Colaborarea libera a omului cu harul


2. Colaborarea libera a omului cu harul

Lucrarea Duhului ca persoana in noi cere colaborarea noastra libera, aratandu-se si in aceasta importanta ce ne-o acorda Dumnezeu ca persoane. Duhul cere sa ne insusim lucrarea Lui si sa ne-o facem proprie printr-o vointa si printr-o lucrare a noastra. Duhul nu forteaza, adica nu anuleaza vointa, pe care tot El, ca Dumnezeu, ne-a dat-o prin creatie. El nu o anuleaza, pentru ca El insusi e liber de toate pasiunile, deci si de pasiunea de a stapani. Libertatea e cea mai proprie caracteristica a Duhului, a Spiritului autentic suprem. "Unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea" (II Cor. 3, 17). Duhul nu e stapanit de nici o vointa de stapanire, El nu vrea sa stapaneasca asupra nici unei persoane, ci vrea sa o elibereze de tot ce o margineste si o stapaneste pentru ca sa-si poata activa toate puterile ei, inaintand in infinitatea vietii dumnezeiesti, in dialogul liber si iubitor cu Hristos. Duhul vrea acordul liber al persoanelor umane, in conducerea lor in infinitatea vietii dumnezeiesti si in vesnica ei noutate. El vrea sa elibereze pe om de pasiunile care il robesc si il tin inchis intr-o repetitie monotona. El vrea sa-l faca liber pentru iubirea lui Dumnezeu, izvor infinit de daruri. Duhul ne ajuta sa ajungem la "libertatea maririi fiilor lui Dumnezeu" (Rom. 8, 21; Gal. 5, 63). El ne face liberi in Dumnezeu pentru iubirea vesnic noua a altor persoane. Prin "libertatea Sa (de pasiuni) ne-a facut Hristos liberi" si ne trebuie un efort ca sa "nu luam iarasi jugul robiei" (Gal. 5, 1). Departe de a ne face robi, numai intrucat ne face liberi, lucrarea Duhului ne da putinta sa ne apropiem de Dumnezeu cel liber, sa ne imprimam de chipul Lui tot mai adanc, sa ne facem asemenea Lui (Efes. 3, 12).

Dar libertatea nu e un capriciu, nu e libertate pentru pacate, care de fapt inseamna robie, ingustare in egoism, in repetitia acelorasi patimi care trec peste libertatea noastra; ea inseamna o eliberare de robia cu aparenta de libertate, de robia care se ascunde cu viclenie  sub masca libertatii.

Libertatea pe care ne-o da Duhul merge mana in mana si creste cu viata spirituala. El e Duhul libertatii, pentru ca e Duhul vietii si, chemandu-ne la libertate si ajutandu-ne sa sporim in ea, ni Se face pricina de viata. "Legea Duhului vietii m-a eliberat pe mine de pacat si de moarte" (Rom. 8, 2).

Sfantul Chiril din Alexandria leaga puterea Duhului de a ne face liberi, de demnitatea Lui de stapanilor de Sine.340 De fapt cine e stapan pe sine e liber. Dar e liber numai cine nu e stapanit de patimi si poate elibera si pe altii de ele.

Libertatea adevarata e robia liber acceptata a binelui, a iubirii altuia, a iubirii fata de altul, a obligatiei benevole fata de binele aproapelui, fata de Dumnezeu care ne cere sa slujim binelui celorlalti si binelui nostru adevarat. Numai in libertatea adevarata, e slujirea adevarata. Exista robia iubirii, care e in acelasi timp adevarata libertate: nu a iubirii trupesti de tine insuti, ci a iubirii binelui tau vesnic si al aproapelui, care are ca baza iubirea de Dumnezeu, singurul in Care e asigurat binele nostru si al tuturor. Binele adevarat nu e niciodata un bine in exclusivitate, ci el sta in relatia libera si iubitoare cu ceilalti. Cine nu slujeste in acest sens pe ceilalti, nu se slujeste nici pe sine. Slujirea lui e numai o aparenta de slujire. El nu slujeste sincer pe altii, ci ca sa si-i aserveasca. La pastrarea acestei libertati, care e una cu robia fata  de Dumnezeu, Cel ce ne face liberi cu adevarat, impotriva falsificarilor ei, Sfantul Apostol Petru ne indeamna zicand: "Traiti ca niste oameni liberi, dar nu ca si cand ati avea libertatea drept acoperamant al vicleniei, ci ca niste robi ai lui Dumnezeu" (II Petru 3, 16; vezi si Gal. 5, 13).

Dupa legea acestei libertati nefalsificate vom fi judecati, adica intrucat am pazit-o (Iac. 2, 12). Caci numai legea acestei libertati ne obliga interior la iubirea de Dumnezeu si desemeni; fara ea ramanem in robia egoismului, care poate lua doar masca libertatii. Legea acestei libertati este "legea desavasita", dar ea consta in implinirea poruncilor iubirii si ea ne va face fericiti prin faptele noastre si prin intiparirea adanca a iubirii in fiinta noastra (Iac. 1, 25).

Aceasta libertate se arata deci in efortul nostru de a nu ne lasa robiti de pasiuni, care totdeauna sunt egoiste, ci de a savasi faptele bune. Ea implica efortul de colaborare cu lucrarea Duhului Sfant. Harul, departe de a ne robi libertatea, ne ajuta sa fim liberi pentru aceasta colaborare. De altfel libertatea colaborarii noastre cu Duhul e implicata chiar in faptul ca harul e o lucrare a Duhului ca persoana si prin ea Duhul vrea sa ne duca la desavasirea iubirii. In insasi colaborarea aceasta cu Persoana Duhului se manifesta si sporeste iubirea dintre noi si El, deci desavasirea noastra. In Occident disputele despre cine e mai tare in relatia dintre har si libertate s-au nascut din conceperea harului ca o forta impersonala. In acest caz, forta impersonala a harului nu poate fi decat sau mai slaba, sau mai tare ca forta omului. Dar intre Dumnezeu ca persoana si credincios ca persoana, nu poate fi o concurenta in manifestarea puterii. Daca harul este manifestare a iubirii lui Dumnezeu cel personal, e firesc ca El sa caute sa trezeasca prin iubirea Lui iubirea noastra libera.

O persoana iubitoare, chiar cand e mai tare, ca in cazul acesta, isi poate limita manifestarea puterii, ca sa dea putinta de manifestare libera partenerului, intrucat voieste iubirea lui. Ea lucreaza nu prin putere, ci prin iubire, care e si ea o putere de iubire pentru cel ce o accepta liber. O persoana care se apropie cu iubire de alta trezeste iubirea acesteia ca manifestare libera. Raportul de iubire este un acord intre doua libertati. Este drept ca precede harul ca manifestare a iubirii lui Dumnezeu; dar nu ca sa ne traga silnic la iubire, ci ca sa ne solicite iubirea si sa ne dea puterea sa simtim iubirea lui Dumnezeu si sa o manifestam pe a noastra, dar lasandu-ne totusi liberi sa raspundem pozitiv sau negativ.

Nu poti deveni liber pentru bine sau pentru iubire, decat in relatie cu alta persoana care te incurajeaza la bine, iti inspira numai nazuinte spre bine si-ti comunica puteri care sporesc puterile tale spre savasirea binelui. Dar aceasta inseamna ca e necesar si efortul propriu pentru a folosi libertatea care-ti este trezita, a o mentine si a o intari, pentru a folosi puterile sporite prin relatia cu persoana cealalta.

Disputele teologice din Occident au pornit de la o notiune foarte echivoca a libertatii: de la pretinsul liber arbitru sau de la libertatea care ar fi absolut neutra si pentru bine si pentru rau. Ele si-au pus problema: in intalnirea gratiei divine cu aceasta libertate, poate invinge gratia sau libertatea? In cazul cand invinge libertatea, aceasta se decide oarecum singura pentru bine; in cazul cand invinge gratia, aceasta libertate e dusa oarecum la bine cu sila (predestinatianism). In nici unul din cazuri nu se realizeaza colaborarea adevarata, sau nu se dobandeste libertatea adevarata, atat prin har cat si prin vointa noastra. O libertate absolut neutra, sau un liber arbitru nu exista insa. Exista numai o libertate care serveste in mare parte raului, o falsa libertate, si o libertate in bine. In omul de sine, data fiind slabiciunea firii sau vointei, libertatea e dusa usor spre cele rele, sau rezista greu ispitelor spre rau. Ea nu se poate decide singura spre o faptuire exclusiv buna. Liberul arbitru, sau libertatea absolut neutra, este o constructie arbitrara a cugetarii noastre. Dar la libertatea in bine, la adevarata libertate nu se poate ajunge fara ajutorul unei persoane superioare, desi e necesar simultan un efort liber din partea celui ajutat. La libertatea adevarata, sau la libertatea in bine, nu ajunge omul nici numai prin sine, nici silit de o persoana superioara.

Libertatea adevarata nu e un apanaj al individului singularizat, nici al celui inchis in imanent, ci al celui care se afla in relatie iubitoare cu Dumnezeu prin Duhul, dar intr-o relatie pentru care primeste pe de o parte ajutorul Lui, pe de alta, depune si el eforturi proprii pentru a ramane si spori inca. In relatia cu Dumnezeu si prin ajutorul Lui, omul nu se instraineaza de sine, ci de abia prin acestea se realizeaza cu adevarat. Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca nici Dumnezeu nu vrea sa sa altereze sau sa stramtoreze firea omului asa cum a creat-o, nici  firea acestuia nu se altereaza in acordul ei cu Dumnezeu care a creat-o, ci de abia prin acest acord ea se realizeaza autentic. "Caci n-a venit (Cuvantul) ca sa altereze firea, pe care ca Dumnezeu si Cuvantul a facut-o; ci a venit ca sa indumnezeiasca firea." "Pentru ca nimic din cele naturale, precum nici firea insasi, nu se opune Celui ce e cauza firii."  Colaborarea cu harul ajuta pe om cu atat mai mult sa-si dobandeasca adevarata  libertate, cu cat harul e energia lui Hristos, prin Care vointa umana a fost cu adevarat restabilita. Omul, colaborand cu harul, se restabileste in umanitatea sa adevarata, dupa asemanarea lui Hristos. Sfantul Maxim zice, completand cuvintele de mai sus: "Si daca (Cuvantul) a avut vointa naturala ca om, a voit cu siguranta acelea pe care El ca Dumnezeu le-a sadit in fire, cand a infiintat-o prin creatie."

Carti Ortodoxe

Cuprins