Implicatiile unirii ipostatice - Comunicarea insusirilor

 

Implicatiile unirii ipostatice sau consecintele intruparii Cuvantului pentru mantuirea indreptata intai spre firea omeneasca a lui Hristos si apoi spre noi


Unitatea Persoanei lui Hristos in cele doua firi are o serie de consecinte sau de implicatii in care nu numai ca ea se pune si mai mult in lumina, ci se si arata mai explicit urmarile mantuitoare ale intruparii Cuvantului indreptate intai spre firea omeneasca asumata, apoi spre noi, prin relatia intima in care e pus omul cu Dumnezeu. Prin ele se arata opera de mantuire a lui Hristos, in aspectul ei de baza, indreptata spre firea Sa omeneasca, ca tinand de insasi Persoana Sa. Hristos nu ne-ar mantui daca S-ar manifesta ca pur dumnezeiesc prin insusirile si actele firii dumnezeiesti fata de noi, si ca pur omenesc prin insusiri si acte ale firii Lui omenesti. In amandoua cazurile El n-ar ridica firea Sa omeneasca la o colaborare pentru mantuirea ei si a noastra. Mai mult, in amandoua cazurile, El ne-ar ramane inaccesibil ca Dumnezeu, deci unirea celor doua firi in Persoana Sa ar ramane necunoscuta si ineficace.

Unele dintre ele sunt mai mult implicatii ale unirii celor doua firi in Persoana  Sa unica, ca de pilda chenoza ca baza a intruparii, sau calitatea de Nascatoare de Dumnezeu a Sfintei Fecioare, caci stau la baza unirii ipostatice a lui Hristos. Altele, ca indumnezeirea, sau chenoza prin Intrupare, sau lipsa de pacat, sunt mai mult consecinte, intrucat se actualizeaza de pe urma intruparii si reprezinta pe Hristos in realizarea operei de mantuire in fundamentul ei.

a. Comunicarea insusirilor. Intrucat Hristos, Dumnezeu-Cuvantul, este Ipostasul ambelor firi, si intrucat in acest unic Ipostas subzista real si sunt activate insusirile si puterile ambelor firi, prin acest Ipostas se stabileste o comunicare reala intre insusirile si lucrarile acestor doua firi. Datorita Ipostasului comun se mentin asadar atat nemodificarea esentiala a celor doua firi, cat si comunicarea lor reala, prin care se evita separarea lor. Daca nu s-ar face aceasta comunicare, Ipostasul S-ar manifesta cand ca pur dumnezeiesc, cand ca pur omenesc.

Prin cuvintele omenesti nu ar vorbi Dumnezeu-Cuvantul; in faptele si patimirile omenesti nu s-ar manifesta nimic dumnezeiesc, iar in minunile lui Hristos umanitatea Lui nu ar avea decat rolul unui organ exterior si pasiv. Oamenii nu s-ar intalni cu Dumnezeu-Cuvantul Insusi prin mijloacele omenesti accesibile lor. Dialogul direct intre Cuvantul lui Dumnezeu si oameni nu s-ar fi realizat si nu s-ar desfasura in continuare. Dumnezeu nu S-ar fi umanizat, omul nu s-ar  fi indumnezeit. Dumnezeu n-ar fi coborat si n-ar cobori in mod real la noi. Ordinea persoanelor din cele doua planuri nu s-ar uni, ca sa cuprinda totul. In transcendent ar ramane ordinea Persoanelor treimice, pe pamant ar ramane ordinea persoanelor umane.

Toata comunicarea aceasta de insusiri se realizeaza prin unitatea Persoanei, mai precis prin faptul ca aceasta Persoana e Dumnezeu-Cuvantul intrupat. Caci omul n-ar putea, din initiativa sa, sa dispuna de puterile firii dumnezeiesti. Cele doua firi n-ar putea sa-si comunice puterile si actele prin ele insele. Caci aceasta ar duce la panteism. Iar in panteism nu sunt doua firi. Varietatea reala si unitatea in existenta le sustine Dumnezeu cel personal, Care, fiind transcendent prin fiinta, poate sa Se faca prin vointa Persoana a creaturii Sale, impacand toate fara sa le suprime sau sa le confunde.

Din Persoana lui Hristos, Care era a ambelor firi, iradia, prin lucrarile savarsite cu firea omeneasca, iubirea dumnezeiasca si tot prin Ea isi imprima firea omeneasca particularitatea ei in faptele savarsite cu firea Lui dumnezeiasca. De aceea acestei Persoane Ii putem atribui, cand O privim ca Dumnezeu, lucrarile omenesti, caci nu sunt ale lui Dumnezeu separat de umanitate si nu e numai subiectul actelor dumnezeiesti; si tot acestei Persoane cand O privim ca om si O numim om, Ii putem atribui lucrarile dumnezeiesti, caci nu sunt numai ale unui om separat, si nu e numai subiectul actelor omenesti. La fel trebuie sa procedam si cu insusirile.

Sfantul Maxim Marturisitorul, scotand in relief rolul Persoanei celei una si nedespartirea firilor in unitatea Ei, reda astfel comunicarea insusirilor celor doua firi: "Nici o fire din cele carora le era ipostas nu era activata in chip despartit de cealalta. Prin fiecare facea evidenta pe cealalta. Fiind cu adevarat si una si alta, ca Dumnezeu misca umanitatea, iar ca om descoperea Dumnezeirea proprie. Patimea dumnezeieste, ca sa zic asa, caci suferea de bunavoie, deoarece nu era om simplu, si savarsea minuni omeneste, caci le savarsea prin trup, deoarece nu era Dumnezeu dezvaluit. Incat patimile sunt minunate si noi, prin puterea dumnezeiasca a naturii Celui ce patimea, iar minunile patimite, fiind implinite prin puterea patimitoare a trupului Celui ce le savarsea."

Prin Persoana cea comuna, fiecare fire participa real, dand si primind, la si de la cealalta fire. Dar prin Persoana, inseamna in baza iconomiei, care e opera vointei, nu in baza necesitatii. Prin Persoana o fire isi comunica celeilalte lucrarile (energiile), dar nu se identifica una cu alta. Dar nu si le comunica nici ca de la persoana la persoana, ci in interiorul aceleiasi Persoane. Deci intr-un grad maxim permis de conditia neconfundarii. Caci intr-o persoana si prin subiectul cel unul, la orice act contribuie tot ce e in persoana.

Leontiu de Bizant descrie schimbarea profunda produsa in firea omeneasca a lui Hristos, datorita faptului ca ea este ipostaziata sau personalizata in Dumnezeu Cuvantul. Prin acest ipostas al ei, dar si al firii dumnezeiesti, puterea firii dumnezeiesti se comunica firii omenesti producand in ea o schimbare care nu inseamna totusi scoaterea ei din definitia proprie, intrucat pe de o parte aceste noi insusiri nu provin din ea, iar pe de alta, ele duc firea omeneasca la ceea ce aspira ea.

Sfintii Parinti fac mereu deosebirea intre ceea ce e conform naturii si ceea ce provine necesar din natura. Primul lucru se realizeaza prin vointa ajutata de har, al doilea dintr-o necesitate. In Hristos, primul lucru se realizeaza prin iconomie, care este o opera a vointei, in firea omeneasca asumata, insusirile firii dumnezeiesti se imprima nu din necesitatea acestei firi, ci prin vointa Ipostasului Cuvantului, sau prin iconomie. De aceea ele pot ridica firea omeneasca la scopul nazuit de ea, sau la ceea ce e conform ei, dar nu o scot din ea insasi.

Peste tot, factorul care produce coborarea lui Dumnezeu si inaltarea firii omenesti este Persoana lui Dumnezeu Cuvantul, cu acordul firii omenesti personalizate in El sau existand in Persoana Lui.

Leontiu de Bizant zice: "Este evident celui ce priveste mai atent ca toate insusirile trupului Domnului se cuprind intr-o insusire mai generala a Lui, care e cauza lor, a tuturor.

Acesta este faptul insusi ca trupul Lui nu subzista vreodata (nu-si are ipostasul) fara Dumnezeu, adica, in Ipostasul Lui simplu, potrivit naturii Lui. De aceea insusirile cate se arata apartinand Lui in particular sunt altele decat ale noastre, ale tuturor oamenilor. Ele sunt vrednice de Dumnezeu, ca nasterea fara de pacat, vietuirea Lui cu totul fara de greseala, intentia Lui pururea atotbuna, taria supraputernica spre facerea de minuni, cunostinta mai presus de intelepciune, virtutea atotdesavarsita si suprafireasca, si cele la fel de dumnezeiesti... Iar daca cele ale Lui nu se arata vreodata fara firea dumnezeiasca, atunci si insusirile acestea ale Lui trebuie sa fie ale intregului Ipostas. Caci n-ar socoti cineva aceste insusiri, care provin din cealalta fire sau sunt in cealalta fire, ca fiind ale altui ipostas. Aceste insusiri ale trupului lui Dumnezeu fiind dumnezeiesti, marturisesc in mod necesar ca ipostasul lor nu e fara firea dumnezeiasca. Iar fiindca firea omeneasca nu e neipostatica, marturisesc ca acest Ipostas dumnezeiesc e si ipostas al trupului, ale Carui insusiri dumnezeiesti se deosebesc de insusirile oamenilor de o fiinta cu El." A se observa vorbirea lui Leontiu despre insusirile dumnezeiesti ale trupului nu prin fiinta, ci prin faptul ca e trupul Ipostasului dumnezeiesc.

In alt loc Leontiu insa accentueaza ca prin comunicarea insusirilor nu se desfiinteaza firile. Aceasta, pentru ca oricata putere dumnezeiasca ar primi firea omeneasca, tot fire omeneasca ramane. Apoi daca in realitatea unirii lor in Ipostasul cel unul, fiecare fire e vazuta participand cu insusirile ei la insusirile celeilalte firi, prin cugetare noi vedem ca fiecare insusire e conforma firii proprii si deosebita de a celeilalte firi. "Noi, potrivit Scripturilor si vederilor primite de la Parinti, adeseori aratam intregul prin parte si folosim numele partilor pentru intreg, numind pe Dumnezeu-Cuvantul Fiul Omului si marturisind ca Domnul slavei a fost rastignit. Dar pentru aceasta nu desfiintam, prin comunicarea insusirilor, ratiunea proprie a fiecarei insusiri in El. Pe langa aceasta, prin numele propriu noi facem cunoscut ca, privind comunicarea insusirilor in Ipostasul cel unul, vedem totodata insusirile la care (o fire) participa, ca proprii firii deosebite."

O formulare mai clara a dat comunicarii insusirilor Sfantul Maxim Marturisitorul. El recunoaste, pe de o parte, ca in Hristos insusirile celor doua firi se mentin pana la un grad, incat cele omenesti pot fi cunoscute ca omenesti. Dar totdeauna ele se imbiba de insusirile celeilalte firi. Aceasta inseamna o indumnezeire a firii omenesti pana la un anumit grad inca in existenta pamanteasca. Indumnezeirea ei va fi deplina dupa Inviere. Dar si atunci prin cugetare se va cunoaste ce e indumnezeit si ce indumnezeieste, adica firea omeneasca in deosebirea ei de cea dumnezeiasca, desi in realitate nu se poate desparti si nici chiar distinge una de alta. In mod paradoxal are loc pe de o parte un progres continuu in indumnezeire, iar pe de alta, o neiesire a firii omenesti din definitia ei, din specificul ei si din faptul ca ea are totdeauna nevoie sa primeasca, pe cand firea dumnezeiasca ramane o rezerva mereu nesecata de viata si de lumina.

"Fiul lucreaza ambele feluri, cele dumnezeiesti si cele omenesti; mai mult, le lucreaza potrivit cu firea lor, cum s-a zis: pe cele dumnezeiesti, potrivit cu cea dumnezeiasca, pe cele omenesti, potrivit cu cea omeneasca. Dar cu participarea (sau cu comuniunea) celeilalte, nu despartit." Aceasta inseamna ca ambele sunt savarsite de unul si acelasi Ipostas si ca, daca e numit Dumnezeu, I se atribuie cele omenesti, iar daca e numit om, I se atribuie cele dumnezeiesti. Atribuirea aceasta are o baza reala, nu e simplu nominala. In alt loc Sfantul Maxim afirma si mai clar pastrarea insusirilor si lucrarilor fiecarei firi, dar pe de alta parte, activarea lor prin participare sau comunicare reciproca: "Caci desi privind deosebirea partilor Lui, atribuim dupa cuviinta cele dumnezeiesti Dumnezeirii si cele omenesti din El omenitatii, totusi, din cauza unirii, cele proprii fiecarei firi le atasam prin comunicare reciproca celeilalte. De aceea, numim pe Dumnezeu patimilor impotriva pacatului (nu de pe urma pacatului, n.n.) si trup "asumat si devenit ceea ce e si Cel ce L-a uns" si indraznesc a spune, dupa dumnezeiescul Grigorie (Cuv. 42), "Impreuna-Dumnezeu"; pentru ca nu lucra nici cele dumnezeiesti numai ca Dumnezeu, caci le lucra prin trup insufletit mintal si unit cu El dupa ipostas, si nu prin Dumnezeirea dezvaluita, ca mai inainte; nici cele omenesti numai ca om, fiindca prin stapanire era infinit in putere, nu supus necesitatii." Sau: "Sa pazim deci si noi, potrivit explicarii sfintilor, ratiunea deosebirii nevatamata, pastrand firile si insusirile lor dupa fiinta, si dupa unire; in acelasi timp, modul iconomiei (intruparii) total nesfasiat, pastrand cea mai deplina imbinare in chip unitar."

Sfantul Maxim merge  pana acolo ca primeste compenetrarea celor doua lucrari in toate, ca o singura lucrare "teandrica", conform lui Dionisie Areopagitul, fara a confunda lucrarea omeneasca in cea dumnezeiasca si invers: "Caci si Chiril vorbeste de imbinarea si unirea lucrarilor naturale. Voind acest prea vestit barbat sa arate ca trupul a devenit Dumnezeu si lucrarea lui fiintiala, dumnezeiasca, prin unirea cu Dumnezeu-Cuvantul dupa fire, si ca lucra cele mai presus de om, neiesind din ceea ce era dupa fire, precum si Insusi Cuvantul prin asumarea trupului S-a facut de bunavoie om, lucrand cele omenesti, desi era dupa fire Dumnezeu, - declara ca nu vindeca si invia numai prin porunca atoatefacatoare, nefiind Dumnezeu dezvaluit, ci a luat ca pe un impreuna-lucrator spre acestea sfantul Lui trup si invia si vindeca prin el, prin atingerea si glasul lui.

Aceasta, ca sa-l arate si pe acesta putand sa invie, pentru faptul ca s-a unit cu el... si ca sa arate ca lucrarea dumnezeiasca din minuni nu era numai a Lui, ci si a sfantului Sau trup, din cauza unirii. De aceea l-a luat impreuna-lucrator in cele dumnezeiesti, cum ia sufletul trupul sau, spre implinirea celor proprii ale sale. Dar aceasta lucrare unica si inrudita, aratata prin amandoua, dovedeste unirea lucrarilor celor dupa fire. Ea arata totodata prin sine deosebirea si dualitatea lucrarilor, sau o lucrare teandrica."

Expresiile Sfantului Maxim despre conlucrarea celor doua firi prin Ipostasul cel unul, pana la indumnezeirea celei omenesti, fara anularea ei, ci mai degraba cu desavarsirea ei, sunt folosite si in definitia Sinodului V ecumenic: "Si precum preasfantul si neprihanitul Lui trup, insufletit si indumnezeit fiind, nu a fost desfiintat, ci a ramas in definitia si in ratiunea Lui, asa si vointa Lui omeneasca indumnezeita nu a fost desfiintata, ci mai degraba s-a pastrat, cum zice Grigorie Teologul, caci fiecare chip lucreaza cu participarea celuilalt (in comunicare si in comuniune cu el)."

In rezumat, comunicarea insusirilor inseamna nu numai atribuirea nominala a insusirilor si lucrarilor omenesti lui Hristos ca Dumnezeu si a celor dumnezeiesti lui Hristos ca om, prin faptul ca El e ca unul si acelasi subiectul amandurora, ci imprimarea reala a insusirilor si lucrarilor omenesti de cele dumnezeiesti si viceversa, prin El ca subiect prin care se activeaza in mod unitar, fara sa se confunde, atat unele cat si celelalte.

Comunicarea insusirilor pune si mai vadit in relief taina intruparii, sau faptul minunat ca Fiul lui Dumnezeu ca persoana a firii dumnezeiesti uneste cu Sine si prin Sine firea Sa dumnezeiasca cu firea Sa omeneasca. Fiul lui Dumnezeu copleseste cu puterile si darurile firii Sale dumnezeiesti firea Sa omeneasca, dar  nu ca s-o desfiinteze, ci ca s-o desavarseasca. "Deci potrivit marturisirii - spune Sfantul Maxim Marturisitorul - trupul Domnului este sfant si are puterea Sa impotriva a toata  boala, dar era si este sfant nu pentru ca se cugeta simplu sfant, aflandu-se numai in ratiunea Lui, ci intrucat este templu al lui Dumnezeu-Cuvantul, Care sfinteste trupul Sau prin Duhul Sfant."

Asa cum trupul nostru, datorita sufletului care-l penetreaza, nu e numai o alcatuire materiala si nu poate fi cugetat despartit de suflet, asa e si cu firea omeneasca ipostaziata in Dumnezeu-Cuvantul. Prin aceasta Fiul lui Dumnezeu deschide drumul spre desavarsirea noastra, prin legatura cu El. El incepe astfel opera Sa de mantuire prin ceea ce face cu firea Sa omeneasca insasi. El n-a asumat umanitatea numai ca sa fie reprezentantul nostru juridic, pentru a plati sau suferi in locul nostru pentru ofensa adusa lui Dumnezeu, ca in teologia occidentala. Dar in acest capitol am infatisat din participarea unei firi la cealalta, mai mult participarea firii omenesti la cea dumnezeiasca, adica ceea ce o indumnezeieste si ne da putinta sa vedem prin ea "slava" dumnezeiasca a lui Hristos. Participarea firii dumnezeiesti prin Ipostasul cel unul la cele omenesti o vom vedea in capitolele urmatoare.

Carti Ortodoxe

Cuprins