Lui Hristos I se cuvine o singura inchinare, ca lui Dumnezeu


e. Lui Hristos I se cuvine o singura inchinare, ca lui Dumnezeu.
Lui Hristos I se cuvine o singura inchinare, ca lui Dumnezeu, pentru ca inchinarea se adreseaza Persoanei, iar Persoana lui Hristos e una: Fiul lui Dumnezeu cel intrupat. Inchinarea e parte dintr-un dialog, iar dialog nu e decat intre persoana si persoana. Dialog nu poate avea loc intre persoana si natura, fie ea chiar natura unei persoane si chiar a Persoanei lui Iisus Hristos. Dar Persoana in Iisus Hristos e Fiul lui Dumnezeu cel intrupat. Lui I s-a inchinat ca lui Dumnezeu si Apostolul Toma: "Domnul meu si Dumnezeul meu" (In. 20, 28). Iisus Hristos S-a aratat chiar si in  smerenia Sa ca "Dumnezeu prin fire iubitor de oameni, facandu-Se prin nasterea Sa din femeie, cu voia, accesibil noua. De aceea Ii aducem Lui si ca intrupat o singura inchinare, impreuna cu Tatal si cu Duhul".

Daca I-am da lui Hristos doua feluri de inchinari, L-am imparti in doua persoane. Dar cum L-am imparti? Pe unde am trage linia de demarcatie intre ele? Am vazut mai inainte, dintr-un text al lui Leontiu de Bizant, ca Persoana cea unica a lui Hristos Se vede si in cel mai mic amanunt al manifestarii Ei. Daca am vrea sa-L impartim in doua persoane, neputand gasi o linie de demarcatie intre ele, ar urma sa vedem prin intermediul persoanei omenesti pe Cea dumnezeiasca, si aceasta ar insemna ca Hristos nu ne-a ridicat la relatia directa cu Dumnezeu, ci am ramas la relatia indirecta cu Dumnezeu printr-un om, ca prin proorocii din Vechiul Testament. Propriu-zis in acest caz, ca persoana aflata in randul persoanelor umane, lui Hristos nu I s-ar mai cuveni decat cinstirea cuvenita unui om sfant, inchinarea acordata Fiului lui Dumnezeu nu s-ar mai indrepta spre persoana concreta a lui Hristos.

Leontiu de Bizant aduce si un alt temei pentru o singura inchinare data lui Hristos ca lui Dumnezeu. Hristos cel unul este inchinat intreg ca Dumnezeu, prin faptul ca, Ipostasul cel unul din El fiind dumnezeiesc, in El este ipostaziata si deci indumnezeita si natura omeneasca. Daca s-ar acorda inchinare ca lui Dumnezeu numai unei jumatati a lui Hristos, s-ar taia Ipostasul cel unul, care e intreg si Dumnezeu nu numai intreg om, in doua, sau s-ar nega toata prelungirea Lui in natura umana indumnezeita. Deci s-ar recunoaste numai o jumatate de Dumnezeu. Dar aceasta jumatate n-ar mai fi Dumnezeu adevarat. Leontiu spune nestorienilor: "Daca numai in parte este Hristosul vostru Fiul lui Dumnezeu si in parte este Dumnezeu, si nu intreg, atunci El este o jumatate de Dumnezeu. Dar pentru noi Hristos cel unul este inchinat intreg ca Dumnezeu. Caci una din partile din El, Cel-intreg-unul, e desavarsit dumnezeiasca dupa fiinta, iar cealalta parte e indumnezeita, fiind unita cu El prin participare dupa fiinta. Iar daca voi, pentru faptul ca Hristos are numai o parte dumnezeiasca dupa fire, deduceti ca e jumatate de Dumnezeu, de fapt nu-L cunoasteti nici intreg, nici in parte dumnezeiesc prin fire; astfel, e evident ca nici nu e peste tot Dumnezeu, ci-L cunoasteti ca fiind om simplu, ca noi."

Precum se vede Sfintii Parinti scot in relief, in toate implicatiile uniunii ipostatice, unitatea Persoanei. Nimic nu ramane in Hristos in afara unitatii Persoanei, fara marca si prezenta Persoanei. Hristos este Insusi Dumnezeu prezent in planul accesibil noua. De aceea S-a intrupat Fiul lui Dumnezeu, ca sa Se faca El Insusi prezent, intr-o relatie directa, sau intr-un dialog direct cu noi. Prezenta aceasta directa a lui Dumnezeu ca persoana nu poate fi acoperita de prezenta omului.

Prezenta Lui directa ca Dumnezeu e prea covarsitoare ca sa nu poata fi traita tot timpul. Iar trairea aceasta de catre credinciosi ia forma inchinarii. A-L privi in mod paralel sau in anumite momente ca om, ar insemna sa nu mai fie traita in tot timpul prezenta Lui covarsitoare ca Dumnezeu, ci sa se detaseze din El persoana unui simplu om, care sa se priveasca in intregime ca un simplu om, dandu-i-se consideratia ce se da oricarui alt om. Dar Hristos nu-i pe jumatate un om simplu si nu poate fi vazut vreodata vreo jumatate a Lui ca un om simplu.

Totusi in inchinarea ce I-o dam lui Dumnezeu, nu facem abstractie de faptul ca e si om. Hristos nu e un ipostas dublu, ci acelasi ipostas are o calitate dubla: de Dumnezeu si de om. Fiind acelasi si Dumnezeu adevarat si om adevarat, Hristos Insusi ca om nu Se inchina nici o clipa Siesi, pentru ca in acest caz S-ar dedubla ca ipostas. Chiar in stare de oboseala, de ignorare a zilei celei de a doua veniri ale Sale, de rugaciune catre Tatal, de implinitor al poruncilor pe care le da in acelasi timp si altora, El are totodata constiinta ca e Fiul lui Dumnezeu, in cea mai accentuata chenoza, El Se stie ca Dumnezeu in stare de coborare.

Acestui subiect unic nu i-ar putea corespunde nici din partea noastra o alaturare mai mult sau mai putin concomitenta de doua feluri de inchinari, ci un singur fel de inchinare, care, fiind patrunsa de constiinta ca Hristos e intreg Dumnezeu, simte totodata pe acest Dumnezeu apropiat, ca unul ce S-a facut om si e accesibil oamenilor, inchinarea adusa lui Hristos ca Dumnezeu nu-L traieste pe El ca pe un Dumnezeu departat si de neinchipuit, ci ca pe un Dumnezeu care a venit aproape de noi si ne ramane asa in vecii vecilor. Acest Dumnezeu ne intelege, ni S-a facut familiar, putem avea fata de El o indrazneala intemeiata pe iubirea Lui aratata in faptul ca S-a facut om si a intrat in relatie cu noi ca un om dintre noi.

Dar indrazneala aceasta nu merge pana acolo ca sa-L socoteasca om simplu, in cazul acesta n-am avea in El dovada iubirii extraordinare a lui Dumnezeu fata de noi si nici iubirea noastra n-ar avea caldura careia nu vrem sa-i punem nici o limita. Adresandu-ne lui Iisus Ii spunem: "Iisuse preadulce, Iisuse, caldura cea iubita, incalzeste-ma!" dar nu uitam sa-I spunem totodata: "isuse preaputernice, Iisuse preaslavite;" sau Ii spunem: "Iisuse preadulce," tocmai pentru ca stim ca Iisus cel preaputernic S-a coborat din iubire pana la noi si e in stare sa fie atat de dulce cum nu e nici un om.

Pe Hristos Il stim ca avand stapanirea peste toate, dar ca un Miel injunghiat pentru noi. El e Stapanul nostru, dar un Stapan care ne induioseaza prin faptul ca S-a facut si ramane Miel injunghiat, fara sa inceteze a fi stapan. "Celui ce sade pe tron, fie binecuvantarea si cinstea si marirea si puterea in vecii vecilor" (Apoc. 5, 13). E Domnul, intrucat e Mielul, Care ridica pacatele lumii; e Mielul, Care ridica de fapt pacatele lumii, intrucat e Domnul atotputernic, dar atotputernic in iubirea Lui. Ne obliga in constiinta, ne castiga inchinarea benevola cea mai adanca si totala, intrucat e Slujitorul nostru cel mai total, cel mai exemplar si cu eficacitatea cea mai deplina. "Cine vrea sa fie intre voi mai mare, sa fie slujitorul vostru." El e cel mai mare si de aceea e Slujitorul cel mai deplin, Slujitorul de model (Mt. 20, 27-28).

De aceea, Ii aducem inchinarea cea mai totala, insotita de iubirea cea mai adanca. Fiul lui Dumnezeu cel intrupat ne-a descoperit taina domniei slujitoare si, odata cu aceasta, paradoxala imbinare intre inchinarea cea mai adanca si iubirea cea mai calda. Intre domnia adevarata si slujire nu-i o contradictie, ci ele constituie un paradox aparent. Numai pacatul mandriei le-a despartit pe acestea doua, a creat o contradictie intre ele. Caci pacatul le desface pe toate in ordinea spirituala si in cea sensibila, creand o falsa ordine, o ordine fortata. Numai pacatul mandriei ne-a despartit inima de Dumnezeu si daca I ne inchinam, o facem mai mult de frica. Hristos a restabilit adevarata inchinare fata de Dumnezeu si fata de El Insusi, revelandu-ne pe Dumnezeu cel iubitor. Lui Hristos Ii aducem o inchinare ca lui Dumnezeu cu atat mai plina de iubire, cu cat El e Dumnezeu Care S-a facut om si S-a adus jertfa pentru noi.

Ii aducem o inchinare cu atat mai spontana, cu cat S-a facut Fiul omului si prin aceasta ne-a facut frati ai Sai si fii ai Tatalui ceresc preabun. Pana nu S-a facut om si n-a primit moartea pe cruce pentru noi, Cuvantul lui Dumnezeu Insusi nu era cunoscut si preamarit de toata creatia, cum a devenit cunoscut si preamarit dupa aceea.

Biserica Il preamareste pe Iisus Hristos in doxologiile sale impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant inca din perioada apostolica. De atunci Ii acorda apelativul de Domn,  corespunzator lui Iahve din Vechiul Testament (II Cor. 10, 13; Gal. 2, 5; II Pt. 3, 18 etc.). In inchinarea adusa lui Hristos ca lui Dumnezeu e implicata egalitatea Lui si unitatea Lui cu Tatal si cu Duhul Sfant. De aceea in toate doxologiile Bisericii El este impreuna marit cu Tatal si cu Duhul. In imnul de dupa a doua ectenie de la Liturghie, Ii spunem lui Hristos: "Unul fiind din Sfanta Treime, impreuna marit cu Tatal si cu Duhul Sfant." 

Aceasta inseamna ca prin faptul ca S-a facut om nu s-a introdus nici o stirbire in egalitatea si deofiintimea Fiului cu Tatal si cu Duhul Sfant. Desi e si om, Iisus Hristos Isi pastreaza pozitia Lui cea din veci in Sfanta Treime. Desi a devenit si om, El ramane in unitatea de fiinta cea din veci cu Tatal si cu Duhul Sfant si are si in aceasta calitate slava pe care a avut-o si inainte de a fi lumea (In. 17, 5). E o slava care se rasfrange asupra tuturor oamenilor uniti cu Hristos (II Tes. 3, 14). El e Pantocratorul in trupul omenesc. In ochii Lui omenesti luminosi "ca para focului" (Apoc. 19, 12), straluceste infinitatea Tatalui si a Duhului Sfant. Si tot prin ochii Lui ni se arata noua iubirea Sa dumnezeiasca nesfarsita. Noi suntem "chemati sa dobandim slava Domnului nostru" (II Tes. 2, 14). Recunoscand ca Hristos primeste si ca om slava egala cu a lui Dumnezeu, ne marturisim credinta ca si noi ne vom impartasi in El de aceasta slava. El e puntea intre Tatal, cu Care e de o fiinta dupa Dumnezeire, si noi, cu care e de o fiinta dupa omenitate. Toate darurile lui Dumnezeu le avem in veci prin El si in El. In El sunt ascunse toate comorile rezervate noua in eternitate.

Devenind om, Cuvantul lui Dumnezeu nu a inmultit Ipostasurile Treimii, nici nu a rupt unitatea Sa de fiinta cu Tatal si cu Duhul Sfant. Leontiu de Bizant spune: "Cuvantul fiind intreg o persoana si un ipostas (caci numarul intreit e alcatuit din ipostasuri, nu din firi), Cel ce mai inainte era fara trup S-a intrupat si este Hristos care este in comunitate de fiinta si Unul dupa fire cu Tatal cel bun si cu Duhul cel Sfant, unit cu Ei dupa fiinta; si nu aducem nici o inmultire, nici o imputinare Ipostasurilor in Sfanta Treime, daca Cuvantul era un ipostas inainte de trup si dupa intrupare. Caci nu se arata sa fi fost El lipsit de ipostas inainte de intrupare, in Sfanta Scriptura. Ci l-a pastrat pe care l-a avut si dupa adaosul firii pe care n-o avea... El este (si dupa aceea) Unul impreuna cu Celelalte doua persoane, dupa posedarea comuna a uneia din firile din El, dar nu dupa amandoua firile. Faptul ca nu are comunitate cu altul dupa toate ale Lui, nu inseamna ca nu are comunitate cu acela."

Hristos ramane si dupa intrupare un Ipostas din Cele trei ale Sfintei Treimi, in comunitate de fiinta cu Ele, desi intra in comunitate de fiinta si cu noi, ca om. Nici Ipostasul Lui n-a fost alterat, nici firea Lui dumnezeiasca, prin intrupare. De aceea, desi acest Ipostas a asumat si firea omeneasca, El e slavit ca ipostas dumnezeiesc impreuna cu Tatal si cu Duhul  Sfant si e ca atare in relatie interpersonala cu Tatal si cu Duhul Sfant. Prin faptul ca aceeasi Persoana a lui Hristos e in comunitate de fiinta dumnezeiasca cu Tatal si cu Duhul Sfant, dar si in comunitate de fiinta omeneasca cu noi, El actualizeaza comunitatea de fiinta cu noi in aceeasi iubire culminanta care e realizata in unitatea de fiinta dumnezeiasca cu Tatal si cu Duhul Sfant. Fiind ontologic tot asa de unit cu noi dupa firea omeneasca, precum e cu Tatal si cu Duhul dupa firea dumnezeiasca, El e si in iubire tot asa de unit cu noi, cum e cu Tatal si cu Duhul Sfant, desi fata de Tatal are si iubirea ascultatoare ca om, iar fata de noi, si iubirea ca lucrare de inaltare a naturii noastre.

Carti Ortodoxe

Cuprins