Intelesurile mantuirii


Mantuirea omului in Biserica, intelesurile, etapele si conditiile ei

1. Intelesurile mantuirii

Termenul principal folosit de Sfanta Scriptura si de Traditia Bisericii pentru scopul si rezultatul operei lui Hristos cu privire la om este acela de "mantuire". Cuvantul acesta este folosit de vreo doua sute de ori in Noul Testament. In Crezul niceo-constantinopolitan, Biserica marturiseste ca Fiul lui Dumnezeu S-a intrupat, S-a rastiginit, a inviat, S-a suit la ceruri si sade de-a dreapta Tatalui "pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire". Ca implinitor al acestei opere Iisus Hristos poarta apelativul de "Mantuitorul", apelativul cel mai frecvent alaturi de cel de "Domnul". Chiar numele "Iisus" inseamna "Mantuitorul".

Intelesurile cuprinse in termenul mantuire sunt redate in Noul Testament printr-o multime de alti termeni, care indica in acelasi timp fazele mantuirii, pana la faza ei finala: invierea si viata de veci. Iata unii din acesti termeni: moartea cu Hristos pentru pacat si arvuna invierii si a vietii vesnice cu El (Rom. 6, 4-5; 8, 11, 12; Col. 3, 1), "nimicirea trupului pacatului" si "eliberarea din robia lui" (Rom. 6, 6-7), "viata" adevarata in Hristos pentru Dumnezeu (Rom. 6, 10; Gal. 2, 20; Fil. 1, 21), viata intru "sfintenie" (Rom. 6, 19, 22; Col. 1, 22), locuirea lui Hristos si a Duhului vietii in cel mantuit (Rom. 8, 9, 10, 11; I Cor. 3, 17; 6, 19), starea de fii ai lui Dumnezeu (Rom. 8, 14, 16, 17, 23; Gal. 4, 7); perspectiva maririi intru Hristos (Rom. 8, 18, 21), imprimarea chipului lui Hristos in cei mantuiti, asemanarea cu Fiul lui Dumnezeu (Rom. 8, 29; Gal. 4, 7; 3, 27), imbracarea in Hristos (Rom. 8, 4), umblarea intru innoirea vietii (Rom. 4, 4), trairea in Duhul, umblarea in Duhul (Gal. 5, 24), calitatea de madulare ale lui Hristos, facand parte din trupul Lui (I Cor. 12, 27), cuprinderea in vasul de lut al trupului a cunostintei maririi lui Dumnezeu (II Cor. 4, 6); faptura noua in Hristos (II Cor. 5, 17), vietuirea in dreptatea opusa faradelegii (II Cor. 6, 14), comuniunea cu Tatal si cu Fiul (I In. 1, 2; I Cor. 1, 9), comuniunea Duhului Sfant (II Cor. 13, 13), participarea la firea dumnezeiasca (I Pt. 1, 4), apropierea de Tatal prin Hristos (Efes. 2, 18), casnici ai lui Dumnezeu (Efes. 2, 19), pietre in locasul lui Hristos (Efes. 2, 21-22; I Pt. 2, 5), inradacinati si intemeiati in iubirea lui Hristos (Efes. 2, 18), nascuti a doua oara nu din samanta stricacioasa, ci din Dumnezeu (I Pt. 1, 23; I In. 3, 9) etc.

Starea de mantuire este obtinuta de om prin har si o dezvolta prin fapte si prin daruri in Biserica. Intre numerosii termeni care exprima starea de mantuire exista o deplina solidaritate, sau o complementaritate. Intelesul fiecaruia implica intelesurile exprimate prin ceilalti. In crestinismul occidental s-a scos in relief dintre toti termenii prin care se caracterizeaza mantuirea, acela de "dreptate". Dar in Rasarit, intelesul dreptatii e vazut in solidaritate cu ceilalti termeni.

Crestinismul apusean a conceput starea de dreptate ca o relatie de pace exterioara a omului cu Dumnezeu, in care Dumnezeu l-a scutit pe acesta de mania Lui, datorita satisfacerii de catre Hristos a onoarei Lui jignite prin neascultarea omului. Starea de dreptate a omului in Hristos a devenit astfel in scolastica o stare "justificata" a omului, achitat de pedeapsa din partea lui Dumnezeu si acceptat intr-o relatie de pace cu El, in urma actului juridic de satisfactie implinit de Hristos prin moartea Lui de bunavoie pentru jignirea adusa de om onoarei lui Dumnezeu. Protestantismul a dus pana la ultimele consecinte aceasta conceptie.

Daca in catolicism omul primit, in urma justificarii, in relatie cu Dumnezeu se bucura pe baza acestei relatii de darul gratiei create, care il ajuta sa duca o viata mai lipsita de pacat, pentru protestantism justificarea nu are nici o consecinta in viata omului. El se stie doar justificat, adica iertat pentru ispasirea suportata de Hristos in locul lui, ramanand in fiinta sa mai departe cum a fost, adica un pacatos, cu totul netransformat.

In vointa de a imprima mantuirii acest inteles redus si exterior, spiritul juridic al crestinismului apusean a retinut din bogatia de termeni prin care Sfintii Apostoli Pavel, Ioan, Petru descriu starea cea noua a omului in Hristos, singurul termen al dreptatii, folosit in cateva randuri de Sfantul Apostol Pavel, si pe aceasta a inteles-o intr-un sens principal (catolicismul), sau exclusiv (protestantismul) juridic. Mantuirea omului redusa la aceasta semnificatie juridica, a putut sa o obtina omul de la Dumnezeu de unul singur. De aceea s-a socotit ca nu mai e nevoie de Biserica-trup al lui Hristos (protestantismul); sau Biserica a fost coborata la rolul unei institutii distribuitoare a gratiei create, prin care se atribuie indivizilor calitatea de justificati pentru satisfacerea adusa de Hristos, al Carui merit in forma de gratie creata s-a incredintat, spre distribuire, Bisericii.

Invatatura despre "justificare" a devenit astfel capitolul principal al doctrinei dogmatice apusene despre insusirea subiectiva a mantuirii. In catolicism, gratia creata aflata intr-un depozit, la dispozitia Bisericii - dar nelegata intim de fiinta ei, ca trup tainic al lui Hristos, plina de trupul lui Hristos si de Duhul Sfant ce iradiaza din El in cuprinsul ei si in jurul ei -, a putut fi tratata si ea ca o realitate de sine statatoare.

Spiritul juridic al gandirii crestine apusene a nesocotit faptul ca Sfantul Apostol Pavel a exprimat invatatura despre mantuire in Hristos ca o atribuire a dreptatii lui Hristos, omului, numai in polemica cu iudaizantii, care - mentinand traditia iudaica a fariseilor - socoteau ca ei se mantuiesc prin dreptatea pe care si-o castiga ei insisi prin faptele lor. Inca Hristos opusese dreptatea, pe care o socoteau fariseii ca si-o castiga ei insisi, "dreptatii lui Dumnezeu" (Mt. 6, 33). Urmand acestui exemplu, sfantul Pavel opune "dreptatii din lege" (Filip. 3, 6) a iudaizantilor, "dreptatea de la Dumnezeu" (Filip. 3, 9).

Intrucat iudaizantii faceau propaganda printre crestini pentru intelegerea mantuirii ca o "dreptate" obtinuta de omul insusi prin implinirea faptelor poruncite de legea veche, se punea problema: "Prin ce se obtine mantuirea: prin organizarea vietii in jurul unei legi si prin pazirea poruncilor ei, sau prin inaltarea omului la un nou mod de existenta, pe care Apostolul il numeste faptura noua, viata in Hristos, infierea, mostenirea imparatiei cerurilor,...  impreunarastignire, impreuna-inviere cu Hristos, imbracarea in Hristos?" Acest mod nou de viata, singurul mantuitor, il numeste sfantul apostol Pavel "dreptatea de la Dumnezeu".

Acesta vine in om odata cu credinta in Hristos si se dezvolta din ea, mai bine zis vine din Hristos cel personal, ca izvor de iubire si putere infinita, nu e o calitate pe care si-o castiga omul, in izolare trufasa, prin faptele lui. Dupa Sfantul Apostol Pavel: "credinta in Hristos face pe om drept, tocmai intrucat este o noua viata in Hristos, Care singur il face viu". Caci numai o  persoana da altei persoane o anumita viata; iar Persoana lui Hristos, ca persoana suprema si  cu o viata infinita, e singura care comunica omului o viata netrecatoare. Caci prin credinta, ca relatie a omului cu Hristos ca persoana, Hristos insusi Se salasluieste in om si El este cel ce il mantuieste, intrucat il face pe om dupa chipul Lui, capabil sa duca o viata dupa Duh, nu dupa trup (Rom. 8, 29), adica o viata in orizontul de viata infinita a Duhului.

Sfantul Apostol Pavel da deci "dreptatii de la Dumnezeu" un sens bogat, plenar, un sens de viata noua, care isi are izvorul in Hristos, Cel ce Se afla in noi si ne da aceasta viata prin Duhul Lui, cerand insa si efortul nostru. Aceasta se vede chiar din cercetarea contextului in care foloseste de cele mai multe ori termenul de "dreptate". Dam cateva exemple in acest sens: "Iar daca Hristos este in voi, trupul e mort pentru pacate, dar duhul traieste pentru dreptate. Iar daca Duhul Celui ce a sculat pe Hristos din morti locuieste in voi, Cel ce a inviat pe Hristos din morti va face vii si trupurile voastre moarte, prin Duhul Lui, Care locuieste intru voi" (Rom. 8, 10-l1). Trupul nostru e mort in ce priveste pornirile spre pacat, dar tocmai prin aceasta e viu pentru simtirile curate, prin puterea Duhului lui Hristos cel mort si inviat, Care locuieste in noi. Pe acesta Duhul lui Hristos il misca prin duhul sau propriu care e inviat inca de acum in Hristos pentru a asimila dreptatea ce o are din Hristos.

Daca cel ce isi normeaza viata printr-o lege duce o existenta individualista, raportata la o norma impersonala a carei implinire depinde de el insusi, cel ce are pe Hristos in el, il are pe Acesta ca norma vie si ca izvor de putere, si de aceea poate trai o viata de comuniune cu Hristos, din puterea lui Hristos.

Protestantismul a voit sa scoata in relief faptul ca crestinismul se mantuieste in functie de Hristos ca persoana, nu in functie de o lege implinita de om prin eforturi proprii, in mod individual. Dar socotind mantuirea omului o simpla declarare judecatoreasca a lui ca un drept, pentru plata achitata de Hristos pe cruce, a slabit si el legatura permanenta a omului ce se mantuieste cu Hristos cel pururea viu si iubitor. Mantuirea omului n-a mai fost conceputa ca efectuandu-se printr-o continua relatie a lui cu Hristos, ci prin contravaloarea platita printr-un act trecut pentru pacatele continui ale oamenilor.

Toata mantuirea se refera la acel act trecut, valoros in el insusi, nu la Persoana lui Hristos in permanenta comuniune cu noi. Aceasta coborae a mantuirii de la intelesul de transformare a omului ce se realizeaza in relatia personala cu Hristos, s-a produs si in catolicism, unde Biserica a valorificat "meritul" lui Hristos ca pe un tezaur impersonal de gratie creata castigat de El prin satisfactia data lui Dumnezeu pe Cruce.

Acelasi inteles plenar, transformator, ontologic il au termenii: "dreptatea lui Dumnezeu" si "transpunerea in starea de dreptate" si in alte locuri din epistolele Sfantului Apostol Pavel. In II Cor. 5, 21, el spune: "Pe Cel ce n-a cunoscut pacat, pentru noi pacat L-a facut, ca noi sa ne facem dreptatea lui Dumnezeu intru El." In Hristos, umanitatea e dreptatea reala, intruparea dreptatii; iar noi, intrucat ne aflam in El, suntem si noi dreptate in acelasi sens plenar, ontologic, in care este El. De aceea cere Sfantul Pavel in continuare sa nu primim harul in desert, ci sa ducem o viata fara de sminteala in Duhul Sfant (II Cor. 6, 1, 17). Harul care ni se da pentru Hristos ni se face pricina "de ascultare spre dreptate", nemaifiind noi robi pacatului, caci "scapati de robia pacatului, v-ati facut robi dreptatii" (Rom. 6, 16, 18). E evident ca dreptatea este o stare opusa starii de pacat. Cel ce a primit harul lui Hristos nu mai trebuie sa-si lase "madularele, roabe ale necuratiei si ale faradelegii, ci trebuie sa le faca roabe ale dreptatii, spre sfintire" (Rom. 6, 19).

Dreptatea e numele cuprinzator pentru starea contrara starii de pacat. Cel ce primeste starea de dreptate prin Hristos are puterea sa nu mai savaseasca pacatul, cum nu avea cel ce isi cauta dreptatea prin faptele legii, deci cu puterile lui. Daca ar savasi pacatul in mod necesar si cel ce a primit starea de dreptate prin salasluirea lui Hristos in el, ar insemna ca Hristos salasluit in el este si El pacatos: "Iar daca, cautand sa fim facuti drepti in Hristos, ne-am afla si noi pacatosi, oare Hristos e slujitorul pacatului? Sa nu fie. Caci daca zidesc iarasi cele ce am daramat (viata in pacat, n.n.) ma adeveresc pe mine insumi pacatos. Dar eu prin lege am murit legii, ca sa traiesc lui Dumnezeu. M-am rastignit cu Hristos si nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine" (Gal. 2, 17-20). Hristos este in mine izvorul vietii celei noi, fara de pacat, pentru ca El Insusi este fara de pacat si plin de viata dumnezeiasca.

Din faptele mele nu puteam dobandi dreptatea, pentru ca n-aveam decat puterea mea. De aceea am murit din pricina calcarii legii, fiind supus puterii osanditoare a legii. Acum insa traiesc, pentru ca Hristos insusi traieste in mine si din puterea Lui pot implini si legea. "Ci eu prin lege am murit fata de lege, ca sa fiu viu pentru Dumnezeu" (Gal. 2, 19). Abia devenit viu si puternic in Hristos, pot sa implinesc cu adevarat tot ce porunceste legea ca bun. Pentru ca "legea e sfanta, si porunca e sfanta si dreapta si buna..., ci pacatul, ca sa se arate pacat, mi-a adus moartea, chiar prin ceea ce a fost bun" (Rom. 7, 12-l3). Primind harul insa, putem sa nu mai pacatuim si deci sa nu mai calcam legea: "Ce vom zice atunci? Ramane-vom oare in pacat, ca sa se inmulteasca harul? Fereasca Domnul" (Rom. 6, 1-3)! Dreptatea pe care o avem prin har, e modul de actualizare a harului intr-o viata fara de pacat, prin care inaintam spre viata vesnica, prin Iisus Hristos, sustinatorul si izvoratorul dreptatii in noi. "Asa ca, precum pacatul a stapanit spre moarte, tot astfel sa stapaneasca harul, prin dreptate, spre viata vesnica, in Iisus Hristos" (Rom. 5, 21).

In rezumat: Hristos S-a facut dreptatea noastra. Dar nu o dreptate exterioara, ci una interioara, caci suntem intru El (I Cor. 1, 30). El ne da puterea sa fim drepti, dupa asemanarea Lui.

Acest sens biblic al dreptatii a fost infatisat in mod temeinic de Nicolae Cabasila. Dupa el dreptatea lui Dumnezeu, care se impartaseste firii noastre in Hristos, e plenitudinea bunatatii si armoniei vietii dumnezeiesti, adica un mod de viata asemenea celei dumnezeiesti. Omul creat dupa chipul lui Dumnezeu reflecta in sine frumusetea si armonia acestei dreptati. Oarecare ramasite din ea au ramas si dupa caderea in pacat a omului. In Hristos ea se daruieste plenar mai intai firii Sale omenesti, apoi din ea si celor ce cred in El, restabilindu-se desavasit mai intai in firea asumata de El, apoi si in cei ce cred "legile lui Dumnezeu". Inainte de Hristos legea n-a putut fi implinita desavasit, pentru ca oamenii nu vietuiau duhovniceste. "Legea era neputincioasa din pricina trupului" (Rom. 8, 2). Cand insa in Hristos "legea Duhului" a devenit deplin "lucratoare", s-a pazit deplin si legea. De fapt, Hristos "a plinit toata dreptatea". Dar "dreptatea" aceasta a lui Dumnezeu, care e si ultimul inteles al legii, este una in esenta cu iubirea Lui.

Dreptatea aceasta esentiala vietii divine a sadit-o Fiul lui Dumnezeu si in firea Sa umana. Iar Cel ce este Viata si Dreptatea "face sfinti pe cei ce se alipesc Lui... si drepti, nu numai invatandu-i cele ce trebuie..., ci El insusi facandu-Se lor (adica in ei) dreptate".

Hristos nu da o lege a dreptatii, pe care au s-o implineasca oamenii, ca in Vechiul Testament, ci Se face in ei izvor de dreptate, dand celor ce cred in El si "Il au in ei puterea sa se configureze dupa El, ca model in care e concretizata si realizata in mod viu toata dreptatea.

(...) Firea omeneasca a fost indumnezeita, fiind enipostaziata in Dumnezeu-Cuvantul. Ea a fost infiata de Dumnezeu cand a devenit trupul Fiului. A fost pusa in stare de dreptate, fiindca a avut ca ipostas pe Cel prin excelenta drept. Cuvantul, facandu-Se noul ipostas, noul subiect al omului, a luminat pe om dinauntru prin dreptatea Lui "unind tot neamul cu Sine". Si neamul Lui, Biserica, este de atunci drept si vietuieste drept, fiind unit cu Cel drept. Starea de dreptate nu este prin urmare un dar exterior, nici o stare de suprafata a omului... Mantuitorul ca Fiu si chip al Tatalui, ca dreptate a Lui, S-a facut si dreptatea omului, pentru ca a inaltat pe om de la rob, la fiu... Hristos personal este dreptatea omului, pentru ca in El S-a daruit omului Ipostasul dinainte de veci si necreat."

In Hristos firea noastra a fost innoita si dusa la inviere. Si aceasta este "dimensiunea supranaturala a dreptatii ei". Aceasta "dreptate" iradiaza din trupul lui Hristos in toti cei ce se alipesc Lui prin credinta si folosesc puterea ce le vine prin aceasta de a se face dupa chipul Lui. "Trupul indumnezeit al Domnului, asezat in stare de dreptate si preamarit, inviat si inaltat la ceruri, se comunica prin Sfintele Taine si ramane pururea prezent si viu prin Duhul in creatie si ca atare se numeste Biserica... Biserica este in felul acesta "fericitul trup (extins) al Domnului."

Concentrati in acest trup aflat in stare de dreptate, credinciosii dobandesc si ei starea de dreptate (dikaiou'ntai). In Biserica creatia se ridica la starea de dreptate."

Mantuirea inteleasa nu ca o justificare atribuita juridic celor ce cred in Dumnezeu, sau distribuita de Biserica din tezaurul gratiei create meritate de Hristos, ci ca o viata noua ce iradiaza direct din trupul sfintit si inviat, in madularele corpului tainic al lui Hristos care e Biserica, adica ca un efect al comuniunii personale a credinciosilor cu Hristos, - nu mai e o pozitie juridica exterioara, statica, ci o calitate noua in continua dezvoltare a omului.

Dar omul obtine viata cea noua ca o arvuna si ca o garantie a vietii de veci. Daca moare indata dupa Botez, el merge la viata de veci. Dar daca traieste, el trebuie sa dezvolte viata cea noua sadita in el la Botez pe de o parte prin celelalte Taine, pe de alta prin eforturile sale. Viata cea noua daruita la Botez, viata extinsa din Hristos, prin Duhul, are in ea virtual treptele supreme la care va ajunge omul in viata de veci. Dar omul efectueaza actualizarea lor printr-o miscare continua in sus.

Asa cum daca a intrat cineva in relatie pozitiva cu o persoana, are virtual in aceasta relatie toata caldura si atentia intaritoare a persoanei respective, dar numai intr-o staruire in aceasta relatie i se comunica in mod actual puterile treptate ale acestei calduri si atentiuni, asa este si cu relatia cu Hristos in care intra la Botez. Sfantul Marcu Ascetul zice: "Dar chiar si acela care primeste laude de la Domnul e dator sa se foloseasca de cuget drept si sa stie exact ca oricat ar fi luptat cineva impotriva necredintei sale si oricat ar fi inaintat in credinta si orice bun ar fi dobandit, nu numai prin cunostinta simpla, ci prin lucrare, n-a aflat sau nu va putea afla nimic mai mult decat ceea ce a primit in chip tainic prin Botez. Iar aceasta este Hristos Insusi. Pentru ca zice: "Cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati si imbracat" (Gal. 3, 27).

Iar Hristos, fiind Dumnezeu desavasit, a daruit celor ce s-au botezat harul desavasit al Duhului, care nu primeste nici un adaos de la noi, ci ni se descopera si ni se arata potrivit lucrarii poruncilor. Astfel sporim prin credinta, "pana cand vom fi ajuns la unirea credintei, la barbatul desavasit, la masura vastei plinirii lui Hristos" (Efes. 4, 13). Asadar, orice I-am aduce Lui dupa ce am fost nascuti din nou, a fost ascuns de mai inainte de catre El in noi, potrivit cu ceea ce s-a scris: "Cine a cunoscut mintea lui Hristos, sau cine I-a dat Lui ceva mai inainte, ca sa i se intoarca dupa aceea ca rasplata? Pentru ca de la El si prin El si spre El sunt toate" (Rom. 11, 34-36).371 In Botez S-a salasluit in noi Hristos cu tot ce cuprinde "mintea" Lui cu privire la tinta la care vrea sa ne duca. Numai pentru ca in harul dat noua prin Botez e Hristos Insusi ca persoana cu tot nesfasitul pe care-l cuprinde El ca persoana, nu ni se mai adauga dupa aceea nimic, ci se actualizeaza, datorita si eforturilor noastre. Desigur, in Euharistie Acelasi Hristos intreg ni Se da si intr-un alt mod, pentru a strabate in noi si cu trupul si sangele Sau jertfite.

Dar continutul acestui plan cu privire la noi si puterea ce ne sta la dispozitie in Hristos cel salasluit prin Botez in noi se actualizeaza, se descopera, se asimileaza de noi intr-o miscare treptata, in care trebuie sa folosim de fapt puterea ce ne este oferita, care actualizeaza si sporeste si puterea noastra in mod treptat. De aceea, in concret, noi efectuam o inaintare, chiar daca aceasta o facem in ceea ce este virtual sadit in noi.

Despre inaintarea noastra scrie Sfantul Apostol Pavel de multe ori. El recunoaste despre sine insusi, in mod general: "Fratilor, eu pe mine insumi, pana acum nu ma socotesc sa fi ajuns. Dar una fac: cele dinapoi uitandu-le si spre cele dinainte intinzandu-ma, alerg la tinta, la cununa chemarii lui Dumnezeu, in Hristos Iisus" (Filip. 3, 13-14). Iar aceasta tinta este dobandirea desavasita a lui Hristos in mod actualizat, pentru Care a renuntat la toate. Numai avandu-L pe El, are, nu dreptatea trufasa din lege, care nu e viata, ci dreptatea de la Dumnezeu, care e puterea de a muri fata de toate si de a cunoaste in sine puterea Invierii lui Hristos, puterea alergarii, prin renuntare la sine si prin vietuirea tot mai deplina din Hristos si cu Hristos, pana la invierea cea din morti: "Ca pe Hristos sa dobandesc si sa ma aflu intru El, nu avand dreptatea mea - cea din lege -, ci aceea care este prin credinta lui Hristos, dreptatea cea de la Dumnezeu, cladita pe credinta, ca sa-L cunosc pe El si puterea Invierii Lui si partasia mea la patimile Lui, intarind in mine moartea Lui, ca doar sa ajung la invierea din morti" (Filip. 3, 9-11).

Viata crestinilor e vazuta de Sfantul Apostol Pavel in general ca o alergare cu randuiala spre cununa vietii vesnice si nesfasite in Hristos. Iar alergarea este pe de o parte o stapanire a patimilor, pe de alta, o lucrare din iubirea lui Hristos, o impartasire de ea: "Nu stiti ca cei ce alearga in stadion, toti alearga, dar nu toti iau cununa? Alergati asa, ca sa o luati... Eu deci asa alerg, nu ca nestiind spre ce; asa lupt, nu ca batand aerul, ci infranez trupul meu si-mi strunesc corpul, ca nu cumva altora vestind, eu insumi sa ma fac necercat" (I Cor. 9, 24- 27), "ci ca sa ma fac impreuna partas" al lui Hristos (I Cor. 9, 23; vezi si II Tim. 4, 6-8).

Starea de dreptate, care va culmina in stare de slava, e starea cea dreapta a omului. Ca stare culminanta de slava s-a aratat in mod descoperit pentru prima data pe fata lui Hristos-Omul. Iar prin relatia directa cu El, prin privirea la El, se rasfrange in mod treptat pe fetele tuturor celor ce privesc la El cu iubire si-si arata iubirea implinind poruncile Lui. Ea nu mai e acoperita pentru ei si necomunicata lor, cum era acoperita de un zabranic pe fata lui Moise. Ea e incorporata real in Hristos-omul si, de aceea, comunicata. Caci Dumnezeu Insusi a intrat prin Hristos in relatie directa cu noi si nu ne mai sperie prin distanta Lui. Slava lui Dumnezeu aratata pe fata lui Histos e iubirea nesfasita a lui Dumnezeu intrata in relatie directa cu noi, venita intre noi, cu pogoramantul suprem al ei.

Orice persoana comunica celor cu care intra in relatie, daca este cu adevarat iubitoare, o anumita slava si putere. Slava lui Hristos comunicata noua, celor ce ne aflam in relatie cu El, crezand Lui, este nesfasita si nu ne sperie, ci manifesta o mare intimitate fata de noi. Cei ce privesc la Hristos si staruie in comuniune cu El, devin mereu mai "drepti", mai intipariti de slava lui Hristos, de Hristos Insusi ca model: "Iar noi toti cu fata descoperita, rasfrangand ca o oglinda marirea Domnului, ne prefacem spre acelasi chip, din slava in slava, ca de la Duhul Domnului" (II Cor. 3, 18).

In Epistola catre Efeseni, Sfantul Apostol Pavel arata dependenta directa a sporirii crestinilor in unirea cu Hristos, de lucrarea apostolilor, a proorocilor, a binevestitorilor, a pastorilor, a invatatorilor, in zidirea trupului lui Hristos, in care se efectueaza "desavasirea sfintilor", "pana cand toti vom fi ajuns la unitatea credintei si a cunostintei Fiului lui Dumnezeu, la starea barbatului desavasit, la masura vastei deplinatatii lui Hristos" (Efes. 4, 11-l3).

Sfantul Grigorie de Nyssa a staruit pe larg asupra "intinderii inainte" (epectazelor) a crestinilor, de care a vorbit Sfantul Apostol Pavel (Fil. 3, 14), mai ales in scrierile sale, "Viata lui Moise" si "Comentar la Cantarea Cantarilor", inaintarea in bine, sau in Hristos, este infinita: "Caci unde nu are loc rautatea, nu e nici o margine a binelui." Aceasta tine de firea lui Dumnezeu. Dar de aceasta calitate se poate impartasi si cel ce se tine in comuniune cu Dumnezeu. "Vedem deci cum e condusa mireasa, de Cuvantul, pe urcusul treptelor, prin suisurile virtutilor spre inaltimi."373 In taina nesfasirii iubirii e ascunsa taina infinitatii lui Dumnezeu cel personal.

Daca Dumnezeu este mereu in desavasirea absoluta, sau in iubirea fara sfasit din cauza neschimbabilitatii firii Sale, firea noastra creata poate sa se mute datorita schimbabilitatii ei atat de la bine la rau, sau de la rau la bine, sau la si mai mult rau, cat si de la bine la si mai mult bine. Si noi nu putem fi imutabili, decat in sensul ca ne miscam numai in bine si spre treptele mai inalte ale binelui. In felul acesta ne putem impartasi si noi de aceasta nemutabilitate a miscarii tot mai departe in bine si in sensul acesta avem si noi o partasie la infinitate. Si propriu-zis, spre aceasta se cere firea noastra si prin aceasta se realizeaza in mod autentic. Aceasta e miscarea conforma firii noastre, caci ea ne uneste tot mai mult cu modelul firii noastre, cu Logosul devenit om, omul cel mai deplin realizat in conformitatea cea mai deplina cu Logosul dumnezeiesc, cu Logosul ei.

Iar in aspiratia firii noastre de a inainta la nesfasit in bine, sau in iubire, se ascunde din nou taina legaturii noastre cu Dumnezeu Cel care ne cheama sa inaintam in infinitatea iubirii Lui. "Deoarece Cuvantul ne vrea pe noi - care suntem schimbatori dupa fire - sa nu lunecam prin schimbabilitate spre rau, ci sa inaintam spre mai bine prin cresterea noastra ce se savaseste pururea, avand impreuna-lucratoare in urcusul spre cele mai inalte schimbabilitatea, ca sa dobandim prin schimbabilitatea firii noastre nemutarea spre rau, - Cuvantul ne-a adus, ca pe un pedagog si pazitor in vederea instrainarii de rele, amintirea fiarelor ce ne-au chinuit odinioara; ca prin ferirea de rele, sa dobandim neclintirea si neabaterea de la cele bune, neoprindu-ne din mutarea spre ceea ce e mai bun, nici schimbandu-ne spre ceea ce e rau."

Inaintarea spre tot mai deplina asemanare cu Hristos nu se poate efectua insa decat in Biserica, pentru ca prin Biserica se vede "intelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu, dupa hotaraea cea din veci, pe care a descoperit-o in Hristos Iisus, Domnul nostru" (Efes. 3, 10-l1). Aceasta pentru ca in ea se actualizeaza, in multimea invataturilor, rugaciunilor si membrilor ei, multimea de puteri, de lucrari si de forme ale iubirii lui Dumnezeu, fiecare invatand si luand indemn din aceasta multiplicitate. "Acest chip felurit al intelepciunii, care consta dintr-o dualitate a contrariilor, s-a aratat acum prin Biserica: cum Cuvantul Se face trup, cum viata se amesteca cu moartea, cum cu rana Lui vindeca rana noastra, cum prin slabiciunea Crucii darama puterea vrajmasului, cum netrupescul se arata in trup, cum rascumpara pe cei tinuti in robie, fiind El insusi si rascumparator si pret, caci S-a dat pe Sine pret de rascumparare; cum se amesteca in robie si nu iese din imparatie.

Toate acestea si  cele asemenea, fiind fapte foarte felurite si nu simple ale intelepciunii, aflandu-le prietenii Mirelui prin Biserica, s-au umplut de tarie, cunoscand alta trasatura a intelepciunii dumnezeiesti in taina. Iar de nu e prea cutezator ce spunem, poate aceia s-au minunat vazand prin mireasa frumusetea Mirelui, cea nevazuta si necuprinsa de toti cei ce exista. Caci Cel pe care nimenea nu L-a vazut, cum zice Ioan (I In. 4, 12), nici nu poate sa-L vada, cum marturiseste Pavel (I Tim. 6, 16), Acela Si-a facut Biserica trup si, prin adaosul celor ce se mantuiesc, o zideste pe ea in iubire, pana ce vom ajunge toti la barbatul desavasit, la masura vastei plinatatii lui Hristos. Deci daca Biserica e trupul lui Hristos, iar Capul trupului e Hristos, modeland fata Bisericii prin trasaturile Lui, poate prin aceea privind spre acestea prietenii Mirelui au luat tarie, caci vad mai limpede in ea pe Cel nevazut. Caci precum cei ce nu pot privi la cercul soarelui, privesc la el prin limpezimea apei, asa si aceia, privind ca intr-o oglinda curata la fata Bisericii, vad Soarele dreptatii, cunoscut prin ceea ce se vede."

In Biserica se vad toate acestea nu static si nu intr-o mimare exterioara, ci Hristos Insusi le retraieste continuu in ea, antrenand-o la trairea lor, imprimandu-Se in ea si in credinciosii ei ca madularele corpului Sau si prin aceasta imprimandu-le modul retrairii starilor prin care Si-a ridicat El firea omeneasca asumata. Biserica este mediul comunitar uman in care Hristos isi retraieste, impreuna cu el, actiunea Sa mantuitoare, mediul in care fiecare madular al Lui se afla pe alta treapta a urcusului sau, dar in Acelasi Hristos, coborat la nivelul fiecaruia. Fiind Unul si Acelasi, Hristos ii tine pe toti in unitate si comuniune, dar fiecare Il traieste la alta inaltime, desi toate treptele sunt exprimate in aceleasi cuvinte ale invataturii, in aceleasi acte sfintitoare, in aceleasi fapte bune, in aceleasi rugaciuni.

Fiecare ia putere in urcusul sau de la toti, unii primind de la cei superiori cunostinta si pilda, altii exercitandu-se in comuniunea cu ceilalti in slujire si smerenie. Caci nici unul nu se socoteste ajuns la tinta si socoteste diferenta de trepte nesemnificativa fata de infinita inaltime a tintei. Cu alte cuvinte, in relatia cu Persoana suprema a Cuvantului devenit om apropiat, nu se poate progresa decat inaintandu-se in relatia de iubire cu comunitatea credinciosilor, in care Hristos Se afla salasluit ca in corpul Sau, intarind unitatea lui. Umanitatea plenara, sau plenar indumnezeita a lui Hristos, fiind umanitatea deschisa tuturor la maximum, prin ea avem acces si putere de acces la umanitatea tuturor, dar si invers, prin umanitatea tuturor vazuta in unitate si iubita la fel avem acces la umanitatea lui Hristos plina de Dumnezeire, in care ea se cuprinde. Iar inaintarea in umanitatea Lui se face la infinit, pentru ca prin ea se inainteaza in lumina si iubirea dumnezeiasca infinita; si inaintand in acestea, sporeste in ele umanitatea noastra insasi.

Dumnezeu cel nemutabil in bunatate a coborat prin creatie si mai ales prin intrupare la nivelul nostru, a acceptat putinta trecerii din treapta in treapta cu noi, ca sa urce ca om impreuna cu noi, in infinitatea Dumnezeirii de care umanitatea Lui a fost asumata. Prin coboraea Lui, S-a facut pe Sine scara noastra si impreuna-suitor cu noi. "Caci Hristos, fiind prin fire Dumnezeu si om, ca Dumnezeu Il mostenim noi dupa har intr-un chip mai presus de fire, prin impartasirea cea negraita. Iar ca om, care ne-a asumat pe noi, facandu-Se pentru noi in chipul nostru, Se mosteneste si El Insusi (ca om), pe Sine (ca Dumnezeu), impreuna cu noi, datorita coboraii Sale neintelese. Pe Acesta sfintii vazandu-L mai inainte in chip tainic in Duh, au inteles ca slavei celei intru Hristos, ce se va arata in viitor pe urma virtutii, trebuie sa-i premearga in timpul de fata patimirea in El pentru virtute."

Cel ce iubeste pe cei ce se afla in greutati si intr-o intelegere redusa, coboara la nivelul lor, comunicandu-le din bogatia intelepciunii Sale schite rezumative si Incordandu-Se cu ei sub greutatile lor, ca sa nu-i scuteasca de incordari prin care se intaresc, dar nici sa nu-i lase sa sucombe sub ele. In felul acesta, urca impreuna cu ei. Caci daca i-ar ridica din greutati fara incordarea lor, ei n-ar avea ocazia sa creasca prin ea; si daca nu s-ar ridica la intelegerea superioara ajutati de participarea Lui la greutatile lor, nu si-ar fortifica mintea spre intelegerea reala a Persoanei Lui iubitoare, nu ar intelege toate motivele si toata adancimea iubirii Ei. Sfintii Parinti au infatisat in diferite moduri urcusul duhovnicesc al crestinilor in Hristos. Avem asemenea descrieri de la Sfantul Grigorie de Nyssa, Maxim Marturisitorul, Ioan Scararul, Simeon Noul Teolog, Nicolae Cabasila, Calist si Ignatie si de la altii.

Carti Ortodoxe

Cuprins