Sinodalitatea episcopatului si conditionarea ei de sobornicitatea Bisericii


h. Sinodalitatea episcopatului si conditionarea ei de sobornicitatea Bisericii.

Dreptul episcopilor in savasirea Tainelor fiind egal, iar hirotonia fiecaruia dintre ei savasindu-se de mai multi episcopi in comuniune, in comuniune se exercita si hotaraile lor in chestiuni de invatatura. Caci invatatura nu e un domeniu pentru sine, ci prin ea se exprima lucrarea mantuitoare a lui Hristos in Biserica, lucrare ce se savaseste in mod principal prin Taine. Subiectul propriu-zis al propagarii si lamuririi invataturii despre lucrarea mantuitoare a lui Hristos este Hristos Insusi, prin Duhul Sfant. Dar Hristos invata prin toate madularele trupului Sau tainic, caci in toate lucreaza si in toate se lumineaza intelesul acestei lucrari si caracterul ei si in mod principal prin treptele ierarhiei, pe baza savasirii Tainelor de catre ea, iar si mai special prin episcopat, in comuniune actuala cu tot corpul Bisericii. Caci in tot corpul lucreaza Hristos ca Arhiereu-Miel, ca Invatator si Pastor prin mijlocirea vizibila a ierarhiei.

Tinerea lucrarii de pastor de suflete (conducator spre mantuire) in stransa legatura cu aceea de savasitor al Tainelor, sau de jertfitor si jertfa prin puterea arhieriei lui Hristos, Care e in acelasi timp si jertfa (imparatia Mielului injunghiat), ajuta sa nu se prefaca lucrarea de pastorire a preotilor si episcopilor in acte de dominare, si ar fi fost in masura sa opreasca iesirea episcopului Romei din interconditionarea comuniunii.

Conducerea ca pastorire a sufletelor spre mantuire e totdeauna o slujire; ea are caracter duhovnicesc, caci e de la Duhul Sfant, impreuna cu harul preotiei. Ea nu urmareste altceva decat mantuirea credinciosilor ca si celelalte slujiri ale preotiei, sau punerea lor in relatia de iubire nesfasita cu Hristos si intreolalta. Ea se conduce dupa pilda Mantuitorului, Care n-a venit sa I se slujeasca, ci sa-Si dea sufletul Sau ca jertfa pentru multi (Mt. 20, 25-28).

Sfantul Apostol Pavel se socotea pe sine "slujitor" (diavkono"), "frate" si "impreuna-lucrator", nevrand "sa stapaneasca asupra credintei" crestinilor care "au fost chemati la libertate", incetand sa fie "sclavii oamenilor" (I Cor. 3, 5 urm., 24; Gal. 5, 13; II Cor. 1, 24).

De aceea "puterea pe care i-a dat-o Domnul" o folosea "spre zidire, si nu spre daramare" (II Cor. 13, 10). In special episcopul nu trebuie sa uite niciodata ca "cel ce e chemat la episcopat nu e chemat la domnie (ad principatum), ci la slujirea (ad servitutem) intregii Biserici".

Astazi teologii catolici "progresisti" (Hans Kung) interpreteaza primatul papal ca "primat al slujirii" si papei ii convine aceasta infrumusetare exterioara a fetei primatului. In sensul acesta ar vrea el sa interpreteze cuvantul Domnului: "Cine va vrea sa fie intre voi primul, sa fie slujitorul vostru" (Mt. 20, 26). Deci papa "vrea" sa fie intaiul, prin faptul ca declara ca este in exclusivitate slujitorul tuturor. Dar Hristos da in aceste cuvinte fiecaruia indemnul sa fie intaiul in slujire; aceasta nu e un privilegiu al unei singure persoane. Iar aceasta aplecare a fiecaruia in fata celorlalti are ca rezultat comuniunea, iar in cazul episcopului, sinodalitatea, in care fiecare vrea sa fie conditionat de ceilalti, vrea sa tina seama de judecata celorlalti, chiar in slujire.

Biserica este in totalitatea ei de corp al lui Hristos infailibila, pentru ca infailibil este Hristos, iar El exercita intreita slujire in ea ca intreg. De infailibilitatea Lui se impartaseste deci Biserica in intregime, intrucat intreaga se impartaseste de intreita Lui slujire. Episcopatul ia in materie de credinta hotarai in mod infailibil, tocmai pentru ca le ia in numele Bisericii si in legatura interioara cu ea si tinand seama de gandirea Bisericii legata de viata ei in Hristos.

Si aceasta o poate face episcopatul, pentru ca le ia in comuniune. Si comuniunea asigura nu numai pe fiecare episcop, ci si pe toti la un loc impotriva veleitatii dictatoriale in Biserica. Fiecare si toti impreuna sunt limitati in exercitatea dreptului de hotarae in materie de credinta, de interconditionarea lor reciproca, dar si de faptul ca ei cauta impreuna acordul intre ei in acordul cu traditia de totdeauna a Bisericii, prin aceea ca isi pun reciproc o frana fata de orice veleitate de stapanire pe care ar incerca sa o manifeste unul sau altul. Istoria Bisericii Ortodoxe dovedeste ca practica sinodalitatii a ferit-o atat de orice schimbari in materie de credinta, pe care deciziile de unul singur le-au adus in catolicism, cat si de haosul opiniilor individualiste din protestantism.

Nici in catolicism, nici in protestantism nu a fost normativa traditia vie a Bisericii, practica ei de viata sacramentala si spirituala, ci, in amandoua formatiile crestine din Occident, datatoare de ton a fost o speculatie rationala individuala rupta de viata Bisericii, in sinoadele ecumenice episcopii totdeauna semnau o hotarae dogmatica, bazandu-se pe credinta si pe viata sacramentala a Bisericilor lor, mostenite prin traditie. Formulele dogmatice nu erau decat expresia concisa a acestei credinte practicate sau traite in Biserica. De aceea aceste formule s-au putut incadra in cantarile si rugaciunile Bisericii.

Carti Ortodoxe

Cuprins