Moartea lui Hristos ca jertfa sfintita si sfintitoare si ca mijloc de biruire a mortii


c. Moartea lui Hristos ca jertfa sfintita si sfintitoare si ca mijloc de biruire a mortii.

Hristos invinge in Sine moartea, pentru ca in El comuniunea omului cu Dumnezeu este realizata in mod culminant prin moarte, iar aceasta inseamna ca si sfintirea Aceasta o putem vedea pornind de la conceptia Sfantului Grigorie de Nyssa despre moarte si despre inviere. Dupa el, moartea ca despartire a sufletului de trup apare ca o urmare a despartirii compusului uman de Dumnezeu, Care e forta de coeziune intre suflet si trup, cum e forta de coeziune intre toate. Prin revenirea omului la Dumnezeu, Acesta face iarasi legatura dintre suflet si trup, dupa ce acestea s-au despartit, sau dupa ce legatura dintre ele s-a slabit. Dar aceasta s-a putut intampla prima data in mod deplin in Hristos, in Care Ipostasul cel cel ulul tine pe veci in Sine atat sufletul si trupul, cat si Dumnezeirea si omenirea. Daca Hristos a acceptat moartea in Sine, a acceptat o numai din iconomie, pentru ca sa dea ocazie puterii Sale dumnezeiesti sa se manifeste in asa fel, incat sa reuneasca sufletul si trupul in Sine atat sufletul si trupul, cat si Dumnezeirea si omenirea.

Daca Hristos a acceptat moartea in Sine, a acceptat-o numai din iconomie, pentru ca sa dea ocazie puterii Sale dumnezeiesti sa se manifeste in asa fel, incat sa reuneasca sufletul si trupul chiar despartite prin moarte. Caci aceasta era situatia la care ajungea firea noastra de pe urma pacatului. El a voit sa invinga moartea suportand-o, nu evitand-o, ca sa Se daruiasca si El si fiecare total lui Dumnezeu, si astfel comuniunea deplina cu Dumnezeu sa fie si rezultatul unui efort al omului de renuntare totala la sine, de venire in intampinarea vointei de comuniune a lui Dumnezeu. In acest scop, unind in Ipostasul Sau natura omeneasca cu cea dumnezeiasca, a pus de la inceput baza invierii. El S-a unit ca principiu unificator si cu sufletul si cu trupul. Prin aceasta S-a unit si cu miscarea sufletului, care vrea sa ramana unit cu trupul si sa lucreze la unificarea lui cat mai deplina, intarind aceasta miscare a sufletului prin lucrarea Lui dumnezeiasca, dar si cu miscarea trupului, care, ca urmare a pacatului, tinde sa se desfaca de suflet si sa se descompuna.

Dar pentru a invinge deplin aceasta miscare a trupului, o lasa sa mearga pana la capat, adica pana la moarte, insa nu si pana la descompunere, sau stricaciune: "Spunem ca Dumnezeu S-a introdus in fiecare din cele doua miscari ale firii noastre, din care prin una sufletul tinde spre trup si prin cealalta trupul se separa de suflet. Impri mandu-Se in fiecare din aceste doua, adica in partea sensibila si intelegatoare a compusului uman, prin puterea negraita a Sa si prin unirea cu ele, sau cu sufletul si cu trupul, va randui celor odata unite, adica sufletului si trupului, sa ramana in veci in unire. Caci firea noastra miscandu-se prin propria-i legalitate naturala si in Hristos spre despartirea trupului si a sufletului El a unit iarasi cele despartite ca printr-un cheag, prin puterea dumnezeiasca, articuland la un loc ceea ce era rupt spre o unire de nedesfacut. Aceasta este invierea." Unirea aceasta deplina a umanitatii lui Hristos cu Dumnezeirea si, in ea insasi, a sufletului si a trupului, e produsa pe de o parte de asumarea ei in Ipostasul Cuvantului lui Dumnezeu, iar pe de alta, de totala renuntare a Sa la Sine ca om, care-si are ca ultimul punct moartea. Hristos accepta ca om moartea din increderea totala in Dumnezeu, ca El Il va invia prin unirea deplina cu El, pe care o va realiza renuntand total la Sine, la intemeirea in Sine Insusi. Dar aceasta o poate face pentru ca El are firea omeneasca in Ipostasul Sau divin, Care este de nedespartit de Ipostasul Tatalui.

Prin aceasta va face aratata in Sine slava lui Dumnezeu. Unirea aceasta e in acelasi timp o comuniune maxima a Sa ca om cu Dumnezeu- Tatal, in baza faptului ca El ca persoana e totodata Ipostasul dumnezeiesc al Cuvantului si ca atare a avut puterea sa ramana in unirea totala cu Tatal si cu Duhul Sfant si sa sfinteasca umanitatea Sa atat prin renuntare la orice intemeiere a ei in ea insasi, cat si prin comuniunea ei maxima cu Dumnezeu, in El, ca ipostas divin. In acest context purificarea Sa prealabila de orice egoism, si suportarea durerilor si ostenelilor care sunt legate de aceasta renuntare, capata si ele rostul unei sfintiri prealabile, al unei "mortificari" spirituale pentru Dumnezeu sau pentru comuniunea cu El, rostul unei pregatiri pentru culminarea lor in moartea pe cruce.

Moartea astfel acceptata, fiind urmata de inviere, este totodata o definitivare in aceasta stare de renuntare la Sine, de sfintire si de comuniune cu Tatal. Asa se conciliaza in credinta Bisericii starea de Jertfa si de Arhiereu permanent si de inviere a lui Hristos, de victorie eterna asupra mortii, de sedere a Lui de-a dreapta Tatalui, dupa ce a intrat cu sangele Sau in Sfanta Sfintelor cea din ceruri. Numai aflandu-Se in calitate de Jertfa curata la Tatal, sau la viata eterna ne poate imprima si noua starea de jertfa curata din puterea jertfei si ne poate introduce si pe noi la Tatal Lui. "El a intrat o singura data in Sfanta Sfintelor, nu cu sange de tapi si de vitei, ci cu insusi sangele Sau, si a dobandit o vesnica rascumparare" (Evr. 9, 12). Daca a intrat la Dumnezeu cel vesnic, adica in planul existentei netrecatoare cu sangele Sau, inseamna ca S-a invesnicit acolo cu sangele Sau preacurat, datorita jertfei prin care S-a curatit. El e in stare de jertfa. Dar, in acelasi timp, e in starea in care a trecut dincolo de orice moarte, si in care se topeste orice moarte a noastra, a celor ce "murim dupa asemanarea mortii Lui". Intre moarte si inviere este astfel o continuitate. Intrand cu jertfa Sa in Sfanta Sfintelor de sus, ramane acolo in veci, facandu-ne si noua parte de slava Lui (Evr. 1, 3; 10, 12).

Moartea trece in inviere si pe de o parte ramane in ea, pe de alta e depasita in veci pentru Hristos ca om si pentru noi, intrucat, unindu-ne cu El, murim spiritual omului vechi al pacatului, impreuna cu El. Cand, murind tie, te unesti prin iubire cu Cel ce a murit Lui, pentru Tatal si pentru toti, ramanand in veci viu la Tatal, ramai si tu in veci in El. "In El este toata desavarsirea prin sfintire in Duh. Prin El am fost chemati la Tatal si vom urca la cetatea de sus impreuna cu El;"141 vom intra in comuniunea cu Tatal, in care a intrat El pentru noi prin jertfa. Acest fapt se petrece totdeauna pana la sfarsitul lumii.

"Adevarul este Hristos, prin Care am avut intrarea si am ajuns langa Tatal, ridicandu-ne ca pe un munte la cunostinta despre El." Ideea ca prin moarte Hristos intemeiaza comuniunea omului cu Dumnezeu, si prin aceasta invinge pe veci moartea, a exprimat-o Sfantul Chiril din Alexandria in nenumarate forme. Iata una: "Domnul nostru Iisus Hristos, legand ciurda demonilor necurati si varsand sangele Sau pentru noi si oprind astfel moartea si stricaciunea, ne face ai Sai proprii, ca unii ce nu mai traim viata noastra, ci pe a Lui." Insasi moartea Lui a fost un act de biruinta a mortii si deci de depasire a necomuniunii omului cu Tatal si cu semenii sai. Caci a fost pentru Tatal si pentru noi. Prin aceasta ne-a implicat pe noi in ea. "Daca n-ar fi murit pentru noi, nu ne-am fi mantuit; si daca n-ar fi fost intre morti, n-ar fi scuturat stapanirea cruda a mortii."143 Poate ca o prefigurare a acestui mod de mantuire in Hristos e convingerea omului ca murind pentru altul se uneste cu acela pentru veci. Noi nu trebuie sa murim ca Hristos in mod real, pentru ca aceasta ar insemna ca moartea noastra nu s-a desfiintat in moartea Lui. Dar noi totusi murim la sfarsitul vietii, insa nu de o moarte ca pedeapsa, caci rostul acesta al mortii s-a desfiintat in Hristos pentru cei ce se unesc cu El. Noi murim unindu-ne cu Hristos intr-o "asemanare a mortii Lui" (Rom. 6, 5). Noi murim omului vechi, adica pacatului, ramanand sa suportam ca si Hristos durerile care ne conduc la moarte, neamestecate cu pacatul, deci nu ca pedepse pentru pacat, ci ca mijloace de depasire a mortii si ca dureri ale efortului de renuntare la egoismul nostru placut si pacatos. "Facandu-ne cu El o singura tulpina intru asemanarea mortii Lui, vom fi partasi si invierii Lui, dandu-ne seama ca omul nostru cel vechi a fost impreuna rastignit cu El, ca sa nimiceasca trupul pacatului, asa incat sa nu mai fim robi pacatului" (Rom. 6, 5-6).

Trebuie sa ne sfintim noi insine din puterea trupului sfintit al lui Hristos, Care sade de-a dreapta maririi si de Care ne impartasim, luptand impotriva patimilor noastre celor pacatoase si suportand afectele sau patimirile ca urmari ale pacatului, fara de pacat si "infatisand trupurile noastre ca pe o jertfa vie, sfanta, bineplacut Domnului si ca o slujire duhovniceasca a noastra", asemenea trupului lui Hristos (Rom. 12, 1). Aceasta este preotia si jertfa noastra din puterea si dupa asemanarea preotiei si jertfei lui Hristos. Nu lumea are sa o aduca omul in primul rand lui Dumnezeu ca jertfa, in calitatea lui de preot, ci pe sine insusi. In sensul acesta leaga sfantul Petru "preotia imparateasca" a celor ce cred in Hristos, de datoria lor de a vesti in fiinta lor "virtutile Celui ce i-a chemat pe ei din intuneric la lumina Lui luminata" si "de a se infrana de la poftele trupesti care se ostesc impotriva sufletului" (I Pt. 2, 9-l1).

Numai devenind si noi jertfe sfinte intram la Tatal, adica in comuniunea cu El. Dar numai in Hristos putem noi intra in aceasta comuniune cu Tatal. In aceasta se arata extinderea jertfei sfintite a lui Hristos in noi, pentru a ne face si pe noi, nu fara colaborarea noastra, jertfe sfintite si, intrucat Hristos ca jertfa e totodata si preot, preoti in stransa unire cu El. Sfantul Grigorie de Nyssa spune ca unirea definitiva a sufletului si a trupului, sau Invierea realizata de Hristos pentru natura Sa umana, s-a extins la toti. Cauza acestei extinderi sta, desigur, in faptul ca Hristos, ca ipostas dumnezeiesc al naturii Sale umane, e in relatie nemijlocita cu noi, ca El, oferindu-ne natura Sa umana spre impartasire, intra El Insusi in relatia cea mai intima cu noi ca ipostasul fundamental al nostru. De aceea in reunirea sufletului si trupului naturii Sale umane prin inviere se cuprinde virtual si reunirea viitoare a sufletului cu trupul oricarui om care a murit crezand in El, sau aflandu-se in relatie nemijlocita cu El. "In compusul uman asumat de El, sufletul intorcandu-se iarasi in trup, dupa desfacerea compusului, trece, ca de la un capat la toata firea omeneasca, unirea celor desfacute prin puterea Lui.

Si aceasta este taina iconomiei lui Dumnezeu cu privire la noi, a invierii din morti, ca nu impiedica trupul sa se desfaca prin moarte de suflet si implinirea necesara a legii firii, dar le readuce iarasi una la alta prin Inviere, ca sa se aseze la mijloc intre amandoua, intre moarte si viata, statornicind in El firea divizata prin moarte, dar facandu-Se El Insusi inceputul unirii celor divizate." El lasa sa se produca in natura umana tinuta in interiorul Lui despartirea sufletului de trup, sau moartea, dar readuce in ea din puterea Lui Insusi viata eterna, pentru ca toti cei ce mor, uniti cu El, sau aflandu-se oarecum in interiorul Lui, sa invie la fel cu El. Biruinta asupra mortii ca restituire si definitivare a unitatii si vietii omului e o biruinta a Persoanei. Persoana e randuita in urma pacatului nu numai sa sufere moartea, ci are si putinta sa se foloseasca, prin puterea lui Dumnezeu, de moarte spre intarirea relatiei cu alte persoane. Persoana dumnezeiasca si omeneasca a lui Hristos Se foloseste de moarte pentru desavarsirea relatiei cu Dumnezeu si cu oamenii. Dar restabilind prin aceasta comuniunea desavarsita, Ea biruieste in Sine moartea suferita pentru celelalte persoane.

Moartea fara speranta invierii vine din pacatul izolarii, si moartea fara inviere e una cu scufundarea definitiva in solitudine. Cand Hans Urs von Balthasar considera moartea lui Iisus ca o scufundare in abisul abandonarii de catre toti, inclusiv din partea Tatalui, el porneste de la conceptia catolica si protestanta a mortii Lui ca pedeapsa pe care trebuie sa o suporte sau satisfaca pana la capat, ca orice om pacatos. Asa interpreteaza el un imn al imnografului bizantin Roman Melodul, crezand ca poate gasi o acoperire in gandirea rasariteana pentru aceasta conceptie. In acest imn, Fiul ii spune Maicii Sale de sub cruce: "Am coborat pana acolo unde nefiinta si-arunca umbrele, am privit in abis si am strigat: Parinte, unde esti? Dar n-am auzit decat vijelia vesnica pe  care nimenea nu o carmuieste... Si cand Mi-am ridicat ochii de la abisul nemarginit spre ochiul dumnezeiesc, Ma fixa o orbita goala si fara fund." Si Hans Urs von Balthasar continua: "S-a considerat adeseori aceasta viziune ca punctul ele plecare al teologiei moderne a "mortii lui Dumnezeu"; ceea ce conteaza mai mult in ea este ca vidul si parasirea pe care ea le exprima nu sunt decat moartea normala a unui om, produsa in lume." Trebuie facute insa niste distinctii: un om de rand, mai ales cand nu crede, nu vede in moarte pe Dumnezeu si totusi el nu sufera atat de greu de singuratatea in care se afla, pentru ca s-a obisnuit sa nu se astepte la altceva si prin aceasta constiinta lui s-a tocit.

Iar daca nu s-a tocit si totusi obisnuinta l-a facut sa nu mai poata crede, e disperat. Iisus sufera de aceasta singuratate, pentru ca nu are o constiinta tocita, dar El stie de Dumnezeu si nu Se clatina deloc in aceasta siguranta. In constiinta singuratica striga: "Dumnezeule, Dumnezeule, de ce M-ai parasit!" dar El nu cade in disperare. O dovada e strigatul final: "Parinte, in mainile Tale imi dau sufletul Meu." Hristos spera totusi ca va fi scapat, ba chiar stie aceasta. Caci prin intuneric fulgera privirea Sa ca Dumnezeu, care readuce in frau suferinta de a fi parasit. In sensul acesta, Sfantul Chiril din Alexandria considera moartea Domnului ca un fel de somn de scurta durata, ceea ce face ca si moartea celor ce se unesc cu El sa fie tot un fel de somn. Vorbind de mandragorele din Cartea Facerii, 30, 31, Sfantul Chiril spune ca ele "indica ca prin ghicitura taina lui Hristos, Care adoarme in oarecare mod pentru noi... Iar unde moartea e acceptata ca somn, acolo trebuie sa se astepte si revenirea la viata... Fiindca deci Hristos ne-a aratat, Cel dintai intre oameni, moartea ca somn (caci era viata dupa fire), S-a facut firii omului ca o usa si cale spre folosirea mortii insesi spre biruirea ei. De aceea si dumnezeiescul Pavel numeste totdeauna pe cei morti, adormiti" (I Cor, 11, 30; I Tes. 4, 13).

Considerand ca mantuirea noastra se realizeaza prin suferirea acestei "pedepse" pana la capat, ca satisfacere juridica a onoarei lui Dumnezeu, teologia catolica a formulat teoria ca Biserica s-a intemeiat deplin sub cruce. Dar Biserica nu se intemeiaza juridic, ci decurge ontologic din trupul lui Hristos, care, desi e sfintit pe cruce, nu e inca umplut de toata puterea dumnezeiasca decat prin Inviere si Inaltare. Biserica se actualizeaza prin toate aceste acte, desi e data virtual odata cu intruparea. Biserica, considerata ca realizata numai sub cruce, dupa achitarea intregii satisfactii, e o Biserica inteleasa exclusiv ca societate pamanteasca a celor care au aplanat conflictul lor cu Dumnezeu, prin Hristos. Dar Biserica e comunitate eshatologica, sau parga ei, extinsa din trupul inviat al lui Hristos.

Teoria ca totul s-a rezolvat prin achitarea pretului pentru pacat pe cruce, si nu prin indumnezeirea trupului ca sursa a indumnezeirii noastre, considera Invierea numai ca o recompensa data lui Hristos pentru acceptarea crucii, nu ca punctul care incheie intreaga lucrare a mantuirii si indumnezeirii trupului, ca baza a mantuirii si indumnezeirii oamenilor. Constatam insa ca unii teologi catolici depasesc astazi soteriologia catolica prea "stramta" din trecut. Pe baza unei insistente analize a textelor biblice, teologul catolic Thüssing declara: "Soteriologia (catolica, n.n.), sufera, dupa parerea mea, de o ingustare, care fixeaza privirea la evenimentul trecut al crucii de pe Golgota. O asemenea ingustare nu se afla in Noul Testament, cu tot accentul pus acolo pe cruce (a se vedea teologia intensiva a crucii, proprie Sfantului Apostol Pavel). Instructiv este locul din Rom., 8, 34: Acela prin care Dumnezeu lucreaza mantuind si indreptand este Iisus cel rastignit si inviat in identitatea Sa; dar in aceasta declaratie importanta, accentul e pus foarte vadit mai tare pe starea de inviere si pe viata lui Iisus "la dreapta lui Dumnezeu", decat pe moartea pe cruce." Acest teolog atrage atentia lui Karl Rahner - care vedea in invierea lui Hristos numai "ramanerea valabila a Persoanei lui Hristos si a cauzei Sale", prin aprobarea din partea Tatalui a actului mantuitor infaptuit pe cruce, - ca invierea lui Hristos inseamna si "o transformare" a lui Hristos: "transformarea" lui Hristos este o notiune contrara simplei "pastrari a chipului lui Iisus, pe care ucenicii l-au dobandit in timpul vietii Lui pamantesti". Acest Iisus transformat are un rol  decisiv in opera de mantuire dupa Inviere. "Invierea inseamna o transformare a lucrarii prepascale intr-o lucrare reala prezenta a lui Iisus cel viu asupra comunitatii si a lumii." Aceasta inseamna ca lumea nu se alege numai cu iertare exterioara pe baza unei satisfactii juridice aduse de Hristos pe cruce, ci e supusa si ea unei transformari prin lucrarea prezenta a lui Hristos care Se afla plin de viata dumnezeiasca la dreapta Tatalui. In general, acest teolog gaseste ca insesi hristologia si soteriologia lui Rahner, care se considera el insusi si conteaza ca teologul care vrea sa faca accesibila hristologia veche pentru omul de azi, raman inchise in hristologia si soteriologia scolastica, fata de care hristologia si soteriologia Noului Testament sunt mult mai largi si mai profunde. El socoteste ca trebuie sa aduca conceptiei lui Rahner doua critici: "Prima se refera la insuficienta intelegere a soteriologiei neotestamentare, care lucreaza cu categoriile jertfei; si a doua se refera la o orientare soteriologica, care nu s-a eliberat inca suficient de ingustimea soteriologiei bisericesti clasice (ingustime care poate fi depasita chiar de soteriologia Noului Testament)."150 In ce priveste categoria jertfei in Noul Testament - care nu e identica cu cea cultic-sacrificiala sau cu cele cultic-sacrificiale iudaice si pagane -, teologul amintit socoteste ca soteriologia "clasica" catolica nu lucreaza suficient cu dimensiunea "pentru noi" a Noului Testament si e imprimata mai mult de ideea de "ispasire" decat de cea de "impacare", ca restabilire a comuniunii (II Cor. 5, 18, urm.). Soteriologia Noului Testament, singura care poate fi baza unei soteriologii accesibile omului de azi, este tocmai aceea care ede in mantuire o restabilire a comuniunii cu Dumnezeu prin lucrarea prezenta a lui Hristos, Care, fiind om, e in acelasi timp la dreapta Tatalui. "Tocmai credinta neotestamentara in Iisus cel viu de acum si in lucrarea Sa este premiza pentru o soteriologie ce poate fi sustinuta azi. Sangele lui Iisus este mantuitor, dupa Epistola catre Evrei a lui Pavel, dupa Evanghelia lui Ioan si prima Epistola a lui Ioan, nu ca fiind cel ce a fost varsat atunci pe Golgota, cum a fost atat de rastalmacit in soteriologia "clasica"; ci pentru ca e mantuitoare comuniunea cu Iisus cel viu de acum, desigur intrucat este Cel rastignit si inviat in identitatea Lui. Evanghelia lui Ioan si Epistola catre Evrei arata comuniunea cu Iisus ca mantuitoare, intrucat dupa conceptia evanghelica Iisus poarta inca mereu ranile mortii Sale si dupa Epistola catre Evrei, in persistenta definitiva a predarii Sale "teocentrice" prin Cruce, e indreptat spre Tatal; dupa modelul de prezentare al evreilor, El duce sangele Sau "transfigurat", care arata in "Sfanta Sfintelor" din cer persistenta predarii Sale. In fata Tatalui si intervine pentru noi." "Comuniunea cu Iisus Care primeste moartea si Care prin ea, e primit intru slava, este hotaratoare." Ceea ce spune acest teolog coincide cu invatatura despre mantuire, expusa in acest capitol pe baza Sfintilor Parinti, despre jertfa intemeietoare de comuniune si despre desavarsirea comuniunii prin iubire. Acest exeget catolic recunoaste acum ca Sfintii Parinti au fost cei mai fideli interpreti ai Noului Testament. Desigur, in invatatura Parintilor nu se nesocoteste nici sangele lui Hristos varsat pe cruce, pentru ca de el ne impartasim in Sfanta Euharistie, si el reprezinta concret starea de jertfa a lui Hristos care Se permanentizeaza, ca si curatia la care Si-a dus Hristos trupul Sau prin suportarea patimilor neamestecate cu pacatul. Nu se poate aproba nici lunecarea intr-un spiritualism care nesocoteste trupul in relatiile dintre persoane, iar in cazul de fata, dintre Persoana lui Hristos si persoanele umane.

Carti Ortodoxe

Cuprins