Iisus Hristos ca Fiul lui Dumnezeu cel intrupat, tinta noastra finala


Iisus Hristos ca Fiul lui Dumnezeu cel intrupat, tinta noastra finala

Dar daca Hristos Se reveleaza si ca omul ajuns la implinirea lui, intrucat e unit cu Dumnezeu, cum nu e si cum nu va fi nici un om decat in parte prin unirea cu Hristos, El trebuie sa fie si calea si ajutatorul nostru spre aceasta tinta. Precum e tinta reala, asa e si calea reala. Propriu-zis El ne este cale intrucat ne este tinta. In aceasta calitate de tinta El ne arata iubirea Lui desavarsita fata de noi. Dar tocmai prin aceasta ne este si calea, intrucat tocmai prin ea ne ajuta cu intelegere sa inaintam spre tinta realizata de El. Intrucat nu am ajuns la capacitatea iubirii Lui, El ne e departe ca tinta, dar intrucat prin iubirea Lui ne este in maxima apropiere, El ne e calea accesibila. Si aceasta iarasi arata istoricitatea si supraistoricitatea lui Hristos.

In Hristos ni s-a deschis calea spre tinta deplinei umanizari si El e calea spre aceasta, caci e calea spre comuniunea cu Dumnezeu ca o comunitate de persoane pe care nu le putem reduce la starea de obiecte, si, prin aceasta, calea spre comuniunea deplina cu semenii nostri. Prin intruparea Sa ca om Hristos ne-a facut accesibila comuniunea cu Sine ca Dumnezeu in forma umana culminanta, mai bine zis cu intreaga Sfanta Treime. Numai Iisus Hristos ne-a dat puterea sa iesim deplin din egoismul pacatului, din inchisoarea in limitele naturii ca sistem al proceselor de compunere si descompunere, sau al coruptibilitatii ce se incheie cu moartea.

Dar in Iisus-Omul, aflat la capatul final al umanului, universul insusi si-a descoperit intregul lui sens si destin, ca transparent al lui Dumnezeu. Hristos e "lumina lumii", lumina care lumineaza lumea, lumina in care se lumineaza lumea. Fiecare din noi e intr-un fel o lumina a lumii. Dar calitatea aceasta e si o misiune, pe care nu o putem implini prin noi insine in mod deplin. Noi o vedem implinita in Hristos si, prin Hristos, participand si noi la aceasta implinire; Hristos e implinirea fiintei reale a omului - coroana a creatiei - pentru ca in El omul e deplin unit cu Dumnezeu. Astfel Hristos e atat de "istoric", atat de neconstruit si din acest punct de vedere e chipul cel mai uman al omului, dar, in acelasi timp, dincolo de nivelul la care poate ajunge fiinta noastra prin puterile sale.

De aceea Hristos, omul atat de real, e, in implinirea Lui ca om, si Dumnezeu. Mai precis, Hristos e omul implinit, pentru ca e unit cu modelul omului, cu Logosul divin. Dar in Iisus Hristos, ca Logosul intrupat si inviat, si in cei uniti cu El isi va atinge si lumea desavarsirea sau scopul ei. Hristos e omul de varf in care se implineste creatia, intrucat este intr-o comuniune deplina cu Dumnezeu. "Referatul creatiei...arata pe om ca coroana si implinire a creatiei, in faptele celor cinci zile dintai cuvantul lui Dumnezeu se manifesta ca simpla porunca... Omul este chemat in existenta si intronizat in creatie printr-o misiune ce i se incredinteaza. De-abia cu acest act creatia este desavarsita (Gen. 2, 1). Ea se prezinta ca o ordine organizata in trepte, care e orientata spre om si isi atinge implinirea suprema in om. Numai omul este pus in relatie cu Dumnezeu fara alte trepte intermediare." Prin om uneste Dumnezeu lumea cu Sine.

Prin natura Sa umana Hristos aduna lumea in mod deplin in Sine. Ca om unit cu Dumnezeu in mod culminant, sau ca Dumnezeu actionand prin om, Hristos vindeca bolnavi, porunceste marii si vantului, invie morti si invie El Insusi la viata eterna, aratand starea finala a lumii. E un alt sens in care Lui I s-a dat dupa Inviere "toata puterea in cer si pe pamant" (Mt. 28, 18). Intrucat este inca inainte de Inviere implinirea omului real, El duce prin Inviere pe acesta la capatul destinat lui.

Dar daca Logosul intrupat ca om arata in Sine lumea adunata si transfigurata si o va duce la aceasta stare in toti oamenii ce se vor uni cu Sine, El poate face aceasta pentru ca a avut inca inainte de intrupare o legatura speciala cu lumea, legatura pusa in relief prin oameni.

Sfantul Apostol Pavel identifica pe Hristos cel intrupat cu Fiul lui Dumnezeu intru Care au fost create si asezate toate (Col. 1, 16-20). In Iisus Hristos se vor readuna toate, pentru ca in El au fost asezate toate de la inceput. Faptul readunarii depline a tuturor in Hristos are o anticipare in faptul ca toate au fost create si asezate in El.

Sfantul Ioan Evanghelistul identifica pe Fiul lui Dumnezeu care S-a intrupat cu Cuvantul, iar pe Acesta Il cunoaste, ca si Sfantul Pavel, ca pe Cel prin Care toate s-au facut si era inca inainte de intrupare viata si lumina oamenilor, luminand in intuneric (In. 1, 3-5, 14). Sfantul Ioan a luat ideea Logosului de la stoici si de la Filon, dar identificandu-l pe acesta cu Fiul lui Dumnezeu, Caruia Sfantul Apostol Pavel Ii atribuie acelasi rol de fundament al tuturor inca de la creatie, dand acestui Logos intelesul de Persoana, pe care il are Fiul lui Dumnezeu la Sfantul Apostol Pavel.

Sfintii Parinti au mers mai departe in invatatura despre prezenta Logosului in lume inca de la creatie, adoptand de la stoici si de la Filon si ideea ca Logosul era prezent in lume prin ratiunile lucrurilor. Dar identificarea continua pe care ei o fac intre Logos si Fiul lui Dumnezeu ne indreptateste sa vedem in aceste ratiuni totodata cuvintele Fiului lui Dumnezeu, ceea ce pune in relief prezenta Logosului in lume inca inainte de intrupare, ca o prezenta a Persoanei Lui in relatie cu persoanele umane.

De fapt la Sfintii Parinti ratiunea implica si cuvantul; iar cuvantul e totdeauna cuvantul unei persoane catre alta. Deci insasi ratiunea e o functie a persoanei in relatie cu alta. In acest sens, Ratiunea divina are caracter ipostatic, personal si e indreptata totdeauna spre alte ipostasuri, ca si ratiunea umana. Dar aceasta nu exclude ca ratiunea sa aiba si un sens de usie (fiinta) comuna mai multor persoane. Ea e viata si sens si raportare interipostatica in acelasi timp. "Cuvantul" Sfantului Evanghelist Ioan era "viata si lumina". Ca viata e si putere.

Iar sensul nu e despartit de viata, nici viata de sens. Orice unitate reala e o unitate de viata sau de putere, avand in ea un sens si o raportare la o alta unitate de viata si de sens. Ratiunea ca usie subzista totdeauna in forma unor persoane in relatie reciproca. Sfintii Parinti mentin, prin acest inteles, de Cuvant, al Ratiunii, caracterul personal al prezentei Logosului in creatie, urmand calea Sfantului Pavel si Sfantului Ioan. Prin aceasta ratiunile Logosului sunt cu totul deosebite de "ideile platonic-filonice". "Acolo problema cosmologica centrala era in ce fel Dumnezeu, ca spirit absolut imaterial si pur, a putut chema lumea impura in fiinta.

Aci, dimpotriva, se porneste de la problematica, hotaratoare pentru gandirea biblica a Vechiului Testament, despre lucrarea lui Dumnezeu. Ce vrea Dumnezeu cu lumea?" El vrea sa o mantuiasca, sa o duca la o relatie intima cu Sine ca persoana, fapt care se implineste in Hristos. O interpretare ulterioara a prezentei Logosului in lume, prin ratiuni impersonale, ca temeiuri ontologice ale creatiei, interpretare care s-a impus prin scolastica si prin toata filosofia ultimelor secole si care depersonalizeaza ratiunea (Kant, Hegel etc.), e pe cale de a fi azi depasita chiar si in teologia catolica.

Logosul, ca Ratiunea personala, ca subiect al gandirii iubitoare, ipostaziaza in Sine natura umana, avand ca urmare o realizare personala umana culminanta. Caci daca persoana umana e facuta "dupa chipul" Lui, modelul implica in sine potential si chipul Sau, pe care-l realizeaza, in mod subzistent si in grad culminant, prin asumarea naturii umane ca un chip desfasurat in Sine Insusi, ca chip unit nedespartit cu modelul. Chipul Sau uman ca partener deosebit al dialogului cu Logosul, nu mai este in Hristos un astfel de partener deosebit, ci Logosul Insusi este in dialog cu Tatal, atat ca Fiu dumnezeiesc cat si ca om, si in dialog cu noi, atat ca om cat si ca Fiu al lui Dumnezeu. Ca om in dialogul cu Tatal, Hristos inalta responsabilitatea Sa umana la nivelul omenesc maxim, dar aceasta pentru ca e ridicat ca om la acest nivel prin calitatea Sa simultana de Fiu al lui Dumnezeu, Care are constiinta ca e nu numai Fiul lui Dumnezeu, ci si om.

Iar ca Dumnezeu in dialogul cu noi, e coborat la nivelul iubirii si intimitatii maxime cu noi, dar aceasta este tocmai datorita faptului ca fiind la acest nivel omenesc culminant, El nu inceteaza sa fie si Dumnezeu. Ca Dumnezeu, Se face straveziu si vadit in umanitatea Sa; ca om, pune o nota de apropiere maxima in calitatea Sa de Dumnezeu in raport cu noi si de Fiu ascultator omenesc in raport cu Tatal. Unul si Acelasi ne cheama la raspundere maxima ca Dumnezeu si manifesta o responsabilitate maxima fata de Tatal, pentru noi. El ne porunceste si Se roaga impreuna cu noi si pentru noi. Ne cere ascultare si ne roaga sa-I primim iubirea si sa-I urmam pilda de smerenie, de blandete si de slujire. Prin amandoua e omul desavarsit, dar e omul desavarsit intrucat acelasi e si Dumnezeu.

Carti Ortodoxe

Cuprins