Iisus Hristos, Arhiereul si Jertfa suprema - Cele trei directii ale slujirii arhieresti a lui Hristos

• « Inapoi
• Inainte »

Iisus Hristos, Arhiereul si Jertfa suprema

a. Cele trei directii ale slujirii arhieresti a lui Hristos. Daca in slujirea de Invatator-Prooroc Iisus Hristos e indreptat in mod direct spre noi, dar implica in ea vointa de a ne lega de Tatal intrucat prin implinirea acestei invataturi noi implinim voia Tatalui, deci cuprinde in ea si o directie indreptata spre Dumnezeu, slujirea de Arhiereu prin care Se aduce ca jertfa pe Sine Insusi e indreptata in mod direct spre Tatal. Totusi implica in ea si o directie indreptata spre oameni, intrucat vrea sa incadreze si pe oameni in ea, deci cuprinde in ea si o directie indreptata spre acestia. Iar intrucat in acest scop Hristos aduce ca jertfa firea umana asumata de El, slujirea aceasta are si o directie si un efect indreptat spre aceasta. Aceste trei directii sunt atat de implicate una in cealalta, incat e cu neputinta sa fie separate; ba chiar nici macar nu se poate cugeta una fara alta. In Sfanta Scriptura si in gandirea Sfintilor Parinti sunt afirmate toate aceste trei directii, in slujirea arhiereasca a lui Hristos. In Epistola catre Evrei se spune: "Intr-adevar, orice arhiereu, fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni, spre cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ca sa aduca daruri si jertfa pentru pacate" (Evr. 5, 1).

Orice inlaturare a vreuneia din aceste directii in slujirea Lui arhiereasca, saraceste intelesul si eficacitatea lucrarii mantuitoare a lui Hristos. Teologia apuseana - catolica si protestanta - eliminand efectul slujirii arhieresti a lui Hristos asupra firii omenesti a Lui si socotind-o numai ca o lucrare de satisfacere a onoarei lui Dumnezeu in numele oamenilor care L-au jignit cu pacatul lor, sau numai ca o ispasire a vinei lor, a eliminat toata preocuparea de restabilire a firii omenesti prin jertfa, intai in Hristos si prin aceasta si in cei ce cred in El, adica tot efortul ascetic, sfintitor si indumnezeitor al jertfei si in general al mantuirii, reducand-o pe aceasta la o simpla operatie juridica, exterioara firii omenesti.

Sfintii Parinti au accentuat atat de mult efectul jertfei indreptat spre restaurarea, sfintirea si indumnezeirea firii omenesti in Hristos si prin ea in toti cei ce cred in El, incat uneori cate un teolog ortodox s-a simtit ispitit sa vada in jertfa mai putin o slujire indreptata spre Dumnezeu, spre slavirea Lui, accentuand mai mult pe cea indreptata spre restaurarea firii omenesti in Hristos si, prin ea, in ceilalti oameni. Aceasta s-a facut din opozitie fata de teologia catolica, care afirma ca pacatul n-a slabit si n-a strambat firea omeneasca, ci L-a jignit numai pe Dumnezeu, deci jertfa nu are ce sa indrepteze in firea noastra, ci doar sa inlature supararea lui Dumnezeu cel jignit, ca firea sa fie iarasi admisa in relatie cu El si impodobita cu etajul darurilor supranaturale; sau, din opozitie fata de teologia protestanta, care recunoaste ca prin pacat nu numai ca Dumnezeu a fost jignit, ci si firea noastra e alterata atat de total incat nu mai poate fi vindecata, ci ajunge sa se obtina, prin ispasirea vinei in fata Lui, promisiunea restaurarii ei in viata viitoare. Din opozitie fata de aceste teorii s-a afirmat din partea cate unui teolog ortodox ca nu se poate admite ca Dumnezeu are vreo suparare pe om din pricina pacatului si ca deci pretinde vreo jertfa pentru iertarea lui; de aceea jertfa nu ar
avea alt rost decat sa refaca firea omeneasca in Hristos si sa castige dragostea oamenilorpentru El si pentru Dumnezeu; chiar aceasta constituie o refacere a firii lor, din pricina imbolnavirii ei in urma separarii de Dumnezeu si a dusmaniei fata de El.

Din tendinta de a intelege starea de pacat a omului aproape numai ca o dusmanie fata de Dumnezeu, nu si ca o suparare a lui Dumnezeu fata de acesta, unii teologi bazandu-se pe texte din Epistolele: II Cor. 5, 18 si Rom. 5, 1, deduc ca Sfantul Apostol Pavel "nicaieri nu spune ca Dumnezeu Se impaca cu omul, ci totdeauna ca Dumnezeu impaca pe om cu Sine". Dar impotriva acestei concluzii s-a invocat textul din Epistola catre Romani 10, 3, unde se spune ca omul se lupta sa-si intareasca "dreptatea lui", iar acesta e un lucru de care Se scarbeste Dumnezeu. "Caci toata dreptatea omului este mai murdara decat orice ura, potrivit Scripturii (Is. 64, 6), care o numeste rautate." Nicolae Cabasila mai zice: "Hristos S-a facut dreptate de la Dumnezeu si rascumparare; si desfiinteaza dusmania in trupul Sau si impaca pe Dumnezeu cu noi." Totusi, pe drept cuvant, un teolog grec zice: "Dar Dumnezeu nu uraste pe copilul Lui nici cand acesta se afla in stare de pacat, ci e scarbit numai de starea de pacat a omului, in care se imbraca si se urateste din pricina aceasta." Din starea aceasta de dusmanie, neplacuta lui Dumnezeu, omul nu poate iesi decat prin jertfa: o jertfa pe care n-o poate aduce el, ci numai Hristos.

Deci intelegerea cea mai cuprinzatoare a jertfei lui Hristos este aceea care vede atat directia ei indreptata spre Dumnezeu, cat si directia ei indreptata spre firea omeneasca asumata de Hristos si, prin ea, spre ceilalti oameni. Aceasta conceptie cuprinzatoare este proprie Sfintilor Parinti, fiind in acord si cu cea a Sfintei Scripturi. Dar faptul ca, prin jertfa adusa Tatalui, Hristos restaureaza si indumnezeieste si firea omeneasca, da si directiei ei indreptate spre Dumnezeu un alt sens decat acela al unei simple satisfactii a onoarei Lui jignite. Dumnezeu nu putea iubi starea de pacat a oamenilor, care e o stare de dusmanie a acestora fata de El. Hristos ca om, indreptand prin jertfa starea de dusmanie a firii omenesti fata de Dumnezeu, castiga chiar prin aceasta iubirea lui Dumnezeu pentru aceasta natura. Sau viceversa: manifestand prin jertfa vointa de a se darui cu totul lui Dumnezeu, natura omeneasca se reface chiar prin aceasta din starea sa bolnava. Sunt doua aspecte nedespartite ale jertfei. Un parinte se bucura de copilul care se reintoarce la respectul fata de el, nu pentru ca isi vede prin aceasta onoarea restabilita, ci pentru ca prin acest respect ce i-l acorda copilul din nou, vede restabilite resorturile morale si chiar ontologice in fiinta copilului. Intr-un cuvant, jertfa serveste restabilirii comuniunii intre Dumnezeu si om. Comuniunea restabilita inseamna insa atat firea omeneasca restabilita din egoismul ei, cat si iubirea lui Dumnezeu manifestandu-se neimpiedicata in vointa ei de a impodobi pe om cu darurile ei, neimpiedicata de egoismul dusmanos al omului. Jertfa omului e necesara pentru restabilirea comuniunii, atat pentru Dumnezeu cat si pentru omul insusi.

Sfanta Scriptura si Sfintii Parinti vad prezente in slujirea arhiereasca si in jertfa lui Hristos toate cele trei directii, in interconditionarea reciproca ce le da sensul amintit. In ce priveste directia catre Dumnezeu, am vazut ce spune Epistola catre Evrei (5, 1, 7). Jertfa lui Hristos implineste jertfele din Vechiul Testament, care erau toate indreptate spre Dumnezeu, desigur in folosul poporului: "El a intrat o singura data in Sfanta Sfintelor, nu cu sange de tapi si de vitei, ci cu insusi sangele Sau, si a dobandit o vesnica rascumparare" (Evr. 9, 12). Dar prin jertfa aceasta adusa lui Dumnezeu, Hristos in acelasi timp Se desavarseste ca om. Iar prin aceasta sfinteste, sau desavarseste si pe ceilalti. Aceasta se intampla si cu jertfele din Vechiul Testament. "Facandu-Se desavarsit, S-a facut tuturor pricina de mantuire vesnica" (Evr. 5, 9). "Caci daca sangele tapilor si al taurilor si cenusa junincii, stropind pe cei spurcati, ii sfinteste spre curatia trupului, cu atat mai mult sangele lui Hristos care, prin Duhul cel vesnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine jertfa fara de prihana, va curati cugetul vostru de faptele cele moarte, ca sa slujiti Dumnezeului celui viu" (Evr. 9, 13-l4).

"Si intru aceasta vointa suntem sfintiti, prin jertfa trupului lui Hristos, odata pentru totdeauna... Caci printr-o singura jertfa adusa, i-a adus la vesnica desavarsire pe cei ce se sfintesc" (Evr. 10, 10, 14). Dar prin cele spuse n-am aratat decat realitatea si necesitatea a doua directii cuprinse in jertfa lui Hristos: cea spre Dumnezeu ca opusa instrainarii omului de El si cea in folosul oamenilor, pentru a-i atrage in aceasta miscare spre Dumnezeu. Am mai mentionat ca amandoua sunt destinate sa restabileasca comuniunea intre Dumnezeu si oameni. Dar inca n-am spus in ce consta continutul interior al jertfei ca directie spre Dumnezeu si semnificatia ei pentru umanitatea asumata de Hristos si motivatia ei prin legatura deosebit de intima cu oamenii.

Continutul mortii lui Hristos ca jertfa indreptata spre Dumnezeu si cu mare efect pentru umanitatea Sa este o totala predare a lui Hristos, ca om, Tatalui. Iar motivatia suferintei implicate in ea din cauza legaturii Lui cu oamenii instrainati de Dumnezeu este adanca si totala compatimire a Lui pentru oameni. Compatimirea aceasta dusa pana la moartea pentru ei, ca predare totala Tatalui, ca sa-i faca si pe ei sa se predea Tatalui, este ea insasi o forta eficienta asupra lor, dar si asupra umanitatii Sale. Compatimirea aceasta e o mare suferinta pentru pacatele lor, dar totusi singura nu-i poate elibera de pacat. Trebuie sa le infuzeze si lor pornirea de a muri si ei egoismului lor, luand putere din moartea Lui in fata Tatalui.

Compatimirea Si-o manifesta Iisus si pe cruce: "Iarta-le lor ca nu stiu ce fac", Il doare nesimtirea si nenorocirea lor, dar aceasta Ii da si putere sa moara pentru a-i scoate din aceasta stare. In Ghetsimani Ii e frica de moarte, dar compatimirea pentru oameni Ii da putere sa invinga frica, desi pe de alta parte si ea Ii produce suferinta. Psihologia lui Iisus a fost prea simplificata, prea dezumanizata in teologia scolastica, fiind redusa la un act de satisfactie juridica singulara. Hristos insa ramane permanent in stare de jertfa in sensul dublu al predarii ca om Tatalui si al compatimirii pentru oameni.

Dar daca noi ne mantuim intrucat ne insusim starea de jertfa si viata noua la care a ajuns prin ea trupul lui Hristos, acest trup jertfit si inviat capata o importanta centrala permanenta in mantuirea noastra, inteleasa ca fiind curatie de pacate si ca iesire din pacat, sau din dusmania fata de Dumnezeu, si ca participare la viata dumnezeiasca. Dar trupul Lui are aceasta importanta centrala permanenta, intrucat e trupul lui Dumnezeu-Cuvantul. Numai asa se umple de toata viata dumnezeiasca; numai asa trupul Lui este inelul incandescent prin care ni se transmite tuturor focul dumnezeiesc care a inlaturat in El moartea si din El se intinde si in noi, pentru a ne lumina, curati si indumnezei si pentru a topi puterea mortii din noi.

Din aceasta se vede ca trupul lui Hristos are aceasta importanta centrala permanenta, intrucat n-a fost jertfit de altcineva, adica fara voia Lui, ci prin insusi subiectul Lui, adica din insasi pornirea Lui, Cel care avea in Sine Dumnezeirea purtata de Ipostasul Cuvantului. Hristos este astfel nu numai Invatatorul si invatatura ipostaziata prin Sine, ci si Arhiereul si Jertfa prin Sine. Primul lucru nu ar fi fost daca nu ar fi fost si al doilea; sau viceversa. Arhiereul e una cu Jertfa. Sau Jertfa e una cu Arhiereul. De aceea este Jertfa culminanta si Arhiereul culminant.

Dar tot de aceea este si invatatorul si invatatura culminanta. Astfel importanta centrala permanenta a trupului lui Hristos depinde de identificarea Lui ca Arhiereu cu calitatea Sa de jertfa. De arhierie e legata deci pozitia de autojertfire. Asa cum Cuvantul intrupat e Cuvantul in Persoana sau vorbitor asa este El si Jertfa in Persoana, Jertfa care Se jertfeste, "Jertfa vie", cum se spune intr-un tropar bisericesc. Calitatea simultana de Arhiereu si de jertfa nu sunt asociate accidental cu Persoana Sa, ci sunt expresia Persoanei Sale Insesi ca Fiu al lui Dumnezeu intrupat pentru noi. Daca omul e facut in general sa fie jertfa vie adusa de el insusi lui Dumnezeu, Ipostasul intrupat al Cuvantului realizeaza prin excelenta aceasta calitate, fiind jertfa suprema si Arhiereu suprem prin excelenta. Primind sa Se faca om, Fiul lui Dumnezeu a primit sa Se faca Arhiereul suprem al nostru si jertfa suprema pentru noi, adica a primit sa ofere trupul Sau intru totul lui Dumnezeu si prin aceasta sa-l invie pentru a-l darui ca un aluat al invierii noua oamenilor prin unirea noastra cu El. El nu e Arhiereu in calitate de Dumnezeu.

Caci Arhiereul slujeste lui Dumnezeu. Dar nu e Arhiereul suprem decat pentru ca e si Dumnezeu, pentru ca poate fi astfel Mijlocitorul deplin eficient intre oameni si Dumnezeu, pentru ca face pe Dumnezeu pricinuitor al invierii din moartea cea acceptata ca jertfa. Iar putinta daruirii Sale depline ca om lui Dumnezeu e implicata in calitatea Sa de Fiu al lui Dumnezeu, Care Se afla din veci intr-o ascultare filiala fata de Tatal.

Sfantul Chiril din Alexandria zice: "Trebuie sa stim ca nici despre Fiul Insusi, Cuvantul lui Dumnezeu Tatal, nu s-ar spune ca slujeste ca preot (iJerateuvein) si ca ar fi in starea liturgica, daca nu s-ar intelege ca S-a facut ca noi si, precum a fost numit Prooroc si Apostol pentru omenitatea Sa, asa a fost numit si Preot. Caci cele ale slujitorului se cuvin chipului slujitorului. Iar aceasta este golirea (chenoza). Caci Cel ce Se afla in chipul si egalitatea Tatalui, Caruia Ii stau inainte si Serafimii de sus, Caruia Ii liturghisesc (Ii aduc slujba sfanta) mii si mii de ingeri, cand S-a golit pe Sine se spune ca S-a si aratat liturghisitor al celor sfinte si al Cortului adevarat. Atunci S-a si sfintit cu noi Cel ce-i mai presus de toata zidirea. "Caci Cel ce sfinteste si cei ce se sfintesc, dintr-unul sunt toti. Pentru care pricina nu Se rusineaza sa-i numeasca pe ei frati, zicand: "Vesti-voi numele Tatalui, fratilor Mei" (Evr.
2, 11, 12; Ps. 21, 23). Deci Cel ce sfinteste ca Dumnezeu, cand S-a facut om si S-a salasluit intre noi si a fost frate dupa omenitate cu noi, atunci se spune si ca S-a sfintit. Deci trebuinta de a fi Preot si de a fi sfintit tine de coborarea in trup."

A se remarca stransa corelatie intre lucrarea sfintitoare a lui Dumnezeu si lucrarea preoteasca prin care se obtine lucrarea sfintitoare a lui Dumnezeu. E corelatia intre daruirea de sine a fapturii si sfintirea obtinuta de la Dumnezeu. In fond calitatea de preot a omului nu-i decat ultima concluzie a calitatii lui de fiinta responsabila. Precum prin calitatea de fiinta responsabila raspunde lui Dumnezeu care ii ofera iubirea Sa, asa prin calitatea de preot Se daruieste lui Dumnezeu raspunzand la aceeasi chemare a Lui, Care voieste ca, prin daruirea Sa, sa-L umple de darurile Sale. Dar daca iubirea sfinteste pe cel care se daruieste, insasi daruirea de sine a omului implineste o conditie a sfintirii lui, sau e o premisa a ei. In aceasta sunt implicate doua lucruri: a respinge preotia inseamna a respinge umilirea si slujirea in fata lui Dumnezeu; sfintirea de care Se impartaseste Hristos se refera la firea Lui
omeneasca.

Aceasta e purificarea de pacat si umplerea de viata dumnezeiasca ce se impartaseste trupului lui Hristos de El Insusi ca Dumnezeu, pentru ca prin mijlocirea Lui sa fie sfintiti toti cei ce cred. Dar aceasta sfintire a trupului inseamna sau pregatirea Jertfitorului pentru a Se jertfi lui Dumnezeu, sau e un efect al actului de jertfa. Aceasta implica directia jertfei spre Dumnezeu si spre Insusi Cel ce Se jertfeste.

• « Inapoi
• Inainte »