Despre dragoste XVI


A aceluiasi A patra suta a capetelor despre dragoste

1. Mai intai se minuneaza mintea, gandindu-se la nemarginirea lui Dumnezeu in toate privintele si la acel ocean nestrabatut si mult dorit. In al doilea rand se uimeste, intrebandu-se cum a adus toate lucrurile din nimic la existenta. Dar precum "maretia Lui nu are margine", la fel "intelepciunea Lui nu poate fi iscodita".

2. Dar cum sa nu se minuneze, privind (contempland) acel ocean nemarginit si mai presus de uimire al bunatatii? Sau cum sa nu se umple de uimire, intrebandu-se cum si de unde sa facut fiinta rationala si mintala si cele patru elemente din care sunt corpurile o data ce nu exista nici o materie mai-nainte de ce s-au facut acestea. Sau intrebandu-se ce fel de putere este aceea care, miscata spre fapta, a adus acestea la existenta? Dar elinii nu primesc aceasta, necunoscand bunatatea atotputernica, intelepciunea si cunostinta Lui capabile de lucru si mai presus de minte.

3. Dumnezeu, fiind Facator din veci, creeaza cand vrea prin Cuvantul cel de o fiinta si prin Duhul, pentru bunatatea Sa nemarginita. Sa nu zici" pentru care motiv le-a facut acuma o data ce e pururea bun? Fiindca intelepciunea fiintei nemarginite e nepatrunsa si nu cade sub cunostinta omeneasca.

4. Cunostinta lucrurilor avand-o Facatorul preexistenta in Sine din veci a adus-o la fiinta (a substantializat-o) si a scos-o la iveala atunci cand a voit. Caci este o nebunie a te indoi ca Dumnezeu Cel atotputernic poate sa aduca ceva la fiinta, atunci cand vrea.

5. Pentru care pricina a creat Dumnezeu cerceteaza! Caci e chestiune de cunostinta. Dar cum si de ce acum de curand nu cauta! Caci nu e lucru care sa poata cadea sub mintea ta. Fiindca cele dumnezeiesti, unele sunt cu putinta de cuprins altele nu pot fi cuprinse de oameni Caci "vederea fara frau poate sa impinga pe cineva si in prapastii" precum a zis oarecare dintre sfinti.

6. Unii spun ca fapturile exista dimpreuna cu Dumnezeu din veci. Dar aceasta este cu neputinta. Caci cum pot cele intru toate marginite sa existe din veci impreuna cu Cel intru totul nemarginit? Sau cum mai sunt propriu zis fapturi, daca sunt impreuna vesnice cu Facatorul? Dar aceasta este invatatura elinilor, care nu socoteasc pe Dumnezeu Facator al fiintelor, ci numai al insusirilor. Dar noi cunoscand pe atotputernicul Dumnezeu, zicem ca El este Facatorul nu al insusirilor, ci al fiintelor strabatute de insusiri. Iar daca e asa, fapturile nu exista impreuna cu Dumnezeu din veci.

7. Intr-o anumita privinta Dumnezeu si cele dumnezeiesti pot fi cunoscute; in alta privinta nu pot fi cunoscute. Poate fi cunoscut prin cele din jurul Lui; dar nu poate fi cunoscut in ceea ce este El insusi.

8. Sa nu cauti deprinderi si aptitudini la fiinta simpla si nemarginita a Sfintei Treimi, ca sa nu o faci compusa ca pe fapturi. Caci este un lucru nebunesc si neingaduit asa ceva cu privire la Dumnezeu.

9. Singura fiinta nemarginita, atotputernica si a toate facatoare este simpla, umforma, fara calitati, linistita si nedezbinata. Toata faptura insa e compusa din fiinta si accident si are pururea trebuinta de Providenta dumnezeiasca, nefiind sloboda de prefacere.

10. Toata fiinta mintala si sensibila, adusa la existenta de Dumnezeu, a primit puteri de-a percepe lucrurile; fiinta mintala, puterile de intelegere; iar cea sensibila, simturile.

11. Dumnezeu se lasa impartasit numai; zidirea insa si primeste prin impartasire si da mai departe. Primeste prin impartasire existenta si feririrea; dar da mai departe numai fericirea, insa altfel fiinta trupeasca si altfel cea netrupeasca.

12. Fiinta netrupeasca transmite fericirea vorbind, lucrand si fiind contemplata; cea trupeasca numai prin faptul ca e contemplata.

13. Ca sa existe fiinta rationala si mintala vesnic, sau sa nu existe, atarna de voia Celui ce a zidit toate bune; dar ca sa fie bune acestea sau rele, dupa libera alegere, atarna de voia fapturilor.

14. Raul nu se contempla ca stand in legatura cu fiinta fapturilor, ci in legatura cu miscarea lor gresita si nerationala.

15. Sufletul se misca cum se cuvine cand facultatea lui poftitoare s-a patruns de infranare, iutimea staruie in dragoste, intorcandu-se de la ura, iar ratiunea se indreapta spre Dumnezeu, prin rugaciune si contemplatie duhovniceasca.

16. Inca nu are dragoste desavarsita, nici constiinta adanca a Providentei dumnezeiesti cel ce in vreme de incercare nu sufera cu indelunga rabdare intamplarile suparatoare, ci se departeaza de la dragostea fratilor duhovnicesti.

17. Scopul Providentei dunnezeiesti este sa uneasca pe cei pe care i-a dezbinat rautatea in tot felul, prin dreapta credinta si dragoste duhovniceasca. Caci pentru aceasta a patimit Mantuitorul, ca pe  copiii lui  Dumnezeu  cei imprastiati sa-i adune spre a fi una. Prin urmare cel ce nu rabda lucrurile suparatoare nu sufera pe cele intristatoare si nu le indura pe cele dureroase umbla in afara de dragostea dumnezeiasca si de scopul Providentei.

18. Daca "dragostea indelung rabda si se milostiveste" cel ce se descurajeaza de intamplarile suparatoare si de aceea se poarta cu rautate fata de cei ce l-au suparat si se intoarce de la dragostea fata de ei, cum nu va cadea de la scopul Providentei dumnezeiesti?

19. Ia aminte la tine, de nu cumva rautatea care te desparte de fratele tau nu se afla in fratele, ci in tine. Si grabeste de te impaca cu el, ca sa nu cazi din porunca dragostei.

20. Sa nu dispretuiesti porunca dragostei, fiindca printr-insa vei fi fiul lui Dumnezeu. Dar calcand-o, te vei afla fiul gheenei.

Carti Ortodoxe

Cuprins