea ce este numai sfant."

E de facut o deosebire intre Biserica si membrii ei, desi pe de alta parte ea ii cuprinde  pe ei: ea se constituie din cei ce transcend si din ceea ce se atinge prin transcendere continua. Biserica are, in acest caz, sensul a ceea ce se atinge prin transcendere. Ea e in fiinta ei adanca izvorul sfant pentru membrii ei, avand imprimata in ea pe Hristos cel sfant. Ea e lacul Vitezda, care tamaduieste pe bolnavi, dar nu se molipseste de microbii lor, ci-i dizolva.

"Biserica chiar pe pamant traieste nu o viata pamanteasca, ci una dumnezeiasca si fericita. De aceea numeste in mod sarbatoresc nu numai pe fiecare dintre membrii ei sfant, ci si pe sine insasi in totalitatea ei, sfanta. Aparitia ei vazuta e cuprinsa in Taine, viata ei launtrica, in darurile Duhului Sfant, in credinta, nadejde si dragoste. Ea nu e niciodata desfigurata si nu are lipsa de nici o imbunatatire."

Carti Ortodoxe

Cuprins