Cuvant pentru cei ce se linistesc cu evlavie - despre sfanta lumina



Al aceluiasi:

Cuvant pentru cei ce se linistesc cu evlavie; al treilea dintre cele din urma. Despre sfanta lumina.

1. Cel care a descris astfel rugaciunea mintii, impotriva celor ce s-au dedicat ei, pretinde sa invete si despre sfanta lumina pe cei ce o vad. Si aceasta o face, el insusi orb fiind, ceea ce nici el nu neaga. El afirma ca gresesc cei ce spun ca e lumina aceea ce, orb fiind, el nu vede ; si spune ca greseste nu numai cutare sau cutare dintre cei din timpul nostru, sau dintre cei ce s-au facut cunoscuti cu putin mai inainte prin curatenia vietii si inaltimea vederii dumnezeiesti (a contemplatiei), ci chiar si sfintii venerati din vechime. Aceasta se va vedea mai incolo. De fapt, cei ce l-au auzit vorbind astfel de lucruri si care au fost raniti, precum e si firesc, de marimea acestei calomnii noi si n-au putut suferi sa treaca in tacere peste o asa de vadita blasfemie fata de sfintii parinti, ba s-au si temut sa nu fie si ei partasi la fapta aceasta de ura impotriva acelora, trecand-o sub tacere - motiv care ne-a indemnat si pe noi sa scriem - l-au intrebat pe acela: "Ce-ai patit de te-ai apucat sa vorbesti despre tainicele vederi sfinte, pe care nu le-ai intelege usor nici cand ai auzi vorbind despre ele pe cei ce le-au experimentat, fiind neintrodus si orb in privinta lor?". Iar el, neputandu-si nega nestiinta si neexperienta vadita tuturor in astfel de lucruri, a raspuns ca nu e nimic extraordinar, daca, orb fiind, se tine de unul care vede, si asa se face calauza dreapta altor orbi care se tin, la randul lor, de el. El socoteste astfel ca prin dibacia cuvantului si prin sofisme dialectice poate scapa si de cuvantul Evangheliei, care spune ceva cu totul contrar acestei afirmatii: "De va calauzi orb pe orb, amandoi vor cadea in groapa". "Eu insa, zice acest orb, care se socoteste orb si conducator orbilor, pot sa urmez celor ce vad".

Dar care dintre orbi nu poate face aceasta ? Numai cel cu amandoua picioarele taiate si ciung de amandoua mainile, si cu totul slabit nu s-ar putea tine de tine si nu ti-ar putea urma, ba nici n-ar avea nevoie de ajutor, trebuind sa zaca in pat. Dar cel cu picioare si cu maini sanatoase, pentru care motiv, o, iubitorule de orbi, n-ar urma mai degraba celui ce vede, decat tie ? Deci, tu arati ca unul ce-ti procuri prin furt o vedere ca prin ceata, sau mai bine zis ca unul ce nu iti simti totala orbire fata de aceste lucruri, desi spui ca o simti, neputand contrazice pe cei ce te vad ca esti orb. Caci daca ai simti-o, cum ai putea pretinde sa fii conducatorul celorlalti orbi? Fii, asadar, ca orbul din Evanghelie, care nevazand inca bine din lipsa de credinta, spunea ca "vede oamenii ca pe niste arbori ce umbla" (Marcu VIII, 24). Daca asa esti la vedere si nu orb cu totul, desigur ca atunci cand vei privi la discul soarelui si le vei spune si altora cum este, aceia vor afla de la tine ca marele luminator, ochiul zilei, intreg lumina, e un lucru intunecos. Caci daca covarsind puterea ochilor cu vedere curata, razele par ca vin amestecate cu intuneric chiar si la cei ce au privirea sanatoasa, cum nu va vedea numai intuneric, neamestecat cu lumina, cel ce incearca sa priveasca cu o vedere incetosata ? Astfel ca e nu numai de ris, ci e si vrednica de batjocura incercarea orbului de a invata pe altii despre lumina.

2. Dar sa dezvaluim prapastia cugetarii filozofului nostru; prapastie pe care, desi a acoperit-o cu o pilda, mai muie a descoperit-o de cit a ascuns-o. Deci, zice filozoful ca orbi, adica nepriceputi, sunt toti, fara exceptie : atat noi cat si sfintii, pe care-i contrazice mai incolo in chip vadit ; iar el se deosebeste doar intr-atata de orbi, adica de nepriceputi, intrucat e filozof. In calitatea aceasta el ar fi singurul care cunoaste ratiunile lucrurilor si gandirea invatatilor, putand urma acestora si putand calauzi si pe cei ce se tin de el.

[Varlaam tagaduieste orice alta cunoastere a lui Dumnezeu decat cea rationala. Daca-i asa, toti sunt orbi, numai el se deosebeste de ei, in calitate de filozof. -Parintele Dumitru Staniloae]

Dar cine e asa, o, filozofule, nu e orb ; caci urmeaza celor ce conduc spre vedere, adica spre cunostinta adevarata, cum zici tu ; dar aceasta inseamna ca vede. Iar daca urmeaza fara sa vada, cum le garanteaza celorlalti, care-l urmeaza, vederea ? Iata ca esti in contrazicere cu tine insuti, aci spunand ca esti orb, aci ca vezi. De fapt daca cunostinta e, dupa tine, singura lumina inteligibila (cunoscuta cu mintea ), afirmatie pentru care ai si intreprins aceste lupte, iar pe de alta parte tu ai cunostinta invatatilor, precum insuti marturisesti, cum mai spui ca esti si tu orb si neluminat. Daca, apoi, nu poate fi cineva luminat altfel decat asa cum ai fost si luminezi tu, cum tot tu o zici si aceasta in multe locuri, atunci nici Marele Dionisie, caruia socotesti ca stii sa-i urmezi, n-a fost luminat si nu lumineaza altfel. Caci nici el n-a stiut, dupa tine, decat atata : sa urmeze celor ce stiu. Dar nici aceia nu erau in stare de altceva, ci erau asemenea tie.

Iata ce lant de orbi ne oferi prin cuvintele tale ; orbi ce se conduc unii pe altii spre vedere, dar raman totusi orbi. Aceasta au facut-o si altii pe motiv ca ar urma Scripturilor. Dar au fost demascati de cei ce urmeaza cu adevarat Scripturilor, ca se mint si pe ei si le mint si pe acelea.

3. Iar daca te-ar cerceta si pe tine cineva cum urmezi sfintilor, te-ar numi nu numai orb, ci si surd. Caci, iata, Dionisie cel Mare spune limpede, cum am aratat si in "Cuvantul despre cunostinta mantuitoare", ca -"asemanarea si unirea noastra cu Dumnezeu se savarseste numai prin pazirea poruncilor dumnezeiesti". [In Cuvantul I al celor din urma (ed. Hristou, voi. I, p. 465 si urm.); Dionisie Areopagitul, Despre Ierarhia bisericeasca 2; P.G., 3, 392 A.-Parintele Dumitru Staniloae] Dar tu spui tot asa de limpede ca nu se infaptuieste numai prin ele, caci cel ce tine acestea se curata numai pe jumatate ; ba si atata cu anevoie. Iata cum calci pe urmele lui !.

[Varlaam nu acorda prea mare importanta implinirii poruncilor morale in curatirea omului. El atribuie rolul principal, daca nu unic, speculatiei filozofice -Parintele Dumitru Staniloae]

Iar sfantul Grigorie de Nisa invata, la randul lui, ca intelepciunea de afara e stearpa si nedesavarsita si cere sa nu intarziem cu respingerea acestei mame vitrege de-cat "numai pana vedem ca suntem cu varsta neimplinita, caci dupa aceea e rusine sa ne mai numim fiii acestei sterpe din fire". Dar tu spui ca e foarte folositor si cu totul de trebuinta sa ramanem alipiti de ea toata viata si sa ne mandrim cu ea. Ba nu te sfiesti sa strangi si alte declaratii ale aceluia, numai ca sa poti convinge ca cunostintele naturale pricinuiesc deplina curatie mantuitoare. Iata cum esti singurul dintre toti, care te tii intocmai de ceea ce spun sfintii !

In sfarsit, Vasile cel Mare spune limpede ca -"nu e nici o piedica pentru dobandirea fericirii fagaduite, necunoasterea adevarului despre cer, despre pamant si despre elementele din ele". Dar tu spui ca acest adevar e mantuitor si daca nu-si formeaza cineva mintea prin cunoasterea adevarului care se vede prin toate, nu poate ajunge la desavarsire. O, de-ar cunoaste cineva acest adevar, ca sa vorbim despre ceea ce e cu neputinta de ajuns !.

[Sfantul Grigorie Palama recunoaste importanta cunoasterii fapturilor pentru ridicarea la cunoasterea lui Dumnezeu, cand prin fapturi e cunoscut Dumnezeu in calitate de cauza creatoare si sustinatoare a tuturor, adica atunci cand nu se ramane numai la cunoasterea fapturilor ca lucruri opace si separate, fara o intemeiere a lor in fondul comun si transparent al transcendentei divine. Aceasta cunoastere a ratiunilor dumnezeiesti in lume, numita contemplatie naturala, e considerata in spiritualitatea rasariteana treapta a doua in urcusul duhovnicesc al omului spre Dumnezeu.-Parintele Dumitru Staniloae] Caci cunostinta tuturor este numai in Dumnezeu, care zice catre Iov : "Spune-mi de ai cunostinta, unde au fost infipti stalpii pamantului, care sunt izvoarele marilor si cat e de mare latimea de sub cer ?" (Iov XXXVIII, 4, 6, 16, 18). Tu insa crezi ca esti singurul care stie totul si poseda desavarsirea, fara sa-ti fi format mintea prin acest adevar, ci prin cele ale lui Aristotel, Platon, Euclid, Ptolomeu si ale celor ca ei. De aceea, socotesti vazatori de Dumnezeu mai de graba pe astrologi si pe fiziologi decat pe cei ce au fost in realitate astfel ; si aceasta pentru ca si-ar fi ocupat ratiunea in chip sanatos, cu adevarul despre lucruri, prin adunarea caruia spui ca au ajuns la cugetari asemenea celor ale ingerilor. Si spunandu-le toate acestea, socotesti ca urmezi, in chip sigur mantuitor lui Dionisie, de Dumnezeu graitorul, si indraznesti sa ne fii din pricina aceasta povatuitor neinselator.

4. Dar sa nu se laude strambul ca e drept ; caci pe cei ce-l vad nu-i va convinge si nu-i va insela, chiar de s-ar insela pe sine. Nici sa nu minta pe cei ce cred drept si urmeaza intocmai graitorilor de Dumnezeu. Caci n-ar ajunge la nici un rezultat, fiind vorba mai ales de lucruri in care nimenea de pe pamant, nici chiar dintre cei ce nu primesc harul Evangheliei, n-ar putea fi aratat azi ca e cu desavarsire in gresala. Cine, numeasca-se el nu crestin, ci scit, pers, ori hindus, nu stie azi ca Dumnezeu nu e nimic dintre cele create sau supuse simturilor? Caci, precum la viitoarea venire a Domnului harul invierii si al nemuririi nu va cuprinde numai pe cei ce au crezut in El, ci, cum spune Evanghelia, toti vor invia, desi nu toti se vor bucura de cele fagaduite dupa inviere, - asa si acum, in rastimpul de dupa prima venire, desi nu toti au primit Evanghelia lui Hristos, toti sunt inrauriti fara sa stie de prisosinta harului Sau, marturisind un Dumnezeu necreat, creator al tuturor. De l-ai intreba pe part, pe pers, pe sarmat, ai auzi indata cuvantul acela al lui Avraam : "Ma inchin unui Dumnezeu al cerului" N-ar spune-o insa aceasta Ptolomeu, ori Iparch, ori Marin din Tir, cei care sunt, dupa tine, intelepti si si-au cultivat mintea cu adevarul despre ciclurile, epiciclurile si sferele ceresti. Caci acestia numesc dumnezeiesc si atoatefacator insusi cerul. N-ar spune-o nici Aristotel, ori Platon, care declara stelele corpuri ale zeilor ; nici cei care spun ca atata sar caii zeilor, cat vede ochiul, privind de pe o inaltime marea intunecata.

5. Toti, deci, cunosc azi prin "lumina ce lumineaza in intuneric" (Ioan I, 5), mai bine decat cei admirati odinioara pentru intelepciunea lor, ca Dumnezeu e mai presus de simturi ; si nu admit catusi de putin ca El sa fie caracterizat si plasmuit dupa chipul lucrurilor. Cum ai indraznit atunci sa le arunci o asa de mare ocara ucenicilor Evangheliei, celor care au auzit cu urechea lor cuvintele predate de Dumnezeu si au fost invatati prin guri intarite de limbile de foc ale Duhului ; celor pe care nu ingeri, nici om, ci insusi Domnul i-a invatat prin gura Sa preamarita? "Caci Fiul cel unul nascut care este in sanul Tatalui, Acela a spus" (Ioan I, 18). Cum ai indraznit sa spui celor alesi din tot neamul, "neamului cel sfant" (1 Petru II, 2), Bisericii lui Dumnezeu, ca socotesc sensibila fiinta lui Dumnezeu, avand chip, volum si calitate si amestecandu-se ca lumina cu aerul, care ar primi o emanatie din ea si ar circumscrie aceasta lumina spatial si sensibil ?.

[Sfantul Grigorie Palama respinge afirmatia ca lumina dumnezeiasca vazuta de isihasti in cursul rugaciunii mintii ar fi socotita de ei fiinta lui Dumnezeu, cum respinge, pe de alta parte, afirmatia ca ea ar fi o lumina sensibila, materiala, sau o emanatie materiala din fiinta lui Dumnezeu, putandu-se amesteca cu aerul, iar acesta putand-o circumscrie spatial. Aceasta ar fi un adevarat panteism, sau o identificare a creaturii cu Dumnezeu, pe care sfantul Grigorie Palama o respinge cu toata hotararea. -Parintele Dumitru Staniloae]

Nu te-ai gandit, judecind asa, de ce nu declara vreunul soarele drept Dumnezeu, daca are o astfel de parere despre Dumnezeu ? Sau de ce tin sa fuga de simtirea altor lucruri, daca socotesc pe Dumnezeu supus simturilor ? in sfarsit, de ce nesocotesc cei barfiti de tine mai mult decat toti, placerile sensibile ? Caci, pentru robii stomacului pantecele e dumnezeu sensibil, dupa Pa vel (Filip. III, 18) ; iar iubitorii de argint si lacomii intemeiaza o noua slujire la idoli. Iar a crede in Hristos nu pot, dupa cuvantul evanghelic, cei ce primesc slava de la oameni si nu cauta numai slava de la Dumnezeu (Ioan, V, 14). Cei ce dispretuiesc insa toate, si aceasta pentru Dumnezeu, Cel peste toate, nu arata oare prin fapte ca se inchina cu adevarat lui Dumnezeu, care e dincolo de toate ? Iar daca sfatuiesc si pe altii sa se lase de acestea, ca de unele care inlatura slava de la Dumnezeu, nu se cuvine sa fie mai degraba ascultati decat barfiti ca nu au o idee dreapta despre Dumnezeu ?.

[Sfantul Grigorie Palama aduce o serie de argumente practice impotriva acuzei de mai sus. Daca isihastii ar considera pe Dumnezeu sensibil, deci una cu lucrurile, de ce ar ocoli ei vederea lucrurilor si alipirea la ele prin placeri ? Caci in acest caz orice lucru ar fi Dumnezeu.-Parintele Dumitru Staniloae]

6. Ceea ce spui, sfarsind vorbaria impotriva acestor barbati, da pe fata limpede calomnia ta voita impotriva lor. "Acum, zici, sa vorbim despre asa-zisa, de unii, lumina ipostasiata fara sa ne fi spus mai inainte parerea noastra. Caci ceea ce zic ca vad e o lumina inteligibila si nemateriala in ipostas propriu. Barfeala s-a amestecat, deci, si aici. Ca e vazuta o lumina in ipostas, spune si Macarie cel Mare [Despre libertatea mintii 22; P.G. 34, 956A, unde se spune: "lumina ipostatica". Dar prin aceasta Macarie intelegea lumina ipostasiata a persoanelor dumnezeiesti (Hristou, op. cit., p. 554, nota 1).-Parintele Dumitru Staniloae] ; si Maxim cel mult invatat in cele dumnezeiesti [Sfantul Maxim vorbeste despre "iluminarea ipostasiata", in: Quaest. ad Thalasium 61, scolia 16; P.G., 90, 644 D.-Parintele Dumitru Staniloae] si ceilalti asemenea lor. Nici unul nu vorbeste insa de o lumina in ipostas propriu. Cu toate acestea, desi nici aceasta nu o spune fara sa amestece barfeala, marturiseste ca aceia socotesc aceasta lumina, "inteligibila si nemateriala". Dar ceea ce e inteligibil si nematerial nu e supus simturilor ; nici in mod sensibil, simbolic. Dar atunci cum a putut spune despre ei, la inceput, ca declara fiinta lui Dumnezeu lumina sensibila, amestecata cu aerul si circumscrisa de el, avand chip, calitate si volum, semne proprii luminii sensibile? De fapt aceia numesc lumina harului inteligibila, dar nici aceasta in sens propriu. Caci o socotesc mai presus de minte, ivindu-se in minte numai prin puterea Duhului, in vreme ce inceteaza orice lucrare a mintii.

[Prin aceasta sfantul Grigorie Palama pune in evidenta faptul ca acea lumina, desi e numita de isihasti "inteligibila", o fac aceasta pentru a arata ca nu e supusa simturilor (nu e sensibila). Totusi ea nu e cunoscuta sau produsa prin puterile mintii. Caci ea se iveste in minte exclusiv prin puterea harului, cand inceteaza orice lucrare intelegatoare naturala, sau a mintii. Ea e, deci, transcendenta, cu totul altfel decat orice lumina ce cade sub simturi, sau e descoperita ca continut intelectual de cugetarea naturala. Deci acea lumina e nu numai suprasensibila, ci si suprainteligibila -Parintele Dumitru Staniloae ]

Nici nu o numeste cineva dintre ei fiinta sau emanatie a lui Dumnezeu in sensul in care crede acesta. Iar daca deduce cineva asa ceva cu viclenie din cele ce spun aceia, folosindu-se ca de o pilda, de lumina aceasta, desigur ca aceasta n-o spun aceia, ci el insusi. A spune deci despre aceia, care declara aceasta lumina mai presus nu numai de simturi, ci si de minte, iar fiinta lui Dumnezeu mai presus si de ea, ca socotesc aceasta lumina sensibila si vazuta, nu e mai mult decat orice barfeala ?

7. Dar se spune, in continuare, calomniatorul acesta al celor luminati mai presus de intelegere ? "Daca lumina mintala si nemateriala de care vorbesc aceia, voiesc sa fie insusi Dumnezeu, Cel mai presus de fiinta, dar ii pastreaza insusirea de nevazut si neatins prin niciunul dintre simturi, ceea ce spun ca vad trebuie socotit sau inger, sau insasi fiinta mintii, care, curatita de patimi si de nestiinta, se vede pe sine, si in sine, ca intr-un chip propriu, pe Dumnezeu. Iar daca afirma ca acea lumina e una din acestea, judeca foarte drept si trebuie sa admitem ca sunt in acord cu traditia crestina. Daca spun insa ca nu e nici fiinta mai presus de fiinta, nici inger, nici mintea insasi, ci ca mintea priveste la acea lumina ca la un alt ipostas, in cazul acesta eu nu stiu ce poate fi acea lumina, stiu insa ca asa ceva nu exista".

[Varlaam nu admitea decat numai fiinta lui Dumnezeu, care nu e accesibila decat unei speculatii deductive, sau numai creaturile. El nu admitea energiile sau lucrarile lui Dumnezeu, ca mijloc de intrare a Lui in legatura reala cu noi. In consecinta, dupa el, lumina pe care afirmau isihastii ca o vad, daca nu e fiinta lui Dumnezeu, nu poate fi decat inger, sau insasi fiinta mintii. In cazul din urma s-ar putea admite ca Dumnezeu e vazut in ea ca in chipul Sau propriu, adica in mod analogic.-Parintele Dumitru Staniloae]

Tu crezi, in aroganta ta dispretuitoare de oameni, ca ar exista vreun om care sa admita vreo lumina inteligibila in ipostas propriu (de sine subsistenta ), care sa nu fie nici Dumnezeu, nici inger, nici minte omeneasca ? Nici cu ajutorul imaginatiei nu si-ar putea cineva inchipui o lumina inteligibila (cunoscuta cu mintea), in ipostas propriu (de sine subsistenta), in afara de Cele Trei.

[O neintelegere a lui Varlaam venea din faptul ca el socotea lumina ce spuneau isihastii ca o vad, ca ar fi de sine subsistenta, sau ar exista intr-un ipostas propriu. Dar lumina in ipostas propriu nu e decat fiinta dumnezeiasca, ingerul sau mintea omeneasca, spunea Varlaam. Sfantul Grigorie Palama era de acord cu aceasta. Dar, el observa ca nimenea dintre isihasti nu afirma ca lumina vazuta de ei ar exista intr-un ipostas propriu, sau ar avea o subsistenta in sine. Ea isi are subsistenta in Dumnezeu, adica exista "in ipostasul" (dumnezeiesc), mai bine zis in cele trei Ipostasuri dumnezeiesti -Parintele Dumitru Staniloae ] Dar sa admitem acest lucru imposibil. Sa admitem ca a spus careva dintre isihasti acest lucru catre intelepciunea ta. Eu nu stiu cine ar putea fi acela. Nici tu insuti nu-l poti arata. Spui numai ca e dintre cei neinvatati. Dar daca acela nu ti-a putut talmaci bine, ceea ce imi vine mai degraba sa cred, sau ti-a spus ceea ce nu intelege nici el bine - se poate doar si aceasta, caci nu toti poseda cunostinta - nu trebuia oare sa te informezi la cei ce au darul deosebirii si sa afli de la ei, pe cat e cu putinta, ce e vederea acestei lumini, in loc sa barfesti indata pe cei plini de Dumnezeu, ca pe niste apucati, si sa patesti ceea ce spune Pavel catre Corinteni: "De va intra la voi vreunul neinvatat sau necredincios si nu va auzi si pe cei ce pot talmaci, va zice ca sunteti nebuni" (1 Cor. XIV, 23). Dar asa ai patit si tu, monahule si filozofule, cum patesc cei neinvatati si necredinciosi.

Dar chiar daca ar fi zis nu unul, nici cativa, ci toti aceasta, nu te-ar fi indreptatit nici aceasta sa spui ceea ce ai spus dupa multe alte calomnii : "Aceasta lumina stiu ca nu exista". Caci toti ar fi fost de acord cu tine ca o lumina de sine subsistenta (in ipostas propriu), care nu e nici Dumnezeu, nici inger, nici om, nu exista. Dar in acelasi timp toti si-ar fi dat seama ca daca pretinde cineva ca vede o lumina inteligibila in sine subsistenta (in ipostas propriu), acela afirma ca vede ceva din Cele Trei ; iar ca afirmand aceasta cugeta foarte corect, cum tu insuti ai recunoscut. Dar atunci impotriva cui sunt indreptate batjocurile, ocarile si calomniile din atatea carti ale tale ? Nu impotriva acelora de care spui dupa aceea ca judeca foarte drept, dar nu-ti recunosti calomnia ta ?

8. Nu zic ca aceia cugeta despre lumina aceasta ca tine sau teologhisesc ca tine. Caci cugeta si teologhisesc mai presus de tine, fiind asa de mult deasupra calomniilor si ocarilor tale. Tu zici despre ei: "Daca numesc lumina inteligibila pe Dumnezeu, dar ii pastreaza insusirea de nevazut si de neatins de niciunul dintre simturi, bine zic". Ei insa tin fiinta lui Dumnezeu mai presus si de neputinta de a fi neatinsa de vreunul dintre simturi; deoarece nu e numai Dumnezeu mai presus de cele ce sunt, (de cele create), ci si Supradumnezeu; si inaltimea Celui ce e dincolo si depaseste toata inaltimea ce se poate cugeta cu mintea [Suntem in plina teologie apofatica in sensul lui Dionisie Areopagitul (Despre teologia mistica 1, 1 si 5; P.G. 3, 997 A si 1048 B). Fiinta lui Dumnezeu e considerata de sfiatul Grigorie Palama si de isihasti, prin transcendenta ei, la extrema opusa identificarii ei cu creatia, identificare de care erau acuzati. Fiinta lui Dumnezeu nu numai ca e invizibila si inaccesibila simturilor, dar e mai presus si de aceasta invizibilitate si inaccesibilitate. Ea e un varf dincolo de toate varfurile sensibile sau gandite. E dincolo nu numai de tot ce se poate spune afirmativ, ci si de tot ce se poate spune negativ despre ea. E mai presus de intelesul cuvintelor: fiinta, existenta, bunatate, dar si de intelesul cuvintelor contrare acestora. El nu e nici existenta, nici neexistenta; e mai presus de orice cuvant, dar nu putem renunta nici la grairea despre El. Faptul ca Dumnezeu e dincolo de orice afirmatie si negatie nu face cu neputinta o legatura a Lui cu noi. El ni Se comunica intr-o lumina pe care o sesizam, dar nu o intelegem.-Parintele Dumitru Staniloae ] nu e numai mai presus de orice afirmatie, ci si de orice negatie. Lumina subsistenta pe care o vad sfintii, in chip duhovnicesc, e subsistenta in ipostas, cum ei insisi marturisesc, ca una ce exista si nu e numai ceva simbolic, cum sunt fantomele plasmuite potrivit imprejurarilor ce se nimeresc. Ei stiu din experienta ca este o luminare si un har nematerial si dumnezeiesc, o lumina vazuta in chip nevazut si inteleasa in chip necunoscut. ["Luminare vazuta in chip nevazut si inteleasa in chip neinteles". Singura vorbirea contradictorie (dialectica) reda aceasta experienta. De altlel ea este inevitabila si in descrierea experientei persoanei proprii si a altora. Stiu ca sunt o persoana si anume o persoana deosebita de celelalte, dar cine poate sa descrie persoana mea sau alta in mod exact ? Nu poate fi vorba de o vedere a ei in sens propriu ; dar nu pot contesta evidenta ei, care echivaleaza cu un fel de "vedere". O vad in chip nevazut, o cunosc in chip neinteles.-Parintele Dumitru Staniloae ] Ce este insa aceasta nu stiu sa spuna.

9. Afla tu cu metodele definitiei, ale analizei si impartirii si binevoieste de ne invata si pe noi care nu stim. [Acestea sanit metodele teologiei scolastice, care nu au intrare la Dumnezeu cel mai presus de afirmatii si negatii.-Parintele Dumitru Staniloae] Fiinta lui Dumnezeu nu este (acea lumina) ; caci fiinta este inaccesibila si neimpartasibila. inger nu este, caci poarta trasaturi stapanitoare. [Din lumina vazuta in chip nevazut iradiaza o autoritate absoluta. Ba are in ea ceva ce-L face simtit pe Hristos, Domnul si Stapanul nostru. Ea se experiaza ca lumina Persoanei lui Dumnezeu, sau a lui Hristos. E asa cum se simte persoana omeneasca in lumina sau in evidenta inzestrata oa vointa, ce iradiaza din ea.] Uneori te ridica din trup, sau nu te ia fara trup, ca sa te inalte la culmi negraite ; alteori preface si trupul adaptandu-1 ei si-i comunica si lui din propria ei stralucire, cum a fost vazut odata Marele Arsenie in timpul linistirii, sau Stefan cand era batut cu pietre (Fapte VI, 15), sau Moise cand a coborat de pe munte (Iesire XXXIV, 35). indumnezeind deci si trupul, e vazuta - o, minune ! - si de ochii trupesti. Uneori iarasi vorbeste limpede celui ce o vede prin cuvinte asa zicand negraite, cum a vorbit dumnezeiescului Pavel (2 Cor. XII, 4)

[Sfantul Simeon Noul Teolog prezinta adeseori in "Imnele dragostei dumnezeiesti" lumina pe care o vede vorbindu-i (d. ex. Imnul XVIII, ed. J. Koder, Hymnes, tome III, p. 285). Sfantul Grigorie Palama se resimte de influenta sfantului Simeon. In lumina in care vorbeste e Hristos insusi.-Parintele Dumitru Staniloae]

"Caci Cel ce este dupa fiinta Sa din veac si pana in veac, tuturor nevazut si de toti necuprins, se coboara din inaltimea Sa ca sa poata incapea intrucatva in firea noastra", cum zice Grigorie de Dumnezeu Cuvantatorul. Atunci cel ce se invredniceste de acea lumina, adunandu-se in sine, intoarce mereu in minte, aceeasi numire pe care au dat-o Iudeii painii coborate de sus, zicandu-i mana (Iesire XVI, 14, urm.) : Ce e aceasta ? E numele pe care il dau ei luminii aceleia. Tu daca poti spune mai mult, spune ! Dar sa revenim la cele urmatoare.

10. Tu zici ca aceia ar cugeta bine si in cazul cand ar socoti acea lumina inger. Aceia n-ar numi insa niciodata aceasta lumina inger. Caci ei stiu, fiind invatati de cuvintele parintilor, ca vederea ingerilor are loc in chip diferit si potrivit cu cei ce vad. Ea poate avea loc sau in grosimea substantei, care cade si sub simturi si nu e cu totul nevazuta nici de cei patimasi sau de cei necercati ; sau in subtirimea substantei pe care o poate vedea intrucatva si sufletul ; sau in vedere (contemplatie) adevarata, de care se invrednicesc numai cei ce vad duhovniceste prin curatenie. Tu insa, nefiind introdus in deosebirea acestor feluri, spui ca chiar ingerii intre ei nu se pot vedea, socotindu-i nevazuti nu pentru necorporalitatea, ci pentru fiinta lor ; iar printre randuri ii pui pe vazatorii de Dumnezeu in rand cu asina lui Valaam, fiindca s-a scris si despre ea ca a vazut un inger (Numeri XXII, 25).

11. Mintea iarasi, o declari vazatoare de Dumnezeu, daca nu priveste ca la un alt ipostas, ci pe sine insasi, si in sine, ca intr-un chip propriu, pe Dumnezeu, cand s-a curatit de patimi si de nestiinta. Si socotesti ca sunt de acord cu traditia crestina cei ce zic ca vad astfel ca lumina insasi fiinta mintii. Dar aceia stiu ca mintea curatita si luminata si devenita in chip vadit partasa de harul lui Dumnezeu se invredniceste si de alte vederi tainice si mai presus de fire [ Varlaam admitea numai putinta mintii de a se "vedea", adica de a se cunoaste pe sine si, prin analogie cu sine, de a cunoaste pe Dumnezeu. Sfantul Grigorie Palama, potrivit intregii traditii rasaritene, socoteste ca prin minte, devenita in stare de curatie, transparenta, omul vede in mod real energia necreata ce iradiaza din Dumnezeu. Mai bine zis, ea are evidenta emotionala, adica "simtirea intelegatoare" a lucrarii, sau a prezentei lucratoare a lui Dumnezeu. -Parintele Dumitru Staniloae], cum am aratat putin mai sus. Iar daca se vede si pe sine, e drept ca se vede ca altceva, dar nu priveste la altceva si nu vede numai chipul propriu, ci stralucirea lui Dumnezeu intiparita de har in chipul propriu, stralucire ce intregeste puterea mintii de a se depasi pe sine si desavarseste unirea cu cele mai inalte si mai presus de intelegere. Caci prin ea mintea vede pe Dumnezeu in Duhul mai bine decat il poate vedea ca om.

[Pe cand Varlaam inchidea mintea in vederea ei proprie, Palama vedea in minte stralucirea lui Dumnezeu care a luat chip in ea; se vedea si pe ea, sau ea insasi se vedea si pe sine, dar tot prin Duhul, nu prin simpla putere naturala a ei; vedea in ea si stralucirea lui Dumnezeu intregind-o si desavarsind unirea ei cu Dumnezeu. Se vedea in cea mai fericita comuniune. S-ar putea spune ca mintea care a ajuns la putinta de a se vedea deplin pe ea insasi si de a fi fericita in aceasta vedere, nu se vede despartita de Dumnezeu, Cel mai intregitor partener de comuniune. De fapt, asa cum omul se cunoaste cu mult mai bine cand se vede in comuniune cu altul, la fel, dar nesfarsit mai fericit si mai deplin se vede pe sine in comuniune cu Dumnezeu.-Parintele Dumitru Staniloae]

Iar daca tu nu cunosti acestea nu-i de mirare, odata ce nici aceia nu s-ar minuna mai putin, daca ai cunoaste cele ce se petrec cu ei, tu care nu admiti nimic mai presus de cunostinta. Potrivit cu aceasta, tu zici ca mintea atunci devine vazatoare de Dumnezeu cand s-a curatit nu numai de patimi, ci si de nestiinta. Aceia insa nu spun nici un cu-vand despre "curatirea de nestiinta", pe care o ceri tu. Ci, curatindu-se de patimile cele rele si depasind prin rugaciune staruitoare si nemateriala orice cunostinta, se invrednicesc de vederea lui Dumnezeu ca unii ce nu se lasa amagiti de astfel de rationamente si nu inceteaza de a fi cu luare aminte la ei insisi, ca unii ce nu alearga sa adune cu sarguinta rationamente si invataturi si sa afle ce invata fiecare, fie el scit, sau pers, sau egiptean, in scopul acestei curatiri de nestiinta. Caci ei stiu sigur ca aceasta nestiinta nu impiedica vederea lui Dumnezeu. [ Aici sfantul Grigorie Palama intelege prin cunostinta, cunostinta teoretica, deductiva, sau de la distanta, a lui Dumnezeu. -Parintele Dumitru Staniloae] Daca, precum si tu insuti zici, numai pazirea poruncilor pricinuieste curatirea de patimi si numai ea ne invredniceste, potrivit fagaduintei lui Dumnezeu, de prezenta, de salasluirea si de aratarea Lui in noi, nu-i o greseala vadita adaosul acestei curatiri a tale pe care o numesti curatire de nestiinta ? Dar, precum am aratat pe larg in "Cuvintele" de mai inainte, curatirea de aceasta nestiinta inseamna desfiintarea adevaratei cunostinte. [Consecvent cu parerea ca cunostinta prin idei e singurul mod de a "vedea" pe Dumnezeu, Varlaam da cea mai mare insemnatate curatirii de nestiinta filozofica. Spre deosebire de el, oamenii duhovnicesti socotesc ca mijloc prin care ajung la vederea lui Dumnezeu, in sensul de traire in prezenta si puterea Lui, curatirea de patimile rele si rugaciunea. Prin acestea depasesc toata cunostinta care nu stie de Dumnezeu decat deductiv, de la distanta. Varlaam socoteste ca nestiinta consta in ignorarea cunoasterii filozofice, deductive a lui Dumnezeu si cerea curatirea de ea. Palama, dimpotriva, considera ca pierderea acestei nestiinte inseamna pierderea adevaratei cunostinte de Dumnezeu. Acesta era punctul central in care s-a ciocnit, prin Varlaam si Palama, scolastica de curand constituita cu traditia duhovniceasca rasariteana, pastrata aici din timpurile apostolice, traditie care, fara a refuza o cunoastere a lui Dumnezeu prin natura, afirma ca exista mai presus de ea o cunoastere a lui Dumnezeu prin experienta directa, iar de aceasta se impartasesc cei cu inima curatita de patimi.-Parintele Dumitru Staniloae ]

12. Dar acum trebuie sa revenim la cele ce spune acesta in continuare impotriva celor ce se linistesc (a isi-hastilor). De fapt dandu-l pe fata ca-i barfeste, s-a aratat totodata limpede ca se razboieste cu sine insusi, rasturnand plasmuirile cugetarii sale proprii si combatandu-se mai degraba pe sine decat pe aceia. Totusi, fiindca socoteste ca scrie impotriva alor nostri, sa vedem ce sunt cele ce le scrie ? "Pricina, zice, de la care au pornit prima data cei acuzati e ca socotesc fiinta lui Dumnezeu sau emanatia din ea lumina sensibila. Iar parerea aceasta le vine de acolo ca au socotit ca cele mai multe dintre vederile si descoperirile pe care le-au avut sfintii in chip tainic in Scriptura s-au intamplat si s-au aratat in lumina si prin lumina ; si dovada ca asa inteleg fiinta lui Dumnezeu si din acest motiv este ca tin de virtute vazatoare, (contemplativa) si de barbat vazator (contemplativ) pe acela care se invredniceste de astfel de lumini si petrece in comunicare cu ele.

Dar cum - o, minunate ! - cel ce tine de atare pe vazator (contemplativ), socoteste ca fiinta lui Dumnezeu este o astfel de lumina ? Caci nu a definit nimeni dintre ai nostri pe vazator (contemplativ) ca pe acela ce vede fiinta lui Dumnezeu. Daca, asadar, vazatorul nu vede fiinta lui Dumnezeu, iar pe de alta parte aceia numesc, dupa tine, vazator pe acela care vede vreo lumina oarecare, e vadit ca aceia nu cred ca lumina aceea pe care afirma ca o vede vazatorul e fiinta lui Dumnezeu. Iata ce usor se respinge rautatea, care se darama pe sine insasi, necrutandu-se nici pe sine, ci intorcandu-se mereu impotriva sa, prin aceea ca e totdeauna in contrazicere cu sine.

Asa au dovedit, fara voia lor, si batranii invechiti in rautate, nevinovatia Susanei. Desi erau trei, fiind luati fiecare separat de intelepciunea calauzita de Dumnezeu a baietandrului Daniil, nu e de mirare ca nu s-au gasit de acord intre ei. Cu cat i-a intrecut insa acesta, care, fiind unul, nu poate sa fie de acord nici cu sine singur, macar ca si-a asezat intr-o ordine, prin cugetare si prin scris, calomniile sale.

13. Dar nu numai atat. Ci semnul pe care l-a dat indata, de la inceput, impotriva isihastilor pentru a-i dovedi ca pe cei mai rataciti dintre toti oamenii, aratandu-se, dimpotriva, ca dovada a credintei lor drepte, si l-a dat impotriva lui insusi. Si facand aceasta, a lasat sa curga prin cuvintele sale fierea durerii lui din suflet. Iar ceea ce i-a pricinuit puternica durere si i-a dezlantuit furia impotriva acestor barbati, se pare ca e faptul ca n-au gasit de bine sa-l numeasca vazator nici pe el, nici pe altul dintre cei ce se ocupa viata intreaga cu invataturile elinilor, dar de loc cu rugaciunea, cu cantarea, cu infri-narea de la patimi si cu lucrarea virtutilor.

Infuriat, asadar, in felul acesta si pentru motivul acesta, ascunde in cutele adanci ale inimii patima sa si se apropie de cei simpli, amagindu-i, asa cum a facut odinioara sarpele cu Eva. Facand asa, afla mai intai de la unii anumite predanii de ale parintilor, pe care le stramba apoi cu rea vointa. Dar fiindca aceia nu-l asculta, ci urmeaza mai mult celui ce s-a facut pentru noi noul Adam, decat celui vechi, porneste intai impotriva lor si prin ei impotriva tuturor celor care imbratiseaza linistea. Ba nu lasa neosanditi nici pe cei dinainte de noi, nici pe cei declarati de Biserica sfinti; ba impotriva acelora e si mai pornit, deoarece au lasat si in scris cele ce dau marturia cea mai hotarata impotriva ideilor lui. Iar ca sa fie si crezute calomniile sale impotriva acelora cu care a petrecut sub motiv de a invata de la ei, si prin aceea si impotriva altora, a aratat in scris invataturile ce i-au fost predate lui de aceia, mai inainte, zice, de a le fi scarmanat cu de-amanuntul mainile lui, ca sa le dovedeasca neadevarate. Pe acestea ni le-a aratat atunci si noua.

Dar in acestea nu era nici o talcuire sau amintire a descoperirilor profetice. Iar despre fiinta lui Dumnezeu, de asemenea, nici un cuvant. Numai ca nu cel mult invatat se apropie de Dumnezeu, ci acela care s-a curatit prin virtute de patimi si s-a lipit, prin rugaciune staruitoare si curata, de Dumnezeu, ajungand prin ele la deplina incredintare si la gustarea bunatatilor viitoare, incredintare si gustare pe care, cinstind-o cu numiri, dupa putinta mai dumnezeiesti, au numit-o arvuna tainica.

[Palama precizeaza ca curatirea de adevarata nestiinta de Dumnezeu este cea obisnuita prin dobandirea virtutilor. Dimpotriva, cunostinta speculativa la care se ajunge prin filozofie nu e cunostinta cea mai pro prie a lui Dumnezeu, deoarece producand in noi mandria, lipsa smereniei, nu ne lasa sa vedem cu adevarat realitatea noastra si a lui Dumnezeu. Cei ce se curatesc au o vedere a lui Dumnezeu care e o arvuna a vederii depline din viata viitoare. in vederea aceasta este o certitudine a prezentei lui Dumnezeu. Isihastii traiau in certitudinea prezentei lui Dumnezeu, nu intr-o speculatie despre El. In scrierile pe care Varlaam le primise de la ei se vorbea numai despre aceasta incredintare (certitudine) si despre faptul ca la ea se ajunge prin curatire de patimi si prin rugaciune prelungita, nu despre vederea fiintei lui Dumnezeu, cum ii acuza Varlaam. S-ar parea ca e vorba de scrierile sfantului Grigorie Sinaitul. -Parintele Dumitru Staniloae]

Dar acesta nu s-a multumit cu viclenia nascocita impotriva acelora, anume cu afirmarea ca aceia declara ca nu stiintele, ci dumnezeiasca Scriptura e cu totul fara folos si ca socotesc rea cunostinta lucrurilor, iar patimile - drept diavoli uniti substantial cu sufletul si alte de felul acesta. [Lucrurile acestea erau afirmate de bogomilii numiti atunci masalieni, nume uzitat pentru un fel de curent asemanator din sec. IV-V. Printre monahii isihasti se ascundeau si unii care interpretau in sens masalian sau bogomilic textele ascetice mai noi alcatuite in spiritul textelor lui Macarie cel Mare si in general scrierile ascetice care recomandau lupta cu demonii si afirmau la capatul curatirii de patimi o "vedere" a luminii dumnezeiesti; le interpretau in sensul ca lumina aceea e fiinta lui Dumnezeu si ca demonii sunt uniti substantial cu sufletul. Ba unii repetand continuu numai rugaciunea "Tatal nostru" socoteau de prisos chiar citirea Sfintei Scripturi (Jean Meyendorff, op. cit., p. 23-24). Varlaam, stiind de aceasta interpretare bogomilica, a pus-o cu stiinta sau fara stiinta pe seama isihastilor. Pe el il impingea insa la atribuirea acestei interpretari bogomilice a textelor ascetice pe seama isihastilor, conceptia lui scolastica contrara oricarei "vederi" sau "simtiri" a lui Dumnezeu. -Parintele Dumitru Staniloae] Ci a adaugat si cele despre fiinta lui Dumnezeu. Dar apucandu-se sa plasmuiasca si aceasta calomnie impotriva acelor barbati, s-a gandit cum sa infatiseze ca vrednica de crezare aceasta cumplita nascocire a calomniei sale. Si atunci s-a folosit de descoperirile prin lumina ale proorocilor si de pretinsele contraziceri ce rezulta din ele, contraziceri pe care nimeni nu le-a mai afirmat decat acest dusman al descoperirilor proorocilor. Fara indoiala, faptul ca in aceste afirmari se razboieste cu sine nu ne intereseaza. Sa-l lasam sa se loveasca si sa se taie singur.

14. Dar dupa lupta aceasta prin calomnii, porneste la o alta, silindu-se sa arate ca singura cunostinta despre fapturi e lumina ce poate fi vazuta cu mintea. [Aceasta e invatatura scolastica pe care o opunea Varlaam traditiei duhovnicesti a crestinismului de la inceput: nu exista nici o lumina dumnezeiasca ce vine in suflet; singura lumina de care are parte mintea e cunoasterea deductiva a lui Dumnezeu prin creaturi.-Parintele Dumitru Staniloae] De aici ar urma ca tot cel ce nu se ocupa cu invatatura despre natura a lui Aristotel, cu teologia lui Platon si cu astrologia lui Ptolomeu e intunecat si necurat. De aceea se napusteste cu ocari si cu numiri urate asupra celor ce nu propovaduiesc numai luminarea prin idei. Si zice literar : "Dar cei cu inspirarile aerului spun ca sunt doua luminile aratate de Dumnezeu mintii celor evla-viosi: una a cunostintei si alta subsistenta in ipostas,care se arata in chip deosebit celor ce ajung mai departe in inspirari". [Isihastii nu contestau ca exista si o lumina a cunoasterii naturale a fapturilor. Dar, pe baza intregii traditii rasaritene, recunosteau si o lumina venita nemijlocit in minte de la Dumnezeu.-Parintele Dumitru Staniloae]

Sa vedem cine sunt aceia pe care-i batjocoreste cu astfel de numiri, ca pe niste rataciti. Caci din aratarea acestora se va dovedi in acelasi timp ca exista pe langa cunostinta si o lumina cu mult mai inalta si mai dumnezeiasca decat aceea, lumina care se descopera numai celor ce vad prin Duhul ; si anume nu numai celor ce vietuiesc azi, ci si tuturor sfintilor din toate timpurile. Iar faptul ca acesta invinovateste nu numai pe cutare sau cutare dintre noi, ci pe toti de-a valma care imbratiseaza sfintita viata a linistirii, ni-l arata limpede ca pe acela care, dupa ce a strambat si calomniat sofistic predania scrisa ce ne vine de la parinti si e laudata de cei ce au inaintat in virtute si de barbatii dumnezeiesti ridicati mai inainte dintre noi (predanie care si-a dovedit prin experienta folosul pentru cei incepatori), merge mai departe si le da tuturor un nume dedus din ea, iar cuvantul acela e folosit pentru calomnierea tuturor indeobste.

[Varlaam, interpretand in sens bogomilic sau masalian, traditia duhovniceasca rasariteana, a numit pe toti monahii care practicau aceasta traditie, masaliani, calomniindu-i pe toti. Caci cele trei tratate dintii ale lui impotriva acestora le-a intitulat, in redactarea a doua : "Contra Masalianilor".-Parintele Dumitru Staniloae]

15. Dar, deoarece s-a intamplat si multora din sfintii venerati de noi din vechime sa afle si sa invete pe altii din experienta despre lumina harului, vom da si noi, in acord cu poruncile evanghelice, ca marturie, acelea dintre cuvintele parintilor, care cuprind si marturia celor necitati, asa cum ne arata si Scriptura. Folosind acelasi mod si aici, vom da acele cuvinte ale parintilor, despre care cel ce le spune afirma ca s-au scris de catre toti ceilalti.

Zice, asadar, Isaac, talmacitorul credincios si sigur al acestor lucruri : "Doi ochi sufletesti am dobandit, cum zic parintii". Ai auzit ca toti parintii spun aceasta ? "Doi ochi sufletesti, zic asadar aceia, ca avem. Dar nu intrebuintam la fel vederea lor ; cu unul vedem cele ascunse in firi, adica puterea si intelepciunea lui Dumnezeu si pronia Lui cu privire la noi, inteleasa din maretia guvernarii Sale ; cu celalalt privim slava sfintei Lui firi, cand binevoieste Dumnezeu sa ne introduca in tainele duhovnicesti". Intrucat sunt ochi, asadar, ceea ce vad e lumina ; iar intrucat nu intrebuintam la fel vederea lor, exista o indoita vedere a luminii : printr-un ochi vedem alta lumina decat cea pe care o vede celalalt ochi. Iar ce este fiecare din acestea doua ne-a aratat insusi dumnezeiescul Isaac. Pe una a numit-o intelegerea puterii, a intelepciunii si a proniei lui Dumnezeu, scurt zicand, cunoasterea Creatorului, dobandita din creaturi ; pe a doua a numit-o vederea nu a firii dumnezeiesti, ca sa nu aiba de ce se lega barfitorii, ci a slavei firii Lui, pe care a dat-o Domnul invataceilor Sai si prin ei tuturor celor ce cred in El si-si dovedesc credinta prin fapte. Pe aceasta a voit s-o vada si acestia : "Voiesc, zice catre Tatal, sa vada acestia slava Mea, pe care Mi-ai dat-o Mie, pentru ca M-ai iubit pe Mine mai inainte de intemeierea lumii" (loan XVII, 24) ; sau : "Slaveste-Ma pe Mine, Tata, la Tine, cu slava pe care am avu t-o la Tine mai inainte de a fi lumea" (Ioan XVII, 5). Asadar, a dat si firii omenesti slava dumnezeirii, dar nu firea. Altceva este, asadar, natura lui Dumnezeu si altceva slava Lui, desi sunt nedespartite intre ele. [Sfantul Grigorie Palama a ajuns aici la o exprimare mai clara a deosebirii dintre natura dumnezeiasca si slava, sau lumina ei, pe care o vazuse si in "Cuvantul al treilea al celor dintii" (Vezi la : Pr. D. Stani-loae, Viata si invatatura siintului Grigorie Palama, p. XXXIV). Prin aceasta respingea atat erezia masaliana, care afirma o vedere a naturii dumnezeiesti, cit si rationalismul scolastic al lui Varlaam, care nu recunostea lui Dumnezeu nici o putinta de a intra in legatura nemijlocita cu fiinta umana. -Parintele Dumitru Staniloae]

Dar, cu toate ca slava e altceva decat natura dumnezeiasca, totusi nu poate fi numarata intre cele de sub timp. Caci ea nu este ceva, dar in sens de depasire a tot ce este. Pe de alta parte, insasi natura dumnezeiasca exista, dar in chip negrait.

[Chiar nici slava dumnezeiasca nu poate primi atributul de "este", intrucat de la sfantul Maxim Marturisitorul acest atribut se acorda fapturilor. Dumnezeu e numit "Cel ce este in chip existent". Se poate, deci, spune ca slava "nu este", in sensul ca depaseste "existenta"-Parintele Dumitru Staniloae]

Si n-a dat numai taranii unita cu El dupa ipostas aceasta slava care e mai presus de toate cele ce sunt (de creaturi), ci si invataceilor : "Slava pe care Mi-ai dat-o Mie, Parinte, am dat-o lor ; ca sa fie una precum si Noi una suntem ; Eu intru ei si Tu intru Mine, ca sa fie in chip desavarsit una" (loan XVII, 22). Credinciosii, primind slava Tatalui si a Fiului, se fac una intre ei si cu Persoanele dumnezeiesti, cum sunt Acestea insele una. Deci prin slava aceea se daruiesc in comun insusi Tatal si Insusi Fiul ca Persoane. Nu e vorba, deci, de o "emanatie" (ejtippoij) subtiata dintr-o substanta mai densa in sensul neoplatonic, cum e acuzata de teologia tomista mai noua invatatura exprimata de sfantul Grigorie Palama. Slava sau lumina e modul de intrare a unei Persoane dumnezeiesti in legatura cu persoanele omenesti care se deschid prin credinta, asa cum ceva analog se intampla intre persoanele omenesti. -Parintele Dumitru Staniloae] Ba a voit s-o si vada aceia. Aceasta este slava prin care primim noi si vedem pro-priu-zis pe Dumnezeu.

16. Cum primim si vedem, asadar, aceasta slava a naturii dumnezeiesti ? Oare cercetand ratiunile lucrurilor si obtinand prin ele cunostinta puterii, a intelepciunii si a providentei lui Dumnezeu ? Dar alt ochi al sufletului vede acestea, caruia nu i se arata lumina dumnezeiasca, sau "slava firii Lui", dupa spusa de mai sus a sfantului Isaac si a tuturor celorlalti parinti. Deci alta lumina este aceasta decat cea al carui nume este cunostinta. Dar atunci nu tot cel ce are cunostinta lucrurilor, sau vede prin ea, are pe Dumnezeu salasluind in sine. Acela are doar cunostinta fapturilor, iar din ea deduce prin asemanare pe Dumnezeu. Cel care are insa si vede negrait acea lumina, nu-L mai deduce prin asemanare, ci cunoaste si are in sine pe Dumnezeu printr-o vedere adevarata si mai presus de toate fapturile. Caci Acela nu se desparte niciodata de slava Lui vesnica. [ Aceasta legatura interpersonala nu o intelegea teologia scolastica. Socotind ca Dumnezeu poate fi doar gandit deductiv, il transforma intr-o substanta-obiect, transcendenta si nelibera, fara initiativa. Era o mentalitate care inlocuia comuniunea cu Dumnezeu printr-o filozofie, printr-o gandire asupra Lui.-Parintele Dumitru Staniloae]

Dar sa nu ne pierdem franele, facandu-ne neascultatori pentru prisosinta covarsitoare a binefacerii. Ci, cre-zand Celui care a luat natura noastra si ne-a daruit slava naturii Lui, sa cercetam cum se dobandeste aceasta si cum o poate vedea cineva ? Deci cum ? Prin pazirea poruncilor. Caci celui ce le pazeste pe acestea, Domnul i-a fagaduit aratarea Sa, pe care in continuare o numeste si salasluirea Sa si a Tatalui. Caci zice : "De Ma iubeste cineva, va pazi cuvantul Meu si Tatal Meu il va iubi pe el si la el vom veni si lacas la el Ne vom face si Eu Ma voi arata lui" (Ioan XIV, 23).

E limpede ca prin cuvantul Sau intelege poruncile Sale ; doar putin mai sus, in loc de cuvant a zis porunci: -"Cela ce are poruncile Mele si le pazeste pe ele, acela este care Ma iubeste" (Ioan XIV, 21).

17. Deci si de aici se arata, chiar din cuvintele si dogmele filozofului nostru, ca aceasta vedere a lui Dumnezeu nu e catusi de putin cunostinta, chiar daca acela ar vrea orice mai bucuros decat aceasta.

["Vederea" lui Dumnezeu la care ajunge cel ce pazeste poruncile Lui ca ale unei Persoane e altceva decat cunostinta teoretica a Lui, chiar daca Varlaam nu o admitea pe aceasta cu nici un pret.-Parintele Dumitru Staniloae] Trebuie sa precizam insa ca noi spunem ca aceasta vedere nu e cunostinta in sens de depasire, cum spunem si de Dumnezeu ca nu este, in sensul depasirii celor ce sunt.

[Dar "vederea" aceasta nu e cunostinta, nu pentru ca ar fi mai prejos de cunostinta, sau pentru ca ar fi pur si simplu o lipsa a cunostintei, ci pentru ca depaseste cunostinta. Caci cunostinta se refera la cele ce sunt, adica la creaturi. Dar Dumnezeu e mai presus de cele ce sunt, sau de creaturi.-Parintele Dumitru Staniloae] De altfel, chiar din cuvintele filozofului se arata fara voia lui, ca lumina aceasta dumnezeiasca e altceva decat cunostinta. El spune ca "pazirea poruncilor nu poate alunga din suflet intunericul nestintei ; aceasta o pot face numai invatatura si studiul staruitor. Iar ceea ce nu alunga nestiinta nu poate procura nici cand cunostinta". Dar tocmai ceea ce, dupa el, nu procura cunostinta procura, dupa cuvintele Domnului, vederea aceasta. Prin urmare vederea aceasta nu e cunostinta. Ba nu numai ca nu trebuie sa o socotim si s-o numim pe aceasta cunostinta, dar nici macar cunoscuta, decat doar prin abuz, avand numai numele comun. Sau trebuie sa o numim mai mult decat pe cealalta cunostinta in sens propriu, dar prin depasire. Asadar, nu numai ca nu trebuie socotita aceasta cunostinta, dar trebuie socotita cu mult mai presus de orice cunostinta si de orice vedere prin cunostinta.

[Faptul ca nu e cunostinta, dar in sens de depasire, nu inseamna ca nu poate fi socotita cunostinta, ci trebuie socotita cunostinta.-Parintele Dumitru Staniloae]

Aceasta, pentru ca nimic nu e mai presus de salasluirea si de aratarea lui Dumnezeu in noi, nici egal, nici apropiat de ea, iar pe de alta parte, noi stim ca implinirea poruncilor lui Dumnezeu procura si cunostinta si inca adevarata cunostinta.

[Sfantul Grigorie Palama, ca toti parintii rasariteni, nu e impotriva cunoasterii lui Dumnezeu din natura, dar stie de o alta, mai inalta, prin vedere, care o include pe prima. "Vederea" lui Dumnezeu nu e cunostinta lui Dumnezeu prin fapturi, sau prin cele ce sunt, pentru ca cei ce vad pe Dumnezeu nemijlocit, il vad pe Cel ce nici El nu este, si aceasta pentru ca depaseste cele ce sunt, adica fapturile.-Parintele Dumitru Staniloae]

Caci doar prin ea singura vine sanatatea sufletului. Dar cum ar fi sanatos un suflet rational a carui putere de cunoastere ar fi bolnava ?.

["Vederea" lui Dumnezeu e nesfarsit mai bogata decat cunostinta, sau satisface nesfarsit mai mult toate trebuintele sufletului de intrare in legatura cu realitatea lui Dumnezeu, pentru ca puterile sufletului sunt tamaduite prin implinirea poruncilor lui Dumnezeu. Aceasta implinire este conditia intrarii in relatia personala cu Dumnezeu, iar aceasta relatie implineste toate trebuintele sufletului dupa o comuniune desavarsita. In acest sens, ele contribuie la vindecarea sufletului. Inca prin implinirea poruncilor, sufletul nostru a acceptat dialogul pozitiv cu Dumnezeu, raspunzand la apelul de iubire al lui Dumnezeu. Acest raspuns al nostru, aduce o noua manifestare de iubire a lui Dumnezeu. Si asa se realizeaza dialogul datator de sanatate si de viata, datator de sens, de rationalitate pentru viata sufletului. Deschizandu-se lui Dumnezeu prin implinirea poruncilor Lui, Dumnezeu nu numai ca e auzit sau vazut de suflet, ca vorbindu-i din afara, ci Dumnezeu Se si salasluieste in el. Un Dumnezeu care da porunci e un Dumnezeu personal si-l ia pe credincios in serios ca. persoana.-Parintele Dumitru Staniloae]

Deci poruncile lui Dumnezeu procura si cunostinta. Dar nu numai cunostinta, ci si indumne-zeire.

[Tocmai pentru ca implinirea poruncilor inseamna o inaintare intr-o comuniune personala intre credincios si Dumnezeu, aceasta implinire aduce nu numai o cunostinta superioara celei teoretice, ci si indumne-zeirea lui.-Parintele Dumitru Staniloae]

Iar aceasta o dobandim, [Indumnezeirea aceasta avand loc odata cu salasluirea lui Dumnezeu in credincios, ea se reflecta ca slava lui Dumnezeu din credincios Odata cu ea Dumnezeu descopera credinciosului tainele Sale. Caci slava nu e goala de continut, ci e bogatia realitatii iubitoare a Lui. ] primind si vazand in noi slava lui Dumnezeu, in Duh, cand va binevoi Dumnezeu sa ne introduca in tainele Sale, cum spune sfantul amintit.

18. Fiindca acela a spus ca toti parintii dinainte de el zic aceasta, vom lasa si noi pe cei de dupa el si vom infatisa numai pe cativa dinainte de el, ca sa vedem ce spun ei ca este slava lui Dumnezeu, vazuta numai de cei cercati, in chip tainic si negrait. Mai inainte de toti sa-i vedem pe martorii oculari si apostolii singurului nostru Parinte, Iisus Hristos, prin care se numeste orice parintime, in plinirea sfintei Biserici (Efes. III, 15).

[Parintele este cel de la care ne vine viata si o mostenire. In intelesul acesta parintii succesivi pe care-i avem in Biserica au primit aceasta calitate de la Cel dintii Parinte, Iisus Hristos, de la care avem toata invatatura si viata. -Parintele Dumitru Staniloae]

Iar inainte de apostoli pe corifeul lor, Petru, care zice : "Nu urmand basmelor celor mestesugite, v-am facut voua cunoscuta puterea si venirea Domnului nostru Iisus Hristos, ci ca unii ce am fost facuti vazatori ai slavei Aceluia" (2 Petru I, 16). Care slava a Domnului a vazut-o acela, sa ne spuna alt apostol, care zice : "Trezindu-se Petru si cei ce erau cu dansul, au vazut slava lui Hristos" (Luca IX, 32). Iar cum era slava aceea, sa vina iarasi alt evanghelist si sa marturiseasca : "Si a stralucit, zice, fata Lui ca soarele, iar hainele Lui s-au facut albe ca lumina" (Matei XVII, 2).

Prin aceasta le-a aratat ca El este Dumnezeu, "Cel ce se imbraca cu lumina ca si cu o haina" (Ps. CUI, 2), cum spune psalmul. De aceea si Petru, dupa ce a spus ca a vazut "in muntele cel sfant" slava lui Hristos, lumina care, desi suna strain la spus, a luminat si auzurile - a vazut doar acolo si un nor luminos din care se auzeau cuvinte [In accentul pus pe faptul ca lumina dumnezeiasca vazuta vorbeste, sfantul Grigorie Palama se resimte de influenta sfantului Simeon Noul Teolog ,- pe de alta parte aceasta evidentiaza caracterul personal al luminii, sau insusirea ei de a manifesta Persoana lui Hristos. in lumina vorbeste Hristos insusi.-Parintele Dumitru Staniloae] - dupa ce a vazut asadar aceasta slava a lui Hristos, zice : "Si avem mai intarit cuvantul proorocesc" (2 Petru I, 19). Care cuvant proorocesc il aveti mai intarit, fiind invatati de vederea luminii, o, vazatori de Dumnezeu ? Care altul, decat ca Dumnezeu "Se imbraca cu lumina ca si cu o haina". -"La acest cuvant proorocesc, zice, bine faceti de luati aminte, ca la o lumina ce straluceste in loc intunecos, pana ce se va lumina de ziua" (2 Petru I, 19). Care zi ? Desigur cea care a luminat pe Tabor. "Si pana ce va rasari luceafarul" (2 Petru I, 19). Care luceafar ? Fara indoiala Acela care l-a luminat pe el acolo impreuna cu Iacob si cu Ioan. Pana ce va straluci luceafarul acesta, unde ? -"In inimile voastre" (2 Petru I, 19). Vezi ca lumina aceasta se arata acum in inimile credinciosilor si ale celor desavarsiti ? Si vezi cat de mult depaseste ea lumina cunostintei ? Nu numai pe cea din invataturile eline, caci aceea nici nu e vrednica de numele de lumina, fiind mincinoasa sau amestecata cu minciuna si mai apropiata de intuneric decat de lumina ; nu numai pe aceea, asadar, ci si pe cea din dumnezeiestile Scripturi.

[Chiar cunostinta din Scripturi, intrucat numai vorbeste despre Hristos, nu ni-L arata, e mai prejos de "vederea" in realitate a Persoanei Sale, adica de trairea prezentei Lui in noi. Poate aceasta afirmare, l-a facut pe Varlaam sa afirme ca isihastii dispretuiesc Scriptura punand-o mai prejos de trairea subiectiva a lui Hristos. Dar Hristos cel trait a fost cunoscut intai si e verificat prin Scripturi. Scriptura si trairea lui Hristos trebuie sa mearga impreuna. Nici citirea Scripturii fara trairea lui Hristos nu produce viata, nici trairea lui Hristos fara cunoasterea lui din Scriptura nu e posibila.-Parintele Dumitru Staniloae]

Lumina aceasta se deosebeste atat de mult de lumina cunostintei incat lumina cunostintei se aseamana unui sfesnic ce lumineaza in loc intunecos, iar lumina aceasta tainica se aseamana cu luminatorul ce lumineaza ziua, adica cu soarele.

19.-"Dar cum se poate compara, zice, aceasta lumina cu soarele vazut cu simturile, daca e dumnezeiasca ?" Tu, cel mai speculativ dintre toti, nu stii aceasta si nu poti intelege ca se spune ca printr-o pilda, nu comparativ, ca Dumnezeu lumineaza ca soarele sau mai presus de soare ?. [ Altceva e comparatia si altceva pilda. Comparatia prezinta acelasi lucru pe doua trepte, una mai potentata sau mai putin potentata decat alta ; sau prezinta unele asemanari si deosebiri intre doua lucruri din acelasi plan. Pilda e o imagine sensibila a unei realitati nesensibile. -Parintele Dumitru Staniloae]

Chiar cand ar straluci in cursul zilei un al doilea luminator de acelasi fel cu soarele, lumina zilei facandu-se indoita, fiecare dintre cei doi sori, stralucind in atata lumina, s-ar arata mai stralucitor. Deci cel ce ar lumina atunci, chiar daca ar lumina ca soarele, intrucat ar covarsi lumina soarelui, n-ar mai lumina ca soarele, ci mai presus de soare. Astfel chiar daca am vorbi despre El, folosind comparatia asemanarii, n-ar fi egal. Dar intrucat il comparam numai prin pilda, e vadit ca nu va avea nici o asemanare de aceeasi cinste. Dar noi am dovedit, pe cat ne-a stat in putinta, in "Cuvantul nostru despre luminarea dumnezeiasca si fericirea cea sfanta", ca lumina ce s-a aratat pe Tabor celor alesi dintre ucenicii Domnului nu e nici sensibila, nici inteligibila in sens propriu.

20. Mai spun cei ce lupta impotriva acestei lumini si luminari ca toate luminile aratate de Dumnezeu sfintilor sunt plasmuiri simbolice si ghicituri ale unor lucruri nemateriale si inteligibile, aratate din iconomie si prin plasmuire potrivit cu imprejurarile de fiecare data. Ca sa dovedeasca aceasta, spun minciuni despre Dionisie Areopagitul, infatisandu-l ca fiind de acord cu ei, desi acela declara limpede ca lumina care a inconjurat pe invatacei la dumnezeiasca schimbare la fata ne va lumina in veacul viitor in chip neincetat si fara sfarsit cu raze atotstralucitoare, ca pe unii ce vom fi atunci, potrivit fagaduintei, pururea cu Domnul. Cum de nu va inceta lumina aceasta atotstralucitoare si dumnezeiasca, pururea si cu adevarat existenta si neschimbatoare ? Odata ce se stie ca toate simboalele si ghiciturile, plasmuite, potrivit cu anumite imprejurari, se ivesc si dispar, si acum sunt, acum nu mai sunt, mai bine zis apar cateodata dar nu exista aproape niciodata in sens propriu, cum nu va inceta lumina aceea atotstralucitoare si atotdumnezeiasca, sa fie pururea si in sens propriu si neschimbat ? Sau vom declara soarele - care e de fapt cel mai stralucitor in lumea supusa simturilor, dar care a inceput prin schimbare si e supus multor schimbari in fiecare an si e impiedicat de multe corpuri ca sa le patrunda si care acum se eclipseaza, acum se ascunde, ba uneori se supune si poruncilor sfintilor, fiind silit din pricina aceasta sa-si intrerupa miscarea si sa revina la ea - vom declara oare acest soare si lumina lui, existent si subsistent, iar lumina aceea "la care nu este schimbare sau umbra de mutare" (Iacob I, 17), stralucirea trupului partas de Dumnezeu, a trupului bogat in slava dumnezeirii si transmitator al ei, lumina aceea care e frumusetea veacului viitor si netrecator, o vom declara simbol si plasmuire si nesubsis-tenta ? Nu, atata timp cat vom fi iubitorii acelei lumini.

21. Aceasta lumina, Grigorie Cuvantatorul de Dumnezeu si Ioan Gura de Aur si Vasile cel Mare o numesc limpede dumnezeire. "Lumina aceea, zic, este dumnezeirea ce s-a aratat pe munte invataceilor". Sau: "Domnul s-a aratat mai stralucitor ca Sine, cand dumnezeirea si-a aratat razele ei". Sau : "Puterea aceasta se arata, stralucind celor curati la inima prin trupul cel inchinat, ca printr-o lampa de sticla". [Text neidentificat.] Deci nu era numai a trupului slava aceasta, ci a firii dumnezeiesti, care unita intr-unul din sfintele Ipostasuri ale ei, cu acel trup inchinat, si-a varsat in el toata slava si toata stralucirea ei dumnezeiasca.

[Nu o parte din slava firii dumnezeiesti a Cuvantului s-a salasluit in trupul Lui, ci toata. Caci El s-a facut intreg ipostasul firii omenesti, dupa cum El poarta totodata si toata firea dumnezeiasca. De sigur ca El si-o acoperea prin smerenia coborarii. Iar noi n-o putem primi toata nici deodata, nici treptat. De observat iarasi ca slava sau lumina iradiaza in concret din Persoana dumnezeiasca, iar noua ni s-a facut accesibila prin Persoana Cuvantului facut om. In orice persoana e un tezaur nesecat de viata si de lumina, prin legatura in care sta cu Dumnezeu, potrivit firii ei. Dar tezaurul nesfarsit de viata si de lumina al dumnezeirii e trait intreg si nemijlocit de Hristos nu numai ca Dumnezeu, ci si ca om. Iar noi simtim acest tezaur intreg in Hristos, chiar daca din alt punct de vedere nu ni se comunica intreg. il traim ca intreg in El, cand suntem in legatura cu El, dar nu devenit intreg al nostru.-Parintele Dumitru Staniloae]

De aceea o numeste Macarie cel Mare slava Duhului. Cum se poate spune deci ca dumnezeirea, stralucirea si slava acelei firi mai presus de fiinta, acum este, acum nu este, venind si trecand, aparand si disparand, nu ascunzandu-se de cei nevrednici, ci trecand in nefiinta, ca fantomele, simboalele si ghiciturile si cate se mai spun de catre acesti indrazneti, care infatiseaza si pe aceia care li se impotrivesc, ca fiind de acord cu ei ? inteleg pe dumnezeiescul Dionisie si pe Maxim si fac aceasta neobservand ca inteleptul in cele dumnezeiesti Maxim a numit lumina de la Schimbarea la fata a Domnului "simbol al teologiei" (al dumnezeirii) in sensul ca ni se impartaseste pe masura noastra, dar ca ea ne indreapta spre ceva si mai inalt.

[Sfantul Maxim Marturisitorul Ambigua; P.G. 91. 1160, 1125 A. La sfintii parinti termenul "analogic" nu avea sensul scolastic de mai tarziu de cunoastere "prin analogie" cu cele create, ci sensul de cunoastere si primire a lui Dumnezeu "pe masura" celui ce II cunoaste si il primeste. Iar sensul "anagogk" e apus la parinti, pe de o parte, sensului literal al cuvantului (Scripturii), pe de alta celui alegoric. Pe cand alegoria se foloseste de ceva ce n-a fost sau nu este, pentru a indica un inteles dumne zeiesc, interpretarea anagogica vede in ceva ce exista real un sens mai inalt. Deci sfantul Maxim a numit Schimbarea la fata "simbol al dumnezeirii" in sensul ca prin ea se impartasea dumnezeirea "pe masura" ucenicilor prezenti si ca ea trimitea la ceva si mai inalt decat ea, adica la fiinta dumnezeiasca.-Parintele Dumitru Staniloae]

22. Cum toate cele ce subzista si se produc se numesc in teologia analogica si anagogica, in mod comun simboale, sfantul Maxim a putut numi si el aici acea lumina simbol.

[Toate cele existente sunt si se numesc "simboale" in teologia analogica si anagogica, adica in aceea care arata legatura lor cu continutul dumnezeiesc mai inalt, care ni se impartaseste pe masura sporirii noastre. De aceea a putut numi si sfantul Maxim lumina de pe Tabor "simbol".-Parintele Dumitru Staniloae] De aceea a si intitulat acele cuvinte "contemplatie" [Cele mai multe explicari ale sfantului Maxim din "Ambigua" sunt numite "contemplatii", pentru ca gaseste in diferite tipuri din Scriptura sau din natura un inteles mai inalt, anagogic.-Parintele Dumitru Staniloae], precum si Grigorie supranumit Teologul, a numit "contemplatie" pomul cunostintei binelui si raului. Sfantul Maxim a declarat acea lumina simbol al dumnezeirii pentru contemplarea lui care privea la cele mai inalte. Dar pentru aceasta ea n-a fost pentru el plasmuire si simbol inconsistent. Caci si pe Moise si pe Ilie ii declara dumnezeiescul Maxim "simboale", pe unul al judecatii si pe celalalt al providentei. A facut aceasta oare pentru ca nu erau ei prezenti cu adevarat, ci au fost plasmuiti si ei in chip simbolic ? Dar Petru ? Oare nu e simbol al credintei celui ce vrea sa-l contemple, urcandu-l la un inteles mai inalt? Sau nu e Ia-cob simbol al nadejdii si loan al iubirii ? Si insusi muntele pe care urcandu-l Hristos, "se arata, cum zice acelasi Maxim, celor ce-L pot urma, in chipul lui Dumnezeu, in Care a fost inainte de a fi lumea", nu este si el simbol al urcusului prin toata virtutea ? Vezi ce a fost lumina ce a inconjurat pe ucenici acolo ? In aceasta lumina vazandu-L fruntasii apostolilor pe Domnul schimbat la fata "s-au mutat din trup in Duh mai inainte de a sfarsi viata in trup".

["S-au mutat din trup in Duh, inainte de a sfarsi viata in trup". Deci ramanand in trup, viata lor in trup era coplesita de lucrarile Duhului. Trupul lor a fost umplut de Duhul, care le-a dat puterea de a vedea chiar prin simturi cele mai presus de simturi. Expresia este a sfantului Maxim Marturisitorul, Ambigua ; P.G. 91, 1125-1128. -Parintele Dumitru Staniloae]

Vezi ca n-a fost vazuta acea lumina prin simturile nepreschimbate prin Duhul ? De aceea nici nu s-a aratat celor din apropiere, desi stralucea mai puternic decat soarele. Asa graieste, deci, acesta.

23. Iar Marele Dionisie numeste aceasta lumina, simpla, fara forma, mai presus de fire, mai presus de fiinta, adica mai presus de toate cele ce sunt. [Aci se repeta ca nu numai fiinta dumnezeiasca, ci si lumina dumnezeiasca e mai presus de ceea ce poate primi atributul de "este". Caci acest atribut e propriu fapturilor. De aci se vede ca in invatatura ortodoxa apofaticul nu e pur si simplu de neexperiat, in sensul teologiei negative intelectuale. El este experiat si totusi mai presus de ceea ce "este", ce se gandeste si se exprima.] Cum va fi, deci, supusa simturilor, sau simbolica o astfel de lumina ?.

[Daca nu e supusa simturilor, lumina aceea nu e nici simbolica in sensul unei realitati sensibile care ar inchipui una nesensibila. Despre numirile dumnezeiesti; P.G. 3, 592 BC. -Parintele Dumitru Staniloae]

Voind deci el sa scrie despre lumina, ca un vazator tainic si cunoscator sigur si slujitor al ei, zice : "Dumnezeiestii nostri povatuitori ne-au predat pentru viata de acum, in chip sensibil, cele inteligibile, si cu ajutorul celor ce sunt, cele mai presus de fiinta, si printr-o multime de simboale impartite, simplitatea mai presus de fire si fara forma. Cand vom deveni insa nestricaciosi si nemuritori si vom ajunge la starea cea preafericita si in chipul lui Hristos, atunci vom fi totdeauna cu Hristos, plini de aratarea Lui prin vederi preacurate ; caci aratarea Lui ne va scalda in fulgerari prealuminoase". Vezi ca lumina aceasta e mai presus nu numai de simturi, ci si de toate cele ce sunt, si ca vederea aceasta e mai presus de fire ?

Acum o privim prin simturi si prin simboale impartite ; atunci insa, ajungand mai presus de acestea, vom privi lumina vesnica in chip nemijlocit, nefiind la mijloc nici o perdea. [Desi in cursul rugaciunii prelungite lumina dumnezeiasca se vede uneori si nemijlocit, in general in timpul vietii pamantesti ea e vazuta prin creaturi ca simboale. Numai in viata viitoare va fi vazuta neincetat in chip nemijlocit.] Aceasta a spus-o in chip clar dumnezeiescul talcuitor al acestor lucruri : "Acum, zice, vedem prin oglinda si in ghicitura ; dar atunci fata catre fata" (1 Cor. XIII, 12). Spunand "acum" a aratat vederea ce este cu putinta si pe masura firii noastre. Dar el, depasind-o pe aceasta, si ridicandu-se mai presus de simturi si de minte (de intelegere), a vazut cele nevazute si a auzit cele neauzite (2 Cor. XII, 4), primind in sine arvuna acelei a doua nasteri si a vederii ce tine de ea. De aceea a si zis : "Stiu", deoarece am auzit si am vazut. El socoteste aceasta lucrare a simtirii. Dar iarasi zice ca nu stie de era minte sau trup, ceea ce simtea. Deci simtirea aceasta e mai presus de simtire si de minte (de intelegere). Caci cand lucreaza vreuna din acestea si ca lucreaza vreuna din acestea, se simte si se intelege. De aceea si adauga : "Dumnezeu stie", deoarece Dumnezeu era Cel ce lucra atunci. Iar el, ajuns prin unirea cu Dumnezeu mai presus de om, vedea prin Cel nevazut cele nevazute, care, fara sa se coboare din sfera mai presus de simtire, s-au facut vazute.

Asadar nici marele Dionisie n-a declarat supusa simturilor vederea luminii celei vesnice cand a spus ca ea poate fi vazuta, deoarece a spus ca poate fi vazuta numai de cei ce sunt in chipul lui Hristos.

[Despre ierarhia bisericeasca, 7. 2 ; P.G. 3, 553 D. Lumina aceea e "vazuta", dar nu e sensibila. Contradictia se impaca prin faptul ca e vizibila celor ajunsi in chipul lui Hristos. Caci Hristos ca Dumnezeu intrupat "vede" cele mai presus de simtire, experiindu-le in Sine. "Vederea" acestei lumini inseamna deci experienta ei duhovniceasca. Sfantul Simeon Noul Teolog zice : "Noi ne facem madulare ale lui Hristos, daca Hristos se face madularele noastre. Hristos Se face mana mea, El, piciorul meu, nenorocitul de mine ; si mina lui Hristos, piciorul lui Hristos sunt eu pacatosul. Eu misc mana si mana mea este Hristos intreg... Eu misc piciorul, si iata el lumineaza ca si El" (Imn 15; Hymnes. ed. cit. tom I, Sources chretiennes, nr. 156, p. 287).-Parintele Dumitru Staniloae] Vei afla ca si in alte locuri el numeste vizibila lumina cea mai presus de simtire. -"Caci daca libertatea fiintelor intelegatoare ar voi sa sara cu indrazneala peste granitele a ceea ce le-a fost dat sa primeasca cu masura, nu vor obtine nimic in afara de cele ale luminii ; ba ele vor pierde si ceea ce li s-a dat cu masura". Daca deci vederea fiintelor intelegatoare nu e despartita de ceea ce e mai presus de simtire, desi e vizibila, cum nu va fi mai presus de simturi vederea celor ajunsi in chipul lui Hristos, chiar daca e vizibila ? Dar aratarea aceea vazuta a lui Dumnezeu nu e numai mai presus de simturi, ci mai presus si de minte (de intelegere). Asa ne lamureste si sfantul Maxim : "Duhul, zice, ne daruieste atunci prin indumnezeire incetarea tuturor lucrarilor naturale ale trupului si mintii, asa incat Dumnezeu este Cel ce se arata si prin suflet si prin trup"-. Asadar si mintea si trupul primesc aceeasi lumina, fiecare potrivit cu sine insusi, dar in chip mai presus de simturi si de minte.

[Un alt paradox: lumina dumnezeiasca e vazuta dupa incetarea tuturor lucrarilor simturilor si mintii. Prin urmare asa cum nu e simtita in mod natural, asa nu e nici inteleasa in mod natural. Ea e vazuta prin simturi si cunoscuta prin minte, intrucat in acestea se salaslueste o putere mai presus de cele naturale ale lor. Totusi simturile si mintea isi insusesc acea lucrare mai presus de cele naturale ale lor. Ele patimesc deci vederea si intelegerea acelei lumini. Caci aceea li se da, nu o cuceresc. Si dandu-li-se, li se da si puterea sa o primeasca. Deschiderea unei persoane fata de noi ne da puterea sa o cunoastem. Cu atat mai mult daruirea de Sine a Persoanei dumnezeiesti. -Parintele Dumitru Staniloae]

"Aratarea vazuta a lui Dumnezeu" si "unirea mai presus de minte", de care vorbeste Dionisie, nu se deosebesc deloc intre ele. De altfel odata ce nu vom avea nevoie acolo, cum zic cuvantatorii de Dumnezeu, de aer si de spatiu, cum vom avea nevoie de lumina sensibila ?.

[ Sfantul Grigorie de Nisa, Despre sufiet si inviere. P.G. 46, 104 C. Lumina sensibila va fi covarsita acolo in intregime de lumina mai presus de simturi, asa cum va fi si aerul si spatiul.-Parintele Dumitru Staniloae]

26. Dar ajungand Pavel in Dumnezeu si vazand cele nevazute ale lui Dumnezeu in extaz, (in iesirea din sine), a vazut oare fiinta lui Dumnezeu ? Cine ar indrazni sa spuna aceasta ? La fel si cei curatiti la inima prin linistire (isihie), invrednicindu-se de vederea celor nevazute, fiinta lui Dumnezeu ramane neatinsa. Cei ce se invrednicesc de vederea aceasta, primesc tainic si invatatura despre ea si cugeta despre ea. In felul acesta se impartasesc de darul luminii inteligibile a lui Dumnezeu cu mintea eliberata de patimi si nemateriala. Dar ei stiu in acelasi timp ca dumnezeirea e mai presus si de vederile acestea si de cunostintele ce le vin din ele. Si asa cunoasterea aceasta mai presus de minte e superioara celei a mintii. Ei nu rationeaza despre Dumnezeu din faptul ca nu vad pe Dumnezeu, cum fac cei ce-L cugeta pe Dumnezeu prin negatie, ci prin vederea insasi vad ce e mai presus de vedere; patimind, asa zicand, depasirea tuturor, nu cugetand-o.

[Teologia speculativa, fie ca e afirmativa, fie ca e negativa, nu e o teologie a vederii. Ea se naste tocmai din nevederea lui Dumnezeu. Cei ce vad pe Dumnezeu n-au nevoie de o teologie speculativa. Fac si ei o teologie apofatica, sau negativa (mai bine zis a negraitului), dar ea nu se naste din faptul ca nu vad pe Dumnezeu, ci din faptul ca chiar prin vedere cunosc ca Dumnezeu e mai presus de vedere si de orice cuvant. Ea vine din faptul ca vad ceea ce-i mai presus de vedere si de intelegere. Vazutul insusi e nevazut, cunoscutul insusi e neinteles, din alt punct de vedere. Ei nu cugeta inlaturarea tuturor celor ce sunt (ale lumii cunoscute), ci o experiaza prin vederea a ceea ce e mai presus de ele. Ei vad ca Dumnezeu nu e nimic din cele ce pot fi vazute, intelese si exprimate in planul lumii.-Parintele Dumitru Staniloae]

Precum patimirea si vederea celor dumnezeiesti e altceva decat teologia afirmativa si superioara ei, tot asa patimirea disparitiei tuturor e altceva si e superioara teologiei negative, din pricina covarsirii a ceea ce e vazut si cugetat, de vederea duhovniceasca.

[ Vederea lui Dumnezeu e superioara teologiei rationale afirmative si negative. Ea e patimirea realitatii dumnezeiesti, nu inventarea sau banuirea ei cu cugetarea, cu inchipuirea, cu nalucirea. Ea e superioara teologiei negative pentru ca disparitia tuturor nu e produsa fortat de gandire, ci pentru ca toate cele create si ideile lor sunt coplesite sau acoperite de vederea reala a luminii mai presus de fire. Apofaticul acesta e un plus nesfarsit, nu un minus fata de cele cunoscute prin simturi si prin ratiune. Nevazutul nu e pur si simplu nevazut. Nevazutul e vazut; neintelesul si necunoscutul sunt experiate mai intens decat cele vazute si cunoscute in planul celor create. -Parintele Dumitru Staniloae]

Daca ar vedea cineva discul soarelui in oglinda, mai luminos ca soarele insusi de pe cer, asa incat vederea sa-i fie coplesita de fulgerarea acelui disc, desigur ca acela ar vedea prin depasire si arhetipul nevazut, dar nu prin ne-vedere, ci prin vedere. La fel si cei ce se invrednicesc de acea vedere preafericita, nu prin negatie, ci prin vederea mai presus de vedere in Duh, cunosc lucrarea aceasta indumnezeitoare; cu atat mai mult pe Cel ce produce aceasta lucrare.

[ Prin vederea mai presus de vedere cunosc oamenii duhovnicesti lucrarea indumnezeitoare, deci ca vedere activa in ei. Tocmai de aceea cunosc ca in ea lucreaza Subiectul dumnezeiesc, sau Persoana care produce aceasta vedere lucratoare. E cunoscut in deosebi Duhul Sfant. Apofaticul e o relatie nemijlocita cu Persoana Duhului Sfant.-Parintele Dumitru Staniloae]

Cei ce invata insa de la aceia, se impartasesc doar de darul mintal (cunoasterea intelectuala) al luminii si pot urca spre cunoasterea lui Dumnezeu prin negatie ; dar sa obtina o astfel de vedere si prin ea si cu ea sa vada ceea ce nu se vede din Dumnezeu, e cu neputinta, daca nu vor ajunge si la unirea mai presus de fire, duhovniceasca si mai presus de minte.

[ Aceasta inseamna ca de vederea aceasta nu au parte decat cei ce ajung la unire cu Subiectul dumnezeiesc. Cei ce aud despre ea de la cei ce o au, dar nu ajung la unire, pot ajunge numai pana la cunoasterea lui Dumnezeu prin teologia afirmativa sau prin negatia rationala.-Parintele Dumitru Staniloae]

27. Caci si Stefan, cum zice sfantul Grigorie al Nisei, "nu ramanand in firea si in puterea omeneasca vede dumnezeirea, ci amestecat fiind cu harul Duhului Sfant ; astfel el vede prin ceea ce e asemenea cele asemenea, cum marturiseste Scriptura (Ps. XXXV, 10 ; 1 loan III, 2). Caci daca slava Tatalui si a Fiului ar fi incaput in firea si puterea omeneasca, ar minti cel ce declara vederea neincaputa. Dar acela nu minte si istoria este adevarata"-. [Cuv. I la simtul Steian ; P.G. 46, 717 B. Dumnezeu se vedea prin Dumnezeu. E o unire intre subiecte. Slava nu incape in subiectul omenesc, ci Subiectul ei, insusi Dumnezeu, vine cu ea in subiectul omenesc.-Parintele Dumitru Staniloae]

Bine am spus deci si mai inainte ca slava vazuta la schimbarea la fata a Domnului era a Tatalui, odata ce slava Tatalui si a Fiului e una. Si acum, ridicat fiind Stefan in Dumnezeu, n-a vazut numai pe Dumnezeu in slava, ci si slava insasi a vazut-o ca fiind slava Tatalui. [Slava indica Persoanele din care iradiaza, si anume Persoanele treimice. Nu se arata o slava impersonala.] A fost oare aceasta isprava naturii omenesti ? Sau a vreunui inger, care a inaltat firea omeneasca ce se tara pe jos, la acea inaltime ? Catusi de putin. Caci nu s-a scris ca Stefan avand multa putere, sau umplandu-se de ajutorul ingeresc a vazut cele ce a vazut, ci ca Stefan plin de Duhul Sfant a vazut slava lui Dumnezeu si pe Cel unul nascut al lui Dumnezeu (Fapte VII, 55). "Caci nu poate vedea lumina, zice proorocul, cel ce nu priveste din lumina". Iar daca vedem in lumina parinteasca, in Duhul, pe Fiul ca lumina, e vadit ca avem o unire nemijlocita cu Dumnezeu si o comunicare a luminii de acolo, nu o transmitere a ei prin mijlocirea ingerilor. Filozoful nostru nu admite insa aceasta si socoteste ca si marele Dionisie invata ca el, ne-pricepand intelesul teologiei acestui graitor de Dumnezeu.

28. E drept ca acesta, descoperind cauza numelui de inger, zice ca "multe vederi ni se arata prin ingeri". Dar nu spune ca si toate aratarile dumnezeiesti, sau toata unirea, sau toata luminarea se savarseste prin ei. Caci spunand ca acea preaslavita doxologie a fost transmisa celor de pe pamant la nasterea lui Hristos de o mare ostire de ingeri si ca ingerul a binevestit pastorilor nasterea, ca unora ce erau curatiti printr-o vietuire retrasa si linistita, nu zice ca si slava lui Dumnezeu ce a luminat pe pastori s-a transmis prin ingeri. Dar fiindca pastorilor nu li s-a descoperit taina mantuirii de catre slava ce-i lumina, iar, pe de alta parte, ei fiind cuprinsi de frica, pentru ca nu erau obisnuiti cu astfel de vederi, ingerii le-au vestit ce inseamna aratarea luminii. Maica Fecioara inca a fost instiintata de inger ca va avea in pantece pe Dumnezeu si-L va naste dupa trup, dar unirea lui Dumnezeu cu ea nu s-a facut prin inger.

[Deci mijlocirea lui Dumnezeu prin ingeri e limitata. Dumnezeu se poate comunica si nemijlocit.-Parintele Dumitru Staniloae] Trebuie sa presupunem insa si aci ca nici ea n-a fost invatata prin unirea insasi, ci a trebuit un vestitor pentru aceasta. Dar ce trebuie sa mai lungim vorba, cand insusi acela zice limpede ca "prin aceeasi unire de sus, de care se impartasesc ingerii invredniciti de cunostinta cea mai presus de cea ingereasca, se unesc si mintile ajunse in chipul dumnezeiesc, asemenea ingerilor, atunci cand inceteaza orice lucrare a mintii" [Despre numirile dumnezeiesti I, 5 ; P.G., 3, 593 B. Ingerii insisi nu ajung la cunostinta de Dumnezeu, care este mai presus de firea lor, decat prin unirea cu Dumnezeu. La tel oamenii nu ajung la acea cunostinta decat prin aceeasi unire, imitand pe ingeri si imprimandu-se de Dumnezeu.-Parintele Dumitru Staniloae]

Sau : "Precum, dupa parerea cunoscatorilor in sfintele noastre taine, a fi umplut de cele dumnezeiesti in chip nemijlocit este un lucru mai desavarsit decat a te impartasi de ele prin altii, tot asa cred ca impartasirea nemijlocita a cetelor ingeresti, care se inalta prin ele la Dumnezeu, e mai intensa decat impartasirea celor ce se desavarsesc prin mijlocire". Zaharia vede pe unul dintre primii ingeri ce stau in jurul lui Dumnezeu, cum invata si marele Dionisie. Iar Iezechiel spune ca "aceasta lege a fost stabilita in chip cu totul sfant de catre insasi Dumnezeirea preaslavita ce troneaza pe Heruvimi" .

29. Astfel, nu numai la ingeri, ci si in noi, au loc vederi ale lui Dumnezeu nu numai in chip mijlocit si prin altii, ci si vederi nemijlocite care nu trec de la cei din primul rand la cei din al doilea prin transmitere. Caci Domnul domnilor nu e supus legilor creatiei. Dupa sfintele noastre predanii, Gavriil e primul si singurul care e introdus in taina coborarii (chenozei) negraite a Cuvan-tului, desi nu face parte din ceata ingereasca asezata in randul intai si nemijlocit in jurul lui Dumnezeu. Trebuia doar sa fie nou inceputul creatiei celei noi. Caci Cel ce s-a coborat pentru noi pana la noi, toate le-a facut noua (Apoc. XXI, 5 ; 2 Cor. V, 17. [In faptul ca Dumnezeu poate intra in comunicare atat nemijlocita cat si mijlocita cu oamenii prin ingeri, sau cu ingerii de pe trepte inferioare, se arata caracterul Lui personal si liber. Comunicarea vietii Lui nu se face ca o emanatie involuntara dintr-un soare impersonal, ca in conceptia neoplatonica, a carei putere slabeste pe masura departarii de sursa si care constituie grade de existenta tot mai slabite, pe masura ce sunt mai departe de sursa si mijlocite de tot mai multe trepte superioare. Acuza de neoplatonism care vede lumina lui Dumnezeu ca o emanatie slabita a fiintei Lui, adusa lui Palama in nr. citat din revista dominicana "Istina" (p. 276), e injusta (Vezi art. lui Jean-Miguel Garrigues o.p. : L'energie divine et la grace chez Maxime le Conlesseur). -Parintele Dumitru Staniloae] De aceea, inaltandu-i la cer pe ingerii din ceata de mai jos si mai vartos din jurul lumii, ii face, cum zice sfantul Ciril, luminatori si desa-varsitori ai cetei de mai sus . Astfel, acestia pot sa porunceasca celor ce le sunt pe o treapta mai inalta sa "ridice portile vesnice" si sa-i invete ca Cel ce a imbracat trup  pentru nesfarsita Lui iubire de oameni va intra si se va urca si se va aseza mai presus de toata incepatoria si puterea (Efes. I, 21). El este Domnul puterilor si imparatul slavei (Ps. XXIII, 36), putandu-le toate, putand ridica cand voieste pe cei din urma mai presus decat cei dintai. [Dovada suprema a aceluiasi caracter personal si a aceleiasi libertatii e insa faptul ca Dumnezeu se face om si-l ridica astfel pe cel socotit ultimul in ierarhia fiintelor rationale nesfarsit deasupra tuturor, ca Cel ce e facut Imparatul Puterilor si al slavei.-Parintele Dumitru Staniloae]

Dar, inainte de aratarea in trup a lui Dumnezeu n-am invatat sa fi fost asa ceva la ingeri, nici la prooroci, afara de cei care au descris de mai inainte harul viitor. [Inainte de intrupare domnea legea; legea ierarhiei insa voita si ea de Dumnezeu cel personal, din cauza caderii omului, nu a unei naturi constituite din straturi treptate de fiinta. De aceea legea s-a dat prin ingeri (Fapte VII, 50 ; Galat. III, 19 ; Efes. II, 2).] Dar, aratandu-se acum Acesta, nu mai e nevoie sa se savar-seasca toate prin mijlocire. [Facandu-se om, Dumnezeu vine in nemijlocita comunicare cu oamenii.] Aceasta o spune si Marele Pavel : "Acum, zice, s-a facut cunoscuta prin Biserica in-cepatoriilor si stapaniilor intelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu" (Efes. III, 10). Tot asa spune si corifeul cetei apostolice, Petru : "Cele ce acum s-au vestit voua prin cei ce ne-au binevestit noua in Duhul Sfant trimis din cer ; spre ele doresc ingerii din cer sa priveasca" (1 Petru I, 12). Cele mai mici fiind facute astfel mai mari prin har, se mentine totusi randuiala bunei intocmiri in chip nestirbit si minunat.

30. Cel ce ne-a dezvaluit numirile ingeresti ne-a lamurit si ne-a invatat cum nu se poate mai bine si motivul pentru care au fost adusi si chemati intru inceput ingerii la existenta. Iar ca cel caruia i s-a incredintat in chip nemijlocit taina coborarii la noi a Cuvantului, desi era conducator al ostilor ceresti, nu facea parte dintre cei asezati nemijlocit in jurul lui Dumnezeu, o poti afla spusa de prooroci. Caci de fapt acesta e chemat uneori de un altul mai inalt in grad ca de un comandant si aude spunandu-i-se poruncitor : "Talmaceste-i acestuia vederea" (Dan. VIII, 16). Trebuie sa observam insa si aci ca nu zice : "Preda-i acestuia vederea", ci : "Talmaceste-i-o".

In general poti vedea ca de cele mai multe ori e dat prin mijlociri harul cunostintei, dar vederile lui Dumnezeu se arata de cele mai multe ori in ele insele. De aceea Scriptura spune ca si in timpul lui Moise legea intiparita s-a dat prin ingeri, dar vederea lui Dumnezeu nu. S-a dat insa talmacirea vederii prin ingeri. Iar prin vederile tainice se arata lucruri diferite : existente, viitoare, sensibile, inteligibile, materiale, nemateriale, superioare, inferioare si alte feluri. Si fiecare din ele se descopera altfel, potrivit cu puterea celor ce vad si cu lucrurile urmarite de Dumnezeu.

Si insasi aratarea Celui ce este dincolo de toate a luminat pentru alte si alte pricini si cu alte puteri in sfintele locasuri, sau in alte parti, celor ridicati la ele, sau proorocilor, cum zice Marele Dionisie.

[Despre numirile dumnezeiesti 1, 8; P.G., 3, 597 A. Prin toata aceasta mare varietate se arata caracterul personal al lui Dumnezeu, care urmareste si infaptuieste in mod liber iconomia mantuirii.-Parintele Dumitru Staniloae] Acesta este adevarul, chiar daca filozoful acesta care s-a numit pe sine orb si s-a aruncat ca un orb asupra tuturor fara deosebire, sau mai bine zis n-a cunoscut nimic, ne cere noua celor ce propovaduim, pe cat se poate, lumina vesnica, sa socotim si carele (4 Regi II, 11) si rotile (Iez. I, 15, 21 ; Dan. VII, 9) si sulitele si celelalte de felul acesta, de aceeasi cinstire cu lumina veacului viitor. Nr-a auzit din Sfanta Scriptura nici macar aceea ca "atunci firea dumnezeiasca ne va fi in loc de toate", ca sa creada pe temeiul ei ca lumina aceea e a lui Dumnezeu ?

31. De fapt, pe Dumnezeu nimenea nu L-a vazut (Ioan I, 18), nici nu-L va vedea vreodata ; nici om, nici inger. Dar aceasta intrucat e inger si om ce vede sensibil sau inteligibil. Caci ajuns duh si privind in Duh, cum nu va vedea pe asemenea cu asemenea, dupa cuvintele de Dumnezeu cuvantatorilor ?. Dar si pentru privirea in Duh lumina dumnezeiasca ce locuieste mai presus de toate se arata ca fiind inca cu totul ascunsa. Caci care dintre fapturi ar putea cuprinde in sine toata puterea nesfarsit de puternica a Duhului, ca prin ea sa vada totul ce e al lui Dumnezeu. [Care faptura poate cuprinde in ea ca faptura toata puterea lui Dumnezeu ? Carei puteri create ii poate deveni interioara toata puterea dumnezeiasca ?-Parintele Dumitru Staniloae] Dar ce zic ascunsul acela ? Chiar lucirea acelei lumini, care are in chip strain (paradoxal) ca materie (ca mijloc) vederea celui ce priveste, marind prin unire ochiul acela duhovnicesc si facandu-l in stare sa cuprinda tot mai mult din ea, chiar ea, zic, nu va sfarsi in veci sa lumineze acel ochi cu raze tot mai stralucitoare si sa-l umple mereu cu o lumina tot mai ascunsa si sa-i descopere prin ea lucruri niciodata descoperite inainte.

[Se deschide perspectiva unei vesnice cresteri in cunoasterea luminii iubirii lui Dumnezeu, sau a impartasirii de ea. Aceasta nu numai pentru ca acea lumina va emite din ea raze tot mai luminoase, sau iubirea lui Dumnezeu se va manifesta tot mai fericitor, ci si pentru ca simtirea ochiului duhovnicesc al celui ce vede sau simte va fi tot mai accentuata in capacitatea vederii ei prin raza luminii care-l patrunde. In felul acesta ochiul care vede e nu numai subiect al vederii ce i se arata, ci si o materie pe care acea vedere o face mereu mai vazatoare, mai transparenta. Lemnul nu numai intretine focul, ci e si adaptat continuu de foc ca sa intretina focul mai intens. Vederea luminii e, in chip paradoxal, sau contradictoriu, si act al omului, dar si materie a vederii acelei lumini. Desigur, aici e vorba de un lemn ce nu se topeste de foc.-Parintele Dumitru Staniloae]

De aceea ouvantatorii de Dumnezeu numesc nesfarsita si lumina aceasta. Prin ea, cand inceteaza orice putere de cunoastere, Dumnezeu se face vazut sfintilor, unindu-se prin puterea Duhului, ca Dumnezeu cu dumnezei si fiind vazut de acestia. Caci prin impartasirea de Cel mai inalt se preschimba si ei spre ceea ce e mai inalt, si, ca sa spunem cu Proorocul, "mutandu-si taria", opresc orice lucrare a sufletului si a trupului in asa fel ca nu se mai arata si nu se mai vede prin ei decat numai Acela, fiind biruite insusirile naturale de prisosinta slavei [Aceasta a spus-o undeva sfantul Maxim Marturisitorul. Singur Dumnezeu vede si e vazut prin ei. Dar omul isi insuseste vederea lui Dumnezeu de parca ar fi a sa. Sfantul Maxim distinge insa intre latura productiva si cea receptiva sau patimitoare a puterii cunoscatoare. Cea din urma ramane in sfinti in starile de extaz si in viata viitoare. Dupa invatatura sfintilor parinti, undeva dispare granita intre intelegerea celor dumnezeiesti si vederea lor. Propriu-zis, orice intelegere e si o atingere a celui inteles de cel ce intelege. Intre doua persoane ce se inteleg exista si o anumita atingere spirituala. Dar aceasta atingere devine mai constienta si mai intensa in cei sporiti duhovniceste. De aceea lumina dumnezeiasca e numita si inteligibila sau inteleasa, dar si vazuta. Cei ce o vad o vad printr-o intelegere, cei ce o inteleg o inteleg printr-o "vedere", sau printr-o atingere a ei de catre mintea lor. In acest sens lumina aceea nu e materiala si n-are chip. -Parintele Dumitru Staniloae]; "ca sa fie Dumnezeu totul intru toate", cum zice Apostolul (1 Cor. XV, 28). Caci fiind fii ai mangaierii, vom fi si fii ai lui Dumnezeu ; "si ca ingerii lui Dumnezeu in cer, care pururea vad fata Tatalui nostru cel din ceruri" (Matei XXII, 30 ; XVIII, 10), cum zice Domnul.

32. De aceea si Marele Dionisie, spunand ca "cei ajunsi la starea cea fericita si in chipul lui Hristos se vor umplea de aratarea vazuta a lui Dumnezeu", adauga putin mai incolo : "intr-o mai dumnezeiasca imitare a duhurilor mai presus de ceruri". Iar mai incolo, amintind si de unirile ingerilor cu Dumnezeu, proprii numai ingerilor ce s-au invrednicit sa depaseasca cunostinta ingereasca, adica celor buni, dat fiind ca acea cunostinta este un dar sau un bun primit de la bunatatea atotstralucitoare, continua zicand ca si "mintile oamenilor ajunse in chipul lui Dumnezeu se unesc asemenea ingerilor cu aceasta lumina si o proslavesc prin negarea tuturor, dar invata nu prin negare, ci prin unirea cu ea, ca este in chip suprafiin-tial mai presus de toate". Deci, prin unirea cu aceasta lumina ce e mai presus de toate si depaseste toate cele ce sunt, afla cei ce ajung la unire ca ea depaseste sau e mai presus de toate fapturile, adica nu din inlaturarea tuturor, ci din unire vad ca toate sunt inlaturate. [Ibidem I, 5; P.G., 3, 583 BC. Mintile ajunse asemenea ingerilor si in chipul lui Hristos, unindu-se cu lumina dumnezeiasca, o vestesc altora prin termeni negativi, dar experienta ei nu e negativa, caci e unire cu ea. Apofaticul intelectual e numai o chestiune de descriere prin cuvinte. In realitate apofaticul e o experienta pozitiva. Totusi unirea cu lumina e in acelasi timp ea insasi o negare a tuturor, intrucat le acopere pe toate. Deci unirea ca o experienta pozitiva e aceea care arata ca toate sunt negate, nu negarea lor rationala.-Parintele Dumitru Staniloae]

Astfel si unirea aceasta este mai presus si in afara de toate. De aceea, se poate spune de lumina aceasta ca nu este, in sens de depasire.

[Nici unirea experiata nu poate fi descrisa in termeni imprumutati de la fapturi. Experienta are un caracter atat de subtire, atat de in-determinabil, de insesizabil, ca se poate spune ca nu este. Dar aceasta in sensul ca depaseste toate experientele ingrosate ale fapturilor. De aceea nu poate fi numita cunostinta. Chiar sub raport intelectual, ea prezinta aceeasi subtirime sau indeterminabilitate.-Parintele Dumitru Staniloae]

Caci ceea ce nu pot cuprinde nici ingerii decat numai intrucat s-au invrednicit de cunostinta mai presus de ingeri, e cu neputinta sa poata fi cuprins sau dobandit de vreo putere oarecare a mintii, dat fiind ca o intrece si pe aceasta.

33. Iar ceea ce e mai presus de toata puterea mintii, incat nu poate fi cuprins de ea, este mai presus de toate cele ce sunt. [Toate cele ce sunt, adica toate fapturile, sunt facute pentru a fi cunoscute de minte, sau mintea e facuta pentru a le cunoaste, intr-o corespondenta cu ele. Caci si ea are, in fiinta si in lucrarile ei, atributul existentei. De aceea ea nu poate cunoaste prin lucrarile ei naturale pe Dumnezeu, Care e mai presus de categoria existentei. Mintea trebue inzes trata de Dumnezeu insusi cu lucrarea Lui mai presus de lucrarile ei naturale, ca sa-L cunoasca. Suntem deci departe de panteismul neoplatonic si evagrian, care socotea ca mintea, gasindu-si unitatea ei ultima, cunoaste prin ea insasi pe Dumnezeu cel Unul. Se afirma aci clar transcendenta lui Dumnezeu. Dar nu se poate realiza nici o punte intre minte si Dumnezeu ? Credinta admite puntea harului. Harul poate fi insusit de minte. Mintea poate deveni subiectul harului, sau al lucrarii lui Dumnezeu. Ea poate deveni subiectul cunoasterii lui Dumnezeu prin har, sau copartase la cunoasterea de sine a lui Dumnezeu. Ea se poate imprima ca subiect de Subiectul dumnezeiesc.-Parintele Dumitru Staniloae] Iar ceea ce depaseste orice putere intelegatoare, neputand fi cuprins de ea, e mai presus de toate cele ce sunt si deci si unirea aceasta e mai presus de orice cunostinta, chiar daca se numeste metaforic cunostinta.

Lumina aceasta nu e deci nici inteligibila, chiar daca i se zice si astfel. Caci ceea ce e mai presus de orice minte, cum ar fi inteligibila? [Daca acea lumina e mai presus de cele ce sunt, sau e negatia lor, nici unirea cu ea nu poate fi numita cunostinta in sensul obisnuit al cuvantului. Ea poate fi numita cunostinta numai in sensul metaforic al cu-vantuiui. Aceasta nu inseamna ca n-are nici un sens, ci ca cuprinde un sens care depaseste toate sensurile si le are in sine in chip virtual. De aceea, pe de o parte se numeste inteligibila, pe de alta nu se numeste inteligibila.-Parintele Dumitru Staniloae] S-ar putea numi aceasta si nestiinta, in inteles de depasire, si aceasta cu mult mai vartos decat cunostinta. Cunostinta oferita de aceasta lumina poate fi numita mai degraba nestiinta, dar in sensul ca depaseste toata cunostinta, nu seamana cu nici o constiinta.-Parintele Dumitru Staniloae] Deci nu e parte a cunostintei, nici o specie a ei, precum nici ceea ce e mai presus de fiinta nu-i o specie a fiintei. Ea nu ar putea face parte peste tot din domeniul cunostintei in general, iar cunostinta in general, oricat s-ar imparti n-ar putea-o cuprinde si pe aceasta. Mai degraba ar putea-o cuprinde nestiinta in domeniul ei. Dar nici aceea. Caci e nestiinta in inteles de depasire, adica e mai presus si de nestiinta. Deci aceasta unire e ceva unic si orice numire i-ar da cineva, fie unire, fie vedere, fie simtire, fie cunostinta, fie intelegere, fie iluminare, ea nu e, propriu-zis, nici una din acestea, sau numai ei i se cuvin propriu-zis acestea. [Numai ei i se cuvin toate numirile pozitive in sensul propriu, sau nu i se cuvine nici una in sensul imperfect in care le au cele referitoare la fapturi, in sensul in care ne sunt obisnuite noua.-Parintele Dumitru Staniloae]

34. Deci tratatele filozofului "Despre cunostinta" sunt o nestiinta vadita. De fapt el o numeste pe aceasta acolo parte si specie a cunostintei generale, fiindca se numeste si ea cunostinta ; si o compara pe aceasta cu aceea.

[ Palama afirma transcendenta totala a cunoasterii in Duh, pe cand Varlaam include chiar cunoasterea lui Dumnezeu in cunostinta referitoare la fapturi.-Parintele Dumitru Staniloae] El nu si-a dat seama ca daca aceasta ar avea cunostinta ca gen din pricina numirii, ar avea si nestiinta, odata ce are si numirea de nestiinta; ba chiar mai mult decat pe aceea de cunostinta. Prin urmare, unul si acelasi lucru ar sta sub doua genuri contradictorii ; si ceea ce e deasupra e totodata dedesubt, si oeeace e unic si mai presus de orice multiplicitate e pus in rand cu multiplicitatea.

Dar ceea ce mareste si mai mult nebunia este ca nu spune numai simplu ca unirea este parte subordonata, ci ceea ce sustinea acolo ca e mai presus de cunostinta, tocmai aceea facand-o acum specie si parte subordonata cunostintei, o face mai rea in general decat cunostinta. E asa cum ar spune cineva despre ceea ce e singura mai presus de fiinta ca e parte si specie subordonata fiintei din pricina numirii, adica pe motiv ca este si se numeste fiinta, apoi ar indrazni sa o compare pe aceasta cu genul fiintei in general. El amesteca cele neamestecate si pune ceea ce e mai presus de cunostinta in rand cu cunostinta si spune ca ceea ce e mai presus de intelegere e sub cunostinta.

Dar, intrucat in felul acesta face comparatie intre cunostinta si ceea ce e mai presus de cunostinta, a facut din -"mai presus" (de cunostinta) un adaus neesential. Prin aceasta facand un lucru una cu sine, le compara apoi prosteste. Apoi, daca din simpla pricina a numirii, cunostinta mai presus de cunostinta e o specie a cunostintei in general, cei ce spun ca sunt zece genuri ale lucrurilor se insala. In acest caz genul tuturor este unul: existenta. Si ce e mai presus de toate, e sub acest gen unic. Si fiind unite cu acest unul, toate celelalte produc o alta existenta mai buna decat genul cel unul al ei. La fel, dat fiind ca exista o atingere mai presus de atingere si o vedere mai presus de vedere si, simplu vorbind, o simtire mai presus de simtire - caci si acestea primesc acelasi nume pentru intelegere - daca ceea ce e mai presus de simtire e specie a simtirii, simtirea e mai inalta decat ceea ce e mai presus de simtire. Si cu fiecare din cele pomenite ar fi la fel.

35. Dar sa revenim. Ce este deci unirea aceea care nu e nimic din cele ce exista, in sens de depasire ? Este oare teologie prin negatie ? Dar ea este unire, nu negatie. Apoi pentru negatie nu avem nevoie de extaz nici noi, pe cand pentru unirea aceea au nevoie si ingerii. Pe langa aceasta, cel ce nu face teologie prin negatie nu este necredincios. Dar de unirea aceea se impartasesc dintre credinciosi numai cei indumnezeiti. Apoi, teologia prin negatie o intelegem si o exprimam. Dar unirea aceea este negraita si neinteleasa chiar de cei ce vad, cum a spus Marele Dionisie.

[ Despre numirile dumnezeiesti 1, 5; P.G., 3, 593 BC. In pasajul acesta sfantul Grigorie Palama intreprinde sa faca o distinctie mai staruitoare intre unire si cunostinta celor ce sunt, apoi intre unire si teologia prin negatie. Cunostinta se ocupa cu categoriile existente. Unirea se produce intre noi si Dumnezeu cel mai presus de aceste categorii. Teologia prin negatie e tot o cunostinta; unirea e deci mai presus si de ea. Poti sa nu faci teologie prin negatie si totusi sa fii credincios. Dar la unire ajung numai aceia dintre credinciosi care sunt cei intipariti de dumnezeire. Teologia prin negatie e inteleasa si exprimabila; ca atare e cunostinta. Unirea e mai presus de intelegere si de orice exprimare. E mai aipofatica decat teologia intelectuala negativa.-Parintele Dumitru Staniloae]

Apoi, lumina teologiei aceleia este o cunostinta oarecare si un rationament. Dar lumina acestei vederi e vazuta subzistand in ceva, lucrand intelegator si vorbind duhovniceste si in chip tainic celui indumnezeit.

[Lumina teologiei negative intelectuale e o cunostinta si un rationament. Nu e nimic altceva. Lumina vederii e o realitate subsistenta deosebita de cugetarea noastra; ea este ipostasiata in ipostasul lui Hristos si, ca atare, subsistenta. Ea chiar vorbeste celui indumnezeit, aratand si prin aceasta ca e o realitate deosebita de rationamentul nostru, ba e chiar personala, fiind manifestarea lui Hristos. Aci se arata influenta sfantului Simeon Noul Teolog. Prin aceasta sfantul Grigorie Palama arata din nou ca dupa el aceasta lumina nu e o "emanatie" subtiata dintr-o substanta panteista in sensul neoplatonic (sau antroposofic), ci e Insusi Hristos cel personal in modalitatea manifestarii Sale catre persoanele omenesti.-Parintele Dumitru Staniloae] De fapt cele negate lui Dumnezeu le pricepe mintea, teologhisindu-le (rationand despre ele) prin negare. [Se teologhiseste prin negare rationala ca Dumnezeu nu e fiinta, sau dreptate etc, sau ca acestea sunt nepotrivite Lui, intrucat El e mai presus de ele. Deci mintea pricepe ca Dumnezeu nu e acestea. Dar prin aceasta n-a ajuns la Dumnezeu.-Parintele Dumitru Staniloae] Ea lucreaza aci prin desfasurare (prin concluzii). Dar aceasta este unire. [In teologia prin negatie mintea se desfasoara, negand pe rand diferite insusiri atribuite impropriu lui Dumnezeu. in unire mintea se aduna intreaga in Dumnezeu cel intalnit in unitatea Lui ca persoana.-Parintele Dumitru Staniloae]

Pe langa aceasta, prin teologia negativa, mintea, dupa negarea celorlalte, se inlatura si pe sine. Dar aceasta este unirea mintii cu Dumnezeu. Iar aceasta este ceea ce au spus parintii : "Sfarsitul rugaciunii este rapirea mintii la Domnul". [Ioan Scararul, Scara XXVIII; P.G., 88, 1132D. Unirea mintii cu Dumnezeu nu e deci negarea rationala a ei, ci o rapire a ei in Dumnezeu, o "vrajire" de minunea aratarii si de iubirea Lui. Ea incheie rugaciunea interiorizata si fierbinte.-Parintele Dumitru Staniloae]

De aceea si Marele Dionisie zice ca prin ea noi ne unim cu Dumnezeu. Caci in rugaciune mintea leapada treptat legaturile cu cele ce sunt, intai pe cele care o leaga de cele de rusine, rele si in general stricacioase, apoi pe cele care o leaga de cele ce sunt la mijloc si prefac pe om spre mai rau sau spre mai bine, potrivit cu scopul cu care le foloseste, pentru care e toata invatarea si cunostinta lor. De aceea este si un sfat al parintilor -"sa nu primim cunostinta pe care vrajmasul o face sa rasara in vremea rugaciunii, ca sa nu fim jefuiti de ceea ce e mai inalt". Apoi dupa ce mintea a lepadat pe incetul aceste legaturi ca si cele cu lucrurile mai inalte decat acestea, iese intreaga din toate cele ce sunt, in vremea rugaciunii curate. Aceasta iesire este cu mult mai inalta decat teologia prin negatie. Caci e proprie numai celor ajunsi la nepatimire. [ Deci la "vedere" nu se ajunge printr-o simpla "metoda", sau intamplator.-Parintele Dumitru Staniloae]

Dar inca nu are loc unirea, pana ce Mangaietorul nu va lumina de sus celui ce se roaga, sezand in foisorul var-furilor naturale si asteptand fagaduinta Tatalui si pana ce nu-l va rapi astfel prin descoperire spre vederea luminii. Iar aceasta vedere are inceput si cele ce sunt dupa inceput, care se deosebesc intre ele, dupa cum sunt mai obscure sau mai limpezi. Dar sfarsit nu are. Caci inaintarea ei merge la nesfarsit, ca si a rapirii in descoperire. Caci altceva este iluminarea, altceva vederea clara a luminii si altceva vederea lucrurilor in lumina, in care si cele de departe vin sub ochi si cele viitoare se arata ca existand.

[Dintre etapele nenumarate ale vederii, in care se va inainta in viata viitoare la nesfarsit, sfantul Grigorie Palama numeste aci trei: iluminarea, ca o vedere fulgeratoare de un moment, vederea clara a luminii intinsa peste tot si vederea lucrurilor, a imprejurarilor, relatiilor si starilor sufletesti prezente si viitoare in varietatea bogatiei lor indefinite.-Parintele Dumitru Staniloae]

36. Dar a grai despre acestea si a le lamuri e mai presus de mine. Dar si despre cele dinainte de acestea. insa ele tin de tema noastra.

[Sfantul Grigorie Palama recunoaste ca e mai presus de puterea lui a vorbi despre cele ale veacului viitor. Dar si despre cele din veacul acesta, anterioare acelora. Dar, intrucat ele fac parte din tema lui, va incerca totusi sa vorbeasca despre acestea. -Parintele Dumitru Staniloae] Deci, revenim la ele. Asadar vederea luminii acesteia, este o unire, desi nu e o unire de durata pentru cei nedesavarsiti. Caci unirea cu lumina, ce este altceva decat o vedere ? Apoi odata ce aceasta se produce dupa odihnirea tuturor lucrarilor mintii, cum s-ar savarsi altfel daca nu prin Duhul ? Caci lumina se vede in lumina si intr-o lumina asemanatoare (Ps. XXXV, 10). Iar cel ce vede, daca nu lucreaza in niciun chip altfel, fiind iesit din toate celelalte, devine si el intreg lumina, [Ocuparea cu orice altceva prin simturi sau prin cugetare aduce un fel de lumina inferioara si de alt ordin in noi. De aceea cel ocupat astfel nu poate deveni intreg lumina mai presus de fire, decat daca nu mai e in el vreo lumina inferioara, ci se umple in intregime de lumina de sus.-Parintele Dumitru Staniloae] si se face si el asemenea cu ceea ce vede; mai bine zis se si uneste in chip neamestecat, lumina fiind si lumina vazand prin lumina. De se priveste pe sine, vede lumina ; de priveste spre ceea ce vede, si aceea este lumina ; de priveste spre aceea prin care vede, si aceea este lumina. Aceasta este unirea : a fi toate acestea una, ca sa nu mai poata distinge cel ce priveste intre aceea prin ce priveste si intre cel ce priveste, ci numai atata sa stie ca e o lumina si priveste o lumina, deosebita de a tuturor fapturilor.

37. De aceea si Marele Pavel zice ca in timpul acelei minunate rapiri nu stia de sine ce este (2 Cor. XII, 2). Se vedea pe sine. Dar cum ? Sensibil, rational sau intelegator (cu mintea) ? Dar fiind rapit, iesise din aceste puteri. Deci se vedea pe sine prin Duhul, care savarseste rapirea. Si ce era el, daca nu se putea cuprinde prin nici o putere naturala, mai bine zis daca era dezlegat de orice putere naturala ? Fara indoiala era aceea cu ce se unise si prin ce se cunostea pe sine si pentru care parasise toate. Caci avea o astfel de unire cu lumina, la care nici ingerii n-ar putea ajunge, daca nu s-ar depasi pe ei insisi prin harul care ii uneste. Deci era atunci lumina si Duh, cu care era si unit si de la care avea si puterea de a fi unit. Deci era iesit din toate cele ce sunt si devenise prin har aceea, ba nici nu mai exista, in sens de depasire, daca era mai presus de cele create. Caci zice si dumnezeiescul Maxim : -"Cel ce a ajuns in Dumnezeu a lasat in urma sa toate cele dupa Dumnezeu". Sau iarasi: "Toate lucrurile, numirile si demnitatile de dupa Dumnezeu vor fi dedesubtul celor ce vor ajunge in Dumnezeu prin har". Dar ajuns atunci astfel, dumnezeiescul Pavel nu s-a impartasit nicidecum de fiinta dumnezeiasca. Fiinta lui Dumnezeu este, asadar, mai presus chiar si de ceea ce nu este, in sens de depasire, precum este si mai presus de Dumnezeu. Daca lumina dumnezeiasca nu este in sens de depasire, fiinta dumnezeiasca e mai presus si de neexistenta in sens de depasire. Ea nu e traita ca o realitate ce nu este cum sunt toate fapturile, ci pur si simplu ea nu e traita nici ca vederea ce se traieste, ca nefiind ca cele ce sunt. Daca slava lui Dumnezeu ce se traieste ca cele ce nu sunt in sens de depasire a lor e numita Dumnezeu, fiinta Lui este mai presus de Dumnezeu trait de noi ca persoana in oarecare fel accesibila.-Parintele Dumitru Staniloae] Caci neexistent, in sens de depasire, este ceea ce se vede duhovniceste prin simtirea mintii. Iar aceasta nu e catusi de putin fiinta lui Dumnezeu, ci slava si stralucirea nedespartita de firea Lui, prin care se uneste cu cei vrednici dintre ingeri si oameni. Nu numai atat, ci fiindca precum ingerii asa si oamenii vad pe Dumnezeu in felurile acestea si se unesc cu Dumnezeu si il lauda pe El, poate ca si ingerul daca si-ar povesti acea vedere mai presus de firea sa, ar spune cele spuse de Pavel: "Stiu un inger care a vazut, nu stiu de era inger, Dumnezeu stie" (2 Cor. XII, 2-3). Deci aceste vederi ale sfintilor, le stie numai Dumnezeu si cei ce stau sub lucrarea lor, cum zice si Grigorie Cuvantatorul de Dumnezeu.

De aceea a le socoti supuse simturilor, sau a le socoti naluciri si simboale, ca fiind sensibile, si a le asemana cu cunostinta omeneasca, nu e fapta unui om care isi da seama de nemarginirea inaltimii dumnezeiesti, spre care vrea sa atraga cu iubire de oameni si putinatatea noastra cea mai de pe urma.

38. Dar iata am adus trei martori, cate unul din fiecare din cele trei cete ale lumii crestine : dintre apostolii, pe Petru; dintre ierarhi, pe Dionisie ; dintre pustnici, pe Isaac, cunoscatorul vietii de linistire. Si precum s-a scris despre pastorii de la Nasterea Domnului ca indata, la cuvantul ingerului, s-a aratat multime de oaste cereasca impreuna marturisind, tot asa deodata cu cuvantul apostolului s-a ridicat conglasuind o multime de apostoli, iar cu ceilalti doi, multime de cuviosi si preoti. Iar aceasta multime a dat intreaga glas de impreuna-marturisire, ca este o lumina ce se arata sfintilor, alta decat cunostinta din toate cele create ; cu atat mai sfanta, cu cat este slava firii lui Dumnezeu si e vazuta numai de cei ajunsi in chipul lui Dumnezeu; si ca este departe de a fi o nalucire, sau ceva apropiat luminilor sensibile, sau o plasmuire simbolica dupa chipul lor ; ca este departe, intrucat este ipostas ["Ipostas al veacului viitor" - temelie si continut al vietii veacului viitor.-Parintele Dumitru Staniloae] si frumusetea veacului viitor si singura lumina adevarata, vesnica, neschimbacioasa, neinserata, netrecatoare, lumina prin care ne facem si noi lumina si fii ai luminii desavarsite.

Deci, pe acestia care sunt atat de mari ii barfesti, nu-mindu-i nestiutori si cautatori de inspirari ? indraznesti, filozoafe, sa spui ca pacatuiesc in privinta fiintei lui Dumnezeu vazatorii lui Dumnezeu, inteleptii de Dumnezeu, propovaduitorii lui Dumnezeu ? Ma tem sa nu te lipsesti de partea ce o au cei sfinti de lumina ; ma tem ca nu cumva, deschizandu-ti gura, sa atragi la tine duh, dar pe cel contrar adevarului ; ca nu cumva sa dogmatizezi drept fiinta a lui Dumnezeu ceea ce nu exista. Caci ce vrei sa urmaresti prin lupta ta, nazuind sa arati cu cea mai mare sarguinta, ca nu exista vedere mai presus de lucrarile mintii, macar ca numai prin vederea aceasta ce depaseste lucrarile mintii se arata in chipul cel mai limpede si cu totul deosebit ca Dumnezeu este in mod cu adevarat existent, cum si ca Dumnezeu este mai presus de cele ce sunt. Caci cum n-ar exista fiinta lui Dumnezeu, daca celor ce s-au ridicat prin rugaciune curata peste tot ce e sensibil si inteligibil, li se face vazuta in rugaciune insasi slava acelei firi dumnezeiesti ? Dar totodata, cum nu va fi fiinta lui Dumnezeu mai presus de tot ce e sensibil (supus simturilor) si inteligibil (gandit cu mintea), daca e mai presus de vederea aceasta, care, la randul ei, e mai presus de toata simtirea si intelegerea ?.

[ Inca sfantul Maxim si sfantul Grigorie de Nisa numisera creaturile "cele ce sunt", iar pe Dumnezeu "Cel ce este in chip existent". In existenta fapturilor e ceva precar. Ele nu au temeiul existentei in ele insesi. Lor li s-a dat existenta si li se poate lua. Dumnezeu exista prin Sine vesnic. Nimic nu roade la existenta Lui. Sfantul Grigorie Palama afirma acum ca experienta acestei existente ferme, vesnice, de neepuizat, de nestirbit a lui Dumnezeu se experiaza de abea prin vederea insasi a slavei lui Dumnezeu, care nu tine in chip natural de lucrarile mintii. Caci acestea sunt facute pentru a cunoaste fapturile cu existenta precara, neintemeiata in ea insasi, deoarece mintea insasi se experiaza in aceste lucrari ca avand o existenta precara, neintemeiata in ea insasi. Totul e lovit de o nesiguranta in cunoasterea naturala a mintii, pentru ca lucrurile pe care le cunoaste si subiectul care le cunoaste e lovit de o lipsa de fundament in ele insele. increderea scolastica a lui Varlaam in ratiune, ca suprem si sigur for de decizie in orice chestiune, nu admitea ca Dumnezeu nu poate fi cunoscut deplin decat printr-o lucrare mai presus de minte, daruita mintii de Dumnezeu insusi. Pentru Palama, in slava lui Dumnezeu vazuta printr-o lucrare a mintii daruita de Dumnezeu se experiaza - ca printr-una ce singura e adecvata aceleia - intensitatea de existenta neconditionata, care nu-si poate avea izvorul decat in fiinta lui Dumnezeu. Intensitatea neconditionata a existentei acestei slave se experiaza ca fiind superioara precaritatii de existenta a tuturor fapturilor cunoscute prin simturi si prin vreo lucrare a mintii. Ea se experiaza deci ca avand o existenta mai profunda, decat toate cele sensibile si inteligibile, adica decat toate realitatile cunoscute prin simturi sau prin cugetare.-Parintele Dumitru Staniloae]

39. Dar ce sunt bunatatile veacului viitor ? Nu sunt ele mai presus de toate puterile simturilor si ale mintii noastre ? "Caci cele ce ochiul nu le-a vazut si urechea nu le-a auzit si la inima omului nu s-au suit, le-a pregatit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El" (1 Cor. II, 9). Pe acestea le va vedea atunci inima curata, dupa sfantul Maxim. Cum, deci, nu este vreo vedere mai presus de toate intelegerile? Nemaiputand acum sa te opui, nu te mai poti nici preface in chip sofistic, pe baza aceleiasi numiri, ca esti de acord. Caci cel ce zice, folosind metafora si identitatea de nume, ca ceea ce e mai presus de intelegere, e intelegere, pentru faptul ca si acea vedere, chiar daca e mai presus de nume, este totusi intelegere, nu se straduieste pe urma sa arate ca vederea aceea nu este mai presus de intelegere.

[Varlaam ar vrea sa se prefaca in mod sofistic ca este de acord cu cei ce - socotind vederea mai presus de intelegere - o numesc si intelegere, ca una ce nu e contrara intelegerii, ci mai presus de intelegere. El voieste sa dea impresia ca este de acord, retinand denumirea de "intelegere" a ei. Dar, cel ce e in mod real de acord nu se lupta pe urma sa demonstreze ca ea nu e mai presus de intelegere. Deci Varlaam nu poate nici sa se opuna lui Palama, nici sa se prefaca in chip sofistic ca este de acord.-Parintele Dumitru Staniloae] De fapt, cel ce a zis ca nu este mai presus de intelegere ceea ce e mai presus de intelegere, intrucat se numeste si aceea intelegere, are ca motiv si scuza identitatea numirii. Dar cel ce nu pune lucrul acela mai presus de lucrarile mintii, nu are cum sa se scuze. Caci acel lucru (vederea) nu s-ar putea numi lucrarea mintii.

[De "vederea" aceea insasi se poate spune ca nu e mai presus de intelegere, deoarece nu se poate spune ca nu e intelegere. Aceasta o face Palama. Si Varlaam se preface ca e de acord. Dar de lucrarea prin care se impartaseste cineva de acea vedere nu se poate spune ca e a mintii. Varlaam nu mai poate acoperi deosebirea intre el si Palama. Caci in vreme ce Palama spune ca e o intelegere, dar nu e o lucrare a mintii, Varlaam afirma ca fiind o intelegere, e o lucrare a mintii. Deci, dupa ce s-a prefacut ca e de acord cu Palama pentru faptul ca a acceptat ca acea vedere e intelegere pentru Palama insa, mai presus de intelegerea naturala a mintii, se da pe fata ca e contrar lui, cand contesta ca ea nu e o lucrare a mintii.-Parintele Dumitru Staniloae]

Dar in petrecerea aceea preafericita din veacul fara sfarsit, fiii invierii nu vor mai avea trebuinta de cele ce sustin viata in veacul de acum : nici de aer, nici de lumina, nici de loc si de cele asemenea, ci -"in loc de toate vom avea firea dumnezeiasca", dupa Grigorie al Nisei. Iar dapa sfantul Maxim, "indumnezeirea de atunci a sufletului si a trupului va darui odihna tuturor lucrarilor naturale ale mintii si ale simturilor, intrucat si prin suflet si prin trup se va arata Dumnezeu, trasaturile naturale fiind biruite prin covarsirea slavei". Ce este deci lumina care se vede cu ochii trupesti fara aer ? Nu este nesensibila si mai presus de toata cunostinta naturala ? Nu e slava lui Dumnezeu care invaluie si umple de lumina ? Si ce este ceea ce ne face vazatori mai presus de toata lucrarea simturilor si de toata intelegerea ? Nu e Duhul lui Dumnezeu care, nu numai mintea, ci si trupul nostru il va face duhovnicesc (pnevmatic) ? Cum nu este deci nici o vedere mai presus de intelegere si nici o alta lumina a inimii, afara de cunostinta ?

40. Dar eu socotesc si sfanta noastra credinta, ca fiind un alt fel de vedere, a inimii mai presus de toate simtirile si de toate intelegerile, ca una ce intrece toate puterile intelegatoare ale sufletului nostru. Si numesc credinta nu marturisirea binecredincioasa, ci intemeierea neclintita pe ea si pe cele fagaduite de Dumnezeu. Caci, cum vedem prin ea cele fagaduite in veacul viitor fara sfarsit ? Prin simturi ? Dar credinta este "ipostasul celor nadajduite", iar simtul n-ar putea vedea prin nici un mestesug viitorul si ceea ce se nadajduieste. De aceea, si apostolul a adaugat : "dovedirea lucrurilor care nu se vad" (Evr. XI, 1). Asa dar, vede oare vreo putere a mintii cele nadajduite ? Dar cum sa le vada pe cele ce nu s-au suit nicidecum la inima omului ? Deci ce urmeaza ? Nu vedem prin credinta cele fagaduite noua de Dumnezeu, odata ce intrec toate lucrarile simturilor si ale mintii ?

Dar toti cati din veac au cautat prin fapte patria cereasca, dupa dumnezeescul apostol au murit neluand fagaduintele, ci vazandu-le si imbratisandu-le de departe" (Evr. XI, 13). Deci, este si o vedere si o intelegere a inimii, mai presus de toate lucrarile mintii. Caci ceea ce e mai presus de minte este neinteles numai in sens de depasire. Caci altfel ar fi un lucru fara noima.

[Cele ce depasesc intelegerea au totusi un inteles in ele. Dar cele mai prejos de intelegere n-au nici un inteles. Inima are o intelegere care depaseste intelegerea mintii. Pentru ca inima e tronul lui Hristos, salasul harul, deschiderea spre nesfarsitul Persoanei dumnezeesti. Ea are o transparenta spre infinit, spre bogatia sentimentelor care isi au pornirea si satisfacerea in iubirea dumnezeiasca simtita, pe care mintea nu o are, dar de care se foloseste cand se uneste cu inima. -Parintele Dumitru Staniloae]

41. Dar daca toti "cei ce s-au mucenicit prin credinta n-au luat fagaduinta, Dumnezeu prevazand pentru noi un lucru mai inalt, ca sa nu se desavarseasca fara noi" (Evr. XI, 39-40), odata ce vor fi desavarsiti, nu vor vedea cele fagaduite ? Sau vor vedea, dar nu vor vedea mai presus de toata intelegerea ? Sau mai presus de toata intelegerea, dar ca si mai inainte de a se desavarsi ? Dar ce ratiune ar fi in aceasta ? Deci, vor vedea si vor vedea mai presus de toata intelegerea. Si nu cum vedeau mai inainte, ci vederea va fi dobandirea celor fagaduite. Exista deci o vedere mai presus de toata intelegerea. Ba inca mai presus si de aceasta. De fapt credinta noastra este o vedere mai presus de minte. Dar dobandirea celor crezute, e o vedere mai presus de acea vedere care e mai presus de minte.

[Exista deci o vedere mai presus de toata intelegerea, dar si una mai presus si de aceasta treapta. Caci o vedere mai presus de toata intelegerea e vederea credintei. Dar in viata viitoare va fi o vedere mai presus de vederea credintei. Caci va fi posesiunea deplina a celor vazute de departe prin credinta. Vederea credintei o are credinciosul a carei viata prezenta se misca intre lucrurile de aici. Vederea vietii viitoare se va misca intre bunatatile de acolo, cele mai inalte -Parintele Dumitru Staniloae] Iar ceea ce se vede si se poseda prin aceasta vedere, fiind mai presus de toate cele cunoscute prin simturi si prin minte, nu e nici ea fiinta lui Dumnezeu. Caci fiinta lui Dumnezeu e dincolo si de aceast: prin depasire. Asa este tot ipostasul bunatatilor viitoare. [Ipostasul bunatatilor viitoare, sau temelia lor, este fiinta dumnezeiasca, sau insesi ipostasurile dumnezeiesti. Caci ele sunt temelia si izvorul acelor bunatati; in ele isi au subsistenta. Numai Persoanele infinite pot fi izvorul unei vieti, iubiri si fericiri infinite.-Parintele Dumitru Staniloae]

Ai inteles de cata maretie dumnezeiasca se lipsesc cei ce nu cunosc aceasta vedere mai presus de intelegere ? Si cu cat maresc pe Dumnezeu mai mult decat aceia, cei ce prin curatia inimii au gustat-o pe aceasta macar putin si au in ei arvuna veacului viitor, sau au primit-o prin credinta, care pricinuieste in multe feluri bunatatile tainice ?

Dar filozoful, nefacand loc in el inaltimii acestei intelegeri, nu a adus lui Dumnezeu inchinaciune si slava vrednica de El in Duh, iar pe cei ce slavesc pe Dumnezeu in Duhul lui Dumnezeu ii socoteste facand cu totul dimpotriva. Si ii aseaza in lista hulitorilor pe singurii cuvan-tatori de Dumnezeu inalti si vrednici de incredere.

42. Dar sa mai staruim pe langa credinta si pe langa vederea dumnezeiasca si desfatata a ei. Credinta este caruta puterii evanghelice, viata apostolica, dreptatea lui Avraam ; din credinta incepe si la ea sfarseste toata dreptatea si din ea va fi viu tot dreptul. (Rom. I, 17). Cel ce o nesocoteste va cadea din bunavointa dumnezeiasca. Caci "fara de credinta nu este cu putinta a placea lui Dumnezeu"- (Evrei XI, 7). Credinta elibereaza pururea neamul nostru de tot felul de rataciri si ne intemeiaza pe noi in adevar si in noi adevarul, din care nimeni nu ne va clinti, chiar daca ne-ar socoti nebuni, pe noi cei ce prin credinta cea adevarata iesim prin extazul mai presus de intelegere si marturisim acest adevar cu fapta si cu cuvantul, nelasandu-ne "purtati de orice vant al invataturii" (Efes. IV, 14), ci staruind in cunostinta cea unita a adevarului crestinilor si propovaduind vederea cea mai simpla, mai dumnezeiasca si cu adevarat neinselatoare. Dar lasand acum cele viitoare, sa privim cu vederea mai presus de minte a credintii la cele ce s-au facut de la inceput. Caci "prin credinta intelegem ca s-au facut veacurile cu cuvantul lui Dumnezeu... ca sa se faca din ceea ce nu se vedea, cele ce se vad"- (Evr. XI, 3). Care minte ar putea intelege cum s-au facut atunci toate din ce nu era nicidecum si aceasta numai cu cuvantul ? Caci ceea ce inteleg lucrarile mintii, desigur ca nu le intrece pe acestea. Aceasta intelegand-o si inteleptii elinilor si socotind ca nimic din cele ce se strica nu trece in nimic si ca nimc din cele ce se produc nu vine din nimic, au cugetat lumea ca nefacuta si fara sfarsit. Dar credinta depasind ideile nascute din privirea fapturilor, ne-a unit pe noi cu Ratiunea aflata mai presus de toate si cu Adevarul neconstruit si simplu ; si am inteles mai bine decat prin demonstratie nu numai ca toate s-au facut din cele ce nu sunt, ci si ca s-au facut numai cu cuvantul lui Dumnezeu. Ce este deci credinta aceasta? Oare vreo putere naturala, sau mai presus de fire ? Fara indoiala, mai presus de fire, deoarece "nu poate veni cineva la Tatal decat prin Fiul" (Ioan X, 9), care ne ridica pe noi mai presus de noi insine si ne da simplitatea indum-nezeitoare si ne intoarce spre unitatea Tatalui ce aduna toate.

De aceea Pavel "a luat har spre ascultarea credintei" (Rom. I, 5). De aceea, de vei marturisi cu gura ta pe Domnul Iisus si vei crede in inima ta ca Dumnezeu L-a sculat pe El din morti, te vei mantui" (Rom. X, 9). De aceea sunt mai fericiti cei ce n-au vazut si au crezut (Ioan XX, 29), decat cei ce au vazut si au crezut in Cel inviat din morti si in incepatorul vietii vesnice (Fapte III, 15). Caci acestia prin ochii mai presus de lume ai credintei au vazut si au cinstit cele ce ochiul, vazandu-le, nu le crede prin el insusi si intelegerea nu le poate cuprinde.

43. "Aceasta este biruinta care a biruit lumea, credinta noastra" (1 Ioan V, 4). Aceasta este, desi e ciudat a o spune, credinta care a sustinut si lumea de jos mai inainte in felurite chipuri si timpuri, iar mai pe urma, prefacand-o intr-una mai dumnezeiasca si ridicand-o la inaltimea cerurilor, a facut si din pamant cer. Cine a pazit semintele lumii celei de a doua ? Nu credinta lui Noe ? Cine a facut pe Avram, Avraam si tata al multor neamuri, asemenea cu nisipul marii si cu multimea stelelor ? Nu credinta in fagaduintele acelea ce erau atunci de neinteles ? Caci pe unicul nascut urmas il tinea gata de junghiat. Si prin el - o, minune ! - a crezut neindoios ca avea multime de fii. Nu parea deci batranul celor ce priveau lucrurile cu ratiunea ca e nebun ? Dar sfarsitul lucrurilor, conduse de harul lui Dumnezeu, a aratat ca credinta nu e nebunie, ci cunostinta ce intrece toata cugetarea.

Noe iarasi astepta de la bolta curbata a cerului adanouri de ape. Unde sunt biiguelile filozofiei cinstite de tine ? "Toate cele grele tind in sus si spre mijloc" : cele usoare, cu cat sunt mai usoare, cu atat se departeaza de mijloc". Unde este substanta rara si deasa, cea dintai neputand acoperi, cea de a doua strabatand si corpurile care nu sunt prea dense prin fire ? Unde sunt sferele exacte si curbele, miscarile de multe feluri si de mare viteza, prin care tu cautand adevarul din existente, te rostogolesti din el pe tine insuti si pe cei ce asculta de tine si ii vei face prada potopului, invatand amarnic din experienta ceea ce au ignorat in chip rau prin cunostinta.

Dar credinta, de o vor primi inainte de moarte, ii va aduce la adevar printr-o nestiinta buna si-i va face prin experienta cu totul neispititi si nepatimasi in fata relelor. Ea le va arata chiar prin lucruri ca toata filozofia din afara este nebuna (1 Cor. I, 20), ca una ce nu va intelege nici atunci, cum nu intelege nici acum cuvantul marelui Petru : "Cerurile s-au inchegat odinioara din apa si prin apa ; si prin apa lumea de atunci a pierit inecata. Iar cerurile de acum sunt tinute pentru foc, fiind pastrate pentru ziua judecatii si pentru pieirea celor necredinciosi"- (2 Petru, III, 5-7). Deci cum e cu cunostinta de Dumnezeu, aflatoare in crestini, si cu mantuirea prin ea ? Este ea prin cunostinta filozofiei sau prin credinta, care face prin nestiinta cunostinta ei nefolositoare.

[Credinta face nefolositoare sau nelucratoare pentru mantuire cunostinta filozofica, prin nestiinta ei care e o vedere mai presus de acea cunostinta. Caci ea vede Persoana lui Dumnezeu si intra in unirea cea mai presus de intelegere cu Ea, pe cand filozofia ramane la lucruri, sau preface persoana in obiect, ca sa o poata, chipurile, cunoaste.-Parintele Dumitru Staniloae ] Daca e prin cunostinta, "s-a facut desarta credinta" si se desfiinteaza fagaduinta, ca "de vei crede cu inima ta in Domnul Iisus, te vei mantui" (Rom. X, 9). Asadar nu cel ce are in inima cunostinta fapturilor are din pricina ei pe Dumnezeu, ci cel ce a crezut in inima lui in Domnul Iisus, are salasluit in sine, pe Dumnezeu, [Relatia cu persoana se infaptuieste in general prin credinta, nu prin stiinta iscoditoare, care vrea sa transforme persoana intr-un obiect constituit din detalii multiple. Cu atat mai mult relatia cu Dumnezeu-Per-soana se infaptuieste prin credinta, care o respecta in caracterul Ei personal si de aceea o experiaza in intensitatea ei specifica, in mod simplu si unitar, gasind in Ea concentrate, vii si purtate de intentia iubirii, toate bunatatile, pe care le cauta cunostinta prin separarea sau distingerea lor.-Parintele Dumitru Staniloae] prin credinta neiscoditoare.

44. Dar sa lasam acum pe cei ce prin aceasta cunostinta n-au cunoscut pe Dumnezeu si sa trecem cu vederea faptul ca nu toata cunostinta din filozofie este adevarata. Sa admitem ca toata este adevarata si sa privim la cei ce prin cunostinta aceasta a fapturilor au cunoscut pe Dumnezeu. [Sfantul Grigorie Palama nu socoteste ca toata cunostinta din filozofie este gresita. El admite ca toata poate fi adevarata. Dar pentru el ea isi arata adevarul ei cand din cunostinta fapturilor trage concluzia dreapta despre existenta lui Dumnezeu.-Parintele Dumitru Staniloae] Contemplarea si cunoasterea prin acestea se numeste lege naturala (Rom. II, 14). De aceea inca inainte de Patriarhi, Prooroci si de Legea scrisa, aceasta a chemat din nou neamul omenesc si l-a intors la Dumnezeu, aratandu-L pe Facatorul celor ce nu iesisera din cunostinta naturala asemenea inteleptilor elini. Caci cine, avand minte si vazand atatea feluri vadite de fiinte, atatea puteri contrare si miscari ce se echilibreaza prin opozitie, apoi stabilitatea care aduce si ea un echilibru in acest fel, succesiuni neintrerupte de porniri contrare, uniri neamestecate prin adversitati neimpacate, impreunari ale celor distincte si neamestecari ale celor unite ale mintilor, sufletelor, trupurilor, armonia ce se naste din atatea lucruri, relatiile si pozitiile statornice, aptitudinile si randu-ielile substantelor, nedesfacerea intregului, - cine, privind cu mintea la toate acestea, cum fiecare persista in sine, dar se armonizeaza in chip minunat cu celelalte, nu va cunoaste ca dintr-o icoana si ca dintr-o opera cauzata, pe Dumnezeu ? Si cine, cunoscand astfel pe Dumnezeu, il va socoti un lucru oarecare dintre cele cauzate sau dintre cele ce sunt dupa chipul Lui ?. El va avea prin aceasta si cunostinta de Dumnezeu din negatie. Deci cunostinta fapturilor a intors neamul omenesc la cunostinta de Dumnezeu inainte de Lege si Prooroci. Si acum iar il intoarce.

[Ba azi il intoarce cu atat mai mult, datorita progresului considerabil al stiintelor, care au dovedit o uimitoare si complexa rationalitate a naturii.-Parintele Dumitru Staniloae] Caci aproape toata lumea, adica toti cati nu asculta de preceptele evanghelice, datoresc numai cuno-stintii fapturilor faptul ca nu au un alt Dumnezeu decat pe Facatorul acestei lumi.

45. Deci acestia numai din cunostinta celor creiate cunosc pe Dumnezeu. Ei sunt cei ce n-au murit legii, prin lege, ca sa traiasca viata intru Hristos, mai bine zis cei ce n-au avut niciodata legea lui Dumnezeu. Dar acum cand Dumnezeu S-a aratat in trup, s-a crezut intre neamuri, s-a propovaduit in lume (1 Tim. III, 16) si legea harului s-a descoperit marginilor pamantului, cand "am luat Duhul lui Dumnezeu ca sa vedem cele daruite noua de la Dumnezeu" (1 Cor. III, 13), cand am fost invatati de Dumnezeu (Ioan, VI, 45) si am primit povatuirile Mangaietorului dupa mangaietoarea fagaduinta, caci "Acela, zice, va va invata pe voi tot adevarul" (Ioan, XIV, 26) - ca unul ce nu e inca cunoscut - cand avem "mintea lui Hristos" (1 Cor. III, 16) si ochi duhovnicesti, tu te intorci iarasi inapoi, ca sa traiesti sub stihiile acestei lumi ca invatatoare ? Ce zici ? Noi care "asteptam cer nou si pamant nou potrivit fagaduintei" (2 Petru III, 13 ; Apoc. XXI, 1), nu vom intelege si nu vom slavi pe Dumnezeu din acelea in chip supralumesc, ci il vom cunoaste numai din lumea aceasta veche si schimbacioasa ? Ba nu numai schimbacioasa, ci si stricacioasa. Caci numind-o pe aceea noua, a aratat-o pe aceasta veche. Iar tot ce se invecheste si imbatraneste merge spre pieire.

46. Dar de unde am invatat despre aceasta lume noua si despre viata care nu se invecheste? Oare din contemplarea fapturilor, sau de la "Cel randuit Fiu al lui Dumnezeu in putere, dupa Duhul sfinteniei prin invierea din morti, de la Iisus Hristos, Domnul nostru" (Rom. I, 4)? Oare nu unul este invatatorul nostru, Hristos (Matei XXIII, 10) ? Deci prin ce cuvinte ale Lui am invatat despre firea lumii pieritoare? Oare nu El ne-a poruncit sa nu ne numim invatatori pe pamant? Cum vom umbla deci noi la elini si la egipteni, ca sa invatam de la ei ceva mantuitor? Cunostinta noastra de Dumnezeu lauda pe Dumnezeu ca invatator ; nu inger, nu om, ci insusi Domnul ne-a invatat si ne-a mantuit pe noi (Isaia LXIII, 9). Noi nu mai cunoastem pe Dumnezeu din asemanari, iar asa este cunostinta lui Dumnezeu din fapturi. Acum insa "s-a aratat viata care era la Tatal si s-a aratat noua"- (1 Ioan I, 2); ne-a vestit noua ca"Dumnezeu este lumina si nici un intunerec nu se afla intru El"- (1 Ioan I, 5) ; iar pe cei ce au crezut Lui, i-a facut fii ai luminii (Efes. V, 8). "Si asa s-a aratat ce vom ii" ; "ca de se va arata, vom fi asemenea Lui ; pentru ca il vom si vedea pe El precum este"- (1 Ioan III, 3). Ai iarasi merinde de barfeala: -"Precum este, asa il vom vedea pe El"-. Dar cel ce spune acestea, fiind zidit nemijlocit pe piatra pusa in Sion, este aproape de ea in toate. "Iar cel ce cade pe ea, se va sfarama si pe care va cadea, il va strivi"- (Matei XXI, 44).

47. Dar sa cercetam cum argumenteaza filozoful ca nu este vedere mai presus de toate lucrarile mintii. Mai intai vom spune ca lucrul acesta despre care vorbim, stim ca este fara nume si mai presus de nume. Deci daca numim vedere, stim ca este mai presus de vedere. Iar daca cineva vrea sa-L numeasca intelegere, de crede sau stie prin experienta ca este mai preseus si de intelegere, marturiseste intocmai ca noi. Asadar, toate plasmuirile si vederile, afirmate sau negate de acela, le lasam la o parte ca desarte si ca neavand nici o legatura cu noi si cu "Cuvantul" de fata. Ca este insa o vedere mai presus de toata intelegerea, acela n-a inteles, nici n-a crezut. Dar noi l-am ierta si daca n-ar intelege. Caci a intelege ceea ce e mai presus de minte nu sta in puterea fiintei noastre si a straduintelor ei. Ba l-am primi cu ingaduinta chiar daca nu crede, stiind, potrivit apostolului, "ca trebuie sa ajutam celui slab in credinta"- (Rom. XIV, 1). Dar incercarea de a clatina pe cei ce cred si de a indrepta impotriva lor si a adevarului, scrieri de lupta si silinta de a sminti in tot felul nu numai pe cei mici (Matei XVIII, 6 ; Marcu IX, 42 ; Luca XVII, 2), ci si pe cei inaintati in virtute si cuviosie, cine ar putea-o rabda in tacere, odata ce s-a hotarat sa fie slujitor al adevarului ?

Deci acela n-a inteles si n-a crezut ca este o vedere si o intelegere mai presus de toata vederea si intelegerea, fiind mai presus de nume si primind numiri ce raman mult in urma ei. El isi inchipuie ca ceea ce socotesc teologii mai presus de minte e teologie negativa, iar aceasta nu e mai presus de minte. Caci se neaga, zice, cele cunoscute, dar nu cele necunoscute. Dar si noi stim ca in teologia aceasta cele ce se neaga lui Dumnezeu le intelege mintea. Deci nici aceasta teologie nu depaseste lucrarile mintii.

48. Dar despre vederea mai presus de minte, n-am putea spune aceasta. Daca mintea noastra n-ar putea sa se depaseasca pe sine insasi, n-ar fi vedere si intelegere mai presus de lucrarile mintii. Dar, odata ce are aceasta putere si numai prin ea se uneste propriu-zis cu Dumnezeu, trecand prin Dumnezeu aceasta putere la lucrare in vremea rugaciunii, [Mintea are puterea sa se depaseasca, dar numai prin Dumnezeu. Caci prin Dumnezeu aceasta putere a ei trece din potenta In act. Fiecare are puterea sa cunoasca alta persoana, dar numai cand aceea i se deschide, aceasta putere a ei trece in fapta. -Parintele Dumitru Staniloae] se poate afirma ca este o vedere mai presus de toate lucrarile mintii, vedere de care zicem ca e mai presus de intelegere. I-ar putea insa spune cineva acesteia si nevedere si nestiinta in sens de depasire.

Deci ceea ce nu este mai mult intelegere decat neintelegere, cum va fi o parte din cunostinta in general ? [Dupa ce a spus Mal imainte ca cunostinta primita prin lumina dumnezeiasca poate fi numita sl nestiinta, ca una ce depaseste cunostinta, acum sfantul Grigorie adaugi ca vederea aceea poate fi numita si nevedere, in sens de depasire a vederii, dar nu de lipsa a intelegerii, vederii si cunostintei. Caci in ea stat date virtnal toate cele aduse prin creare la intelegerea si vederea moastra. De aceea ea nu poate fi pusa sub categoria cunostintei, prin care se iadica ta general cunostinta fapturilor; dar aici nu poate fi socotita ceatraia cunostintei, intelegerii sl vederii.-Parintele Dumitru Staniloae] Si cum va fi impartita dupa speciile acesteia? Caci nici fiinta n-a impartit-o vreodata cineva dintre intelepti, in corp, necorporalitate si suprafiintime ; nici simtirea, in cele cinci simturi si in ceea ce e mai presus de simtire. Caci ceea ce e mai presus de fiinta, cum ar fi sub fiinta, si ceea ce e mai presus de simtire nu-i o specie a simtirii, nici ceea ce e mai presus de cunostinta o specie a cunostintii. Iar ca mintea are putere sa se depaseasca pe sine insasi si prin aceasta putere sa se uneasca cu cele mai inalte ca ea, o spune si Marele Dionisie foarte lamurit. Si nu o spune numai aceasta, ci o si arata aceasta crestinilor ca o invatatura dintre cele mai trebuincioase. "Trebuie, zice, sa se stie ca mintea noastra are, pe de o parte, puterea de a intelege, prin care vede cele inteligibile, pe de alta parte, unirea care depaseste firea mintii si prin care se leaga cu cele de dincolo de ea". Intrucat unirea aceasta depaseste firea mintii, ea este mai presus de toate lucrarile mintii si nu este cunostinta, in sens de depasire ; iar intrucat este o legatura a mintii cu Dumnezeu, e neasemanat mai inalta decat puterea ce leaga mintea de cele create, adica de cunostinta.

[Legatura dintre minte si cele cunoscute de ea are in ea ceva propriu nu numai mintii, ci si celor cunoscute de ea. Cu atat mai mult, cand ceea ce cunoaste e o persoana. Deci in actul de cunoastere a lui Dumnezeu, care e o legatura a mintii cu Dumnezeu, este si ceva din Dumnezeu. In felul acesta legatura mintii cu Dumnezeu depaseste si covarseste ca putere legatura mintii cu cele create. Caci din Dumnezeu exista mintea si puterea de a intelege.-Parintele Dumitru Staniloae]

49. Dar cum argumenteaza acesta ca nu este vedere mai presus de toate lucrarile mintii ? -"Fiindca, zice, nu este nimic mai inalt decat teologia prin negatie". Dar altceva este, o, scumpule, vederea si altceva teologia (cuvantarea despre Dumnezeu), intrucat nu este acelasi lucru a grai ceva despre Dumnezeu si a dobandi si a vedea pe Dumnezeu. insa si teologia negativa este cuvant. Dar vederile sunt mai presus de cuvant si de rationament. Aceasta a aratat-o cel ce a descoperit cele negraite (2 Cor. XII, 4). Deci, intrucat si teologia prin negatie este cuvant (si rationament), vederea mai presus de cuvant si de rationament este mai presus si de ea. Deci vazatorii celor mai presus de cuvant si de rationament o intrec si pe aceasta nu prin cuvant, ci prin fapta, prin adevar si prin harul lui Dumnezeu si al Duhului care toate le poate si care ne da noua sa vedem "cele ce ochiul nu le-a vazut si urechea nu le-a auzit" (1 Cor. II, 9).

50. Dar acela neintelegand acestea, nici macar cat de putin, isi inchipuie ca Dionisie marturiseste intocmai ca el cand zice : "Tot cel ce se invredniceste sa cunoasca si sa vada pe Dumnezeu ajunge in intunericul dumnezeiesc, chiar prin faptul ca nu vede si nu cunoaste, fiind ridicat cu adevarat la ceea ce e mai presus de vedere si de cunostinta". Iar in alta parte : "Numai acelora le e cu putinta sa patrunda in intunericul unde este cu adevarat Cel ce e dincolo de toate, care au depasit toate si cele curate si toate treptele sfintelor inaltimi si toate luminile dumnezeiesti". "Daca intra deci cineva in acest intuneric, zice filozoful, o face prin negarea tuturor celor ce sunt. Deci cea mai desavarsita vedere este intunericul acesta, sau teologia prin negatie. Caci nimic nu este dincolo de a nu cunoaste nimic. Deci si lumina aceea de care graiti voi, orice ar fi ea, trebuie sa o parasiti, ca sa va suiti la teologia si vederea prin negatie"

[ Varlaam nu cunoaste ceva mai inalt decat teologia negativa, care lasa mintea in fata unui gol, care nu o uneste cu Dumnezeu. E o teologie prin care ratiunea pune intre ea si Dumnezeu o prapastie, pe care nici ea, nici Dumnezeu nu o poate umple. Din aceasta mentalitate se explica doctrina catolica despre caracterul creat al gratiei. Omul ramane chiar in starea de har inchis in limitele creaturitatii sale. De aceea nu se vorbeste in teologia catolica despre indumnezeirea creaturii. Nici macar despre Maica Domnului, atat de laudata in teologia si pietatea catolica, nu se vorbeste despre o indumnezeire a ei. Ea ramane varful creatiei ca frumusete morala, dar si ea e despartita de Dumnezeu printr-o prapastie de neumplut. De aceea Biserica, inchisa in ordinea creatului, are si ea nevoie de un loctiitor al lui Hristos.-Parintele Dumitru Staniloae]

Dar noi numim lumina harului aceea despre care zice si Marele Dionisie ca "inconjoara totdeauna, in veci si neintrerupt, pe sfinti, in petrecerea veacului viitor, ca si pe ucenici la atotdumnezeiasca Schimbare la fata". De ce atata silinta mestesugita de a ne desface de ceea ce ne va lumina vesnic si vom vedea neincetat atunci, si aceasta nu numai cu simturile, ci si cu mintea, sau mai vartos mai presus si decat acestea, duhovniceste si dumnezeieste, cum am aratat adeseori si pe larg ? De ce atata mestesugire si osteneala de a ne desface de Cel mai inalt ca noi, de Cel ce ne uneste pe vecie cu cele mai inalte decat mintea, si ne da sa vedem cele mai presus de noi? Caci precum mintea, unita in chip negrait cu simtirea, vede cele supuse simturilor, si precum simtirea isi infatiseaza simbolic si sensibil cele inteligibile (cunoscute cu mintea), odata ajunsa la perceperea lor prin unirea ei cu mintea, asa si acestea amandoua (simtirea si mintea), unite cu Duhul, vor vedea lumina nevazuta in chip duhovnicesc, mai bine zis vor convietui, odata indumnezeite, vesnic impreuna cu ea.

Deci pentru ce atata silinta mestesugita de a ne face sa parasim lumina care ne va inconjura atunci vesnic, ca sa ne bucuram de vederea socotita de tine atotdesavarsita ? Iar daca acum putem parasi si depasi acea lumina, dar atunci nu, veacul de acum e mai inalt decat cel viitor si cu dreptate sunt impatimiti de veacul de acum cei ce se razboiesc impotriva luminii celei vesnice si adevarate. [ Despre numirile dumnezeiesti 4; P.G., 3, 576 D..  Daca cea mai inalta cunoastere a lui Dumnezeu e cea a teologiei rationale negative, iar vederea luminii dumnezeiesti e ceva infe nor ei, atunci vederea acestei lumini In veacul viitor ne va situa pe o treapta inferioara celei de acum, cand traim sub regimul teologiei negative, care e cea mai inalta, dupa Varlaam. 491. Ep. V ; P. G. 3, 1073 A.-Parintele Dumitru Staniloae]

51. Dar, oare, Marele Dionisie conglasuieste cu ei ? Cum ar face-o cel ce a laudat aceasta lumina mai mult decat toti ? Caci am aratat pe larg in "Cuvintele" scrise de noi mai inainte despre lumina si luminarea dumnezeiasca, cum cel ce se impotriveste mai mult ca toti dusmanilor marii lumini, este luminatorul cel mai stralucitor al lumii din Areopag. Dar revenind si acum, sa vedem cuvintele lui, la care se refera acesta. Scriind acesta slujitorului Dorotei, zice: "intunericul dumnezeiesc este lumina neapropiata, pentru revarsarea covarsitoare de lumina mai presus de fiinta. in acesta ajunge tot cel ce se invredniceste sa cunoasca si sa vada pe Dumnezeu, chiar prin faptul de a nu vedea si de a nu cunoaste fiind ridicat in ceea ce e mai presus de vedere si de cunostinta, cunoscand tocmai aceea ca este dincolo de toate cele cunoscute cu simturile si cu mintea (sensibile si inteligibile)".

Deci, aci zice de acelasi lucru ca e si intuneric si lumina, aci ca si vede si nu vede, aci ca si cunoaste si nu cunoaste. Cum e atunci intuneric aceasta lumina ? "Pentru revarsarea covarsitoare de lumina", zice. Deci in sens propriu e lumina ; intuneric e in sens de depasire, intrucat nu poate fi vazuta de cei ce incearca sa se apropie de ea si sa o vada prin lucrarile simturilor sau ale mintii.

52. Iar fiindca in Cel neapropiat ajunge tot cel ce se invredniceste sa cunoasca si sa vada pe Dumnezeu, cine este cel ce se invredniceste sa se apropie de Cel neapropiat si sa vada pe Cel nevazut ? Oare tot cinstitorul de Dumnezeu ? Dar numai lui Moise si celor ca el le-a fost dat sa ajunga in intunericul dumnezeiesc. Teologia prin negatie insa este a fiecarui cinstitor de Dumnezeu. Iar acum dupa venirea Domnului in trup este si a fiecarui om, cum s-a aratat mai inainte. Deci lumina aceasta (in sens propriu) si intunericul acesta dumnezeiesc (in sens de depasire) e altceva decat teologia prin negatie si o depaseste pe aceasta in chip neasemanat ; sa zicem atata cat depaseste Moise in vederea lui Dumnezeu pe cei multi. [Intunericul in care a intrat Moise, fiind una cu lumina cea mai presus de toata intelegerea, e superior si el intunerecului teologiei negative rationale. -Parintele Dumitru Staniloae]

Dar, zice, cel ajuns in lumina aceasta, vede si nu vede. Cum vazand, nu vede ? Pentru ca vede, zice, mai presus de vedere. Deci in sens propriu cunoaste si vede. Nu vede in sens de depasire, nevazand prin nici o lucrare a mintii si a simturilor. Prin insusi faptul ca nu vede si nu cunoaste, adica prin insusi faptul ca a depasit toata lucrarea cunoscatoare, e ridicat in ceea ce e mai presus de vedere si de cunoastere. Cu alte cuvinte, el vede si lucreaza in chip mai inalt decat omeneste, ca unul ce a ajuns mai inalt decat omul si dumnezeu prin har si este unit cu Dumnezeu si prin Dumnezeu vede pe Dumnezeu.

53. Deci, cei ce propovaduiesc numai o contemplare prin negatie si dincolo de aceasta nu mai admit o lucrare sau vedere, iar de aceasta contemplare zic ca face parte din cunostinta generala si nu recunosc nici o vedere mai inalta decat cunostinta, pe de alta parte, zic ca cei ce ajung prin negatie la aceasta contemplare, dupa ei atotdesavarsita, nu vad si nu cunosc nimic in sens propriu, se arata ca unii ce admit mai degraba o lipsa de cunostinta si de vedere.

[Cei ce pun pe treapta cea mai inalta teologia prin negatie, socotesc ca cea mai inalta cunoastere este recunoasterea lipsei oricarei cunoasteri, cunoasterea vidului absolut. Refuzand astfel apofatismul luminii, ca superior teogiei negative, contesta de fapt si cunoasterea rationala. Palama se dovedeste in aceste randuri un mare dialectician.-Parintele Dumitru Staniloae] Prin urmare, au uitat de ei insisi, declarand aceasta adevarata nestiinta in sens de lipsa (a cunoasterii), mai inalta decat toata cunostinta si mandrindu-se ca nu stiu nimic in sensul de lipsa (a cunoasterii). Astfel, cei ce nu cred celei mai mari lumini cad si din lumina cunostintei.

[Numai in lumina cea mare care ne vine din Persoana dumne-zeasca, are un sens si cunostinta, sau asa zisa lumina a cunostintei.-Parintele Dumitru Staniloae]

Si de fapt, daca vederea prin negatie si intunericul dumnezeiesc sunt unul si acelasi lucru, iar aceasta vedere inseamna propriu-zis o lipsa a vederii, potrivit cu cei ce zic ca dincolo de ea nu mai este vreo vedere dumnezeiasca, atunci si acest intuneric dumnezeiesc este un intuneric propriu-zis, un intuneric al lipsei, care pe cei ce petrec in el ii face nebuni. Si de fapt ii face cu adevarat astfel pe cei ce sustin unele ca acestea. Acestia indraznesc sa spuna ca patrund in intunericul mai presus de lumina prin teologia negativa inainte de a se fi lepadat de maica lor egipteanca, cu nume mincinos si stearpa, prin care zic parintii ca trebuie inteleasa cultura din afara [Sfantul Grigorie de Nisa, Despre viata lui Moise, P.G., 44, 329 BC. Tot pasagiul care urmeaza se resimte de continutul acestei opere a sftntului Grigorie de Nisa. Nu se poate ajunge la vederea luminii lui Dumnezeu fara o purificare, cum se poate ajunge prin speculatii la formularile teologiei negative rationale. -Parintele Dumitru Staniloae] ; inainte de a cunoaste curat ca vietuim intre doua randuri de adversari si ca trebuie sa se alieze cu cei mai buni ; inainte ca, prin acestia, ei sa dea asalt asupra celor rai si pe unii din acestia sa-i surpe, sa-i ucida si sa-i ciuruiasca, iar de altii sa fuga (e vorba adica de toate acelea dintre patimile rele care, avand o legatura familiara cu noi, ne stapanesc la inceput mai tare ca niste pricini si ca niste prezente impreuna-lucratoare) ; inainte de a lepada obisnuinta cea rea a celor ce scot din puturile creatiunii intelepciunea lui Dumnezeu, adica a inteleptilor elinilor ; inainte de a locui impreuna cu cei ce vietuiesc in pace unii cu altii si nu sustin pareri deosebite sau contrarii, adica cu cei intelepti in cele duhovnicesti; inainte de a-si supraveghea prin retragere si liniste oile lor, adica gandurile lor ; inainte de a se sui la munte, adica in varful sufletului ; inainte de a cauta de departe la lumina cea noua ; inainte de a se apropia, inainte de a auzi si de a lepada incaltamintea picioarelor, dat fiind ca nu e ingaduit de a atinge pamantul sfant (Iesire III, 5) prin alipirea de morti si de cei ce nu sunt cu adevarat mijlocitori ; inainte de a preschimba dreapta facand-o engolpion (Iesire IV, 6), adica de a se scufunda mintea in sine ; inainte de a fi surpat deplin stapanirea tiranului, prin toiagul care toate le poate, adica prin credinta, de a fi trecut cu picioarele peste apa cea sarata a vietii ; inainte de a fi facut firea noastra amara si inasprita, in izvor de bucurie mai presus de fire prin rugaciune si fapte placute lui Dumnezeu ; inainte de a fi gustat din hrana ce curge de sus si de a nu mai fugi de vrajmasi, ci de a voi mai bine si de a putea sa-i izgoneasca pe toti ; inainte ca, pregatiti prin toate acestea in chip desavarsit, sa ajunga la simbata nelucrarii relelor si sa auda si sa depaseasca trambitele cu multe sunete si sa vada pe rand alte lumini cu bogata revarsare - iar acestea sunt slava lui Dumnezeu vestita prin fapturile de multe feluri, apoi propo-vaduirea prin prooroci, apostoli si parinti, si toate invataturile despre cele dumnezeiesti ; inainte de a implini toate acestea si de a ajunge cu fruntasii care s-au dedicat lui Dumnezeu, pe varful treptelor dumnezeiesti si a vedea locul lui Dumnezeu, apoi de a se uni in chip neinteles cu Dumnezeu insusi, desfacuti de toate acestea.

Noi insa, cercetand teologia negativa, cat a fost de trebuinta, in "Cuvintele" de mai inainte despre lumina, am aratat ca ea este chip al vederii aceleia fara forma si implinite, de care se bucura mintea mai presus de minte in Duhul Sfant, dar nu e ea insasi acea lumina. De aceea, toti cei ce s-au invrednicit prin credinta sa primeasca taina (manturii) pot sa laude pe Dumnezeu prin negatie ; dar nu se pot si uni cu El si nu-L pot vedea prin lumina, decat numai daca vor primi, prin plinirea poruncilor, puterea mai presus de fire a vederii.

[Cei ce admit simplu prin credinta taina mantuirii in Hristos pot sa laude pe Dumnezeu. Dar la vederea luminii neintelese nu pot ajunge decat prin primirea puterii de percepere de la Dumnezeu, dupa implinirea poruncilor. Caci cuvintele de negare a oricarei insusiri a lui Dumnezeu exprima numai marirea Lui, cunoscuta din taina intruparii si a mantuirii. Ele sunt insa numai un chip al luminii neintelese a luminii Lui, nu insasi realitatea traita a acesteia.-Parintele Dumitru Staniloae]

54. "Dar cei ce patrund in intunericul tainic trebuie sa paraseasca, dupa Dionisie din Areopag, toate luminile dumnezeiesti", zice acesta. "Asadar si insasi lumina dumnezeiasca, daca peste tot exista ceea ce spuneti, trebuie lasata jos. Iar aceasta se constata prin faptul de a nu mai vedea nicidecum nimic ; aceasta este intunericul acela tainic".

Ce spuneti ! in felul acesta numarati intre alte multe lumina aceea, care se invesniceste cu sfintii, slava firii dumnezeiesti, frumusetea veacului viitor si statornic, imparatia fara de inceput si fara de sfarsit a lui Dumnezeu. Caci insusi Cel ce a stralucit in ea pe munte a numit asa lumina aceasta. Dar ce zice chiar dumnezeiescul Dionisie ? El zice in "Teologia mistica" lamurit : "Cauza cea una a tuturor se afla mai presus de toate si se arata descoperit numai celor ce au strabatut si toate cele sfinte si curate".

Daca se arata acelora, si aceasta in chip descoperit, cum nu se arata nicidecum ? Iar daca aceasta aratare este teologia prin negatie, si aceasta e singura necuprin-dere cunoscuta, cum afirmati voi, iar aceasta teologie o folosesc si elinii, cum o spuneti si aceasta chiar voi, atunci si ei au depasit toata curatia si insasi lumina dumnezeiasca, ipostasul bunatatilor viitoare. [Daca teologia negativa e folosita si de filozofii elini, iar prin ea nu cugeta decat necuprinderea lui Dumnezeu, nu si taina Persoanei sau Persoanelor supreme, dar ea e superioara vederii luminii Treimii personale si atotiubitoare, care va invalui pe sfinti in viata viitoare, atunci elinii care neaga Treimea au mai mult decat vor avea sfintii in viata viitoare.-Parintele Dumitru Staniloae] Vai ! Cunostinta inteleptilor inebuniti nu numai cuprinde, dupa tine, dar si depaseste fagaduintele bunatatilor viitoare.

Dar asa ceva nu ar spune niciodata Dionisie, graitorul intelepciunii lui Dumnezeu. Caci el a insirat indata, in continuare, luminile dumnezeiesti, sunetele ceresti si varfurile tuturor celor sfinte, care trebuie parasite. Ele sunt curatirile lui Moise inainte de poalele muntelui Horeb, sunetele ce l-au intampinat dupa poalele muntelui, vederile anticipate ale luminilor, despartirea de cele multe. Iar vederea de dupa toate acestea nu e vederea lui Dumnezeu, ci a locului in care sedea. Aceasta inseamna ca tot ce se vede prin lucrarea simturilor sau a mintii sunt oarecare presupuse ratiuni ale celor ce se afla sub Cel ce e mai presus de toate si prin care nu numai El insusi, ci si prezenta Lui se arata mai presus de toata cugetarea. Asadar vederea locului aceluia depaseste si teologia prin negatie, sau o arata pe aceasta insasi.

In cazul din urma, daca urcarea lui Moise ar fi fost numai pana la vederea acestui loc, ar fi dogmatizat drept din acestea ca nu este nici o vedere mai presus de teologia prin negatie. Insa, dat fiind ca se desprinde si de vederea acestui loc si patrunde in intunericul cu adevarat tainic, prin incetarea oricarei lucrari cunoscatoare, in sens de depasire, "unindu-se pe o treapta mai inalta cu Cel necunoscut si vazandu-L si cunoscandu-L pe Acesta mai presus de minte" [Dupa Palama, care reda traditia parintilor rasariteni, sunt trei etape ale urcusului in cunoasterea lui Dumnezeu : cunoasterea ratiunilor dumnezeiesti ale fapturilor, cunoasterea lui Dumnezeu prin negarea lor si vederea lui Dumnezeu in intunericul mai presus de lumina. A doua, teologia prin negatie, e numai locul lui Dumnezeu. Prezenta insasi a lui Dumnezeu e mai presus decat aceasta. Prima si a doua treapta de cunoastere au o oarecare lumina in ele, caci nu sunt cu totul neintelese. A treia e un intuneric mai presus de aceste lamini, dar in acelasi timp un intuneric supraluminos, deoarece pe de o parte aceasta lumina e mai neinteleasa decat primele doua trepte ale cunoasterii, pe de alta in ea e o cunoastere mai bogata, mai adanca, mai nemijlocita a prezentei lui Dumnezeu. -Parintele Dumitru Staniloae], cum vor inchide vederea din intunericul dumnezeiesc numai in marginile teologiei si contemplarii (de cop ta) prin negatie ? Caci aceasta a privit-o si inainte de a intra in intunericul mai presus de lumina (supraluminos), prin locul acela. [In orice caz, Moise a depasit si teologia negativa, sau locul lui Dumnezeu, ca sa ajunga la prezenta Lui supraluminoasa, care se afla intr-un intuneric supraluminos.] Deci este vadit ca altceva e unirea si vederea in intuneric ; ea e cu mult mai inalta decat o asemenea teologie prin negatie.

55. Dar de ce sa infatisam prin cuvinte si sa nu aratam cu lucrul adevarul sigur al celor spuse de noi ? Oare Moise, desprinzandu-se de toate lucrurile si cugetarile vazute si care vad [Dar mai inainte de a fi ajuns la locul lui Dumnezeu, sau la teologia negativa, a trebuit sa se desprinda de toate lucrurile, si persoanele, ca sa nu mai vada si sa nu mai fie vazut. Caci chiar si faptul. de a fi vazut il tulbura. Se desprinde si de cugetarile prin care vede.-Parintele Dumitru Staniloae] si depasind vederea locului si patrunzand in intuneric, n-a vazut in el nimic ? Dar a vazut cortul nematerial, "pe care 1-a aratat celor de jos prin imitatie materiala". Iar acest cort dupa cuvintele sfintilor, este Hristos, puterea si intelepciunea de sine ipostatica a lui Dumnezeu, care fiind nemateriala si necreata prin firea ei a aratat de mai inainte prin cortul mozaic ca va primi o data o alcatuire vazuta si va veni. In chip si fiinta Cuvantul cel mai presus de fiinta si fara chip, Cortul care e mai presus si mai inainte de toate si le cuprinde pe toate ; Cortul in care s-au creat si se sustin toate cele vazute si nevazute ; Cortul care luand trup, il va pune pe acesta pentru noi ; si care fiind Arhiereu inainte de veci, pe urma se va folosi de Sine ca de un templu pentru noi. [Dumnezeu Cuvantul e Subiectul siuprem care cuprinde in Sine prin gandire si iubire toate, prin care s-au creat toate si in care se sustin dupa creatie si se vor aduna la sfarsit in mod deplin toate. Iar cuprin-zandu-se in El, ca intr-un locas bisericesc si sfant, se sfintesc ele insesi. Dar Biserica aceasta, fiind in acelasi timp Subiect, savarseste prin lucrarea Sa aceasta sfintire. Ca atare, Hristos e si Biserica si Arhiereu. E Biserica si Arhiereul prin excelenta si dinainte de veci.-Parintele Dumitru Staniloae] De aceea, Moise, ajuns in intunericul dumnezeiesc, nu a vazut numai cortul nematerial, pe care l-a infatisat prin materie, ci insusi izvorul dumnezeiesc al ierarhiei si cele ce tin de ea, carora le-a dat chip material de multe feluri in preotia Legii.

Asadar cortul si cele ce tin de cort, preotia si cele ce tin de preotie sunt simboale sensibile si perdele ale vederilor lui Moise din intunericul dumnezeiesc. Dar acele vederi insesi nu erau simboale. "Caci celor ce au strabatut si cele sfinte si curate toate, si patrund in intunericul tainic, li se arata acelea descoperite". Cum ar putea fi insa simboale cele ce se arata dezvaluite de orice acoperamant ?

De aceea si talmacitorul "teologiei mistice zice la inceputul ei : "Treime mai presus de fiinta, indreapta-ne spre varful cel mai inalt al celor tainice, unde se afla ascunse tainele simple, dezlegate de toate si neschimbacioase ale teologiei, in intunericul cel mai presus de lumina. Mai poate zice deci cineva ca in intunericul dumnezeiesc si dincolo de teologia prin negatie nu se mai arata nici o vedere mai inalta ? Sau ca toate vederile sfintilor sunt simbolice ? Si fiind simbolice se arata uneori, dar nu exista niciodata ? Dar Moise a vazut cele ce le-a vazut, vreme de 40 de zile si tot atatea nopti, dupa Grigorie al Nisei, "impartasindu-se sub intuneric de viata cea vesnica. Vederile acelea erau fara forma. Dar atunci cum sunt simbolice?

[Un simbol, pe linga faptul ca e sensibil, trebuie sa aiba si o forma, ca sa poata exprima un aspect al vietii dumnezeiesti sau spirituale. Dar viata aceea insasi e fara forma exterioara, desi are o structura interioara. Aspectele variate ale structurii ei interioare se traiesc concentrat si in intensitate, nu in varietatea de forme exterioare. Lumina dumnezeiasca, ca realitate spirituala, e deci si ca fara forma. Ea se traieste in intensitate ca ambianta spirituala a Persoanelor dumnezeiesti, nu se vede ca forma, desi in ea se simt structurile Persoanelor supreme.-Parintele Dumitru Staniloae]

Apoi ele se vedeau in intuneric. Si toate cele din intuneric erau "simple, dezlegate de toate si neschimbacioase"-. Dar care dintre simboalele propriu-zise, care sunt impartite si sensibile, nu e schimbacios, nu e compus si nu e legat de lucrurile create ?. [Chiar simplitatea luminii dumnezeiesti vazute arata ca ea se traieste in intensitate, nu in orizontalitatea justapusa sau in succesiunea schimbacioasa a formelor. E intensitatea unitara, dar complexa a Persoanei, sau a Persoanelor dumnezeiesti unite prin fiinta. -Parintele Dumitru Staniloae]

56. Iar fiindca le vedea, cele ce-i stateau in fata erau vazute. Deci cele vazute erau sau lumina sau se aflau in alta lumina. Dar toate cele de acolo erau simple. Asadar toate acelea erau lumina. Fiindca le vedea insa dupa ce se depasise pe sine insusi si ajunsese in intuneric, nu vedea nici prin simturi, nici cu mintea. Deci acea lumina este de sine vazatoare si se ascunde in acelasi sens de depasire pe cei care nu au devenit fara ochi.

[Daca ochii si mintea nu vad prin puterea lor naturala, inseamna ca lumina insasi se vede pe sine. Lumina este de sine vazatoare. Aceasta arata ca e lumina vazatoare a Persoanei lui Hristos, care se intipareste ca Subiect vazator in subiectul vazator al credinciosului, facandu-i proprie vederea Lui. Ea se ascunde de ochii celui ce o vede in sens de depasire, adica ii face sa nu vada prin ea insisi; sau sa vada ceea ce nu pot vedea prin ei insisi. De altfel, intr-un fel oarecare de sine vazatoare e si lumina fizica ce ne umple ochii si se face proprie lor, ca sa vada prin ea, ceea ce n-ar putea vedea fara ea. Deosebirea este ca in cazul luminii lui Hristos, vede Persoana insasi prin acea Persoana. (Lucrul acesta de ase menea se intampla in parte ia relatiile persoanelor umane). Poate in aceste cazuri ale vietii naturale, avem niste chipuri ale faptului ca numai prin lumina lui Hristos, sau prin El insusi vedem lumina Lui, sau il vedem pe El. -Parintele Dumitru Staniloae] Caci cum s-ar vedea in oarecare chip prin lucrarea mintii, ceea ce se vede si se intelege ea insasi pe sine? Dar cand mintea s-a ridicat peste toata lucrarea mintala si se afla fara ochi in sens de depasire, se umple de o stralucire mai presus de toata frumusetea, ajunsa in harul lui Dumnezeu, si prin unirea mai presus de minte, avand tainic si vazand insasi lumina care prin sine se vede pe sine. Dar cum ? Nu mai este dumnezeirea ascunsa ?, ar putea intreba cineva. Nicidecum. Dumnezeirea nu iese din ascunzimea Sa, dar se daruieste pe Sine si altora, ascunzandu-i si pe ei sub intunericul dumnezeiesc.

[E de remarcat acest raspuns ingenios. Ca in toata dezvoltarea aceasta, si aici se resimte influenta sfantului Grigorie de Nisa, din "Viata lui Moise". Dumnezeu nu iese din ascunzimea Sa, caci nu se rationalizeaxa la nivelul nostru, nu se face inteles in sens banal, obisnuit. Ci ridica in intunericul depasitor al existentei Sale plina de mister si grea de plenitudine, pe cel induhovnicit. Acesta cunoaste sau intelege acum neintelesul ca atare, sau ceea ce-i mai presus de intelegerea obisnuita. El se afla in intunericul neinteles sau mai presus de intelegere al luminii supraevi-dente. Acela are acum in el ceva ce-l face pe el insusi neinteles de ceilalti, ascuns in intunericul misterului care il depaseste, intuneric care e in acelasi timp supraluminos.-Parintele Dumitru Staniloae]

Caci, precum este scris, Moise ajuns singur in acel intuneric nu se mai vedea (Iesire XXIV, 18). Iar ceea ce e si mai mult, e ca, ridicandu-l pe el mai presus de sine si desfacandu-l in chip tainic de sine si asezandu-l mai presus de toata lucrarea simturilor si a mintii, l-a ascuns pe el de sine insusi - o, minune ! - ca si pe dumnezeiescul Pavel.

[Ba chiar sie insusi isi apare neinteles, ascuns in intunericul depasitor al misterului, intuneric supraluminos. Cu cat se reduce omul pe sine mai mult la procese biologice, cu atat isi apare mai inteles, dar in acelasi timp nu intelege nimic din ceea ce este de fapt. Exista un intuneric cu pretentia de perfecta cunoastere (intunericul care reduce realitatea la banal) si exista un intuneric al adancurilor nesfarsit de bogate si de complexe, care tocmai prin recunoasterea lui ofera o lumina covar-sitoare si o rezerva de nesfarsita inaintare in el. Cu cit ne cunoastem pe noi insine in mod real mai mult, cu atat ne aparem noua insine mai neintelesi, mai plini de taina, mai ascunsi noua insine ; sau invers, cu cit ne aparem noua insine mai neintelesi, cu atat ne cunoastem mai bine. Dar aceste adancuri nesfarsite ale noastre ni se descopera noua cand traim in infinitul dumnezeiesc. -Parintele Dumitru Staniloae] Astfel, vazand, ei nu stiau, ci se intrebau ce este aceea ce vede ?.

[Moise si Pavel isi erau lor insisi atat de ascunsi in mister, atat de neintelesi in vederea ce-o aveau, ca nu stiau cine si ce este cel ce vede si ce se vede prin ei. isi dadeau doar seama ca nu ei sunt cei ce vad, caci ceea ce vedeau si puterea de a vedea aceea, depasea puterea lor de vedere. Dar paradoxul e ca vederea se savarsea prin ei, deci din acest p.d.v. se bucurau ei insisi de beneficiul vederii. Un subiect strain, care-1 depasea pe al lor in chip nesfarsit, lucra in subiectul lor, sau ii dadea acestuia puterea sa vada. Subiectul lor era incadrat intr-un subiect strain, nesfarsit superior, dar care nu anula existenta subiectului propriu. Caci beneficiau de vederea aceea, ca de vederea lor, si se puteau minuna de o vedere care, nefiind a l"r, se facea a lor.-Parintele Dumitru Staniloae] Si iarasi ceea ce depaseste orice covarsire a uimirii, este ca si in aratarea aceasta negraita si mai presus de fire, Acela ramane ascuns. Si celor dezlegati si ascunsi de toate nu li-i acopere numai pe ceilalti toti, ci si pe ei insisi. [Desi in vederea aceasta cauza care le-o produce ramane ascunsa, cei ce-o vad isi dau seama ca ea e o Persoana, e Persoana dumnezeiasca, sau suprema, e Acela. Acela e si Cel ce vede in ei, nu o putere impersonala. De fapt, daca numai o putere impersonala ar fi aceea "are vede in ei, ea ar deveni a lor, caci numai ei ar fi subiecte si numai snbiectul e constient ca vede. Numai prin faptul ca ceea ce vede in ei e o persoana si anume Persoana suprema, care poate vedea caea ce nu pot vedea ei, ea daruindu-le vederea Ei, ramane totodata Subiect al ei, care respecta caracterul lor de subiecte. Caci un subiect atragand pe celalalt in unirea cu el, nu-1 anuleaza. Subiectul care daruieste, imprimandu-se in celalalt, il si ajuta pe celalalt sa inteleaga ceea ce i-a daruit, sau macar iubirea lui manifestata prin acel dar.-Parintele Dumitru Staniloae] Iar dovada acestei ascunzimi mai presus de cunoastere este dorinta si cererea si urcarea lui Moise la o vedere mai clara. Dar si inaintarea necontenita a ingerilor si a sfintilor in veacul cel nesfarsit la vederi tot mai clare. Deci si vazand, chiar prin vedere cunosc ca lumina aceea este mai presus de vedere. Cu cit mai mult nu cunosc deci pe Dumnezeu, care se arata din ei ?

Caci si ochiul nostru, atintindu-se la discul soarelui si vazandu-l, il cunoaste ca e mai presus de vedere.

57. Dar nimenea sa nu se lipeasca de aceasta pilda care nu e cu totul potrivita. Numai atata sa inteleaga ca cei ce vad lumina dumnezeiasca intru descoperire, cunosc ascunzimea covarsitoare nu mai putin, ci cu mult mai mult decat noi care, incercand sa privim necuprinsul firii dumnezeiesti prin simboale, sau prin intelesurile lor, sau prin negatiune, cunoastem ca e necuprins.

Caci stie si orbul, auzind si crezand, ca stralucirea soarelui intrece masura ochilor sensibili ; dar nu ca cel ce vede. [Constiinta ca ceea ce se arata ca lumina si se vede ca atare prin cei ce o vad este o persoana superioara, care chiar ca persoana este izvor nesecat de lvmina, deci cu atat mai mult ca Persoana dumnezeiasca, o au cei ce beneficiaza de vedere, din faptul ca doresc mereu sa vada mai mult si urca la o vedere tot mai sporita. (Sfantul Grigorie de Nisa, Despre viata lui Moise 2; P.G. 44, 376 D-377 A). Dar chiar in continutul luminii aratate se vede izvorul ei ca Persoana, asa cum in lumina ce ne-o comunica un altul, vedem si simtim ca ea e a unei persoane specificate. Prin lumina sunt pus in relatie cu persoana ce mi-o comunica. Iar persoana imi face vadita prin lumina ce mi-o comunica un indefinit cu mult mai complex si mai adanc decat acel pe care il banuiesc in absenta ei. Asa si necuprinsul dumnezeiesc il traiesc cu mult mai concret, mai bogat, mai adanc in lumina prin care mi se comunica decat prin golul teologiei negative.-Parintele Dumitru Staniloae] Iar cand soarele e sub pamant, pot sa-1 vada cu mintea nu numai cei ce au experienta unei vederi sanatoase, ci si oricare dintre cei ce sunt lipsiti de ochi, dar asculta de cei care vad. Si nu numai atata, dar cel fara ochi poate sa stie si aceea ca discul soarelui are o stralucire mai presus de vedere ; dar sa se impartaseasca si sa aiba acea lumina, este cu neputinta.

[Necuprinsul dumnezeiesc e cunoscut si in momentele de teo-loghisire negativa rationala, asa cum e vazut cu mintea soarele si cand nu se vede. E cunoscut nu numai de cei ce l-au vazut mai inainte, ci si de cei ce nu l-au vazut nici odata. Dar cei dintai il cunosc pe baza expe rientei vederii, pe cand cei din urma prin ascultare de aceia. Deci nu numai prin simpla teologhisire rationala. Chiar aceasta are nevoie de credinta.-Parintele Dumitru Staniloae]

Tot astfel, deci, a vedea pe Dumnezeu cu mintea si a-L cunoaste mai presus de minte prin negatie se poate intampla si celor ce au experiat pentru scurt timp vederea Lui, ca si celor ce nu si-au ridicat spre El ochiul acela mai presus de minte al unirii, dar asculta de cei-ce si l-au ridicat. Dar vederea celor din urma nu e unire. Iar cel ce nu crede celor ce vad prin unirea cea mai presus de minte, poate si el sa-L socoteasca pe Dumnezeu mai presus de minte, dar numai mai presus de puterile sale mintale.

[ Continuand ideea sfantului Grigorie Palama declara ca exista o cunoastere a lui Dumnezeu cu mintea care e cea a teologiei afirmative din fapturi; si este una mai presus de minte, prin negarea tuturor. In sfarsit, exista o a treia, superioara primelor doua, prin unire. Cea prin negarea tuturor e considerata de sfantul Grigorie Palama si ea mai presus de minte, pentru ca unii beneficiaza de ea pe baza experientei lui Dumnezeu, iar altii pentru ca desi nu si-au ridicat ochiul sufletesc mai presus de minte la unirea cu Dumnezeu, isculta cu credinta la cei dintai. Credinta e si ea un ochi al vederii mai presus de minte, desi nu al unei vederi directe, ci mijlocite. Ca atare, facand teologia negativa, ea nu ramane la un simplu exercitiu rational, nici nu se opreste la notiunea unui absolut impersonal panteist in sens neoplatonic, ci crede in Dumnezeu cel perosnal exprimat prin negatie. Propriu-zis numai unui Dumnezeu personal I se poate crede. Numai credinta intr-un Dumnezeu personal este propriu-zis credinta. Ea e un act interpersonal. E un act de incredere, un act moral, un act de iubire. Cel ce crede intr-o persoana e intr-o relatie personala cu ea. Credinta ii vine dintr-o lucrare a acelei persoane asupra ei. Credinta vede Persoana lui Dumnezeu pentru ca e ajutata de o putere mai presus de mintea sa, ce-i vine de la Ea. Sfantul Grigorie Palama a aruncat o punte intre vederea sau trairea lui Dumnezeu si teologia negativa rationala, increstinand-o pe aceasta, adica ajutand-o sa cunoasca pe Dumnezeu mi ca pe un necuprins impersonal, ci ca pe un necuprins personal.-Parintele Dumitru Staniloae] Insa cel care a rupt din sufletul sau toata legatura cu cele de jos si s-a dezlegat de toate prin pazirea poruncilor si prin nepatimirea ce-i vine din aceasta, apoi s-a ridicat peste toata lucrarea cunoscatoare prin rugaciunea staruitoare, curata si nemateriala, si acolo, printr-o unire necunoscuta in sens de depasire, e invaluit intr-o stralucire neapropiata, acela singur, devenit lumina si indumnezeit prin lumina si vazand lumina, cunoaste, in vederea si in impartasirea de aceasta lumina, si ceea ce e mai presus de lumina si neinteles din Dumnezeu. Acela socoteste pe Dumnezeu nu numai mai presus de puterea intelegatoare omeneasca a mintii - caci sunt si multe din cele create mai presus de ea - ci mai presus si de vederea aceea atotsupranaturala, singura prin care se uneste mintea cu cele ce sunt dincolo de cele ale celor inteligibile "intr-o unire dumnezeiasca a mintilor mai presus de ceruri"-.

[Dionisie Areopagitul, Despre numirile dumnezeiesti 1, 4; P.G. 3, 592 C. Dumnezeu e vazut de cel curatit de patimi nu numai ca cel mai presus de puterea mintii, caci sunt si unele creaturi mai presus de puterea mintii omenesti - de ex. ingerii -, ci ca Cel mai presus de insasi unirea aceea, prin care mintea se uneste cu cele mai presus de cele Intelese de minte. Dumnezeu ca Persoana e mai presus de manifestarea Lui luminoasa prin care se uneste cu mintea. Dar e mai presus in calitate de subiect si de izvor al manifestarilor Sale si ca atare e totusi in ele.-Parintele Dumitru Staniloae]

58. Dar despre acestea s-au spus destule. Reluand cele mai inainte, spunem ca daca vrea cineva sa numeasca aceasta vedere mai presus de vedere, intelegere mai presus de toata vederea mintii, nu se deosebeste intru nimic de noi.

[Sfantul Grigorie Palama admite sa se spuna acestei vederi mai presus de vedere, intelegere. Dar intelegere mai presus de lucrarea mintii si ca atare intelegere neinteleasa sau mai presus de intelegere. Diferenta intre o astfel de vedere si o astfel de intelegere e foarte fluida in planul spiritual. Realitatea inteleasa e atit de intens traita incat e ca o realitate sesizata printr-o simtire, ca o realitate pipaita, vazuta, auzita spiritual. Se realizeaza un contact intre spiritul nostru si ea.-Parintele Dumitru Staniloae] Filozoful acesta, socotind ca noi numim acest lucru numai "vedere", nu si "intelegere neinteleasa", s-a infuriat asupra numelui de "vedere" si infuriindu-se, dar nu cu o furie vrednica de lauda si ramanand la cuvintele acestea, a savarsit multe pacate impotriva harului proorocesc. Noi, dand pe fata trei sau patru din aceste pacate pe scurt, le vom lasa pe celelalte. Straduindu-se deci acesta sa arate ca vederea e cu mult mai prejos de intelegere, zice: "Toate vederile infatisate de prooroci sunt cu mult mai prejos de intelegere, fiind plasmuite, zugravite si inchipuite prin imaginatie".

Ca cei mai multi dintre prooroci au vazut cele mai multe dintre vederi, ridicati in starea de extaz (de iesire din ei), nimenea nu se indoieste ascultand cat de putin cuvintele lor. Deci ce vom zice ? Oare patimind un extaz in spre cele mai rele vedeau proorocii pe Dumnezeu ? Cine altul ar spune aceasta, decat cel ce a patimit un extaz spre cele mai rele ? Dar Insusi Dumnezeu spune ca i S-a aratat lui Moise -"in chip si nu prin ghicituri" (Numeri XII, 8). [Dumnezeu i se arata lui Moise "in chip si nu prin ghicituri", in sensul ca se arata El insusi si graieste cu el, "gura catre gura" si Moise "vede marirea Lui" (Numeri XII, 8). Dar aceasta inseamna o iesire a lui Moise din sine spre cele mai inalte. Moise e atat de furat de marirea Persoanei lui Dumnezeu, ca nu se mai gandeste la sine, ca uita de sine, ca "iese din sine". E ceea ce se intampla, de altfel, intr-un grad mai mic, cand cineva e furat de farmecul minunat al unui interlocutor omenesc.-Parintele Dumitru Staniloae] Oare si atunci a patimit acesta extazul spre cele rele ? Dar ce a vazut si a auzit Moise cand a ramas in extaz vreme de 40 de zile si s-a impartasit de viata fara chip sub intuneric (Iesire XXIV, 18) ? Oare iesirea din sine spre cele rele ? Cel care scrie acestea a iesit cu totul din adevar.

59. Dar pacatul lui este indoit aici. Caci minte, sus-tinand ca Marele Dionisie cugeta si aici la fel cu el si ca declara toate vederile proorocesti mai prejos de intelegere, aducand din scrisul lui cuvintele : "Dumnezeu se numeste de la anumite inchipuiri dumnezeiesti, care lumineaza pe cei initiati sau pe prooroci, dupa alte si alte pricini si puteri". Dar acesta spune limpede si aici ca Dumnezeu S-a aratat "dupa alte si alte pricini si puteri". Dumnezeu, cum insusi zice, "unuia i s-a aratat in vis, altuia in stare de trezvie, adica prin ghicituri ; iar lui Moise in chip si nu prin ghicituri". Atunci cum au vazut toti proorocii numai prin puterea imaginativa a sufletului ?

Dar si imaginatia dumnezeiasca se deosebeste mult de imaginatia noastra omeneasca. Caci aceea se intipareste in latura noastra cu adevarat cugetatoare si netrupeasca. Imaginatia omeneasca insa se desfasoara in latura sufletului nostru apropiata de trup. [Imaginatia dumnezeiasca are caracter spiritual, dar are o structura si posibilitati nesfarsite de a intipari vreuna sau alta din structurile si din intentiile Sale in imaginatia omeneasca, care cuprinde si ea in sine structuri si posibilitati intentionale indefinite, care se pot intipari in fata omului, in ochii lui, in cuvintele lui, in mimica si in pozitile lui in diferite forme.-Parintele Dumitru Staniloae] Ceea ce primeste intiparirea acolo este cea mai din varf parte a sufletului rational ; pe cand dincoace este aproape ultima parte a puterilor sufletesti. Aceasta se intipareste in miscarile simturilor ; acolo, de vrei sa afli cine produce intiparirea in puterea cugetatoare a proorocilor, asculta pe Marele Vasile care zice : "Proorocii au vazut prin aceea ca Duhul Se intiparea in partea conducatoare a lor". Deci Duhul oel Sfant este Cel ce se asaza in mintea proorocilor si folosindu-Se de intelegerea lor ca de o materie, prevesteste in ea prin Sine cele viitoare, intai lor si prin ei noua.

[Duhul Sfant Se intipareste in mintea proorocilor ca Cel ce stie viitorul si vrea sa vesteasca din el ceva voit de El. Deci El insusi vesteste prin mintea lor ceva anumit, intai lor, apoi prin ei si altora. Duhul Sfant Se imprima ca Subiect in subiectul proorocului cu una din intentiile Lui iar prin acesta El ia "forma" mintii, sau mintea se configureaza in intelegerea ei potrivit cu ceea ce-i comunica Duhul Sfant. Pentru ca sa inteleaga si sa transmita ceea ce-i comunica Duhul, mintea se foloseste de imaginatie. Caci imaginatia da forme celor mai presus de forma. Dar Duhul insusi o ajuta in aceasta adaptare a imaginatiei la cele ce i le comunica. Deci exista o imaginatie (virtuala), sau o putere care conduce imaginatia omeneasca spre intelegerea si transmiterea celor comunicate de Duhul si in Duhul Sfant. Imaginatia virtuala dumnezeiasca lucreaza asupra imaginatiei omenesti. Ultima e imprimata de prima. Ele nu mai sunt despartite, ci prima ia loc si se actualizeaza in ultima, aratandu-se intiparita in ea. Ideea si expresia de intiparire o foloseste sfantul Maxim Marturisitorul, care vorbeste de intiparirea voii dumnezeiesti a lui Hristos in voia Lui omeneasca (Opuse, theol.; P.G., 91, 80 D). 525. Ierarhia cereasca 8, 1 ; P.G. 3, 237 C.-Parintele Dumitru Staniloae]

Asa dar, cum mai este aceasta lucrare a Duhului imaginatie pur si simplu de acelasi fel si de aceeasi cinste cu imaginatia noastra ? Si cum este aceasta imaginatie mai prejos de intelegerea noastra ? Mai bine zis, cum nu se arata si din aceasta ca e lumina vazuta de minte si altceva decat intelegerea ; ca e vorba de vederi care nu sunt nici sensibile, nici inchipuite, ci cu totul altceva decat cunostinta din cugetare?

60. Dar filozoful aduce si alt cuvant al aceluiasi (Dionisie) care spune : "ingerul care a modelat vederea, ca sa introduca pe cuvantatorul de Dumnezeu in cele dumnezeiesti". "Si aici, zice (Varlaam), spunand : a modelat, a aratat ca e vorba de imaginatie. Caci nimic din cate contempla mintea prin sine nu se modeleaza".

Daca crede deci cineva acestui filozof, va banui ca si Domniile si Puterile ceresti patimesc un extaz inferior intelegerii (o iesire spre cele mai jos de intelegere) si ca vederile lor sunt in chip trupesc si produse - o, minune ! - ale imaginatiei. Si nu numai vederile lor, ci insesi ipo-stasurile si existentele lor substantiale sunt atunci asemanatoare inchipuirii. Caci, zice acelasi sfant in al optulea capitol al "Ierarhiei ceresti", preamarind numele prin care sunt exprimate sfintele Domnii : "Domnia lor e plina de dorul dupa obarsia adevarata a domniei lor si se modeleaza pe sine si cele de dupa sine, cu bunatate, spre o domnie asemanatoare . Daca, deci, din cate vede mintea prin sine nimic nu s-a modelat si toate cele modelate sunt produse ale fanteziei sau lucruri sensibile, si prin urmare cu mult mai prejos de cele cugetate de noi, atunci asemanarea Domniilor si Puterilor cu Dumnezeu nu se face in planul intelegerii, ci e trupeasca si inchipuita si mai prejos de intelegerea omeneasca, ca una ce e plasmuita. Iar daca asemanarea lor cu Dumnezeu este astfel, cum ar fi inteligibile (spirituale) dupa fire ?

61. Dar filozoful deduce acelasi lucru si din alt cu-vant al aceluiasi : "Cand auzi de ingerul care intipareste (modeleaza) vederea, transmitand cuvantatorului de Dumnezeu, dupa putere, sfanta sa cunostinta", "cum nu va fi, zice, vederea intiparita ceva inchipuit (plasmuit) ?".

Dar noi iarasi il vom dobori cu ajutorul "Ierarhiei ceresti". "Sfintele cete ale fiintelor ceresti, zice, modelandu-se pe ele insele in chip inteligibil (spiritual), spre imitarea lui Dumnezeu si dorind sa-si modeleze chipul lor cugetator spre asemanarea cu obarsia dumnezeiasca, se impartasesc cu drept cuvant de o mai bogata comuniune dumnezeiasca". Vezi ca sunt si intipariri inteligibile? Cum, deci, bazandu-te pe numirile acestea, socotesti ca proorocii patimesc extazul inferior (iesirea din ei spre cele rele sau de jos) ? Caci eu de la expresiile acestea nu ajung sa socotesc vederile proorocilor mai prejos de cugetarea omeneasca, ci mai presus de mintea noastra ; si invat sa cunosc ca aceste vederi ale lor sunt asemenea cu ale ingerilor.

[Varlaam socotea ca orice modelare sau intiparire se face intr-o materie sensibila. El nu admitea ca se poate produce si o intiparire a ceva dumnezeiesc in intelegere a ceea ce se intipareste pastrand caracterul dumnezeiesc, iar ceea ce primeste intiiparirea sau modelarea, pe cel omenesc. De aici Varlaam deduce ca tot ce se intipareste in minte o coboara pe aceasta pe o treapta inferioara. Deci insasi ceea ce se intipareste e de caracter inferior, daca nu e chiar o plasmuire a mintii, apropiata de formele trupesti. Sfantul Grigorie Palama arata, dimpotriva, ca exista si o intiparire a unei realitati inteligibile si chiar dumnezeiesti in mintea sau in intelegerea omeneasca, fara sa o coboare pe aceasta la vederi sensibile. Mintea se modeleaza sau se intipareste de cele dum nezeiesti in mod duhovnicesc, de ex. de intelegerea superioara, de bucuria curata, de iubirea pentru tot ce e bun etc. Caci chiar si ingerii, fiinte cu totul intelegatoare, sau netrupesti, se modeleaza sau se intiparesc de bunatatile dumnezeiesti, traindu-le in ei, facandu-se asemenea lor, sau dupa modelul dumnezeiesc.-Parintele Dumitru Staniloae] Caci aceia, facandu-se prin curatie apti de unirea cu ingerii si prin intinderea spre dumnezeire impreunandu-se ou ei, sunt modelati si intipariti si ei de catre ingeri, ca si aceia, de catre ingerii mai inaintati si isi preschimba chipul lor spiritual spre o infatisare de forma dumnezeiasca. Iar prin aceasta modelare adancesc si-si cultiva, ca pe un bun al lor, sfanta cunos Slujind lui Dumnezeu ca si ingerii, proorocul poate primi si el, ca si ingerii, insesi intiparirile lui Dumnezeu. Intiparirea lui Dumnezeu, asemenea celei produsa in ingeri, se arata nu intr-o plasmuire materiala introdusa in mintea lor, ci ii pornirea de slujire a lui Dumnezeu, asemenea celei a ingerilor. Apelul Persoanei superioare a lui Dumnezeu provoaca in mintea omeneasca drept raspuns vointa de slujire. De sigur, ca in aratarea ei aceasta pornire de slujire in afara prin trup, trece de la caracterul unei intipariri spirituale la o forma materiala. Dar in minte, sau in intelegere, sau in suflet, ea nu ia o astfel de forma, ci se manifesta in anumite stari si tendinte spirituale ale sufletului. Aceste stari si tendinte au si un caracter de "tip", sau de "model" general pentru alti oameni. De ex. comportarea smerita, blanda, reprezinta un "tip" care poate fi imitat de altii. Astfel orice om are pe de o parte un caracter strict personal, pe de alta, daca s-au intensificat in el anumite trasaturi dominante, devine un "tip" pentru altii. tinta coborata de acolo. Si ce e de mirare daca curatia prooroceasca e modelata de iotipariri asemenea cu cele ale ingerilor ? Caci, fiind impreuna-slujitori cu ei in cuvantarea de Dumnezeu, e recunoscuta ca poate sa primeasca si ea insasi intiparirea lui Dumnezeu.

[Textul e luat din Marcu Pustnicul, Capete despre trezvie 24; P.G. 65, 1064 B. Vezi si sfantul Maxim Marturisitorul, Capete gnostice II, 82; P.G. 90, 1164A; Filoc. rom. II, p. 199. Intrucat Dumnezeu insusi se face aratat prin anumite intipariri imprimate sufletului, intiparirile acestea exista virtual si in El ca intentii de a dezvolta in bine subiectele umane si ingeresti, conform modelelor lor din Dumnezeu (logoi). Dumnezeu are aceste "tipuri" in Sine prin insusirile Lui de bunatate, de sfintenie, de dreptate etc. Ele se imprima in oameni care iau pe Dumnezeu ca model sau se imprima de "tipurile" Lui intr-un fel sau altul, facand ca "ratiunile" lor, copii ale ratiunilor dumnezeiesti, sa se dezvolte pe linia acestor modele. Caci "ratiunile" persoanelor umane cata vreme exista numai in gandirea lui Dumnezeu inca se resimt de "modul" in care vietuieste Dumnezeu in eternitate. Cand ele iau existenta concreta, Dumnezeu se comporta fata de ele cum se comporta din eternitate fata de formele lor gandite in Dumnezeu, potrivit cu vietuirea Lui in Sine insusi. Ba chiar insesi ratiunile lucrurilor si persoanelor in Dumnezeu sunt un fel de forme virtuale pe care le poate imprima ca Persoana-model, actualizandu-le, in persoanele care se deschid Lui si se silesc sa traiasca conform lor, devenind prin aceasta si ele "tipuri" pentru alte persoane. Dar prin aceste "tipuri" se face cunoscut si simtit Dumnezeu insusi intr-o coborare binevoitoare la oameni.-Parintele Dumitru Staniloae]

"Caci inima curata, zice, este aceea care isi infatiseaza mintea lui Dumnezeu fara nici o forma  si pregatita spre a se imprima in ea intiparirile (modelele) lui Dumnezeu, prin care obisnuieste El sa se faca aratat".

62. Zaharia al lui Varahia a invatat ca si insusi duhul din noi se modeleaza de catre Dumnezeu, aratand fie aducerea din nou a duhului, din ceea ce nu este, la existenta, de catre Dumnezeu, fie remodelarea si prefacerea lui spre existenta cea buna.

[Sfantul Maxim Marturisitorul a spus ca dupa ce Dumnezeu ne-a adus la existenta, ne conduce cu conlucrarea noastra la existenta cea buna (Ambigua ; P.G. 91, 1073). Sfantul Grigorie Palama adauga ca aceasta se face prin plasmuirea si modelarea duhului nostru personal.-Parintele Dumitru Staniloae] "Suflarea cuvantului Domnului peste Israel, zice Domnul, Cel ce a intins cerul si a intemeiat pamantul si a plasmuit duhul omului in el" (Zah. XII, 1). Deci ce vom zice : va fi si duhul din noi trup, fiindca e modelat (plasmuit) cand e adus la existenta, sau preschimbat ?

Iar Cel ce modeleaza, fiind rugat, e bun pentru cei ce-L doresc.

Iar cel ce spune ca a fost modelat inca pe cand era copil ca prieten de catre pedagogul comun al Pontului (Vasile cel Mare ?) "cu modelarea cea buna si preacurata", oare lauda si socoteste vrednica de dorit si cere arta modelatoare a trupului ? Dar cum vine Dumnezeu la toate lucrurile noastre, ca sa modeleze inimile noastre in parte, cum zice dumnezeiescul David (Ps. XXXII, 15), daca nu vom intelege aici prin inima modelata pe omul din launtru ? Iar Moise, petrecand 40 de zile si nopti sub intuneric, in viata aceea fara forma, n-a vazut forme (intipariri dumnezeiesti) ? "Le vei face, zice, toate dupa forma aratata tie in munte" (Iesire XXV, 40).

[Petrecand intr-o vietuire fara forma, Moise a "vazut intipariri dumnezeiesti" (fotouc Turcoot), de sigur in viata aceasta a sa. Caci nu pot fi vazute asemenea forme in ele insele. Deci primind asemenea intipariri, viata lui Moise n-a primit in ea forme materiale. Viata fara forme se conciliaza cu intiparirile dumnezeiesti in ea. Desi in minte se imprima forma (intiparirea) cortului, dupa care are sa faca cortul vazut, totusi mintea nu ia si nu primeste in sine o forma materiala. Dar "forma" cortului vine din Dumnezeu, deci exista in El, dar si in El are, ba inca cu atat mai mult, un caracter nematerial. Caci forma acestui cort este insusi ipostasul Cuvantului, care le cuprinde pe toate in Sine.-Parintele Dumitru Staniloae] Deci ce vom zice ? Acela, ajuns in intunericul dumnezeiesc, si-a iesit si el din sine inspre cele de jos si vedea prin fantezie, fiindca s-a scris ca vedea forma ?

63. Dar filozoful care nu recunoaste nici o deosebire intre lucrurile sensibile, si produsele fanteziei si intre formele (intiparirile) inteligibile si dumnezeiesti, auzind ca Cuvantatorul de Dumnezeu a luat la cunostinta dintre cele vazute, unele sau altele, si ca s-a impartasit de vederea modelata de ingeri si ca a fost inaltat la cunostinta intelegatoare a celor ce sunt sau a celor vazute, deduce de aici ca "e mai inalta cunostinta decat vederea, fiindca de la aceasta proorocul a fost ridicat la cunostinta, nu a fost coborat".

Deci, ar putea zice cineva ca toti cei ce ne talcuiesc prin desfasurarea intelesul cuvintelor dumnezeiesti, ne ridica de la cele mai de jos spre ceea ce e mai bun. Deci Domnul, dandu-ne Evanghelia pe pamant, ca pe un cu-vant prescurtat, ne-a dat ceva inferior. Iar cei ce o talcuiesc ies din Evanghelie si ne ridica la intelegerea ei ca la ceva mai inalt ? Vai, ce nebunie ! Dar cei ce talcuiesc nu se departeaza de cuvintele dumnezeiesti. Ci, cand din ele cunostinta ca din niste izvoare ale cunostintei si ca dintr-o fantana a luminii celei vesnice, ne-o dau si noua, ridicandu-ne de la nestiinta in care ne aflam la cunostinta, ca la ceva mai inalt. in asemenea cazuri explicarile arata uneori miscarea, alteori cauza.

Cand, deci, Sfanta Scriptura spune ca proorocul a primit invatatura "din vedere", iar ca ingerul l-a ridicat de la vedere la invatatura, nu zice ca l-a departat de la vedere ; ci ca proorocul a invatat din acea vedere cele ce nu le cunostea mai inainte, ca dintr-o cauza a cunostintei si ca ingerul intelegand mai bine cele cuprinse in vedere, fiind inger, i-a explicat-o proorocului si 1-a ridicat de la nestiinta la intelegere. Deci, nestiinta de la care a fost departat e inferioara fata de cunostinta la care a fosF ridicat. Dar vederea care da cunostinta, vedere pe care o are in sine in chip concentrat dupa asemanarea cu Dumnezeu, cum nu e mai inalta decat cunostinta procurata de ea ?.

[ Din faptul ca vederea se cere talcuita Varlaam deducea ca talcuirea inseamna ridicarea la intelegere ca la o treapta superioara a celui ce vede. Deci, vederea e inferioara intelegerii. Sfantul Grigorie Palama afirma ca vederea nu e inferioara cunostintei, pentru ca o cuprinde in ea. Explicarea nu conduce la ceva ce nu e in vedere, ci desfasoara ceea ce este in ea in mod concentrat. Vederea are drept continut nemijlocit realitatea. Explicarea poate departa de realitate. Cel ce vede are in vedere realitatea cunoscuta in mod nemijlocit si concentrat, are cunostinta realitatii dupa asemanarea lui Dumnezeu, care le cunoaste pe toate in mod nemijlocit si concentrat. De aceea, cea mai buna explicare o face cel ce are vederea, sau ingerul care are si el acea vedere si e pe o treapta mai inalta in intelegerea ei. Caci vederea are o adancime de sensuri care nu poate fi niciodata epuizata, fiind insasi manifestarea lumi noasa a Persoanei lui Dumnezeu in intentiile Lui de invesnicire a fapturii in infinitatea vietii si iubirii Sale.-Parintele Dumitru Staniloae]

Trebuia insa ca cel ce a pornit impotriva parintilor sa nu-i lase nici pe prooroci nedispretuiti. Caci ei sunt cei dintii parinti si parinti ai parintilor in Duh. Deci trebuia ca si aceia sa fie partasi de jignirea acestora.

64. Dar saturandu-se si de lupta impotriva parintilor si a proorocilor, cel ce a luat ca pretext pe cei ce au imbratisat linistirea, spre a se napusti, ca sa zic asa, impotriva tuturor lucrurilor dumnezeiesti, se face pe urma pe sine talcuitorul de frunte al celor mai tainice cuvinte ale Evangheliei si pretinde sa invete cum vad cei curati cu inima pe Dumnezeu si cum vine Fiul impreuna cu Tatal si-si face locuinta la ei (Ioan XIV, 23). "Deci cei curati cu inima, zice, nu vad altfel pe Dumnezeu decat prin analogie (prin asemanare), sau dupa cauza, sau prin negatie. Iar mai vazator de Dumnezeu este acela care cunoaste mai multe din partile lumii, sau pe cele mai inalte. Dar si mai vartos, cel ce cunoaste mai bine ceea ce cunoaste. Iar cel mai vazator de Dumnezeu dintre toti este cel care cunoaste partile vazute si puterile nevazute ale lumii : atractiile elementelor spre pamant si spre celelalte, si respingerile tuturor acestora intre ele, deosebirile, insusirile, asocierile, lucrarile, atingerile, angrenarile, armoniile si, pe scurt, toate sintezele graite si negraite ale acestui intreg. Caci cel ce poate contempla bine toate acestea poate cunoaste pe Dumnezeu prin analogie, ca pricina a tuturor acestora. Si asezandu-L mai presus de toate acestea prin negatie, il cunoaste iarasi ca fiind mai presus de toate. Fiindca, zice, numai din lucruri se cunoaste Dumnezeu. Nu din cele ce nu cunoaste cineva, ci numai din cele ce cunoaste, cunoaste pe Dumnezeu. Asadar, cu cat cineva cunoaste mai multe si mai importante parti ale lumii create si in chip mai exact, cu atat se deosebeste de altii in cunoasterea lui Dumnezeu. Si insusi modul cunoasterii lui Dumnezeu prin negatie, care pare sa dispretuiasca cunostinta lucrurilor pentru Dumnezeu, nu poate sa se produca fara cunoastere tuturor lucrurilor. Caci nu putem cunoaste decat negatiile lucrurilor a caror existenta o cunoastem". [Avem aici toata doctrina scolastica despre cunoasterea lui Dumnezeu, intrata si in manualele de Dogmatica ortodoxa incepand din sec. XV si pana aproape de timpul nostru.-Parintele Dumitru Staniloae]

65. Vai ce lucruri spune chiar impotriva sa ! Ele nu sunt intru nimic contrare parerilor sale din alte locuri. Caci in alta parte el defineste ca om desavarsit pe cel ce stie toate. Daca, deci, cum a declarat si acum, numai negatiile acelora le putem cunoaste si numai negatiile acelora le putem referi la Dumnezeu, a caror intelegere o avem, Dumnezeu va trebui - o, ce nebunie ! - sa fie Cel ce e cunoscut din negatia tuturor. Si atunci, sau cunoaste cineva toate cele ce sunt, ca din negatia tuturor sa cunoasca pe Dumnezeu, si acela ni se da pe sine ca alt dumnezeu - caci numai lui Dumnezeu Ii este dat sa cunoasca toate - sau, de nu cunoaste ceva, va socoti ca aceea este Dumnezeu. Caci ceea ce nu cunoaste, nu poate nega lui Dumnezeu, precum el insusi spune. [Daca, potrivit teologiei negative rationale, numai din negatia tuturor celor ce le intelegem putem cunoaste pe Dumnezeu, sau trebuie sa le intelegem pe toate, ca sa cunoastem pe Dumnezeu prin negarea lor - lucru care nu ne e cu putinta - sau ceea ce nu intelegem aceea Dumnezeu, intrucat aceea reprezinta pentru noi prin sine negatia. Din amandoua laturile alternativei rezulta o cunoastere incompleta a lui Dumnezeu, nu una completa cum pretindea teologia negativa, socotind ca nu mai are nevoie de o alta cunoastere a lui Dumnezeu superioara ei. Cunoasterea e conceputa in sens cantitativ, nu duhovnicesc.-Parintele Dumitru Staniloae] Si iarasi, daca cineva numai din cele ce cunoaste, cunoaste pe Dumnezeu in calitate de cauza a lor, pentru toate cele ce scapa cunostintei lui nu socoteste pe Dumnezeu drept cauza . [Nici teologia afirmativa nu cunoaste complet pe Dumnezeu. Caci potrivit ei, Dumnezeu e cunoscut numai in calitate de cauza a celor ce se cunosc. in orice caz ea nu ofera o cunoastere a lui Dumnezeu decat pe baza celor din lume. Caci numai ele sunt cunoscute, sau cunostibile prin puterile rationale ale noastre. Si nici ele deplin. Deci, nici ea nu poate pretinde ca nu exista o cunoastere superioara a lui Dumiezeu. Astfel nici cunostinta teologiei negative, nici a teologiei afirmative, deci nici un fel de cunostinta rationala nu reda o cunoastere a lui Dumnezeu care sa nu se ceara completata de o cunoastere superioara ei. Aceasta e cunoasterea din revelatie, care implica si cunoasterea prin vedere, sau prin experienta.-Parintele Dumitru Staniloae] Asa dar puterea dumnezeiasca o va masura cu ceea ce e in lume. Caci el nu cunoaste mai mult decat ce e in lume. [Afirmarea ca Dumnezeu poate fi cunoscut numai din cele din lume inseamna o ingustare lipsita de respect a lui Dumnezeu, vecina cu panteismul.-Parintele Dumitru Staniloae]

Dar noi, ridicati fiind dincolo de cunostinta, am fost incredintati ca lui Dumnezeu ii este cat se poate de usor sa aduca la existenta zeci de mii de lumi, nu numai asemanatoare intre ele [A cunoaste cu adevarat pe Dumnezeu inseamna a cunoaste ca in El sunt posibilitati pentru nenumarate alte lumi. A-L vedea pe El in lumina inseamna a intelege ca in El sunt nenumarate sensuri superioare celor pe care ni le arata lumea. Daca orice persoana umana ar putea face si alte nenumarate lucruri pe care nu le face, cu atat mai mult Persoana suprema.-Parintele Dumitru Staniloae], ci si deosebite. Si din toate la un loc cunoastem prin afirmare si- negare pe Dumnezeu. Chiar si din cele ce nu cunoastem, cunoastem puterea Lui nesfarsit de puternica. Asa zice Pa vel : "Hristos S-a asezat mai presus decat tot numele, nu numai al celor ce se numesc, adica al celor cunoscute in veacul de acum, ci si al celor ce se va cunoaste in cel viitor" (Efes. II, 20-22). Deci si din cele ce nu erau cunoscute lui, lauda Pavel maretia lui Dumnezeu. La fel in alta parte a Epistolelor intreband : -"Cine ne va desparti pe noi de dragostea lui Hristos ?" si insirand toate cele sensibile si inteligibile, cele de acum si cele viitoare, adauga : "Nici vreo alta zidire oarecare nu ne va putea desparti de iubirea lui Dumnezeu" (Rom. VIII, 35-39). El trece adica cu privirea de la cele ce sunt la cele ce nu sunt si vorbeste despre ele ca si cand ar fi. Iar daca din unul cunoastem zeci de mii si din ceea ce e marginit, puterea nemarginita, cum nu-L vom cunoaste din cele putine privitoare la El, pe El intreg, cum se zice ca din unghii se cunoaste leul si dintr-un colt stofa ? Cum nu vom cunoaste astfel pe Dumnezeu ca pricinuitor al tuturor si nu-L vom deosebi prin negatie de toate si nu vom adauga prin credinta ceea ce depaseste cunostinta de Dumnezeu din lucruri : ca din cele ce nu sunt au fost facute toate numai cu cuvantul ?. [Deci nu e nevoie de cunoasterea tuturor pentru a cunoaste pe Dumnezeu prin afirmare drept cauza a tuturor si prin negare deosebit de toate. Numai Varlaam ca filozof pretinde ca trebuie cunoscute toate pentru a cunoaste pe Dumnezeu prin afirmare ori negare. Contemplarea lui Dumnezeu ca Cel ce e mai mult decat cauza a tuturor si contrar lor, o aduce credinta. Caci credinta e o relatie tainica a omului cu Dumnezeu ca Persoana, din initiativa lui Dumnezeu si din deschiderea omului. Iar experienta aceasta a lui Dumnezeu, care se naste dintr-un fel de vedere, de "lumina" nemijlocita a lui Dumnezeu, vede pe Dumnezeu ca persoana, iar Persoana care a putut crea lumea existenta, e traita, in libertatea ei, ca una care ar putea crea si alte lumi nenumarate. Noi, ca oameni nu ne simtim tari decat in relatia cu o alta persoana, sau cu alte persoane. Caci in ele aflam un reazim si o intarire a existentei noastre cum nu aflam in lucruri. Cu atat mai mult aflam acest reazim si intarire in Persoana suprema. Prin credinta omul simte ca lucrurile toate depind in mod absolut de Persoana suprema, deci ca ele au putut fi aduse la existenta numai cu cuvantul acelei Persoane. Numai o alta persoana face ca lucrurile existente sa acopere un vid. Numai Persoana suprema a putut face ca lucrurile sa ia fiinta din vid, din nimic si sa fie sustinute ca sa nu redevina un vid. insusi faptul ca nu putem intra si ramanea in relatie cu Dumnezeu decat prin credinta, arata ca El este Persoana. Sau posibilitatea credintei noastre sta in faptul ca Dumnezeu e Persoana. Caci credinta e modul prin care intram si ramanem in relatie cu persoana ca persoana si deci cu atat mai mult cu Dumnezeu ca Persoana.-Parintele Dumitru Staniloae]

66. Aceasta cunostinta mai presus de intelegere e comuna tuturor celor ce cred in Hristos. Dar sfarsitul credintei adevarate, care vine numai din lucrarea poruncilor, nu ne harazeste numai cunostinta de Dumnezeu din cele ce sunt, cunoscute si necunoscute (aici intelegem prin "cele ce sunt", desigur pe cele create), ci din lumina necreata care este slava lui Dumnezeu si a lui Hristos Dumnezeu si "a celor ce au ajuns la tinta din urma a chipului lui Hristos". Caci Hristos va veni in slava Tatalui, iar "dreptii vor straluci in slava Tatalui lor, Hristos, ca soarele" (Matei XIII, 43) si vor fi lumina si vor vedea lumina, care e vederea minunata si preasfanta a inimii curatite. Acum se arata cu masura si ca o arvuna si celor ce au strabatut prin nepatimire toate cele sfinte si prin rugaciune curata si nemateriala toate cele curate. Iar atunci va indumnezei in chip vadit pe "fiii invierii" (Luca XX, 36), care vor petrece vesnic si vor fi slaviti impreuna cu Cel ce daruieste firii noastre slava si stralucire dumnezeiasca. Dar slava si stralucirea nu o au nici cele create in calitate de fiinta a lui Dumnezeu. Cum ar putea socoti atunci cineva slava lui Dumnezeu ca fiinta a lui ? Caci Dumnezeu, fiind neimpartasibil, nevazut si de nepipait, se face impartasibil, incaput si aratat si un Duh cu cei ce se roaga Lui cu inima curata, printr-o putere mai presus de fiinta, in vremea rugaciunii ca vedere, potrivit rugaciunii atottainice si negraite catre Tatal nostru comun pentru noi : "Da lor, zice, ca precum Eu sunt intru Tine si Tu intru Mine, si ei sa fie intru Noi, una in adevar" (Ioan X, 21).

[ Dumnezeu ni se impartaseste in vremea rugaciunii curate, in ea ne deschidem exclusiv Lui in modul cel mai intens. Atunci ne straluceste lumina Persoanei Lui intr-o vedere si ni se impartaseste "printr-o putere mai presus de fiinta". Caci desi ceea ce ni se impartaseste nu e fiinta dumnezeiasca, totusi e mai presus de orice fiinta (creata), sau de ceea ce "este", intelegand prin "ceea ce este" tot ce e creat. impartasirea aceasta are loc in "vedere". Caci "in vedere" cel ce vede se intalneste nemijlocit cu Cel vazut si se impartaseste de El. De la Cel vazut vin raze in cel ce vede si prin raze vine El insusi ca persoana.-Parintele Dumitru Staniloae]

De felul acesta e, deci, vederea lui Dumnezeu pe care numai cei ce s-au invrednicit de sfarsitul cel fericit o vor vedea in veacul fara sfarsit, dar pe care au vazut-o si aici fruntasii apostolilor pe Tabor, Stefan cand era omorat cu pietre, Antonie care se nevoia ou linistirea, mai bine-zis toti sfintii, adica toti cei curati cu inima, cum poate afla cel ce voieste din cuvintele lor puse in scris, sau din vietile lor. Sa eu as spune ca nici proorocii si nici patriarhii n-au ramas fara sa guste din aceasta lumina; mai bine zis, afara de putine, toate vederile lor si mai ales cele atotdumnezeiesti nu au fost lipsite de aceasta lumina. Caci altfel de ce ar fi voit sa Se inchipuie intr-o lumina straina Cel ce are lumina vesnica proprie, pe seama celor curati cu inima, aratandu-li-Se in chip tainic, dar totusi vazut, acum si in veacul viitor, cum zice si Marele Dionisie. Asa fiind deci vederea lui Dumnezeu, cum nu ar fagadui-o pe ea care e vesnica, Cel ce fericeste pe cei curati cu inima, ci le-ar fagadui cunostinta din fapturi, pe care o pot avea si inteleptii veacului acesta ?

67. Iar ca filozoful socoteste cunostinta din fapturi cea mai desavarsita vedere, ne-a aratat mai inainte spu-nand : "Nimanui nu-i lipseste nimic din covarsitoarea marire a acesteia, daca a cunoscut partile vazute ale lumii si puterile nevazute".

Dar a deduce prin analogie (prin asemanare) de la opera, la Savarsitor si de la buna intocmire a lumii, la intelepciunea cea mai presus de ea, o pot face si inteleptii veacului acesta, zice sfantul Grigorie al Nisei. Iar eu as spune ca si cei neintelepti si cei necredinciosi (in Hristos), precum vedem si acum pe toti barbarii cunoscand un Dumnezeu facator al tuturor. Pe Acesta trebuie sa-L cunoasca in chip necesar si teologia prin negatie, odata ce Facatorul tuturor nu e nimic din cele facute. Caci oare n-au si multi dintre eretici si pagani intelepciunea veacului acestuia si intelegerea lui Dumnezeu care vine din ea ? Dar oare pe ei ii fericeste Domnul ? Ce sa mai spunem de aceia dintre elini care s-au distins in filozofie cu mult mai mult decat crestinii de acum si si-au format gan-direa filozofica pe temeiul cunostintei din fapturi ? Oare au dobandit prin aceasta si rasplata fericita si vesnica ; si inca nu mai putin, ci chiar mai mult decat toti, ba chiar mai mult decat cei ce nu au cunoscut nimic altceva decat pe Domnul Iisus Hristos ? Cum doar n-ar fi dobandit-o cu mult mai mult, daca Dumnezeu se cunoaste numai din fapturi ? Si cum n-ar fi mai vazatori de Dumnezeu decat altii, cei ce cunosc mai multe din fapturi ? Dar noi toti am cunoscut pe Fiul din glasul parintesc care ne-a invatat de sus ; si insusi Duhul Sfant si insasi lumina negraita ne-a aratat noua pe Cel din Tatal, marturisit ca "iubit". Si insusi Fiul ne-a descoperit noua numele Tatalui Sau si inaltandu-se la ceruri a fagaduit sa trimita la noi pe Duhul, ca sa ramana cu noi in veac. Si insusi Duhul Sfant venind si ramanand in noi, ne-a vestit si ne-a invatat tot adevarul. Deci cum il cunoastem pe Dumnezeu numai din fapturi si nu din cele ce nu le cunoastem, ci din cele ce le cunoastem ?. [Fara sa conteste cunoasterea deductiva a lui Dumnezeu din fapturi, ca opere ale Lui, sfintul Grigorie Palama, urmand sfantului Grigorie de Nisa (La Fericiri 6; P.G. 44, 1269 B), afirma ca aceasta nu e cea mai inalta cunoastere a Lui. Caci aceasta cunoastere o pot avea si filozofii, ba chiar mai mult decat credinciosii simpli. Dar exista o cunoastere mai inalta. E cunoasterea nemijlocita a lui Dumnezeu prin experienta prezentei Lui in lucrari. Chiar cunoasterea prin credinta, intrucat accepta experienta altora e superioara celei pur deductive. De altfel in credinta insasi lucreaza Dumnezeu. Cunoasterea prin experienta proprie o au cei ce si-au curatit inima, adica si-au deschis larg si exclusiv fiinta acestei prezente. Unora ca acestia S-a facut cunoscut Dumnezeu si prin Revelatia mai presus de fire. In experienta prezentei Iui Dumnezeu e datfi in mod nemijlocit Persoana lui Hristos, sau a Persoanelor Sfintei Treimi, care se dezvaluie una pe alta prin iubirea lor maxima in inima noastra. Cunoasterea aceasta e superioara celei deductive din lucruri, pentru ca in Persoana e dat totul, e data bogatia si viata ei nesfarsita, in care se gasesc si posibilitatile lucrurilor. De ea ne impartasim, in momentul intalnirii, intr-un fel ca de o unitate vie, intreaga, nelimitata, in alt fel ea ne ramane in infinitatea ei neimpartasibila, sau ca izvor de impartasire continua si tot mai sporita.-Parintele Dumitru Staniloae]

Oare daca n-a experiat cineva nunta, nu cunoaste legatura lui Dumnezeu cu Biserica, fiindca nu are putinta sa faca analogia (asemanarea) cu aceea ? Deci, ii vei sfatui pe toti sa fuga de feciorie ca sa afle cunostinta de Dumnezeu ? Vei fi insa rusinat de Pavel, care nefiihd casatorit, a spus cel dintai ca taina aceasta este mare, "dar in legatura cu Hristos si Biserica" (Efes. V, 32). [Pe Dumnezeu il cunoastem nu numai din cele ce le cunoastem despre El din fapturi, sau din experienta directa, ci si din cele ce nu le cunoastem. Oaie nu se poate sti despre nunta lui Hristos cu Biserica de catre cel ce nu are experienta nuntii ? Nunta lui Hristos cu Biserica, fiind cu mult mai inalta decat casatoria omeneasca, cineva poate fi ridicat la intelegerea ei, fara sa fi facut in prealabil experienta celei omenesti. Nu trebuie sa cunosti toate lucrurile si imprejurarile create, ca sa te ridici la cunoasterea lui Dumnezeu.-Parintele Dumitru Staniloae]

68. Dar e vremea sa pomenim de acel glas dumnezeiesc care a zis : "Multumim Tie, Tata, Doamne al cerului si al pamantului" ca unindu-Te pe Tine cu noi si descoperindu-Te pe Tine noua prin Tine insuti, "ai ascuns acestea de cei intelepti si priceputi" (Luca X, 21 ; Matei XI, 25). Priceputi sunt cei invatati prin ei insisi si in fata lor. De aceea auzind pe sfintii Tai graind, pe unii ii nesocotesc, iar altora le rastalmacesc cuvintele ; ba chiar indraznesc sa falsifice unele din cuvintele lor, ca sa insele pe toti. De pilda Grigorie al Nisei, talcuind ce este vederea (Secopia) lui Dumnezeu descoperita celor curati cu inima, dupa ce spune ca "si inteleptii veacului acestuia pot cunoaste pe Dumnezeu din buna intocmire a lumii", adauga : "dar altceva mi se pare ca spune maretia Fericirii". [La Fericiri 6; P.G. 44, 1299 B. Si din acest cuvant al sfantului Grigorie de Nisa se vede ca parintii nu resping cunoasterea lui Dumnezeu din fapturi. Dar ei nu socotesc, ca Varlaam, ca aceasta e totul, ca teologia scolastica. Deasupra ei recunosc o cunoastere a lui Dumnezeu "prin vederea" nemijlocita a Persoanelor dumnezeiesti.-Parintele Dumitru Staniloae ]

Pornind de aici, acestia sustin insa ceea ce nu intra in socotinta aceluia. Iar Marele Dionisie Areopagitul, preocupandu-se de felul cum cunoastem pe Dumnezeu, odata ce nu e inteligibil nici sensibil, si ras-punzand prin intrebarea : "oare nu e drept sa se spuna ca fara indoiala nu din fiinta Sa, ci din oranduirea tuturor il cunoastem pe El ?", pe urma descoperindu-ne si cunostinta atotdumnezeiasca, care e prin unire mai presus de fire, cu lumina mai presus de stralucire si mai presus de minte si de cunostinta, acestia lasa la o parte cunostinta mai presus de minte, ca nefiind nimic, iar de forma intrebatoare a acelei propozitii nu se sinchisesc, de parca n-ar avea nici un rost, ci redau acea propozitie ciuntita de amandoua partile ca si cand s-ar sustine prin ea ca Dumnezeu se cunoaste numai din fapturi. N-a fost in stare filozoful sa vada nici atata ca cuvantul sfantului se refera aici la cunostinta omeneasca ce apartine in chip firesc tuturor, nu la cea daruta de Duhul.

 [Despre numirile dumnezeiesti 7, 3 ; P.G. 3, 869 C.-872 B. Dionisie Areopagitul, ca si sfantul Grigorie de Nisa, admite o cunoastere a lui Dumnezeu din fapturi. Dar cu oarecare indoiala. Caci se intreaba: "Oare nu e drept sa se spuna ca Dumnezeu", care "nu e nici sensibil, nici inteligibil", deci nu e cunoscut nici prin simturi, nici prin intelegere, "nu se cunoaste din fiinta Lui, ci din fapturi ?". Dar ceea ce admite in mod sigur este ca pe acest Dumnezeu mai presus de simturi si de intelegere, il cunoastem prin unirea cu El. Varlaam retine din spusa lui Dionisie numai cunoasterea lui Dumnezeu din fapturi, admisa de acela cu o oarecare indoiala, transformandu-i forma intrebatoare a propozitiei intr-o forma certa. Varlaam dezbraca aceasta propozitie atat de caracterul intrebator, cit si de faptul ca Dionisie vorbeste in ea de cunostinta naturala pentru care au puterea toti oamenii, nu de cunostinta prin Duhul Sfant de care se impartasesc numai cei ce cred in Hristos, dar mai ales cei curati la inima.-Parintele Dumitru Staniloae]

Daca omul, zice, are simtire si minte, ca puteri naturale de cunoastere, cum vom cunoaste prin ele pe Dumnezeu, Care nu e cu putinta de cunoscut nici prin simturi, nici prin minte ? Desigur nu altfel decat din fapturile sensibile si inteligibile. Caci cunostintele fiind cunostinte ale fapturilor si oprindu-se la marginea fapturilor, din acestea ii arata ele pe Dumnezeu. Dar cei ce nu au numai puterile simturilor si ale mintii, ci s-au impartasit si de harul duhovnicesc si mai presus de fire, nu vor mai cunoaste numai din fapturi pe Dumnezeu, ci si duhovniceste ca pe unul ce e Duh, adica in chip mai presus de simtire si de minte, ca unii ce au devenit intregi dumnezei si il cunosc pe Dumnezeu in Dumnezeu.

[Palama dezvolta aici in continuare interpretarea data de el propozitiei de mai inainte a lui Dionisie. El spune adica: daca oamenii nu au ca puteri naturale de cunoastere decat simturile si intelegerea, iar Dumnezeu nu cade nici sub simturi, nici sub intelegere, El nu poate fi cunoscut prin aceste puteri naturale decat din fapturi. Dar cei ce primesc pe Duhul ca o putere de cunoastere mai presus de cele naturale, il cunosc pe El in mod nemijlocit, prin unirea cu El.-Parintele Dumitru Staniloae] Deci prin aceasta (prin unirea mintii cu cele mai presus de ea, n.n.), se inteleg cele dumnezeiesti, cum spune acelasi sfant, si nu prin noi. Adica intrucat am iesit cu totul din noi insine si ne-am facut intregi ai lui Dumnezeu. Caci este un lucru mai inalt a fi ai lui Dumnezeu decat ai nostri. Asa se daruiesc cele dumnezeiesti celor ce s-au unit cu Dumnezeu.

69. Vezi cum ne departeaza de la vointa de a cauta sa cunoastem pe Dumnezeu din fapturi, descoperindu-ne o alta cunoastere mai presus de fire, dumnezeiasca si duhovniceasca, ce ne vine, dupa negarea fapturilor, prin unirea cea mai presus de minte ? Caci a spus ca prin ea se daruiesc cele dumnezeiesti si prin ea se cuvine sa fie cunoscute, adica duhovniceste si nu dupa noi, odata ce nu dobandim cunostinta lui Dumnezeu nici prin simturi, nici prin minte. Pentru ca aceasta cunostinta este nedesavarsita si se potriveste numai cugetarilor nedesavarsite. Dar ce vrea sfantul sa spuna legand cuvantul "nu cumva" de cunostinta lui Dumnezeu cea dupa noi ce ne vine din fapturi, cuvant trecut cu vederea de filozof ca ceva de prisos ? Fiindca am vazut lumina si am auzit glasul lui Dumnezeu in chip tainic si cu ochii si cu urechile sensibile, filozofului i s-a parut ca poate sa spuna ca Dumnezeu poate fi cunoscut numai din fapturi si prin puterile de cunoastere ale omului. Dar pentru cei ce pot sa prinda intelesul exact al cuvintelor sfantului, e vadit ca el invata lamurit ca numai cunostinta incepatoare despre Dumnezeu vine din cunoasterea fapturilor. De aceea a adaugat ca "de la aceasta ne suim la Cel ce e dincolo de toate pe o anumita cale si potrivit cu o anumita randuiala dupa puterea fiecaruia". De aceea ea a si fost potrivita celor dinainte de Lege, care erau inca prunci in ce priveste cunoasterea lui Dumnezeu. Iar de Avraam se spune ca de la aceasta si-a luat inceputul cunostintei de Dumnezeu, dar pe urma nu mai vorbea si nu mai cunostea pe Dumnezeu prin aceasta. Ce sa zicem apoi de Iov, care vazand mai limpede striga : "Cu auzul urechii Te-am auzit pe Tine mai inainte, dar acum ochiul meu Te-a vazut pe Tine" (Iov XLII, 5). Ce sa spunem de Moise care a vazut pe Dumnezeu in intunericul de dincolo de fapturi 40 de zile intregi. De fapt a fost potrivit ca celor nedesavarsiti in cunoastere sa li se puna inaintea celor nevazute a lui Dumnezeu cele aratate ale lumii, precum simturilor invaluite li s-au dat cunostintele lui Dumnezeu din Lege prin simboluri sensibile. Sau iarasi, precum sunt unii care s-au impartasit de o cunoastere a celor mai desavarsite, si mai neacoperita a celor din afara de Dumnezeu, asa sunt si de cei care au privit la cele nevazute ale lui Dumnezeu, ca Moise, Pavel si cei ca ei, desi pe noi ne calauzesc spre acelea de la cele pe care le vedem.

71. Dar ce urmaresti tu, filozoafe, cu sofismele tale de multe feluri, piezise si rau ticluite, ca de pilda cu afirmarea ca "cel ce stie de vreun lucru ca exista si are cauza si o putere, trebuie sa stie si ce este ceeace este, pe urma, cauza si apoi si puterea lui". Daca ar fi zis cineva ca Dumnezeu nu se cunoaste nicidecum din fapturi, ar fi avut rost sa ceri lucruri ca acestea, raspunsuri la aceste intrebari, raspunsuri cerute de orice fiinta rationala. Dar, odata ce noi asezam deasupra cunostintei care e comuna tuturor prin fire, cunostinta tainelor lui Dumnezeu ce vine prin Duhul, ce-ti vor folosi tie, celui ce te impotrivesti ei, raspunsuri ca acestea care tin de cea mai incepatoare cunostinta a lui Dumnezeu, care se castiga din fapturi ?.

[Varlaam, in calitate de filozof, cerea ca cei ce afirmau ca vad pe Dumnezeu in lumina sa raspunda la intrebari care se pun numai in cazul cunoasterii vreunui lucru creat: ce este substanta lucrului respectiv, unitatea, cauza si puterea lui ? Sfantul Grigorie Palama ii arata ca la aceste intrebari s-a raspuns prin faptul ca cei ce cunosc pe Dumnezeu in lumina, L-au cunoscut mai inainte din fapturi. Daca nu L-ar fi cunoscut si recunoscut din fapturi, Varlaam ar fi putut cere raspuns la aceste intrebari pentru a sti ce este Dumnezeu pe oare-L experiaza prin "vedere". Dar asa trebuie sa se presupuna ca in Dumnezeu cel vazut prin experienta sunt implicate caracterele de care intreaba ratiunea, dar sunt totodata depasite.-Parintele Dumitru Staniloae]

Tu insa te-ai obisnuit sa te impotrivesti. Deoarece oamenii duhovnicesti spun ca exista nu numai cunostinta, ci si lumina vazuta de minte, tu te silesti sa arati pe larg ca si ceea ce se numeste cunostinta e lumina ; si, impotrivindu-te, socotesti sa-i biruesti prin aceasta pe toti. "Fara aceasta cunostinta incepatoare, nu va fi cineva om rational, zice, precum nu va fi nici inaintare a celor rationali spre cele mai desavarsite". Desigur, nu va fi cineva barbat inainte de a fi prunc. Dar daca a devenit barbat, a parasit cele ale pruncului. Iar daca, barbat fiind, cugeta cele ale pruncilor si se lauda cu ele, cum nu se va face de ris ? Si cum nu va pati aceasta cel ce zice ca este crestin, dar se indeletniceste cu stiintele elin esti, ca sa culeaga din ele rodul cunostintei de Dumnezeu ?. [Sfantul Grigorie Palama recunostea trebuinta cunostintei lui Dumnezeu din fapturi, ca si trebuinta de a trece prin ea. Dar o socotea proprie celor inca prunci duhovniceste. Cei progresati duhovniceste tre buie sa se ridice mai sus, la cunostinta prin "vedere", prin experienta. Varlaam o socotea pe cea dintii ca singura cu putinta pentru toti.-Parintele Dumitru Staniloae]

72. Ce vrei sa spui apoi sustinand ca : "Daca partea rationala a sufletului e bolnava, nu se poate face intelegatoare prin harnicie ?". Bolnava cu adevarat este ratiunea sufletului aceluia ce socoteste intelegerea sa mai vrednica de crezare decat cuvintele Duhului si nu pretuieste poruncile dumnezeiesti ca un leac mare si desavarsit al sufletelor. Caci spunea mai inainte ca acestea pot curati sufletul pe jumatate ; dar acum, desfiintand toata puterea lor curatitoare, a trecut-o pe seama cunostintei, spunand ca inceputul, mijlocul si sfarsitul cunostintei de Dumnezeu, al sanatatii sufletului si al curatiei vine de la a sti multe si tot mai multe si toate ; si ca nu trebuie sa ignoram nicidecum cele multe, daca vrem sa ajungem peste tot la ceva, ci sa dobandim cunostinta enciclopedica despre fapturi, daca vrem sa ne invrednicim de intelegerile cele asemenea ingerilor, unitare si neimpartite. [Intrucat Varlaam conditiona cunoasterea lui Dumnezeu de destoinicia cunoasterii logice a fapturilor si cum aceasta destoinicie nu o au toti, ratiunea multora fiind oarecum bolnava, deducea ca de aceasta boala nu se poate tamadui nimeni prin pazirea poruncilor lui Dumnezeu. Prin aceasta condamna majoritatea oamenilor la o necunoastere fatala a lui Dumnezeu, rezervand-o filozofilor speculativi sau, in cel mai bun caz, si savantilor. Era o conceptie de aristocratism intelectual fatal, paralel cu cel social, sau a unei divizari de nereparat a oamenilor in ce priveste participarea la bunatatile dumnezeiesti. Palama, conform Sfintei Scripturi, afirma, dimpotriva, capacitatea tuturor, chiar si a celor mai simpli de a cunoaste pe Dumnezeu si de a participa prin aceasta la El, facand aceasta dependenta de vointa lor de a se curati de rau.]

Aceasta e asa cum ar zice cineva ca cel ce vrea sa vada un semn neimpartit, trebuie sa-1 vada intai dupa partile lui cele multe, si unitatea nu se observa f acand abstractie de la cele multe, ci numai prin adunarea lor. Dar e stiut ca unul care rezulta din adunare, se poate si imparti. Acolo insa e vorba de unul care e fara parti. [Varlaam recunoaste ca cunoasterea lui Dumnezeu trebuie sa rezulte dintr-o unificare a cunostintelor felurite. Dar aceasta unitate a lor, ca sa fie cat mai corespunzatoare cu unitatea bogata a lui Dumnezeu, trebuia sa fie dupa el formata din cat mai multe cunostinte. Palama observa ca unitatea lui Dumnezeu nu corespunde cu adunarea multor parti. Caci in cazul acesta ea s-ar putea si imparti din nou.-Parintele Dumitru Staniloae-Parintele Dumitru Staniloae]

Iar eu stiu, ca unul ce am aflat de la parinti, ascultand chiar pe unii din ei si crezandu-i, ca si acestea multe si lumea aceasta sensibila intreaga, au privit-o nu prin simturi, nici prin rationament, ci printr-o putere si un har propriu mintii indumnezeite, putere si har care fac ca cele de departe sa fie sub ochi si cele viitoare le infatiseaza in chip mai presus de fire ca pe unele prezente.

[Socotind ca la Dumnezeu cel Unul omul nu se poate ridica de-cat prin concentrarea tuturor cunostintelor, Varlaam concepea pe Dumnezeu in sensul impersonal al unei unitati care se si divide, sau se divide de fapt in forma lumii; Palama ii opune pe Dumnezeu-Persoana, care e Unul, sau tripersonalitatea Lui, deci o unitate care nu se poate imparti, desi poate sa se manifeste in indefinite lucrari si rezultate ale acestor lucrari. Dupa El, Dumnezeu ca Unul e dincolo de unitatea panteista impersonala a realitatii, deci dincolo de posibilitatea de a fi atins prin unificarea cunostintelor. La El se ajunge prin unire cu El in iubire. Unitatea lui Dumnezeu e transcendenta sintezei partilor creatiunii, sau cunostintelor. E unitatea vie, originara, unitatea indestructibila a Persoanei. De aceea si la legatura cu El, se ajunge nu prin unificarea cunostintelor, asa cum la unitatea subiectului nu se ajunge rin adunarea cunostintelor despre partile prin care se manifesta (Dion. Areop., Despre numirile dumnezeiesti', 1, 4; P.G. 3, 589-592). La aceasta unitate se ajunge printr-un salt, facut de minte cu ajutorul harului, sau de subiectul uman prin deschiderea activa si iubitoare a Subiectului dumnezeiesc ; adica intrucat se lasa prins in curentul iubitor ce vine de la acel Subiect, nu prin adunarea multelor aspecte ale realitatii cunoscute prin simturi si prin rationamente (Despre numirile dumnezeiesti, 2, 12).-Parintele Dumitru Staniloae]

Desigur, cuvantatorul de Dumnezeu din Areopag preamareste pe Facatorul firii si din cele ce ne apartin noua prin fire.

[Palama recunoaste ca Dionisie admite si o cunoastere a lui Dumnezeu din multimea variata a fapturilor. Dar mereu mintea trebue sa depaseasca aceasta multime prin intuitia ("vederea") Celui unul ca Persoana, aducandu-I Lui preamarire ca Facatorului si Sustinatorului tuturor (Despre numirile dumnezeiesti 1, 5; P.G. 3, 593 D.) Nu e aci vorba numai de o adunare a partilor creatiunii si a cunostintelor despre ea, ci de o depasire a lor, prin ridicarea intr-un alt plan, la o unitate care e altfel decat uisitatea partilor lumii. -Parintele Dumitru Staniloae]

Si aceasta nu e de mirare. Caci numai El este Cel laudat si de catre cele neinsufletite si lipsite de simturi, nerationale si rationale ; odata ce numai Lui i se cuvine, in chip eminent, inchinarea in Duh, de care insusi Dumnezeu a zis ca este inchinarea cea singura adevarata, singura vrednica de Dumnezeu si singura dorita de Dumnezeu.

73. Dar din cuventele marelui Dionisie, pe care filozoful leja adus, fara sa bage de seama, impotriva sa insusi, lasand pe celelalte, din pricina multimii lor, voi aminti numai pe cel din urma. Acesta zice deci in primul capitol din Ierarhia bisericeasca : "Iar scopul comun al intregii ierarhii este iubirea osarduitoare de Dumnezeu si de cele dumnezeiesti, careia i se slujeste in chip dumnezeiesc si unitar. Si inainte de aceasta, departarea deplina si fara intoarcere de la cele contrare, cunostinta celor ce sunt in calitatea lor de existente (de creaturi), vederea si cunoasterea adevarului celui sfant, impartasirea indumnezeita de desavarsirea unitara". Din acestea, filozoful deduce urmatoarele : "Ierarhia este lucrul cel mai mare dintre cele date noua de Dumnezeu. Iar scopul ei este cunostinta celor ce sunt (fapturilor), cum ne invata citatul acesta. Deci cel mai bun lucru din noi este cunostinta celor ce sunt (a fapturilor), adica filozofia".

Ceea ce spune seamana cu cele spuse de Dionisie dupa sunetul cuvintelor, dar nu cu intelesul lor cel sfant. Caci sfantul spune ca adevarata cunoastere a celor ce sunt "este departarea totala de la cele contrare", adica retinerea de la savarsirea celor rele, care trebuie sa premearga lucrarii celei sfintite, indumnezeite si unitare. Caci si cel cucerit si purtat de poftele rele pofteste cele ce i se par lui bune, dar arata prin fapte ca nu cunoaste ceea ce e cu adevarat bun ; deasemenea cel stapanit de manie se razboieste cu cel ce se impotriveste celor ce i se par lui bune si frumoase ; si simplu graind, tot cel ce staruieste intr-o viata rea, staruieste intr-una care i se pare lui ca e buna, dar nu intr-una care e cu adevarat buna. Numai cel ce s-a departat de cele rele si a lepadat parerea lui mincinoasa, socoteste ca rele cele ce sunt cu adevarat rele si are cunostinta adevarata a celor ce sunt (a fapturilor) si nu pe cea parelnica. De aceea numai departarea de la cele rele este cunostinta a celor ce sunt in calitatea lor de cele ce sunt (a fapturilor) ; si ca atare premerge lucrarii celei sfintite, indumnezeite si unitare. Iar lucrarea sfintita, indumnezeita si unitara este pazi-rea poruncilor lui Dumnezeu, care se infaptuieste prin fuga de cele rele si prin iubirea staruitoare si osarduitoare a lui Dumnezeu si a celor dumnezeiesti.

Acesta este asadar, zice, scopul comun al intregii ierarhii : sa urasca cele contrare poruncilor lui Dumnezeu si sa le iubeasca pe acestea si pe Dumnezeu, Care le-a dat, si, pentru iubirea fata de El, sa traiasca sub ele. Aceasta este cunostinta celor ce sunt (a fapturilor), in calitatea lor de cele ce sunt ; aceasta e vederea adevarului ; aceasta e impartasirea de desavarsire ; aceasta, ospatarea din privirea duhovniceasca, care se descopere, potrivit fagaduintei, si lumineaza, indumnezeieste si hraneste in chip intelegator pe tot cel ce, prin curatia inimii, petrece in ea in chip intelegator, mai bine zis duhovniceste.

74. Dar si el insusi (Dionisie) se face pe sine vadit ca o spune aceasta. Caci ducand cuvantul mai departe, dar pe urma revenind, se face el insusi talcuitor al sau pentru cei ce nu vor sa inteleaga cele dumnezeiesti si incearca sa le strambe dupa parerile lor gresite. "Am spus deci, cu sfintenie, zice el, ca acesta este scopul ierarhiei noastre : asemanarea si unirea noastra cu Dumnezeu, pe cat e cu putinta. Iar la aceasta vom ajunge, cum invata cuvintele dumnezeiesti, numai prin iubirile si sfintele lucrari. Caci "cel ce Ma iubeste pe Mine, zice, va pazi cuvintele Mele si Tatal Meu il va iubi pe el si vom veni la el si Ne vom face salas in el" (Ioan IV, 24).

Vezi ce numeste cunostinta adevarata a celor ce sunt (a fapturilor) ? Lucrarea poruncilor. Si care este sfarsitul acestora ? Unirea si asemanarea cu Dumnezeu. Dar de ce a numit aceasta asemanare, iubire ? Pentru ca iubirea este plinatatea virtutilor ; si patrunzand chipul, infaptuieste asemanarea lui desavarsita cu Dumnezeu. Iar prin cuvintele "in chip dumnezeiesc si unitar" si prin "lucrarea sfintita", a aratat pazirea poruncilor, miscarea exclusiva spre Dumnezeu si spre cele dumnezeiesti. Caci binele nu e bine daca nu se face numai pentru bine. Departarea de la rele contrare, cunoasterea celor ce sunt (a fapturilor) si vederea si stiinta sfintita a adevarului infatiseaza, la randul lor, ura fata de patimi, scarba de pacat si fuga fara intoarcere de la el.

In sfarsit, "prin desavarsirea unitara" si prin "impartasirea indumnezeita de Unul" si "prin privirea care hraneste si indumnezeieste in chip intelegator", a aratat cercetarea si salasluirea dumnezeiesca fagaduita, care de-savarseste prin unire si hraneste prin vedere, ochiul cel duhovnicesc.

[ Privirea lui Dumnezeu "hraneste" ochiul duhovnicesc, caci acest ochi asimileaza puterea privitoare a lui Dumnezeu cu puterea lui vazatoare, sau lumina lui Dumnezeu cu lumina liui, asa cum lumina fizica de afara intareste puterea vazatoare a ochiului nostru sensibil, sau asa cum o persoana iubita ne ajuta sa-i vedem frumusetile, prin iubirea care ne-o comunica si care-i pune in evidenta aceste frumuseti. Hranirea aceasta are loc prin unire intre credinciosul care vede si Dumnezeu cel privit. Privirea se desavarseste prin faptul ca devine unitara, adica prin faptul ca se concentreaza numai la Cel cu adevarat Unul, departandu-se de la cele multe; prin faptul ca in Acel Unul afla totul. Aceasta atentie totala spre El e hranita de iubirea deplina de El si ea implica in sine si ascultarea desavarsita de El.-Parintele Dumitru Staniloae]

75. Daca deci numai prin pazirea poruncilor vine adevarata cunostinta si unirea si asemanarea cu Dumnezeu, ceea ce numeste filozoful cunostinta este o falsa cunostinta. El zice limpede de la inceput : "Din pazirea poruncilor nu e cu putinta sa vina aceasta cunoastere". Iar putin mai departe, aratand de unde vine cunoasterea aceasta, zice : "De la a nu ignora cele multe, nici ratiunile lucrurilor ; mai bine zis de la a cunoaste toate si de la a se sargui de a afla tot ce anujita cineva ca stie, fie el elin sau egiptean, ca sa nu fie lipsit de nici una din cele ce s-au spus si se cunosc despre firea lumii, ca nu cumva prin acea lipsa sa ignoreze pe Dumnezeu", odata ce, dupa el, Dumnezeu se cunoaste numai din fapturi. El face ceva asemanator cu unul care, auzind ca numai cu lucrurile de mancare se hraneste si sustine trupul, ar zice ca cel ce vrea sa traiasca, nu trebuie sa se lipseasca de niciun aliment si sa nu intrerupa a se hrani nici o zi si nici un ceas. Unul ca acesta lauda nebunia nefolositoare a meselor bogate si patima lacomiei pantecelui, ca pe ceva cat se poate de necesar vietii omenesti, nedorind nimic din cele mai inalte.

Dumnezeu i-a dat, fara indoiala, partii cugetatoare a sufletului ca materie ratiunile firii, dar ca pe unele ce pot calauzi spre o cunostinta mai inalta. Noi deci, luand din ele numai cat ne este de trebuinta, pe cele de prisos le lasam celor ce nu pot primi hrana mai desavarsita. Iar daca acestia, chiar dupa ce au trecut de varsta copilareasca, nu vor sa paraseasca hrana potrivita pruncilor, noi cautam sa-i smulgem ca pe niste monstri de la acest san al universului, intrucat nu le mai este folositor si o facem aceasta ca unii ce-l folosim cu cumpatare, odata ce ne-am despartit de hrana care nu ne mai e potrivita. Ei insa nemaifiind copii, ci desavarsiti in rautate, se ridica impotriva noastra si ravnesc mai degraba sa ne traga si pe noi in jos la naravul lor, decat sa se inalte ei la masura cuvenita.

76. De aceea zic ca si Fiul vine cu Tatal si-Si face salas in acela -"care cunoaste ratiunile lumii ; caci acela cunoaste adevarul ; iar Dumnezeu e adevarul si Tatal adevarului. Dar si tot cel ce cunoaste se reazima si petrece in ceea ce cunoaste. Deci cel ce are cunostinta lucrurilor va fi intemeiat statornic in Dumnezeu. Iar avand acesta locuinta neclintita in Dumnezeu, pe drept cuvant a spus Acela ca va veni la el si-Si va face salas in el. Acesta este, zice, cel ce si-a facut si mintea plina de lumina intelegatoare". Aceasta este cea mai desavarsita cunostinta de Dumnezeu a filozofului.

Dar eu aud Evanghelia zicand ca diavolul este mincinos si tatal minciuni.

[Varlaam separa strict cunoasterea lui Dumnezeu si pazirea poruncilor, sau teologia, de traire, de curatie, de imiplinirea poruncilor ca semn si mijloc de intarire a iubirii de Dumnezeu si de oameni, de curatire, de sfintire. El transforma teologia in filozofie teoretica. Aceasta e conceptia care a pus stapanire pe teologia occidentala, scolastica si protestanta. Cand protestantismul a negat valoarea faptelor pe toate planurile, n-a facut decat sa traga ultima concluzie din rationalismul teologic al scolasticei] Si stiu ca prin aceeasi simtire, cunostinta si stiinta imbratisam si cele contrare. Deci cel ce cunoaste adevarul cunoaste si minciuna. Daca, asadar, dupa cuvintele filozofului, cel ce cunoaste si se reazema si petrece in ceea ce cunoaste si de aceea, dupa el, cel ce are cunostinta lucrurilor este in Dumnezeu si Dumnezeu in el, atunci si minciuna si tatal minciunii si-au facut locuinta in el, si acesta are sufletul plin si de intunericul mintii. Si de fapt mult intuneric umbreste sufletul care da pe fata asemenea cugetari. Oare cel ce zicea : "Te cunosc pe tine cine esti : sfantul lui Dumnezeu" (Marcu I, 24), datorita cunostintei acesteia avea in sine si pe Hristos ? Dar cel ce cunoaste si nu face voia lui Dumnezeu, are oare in el salasluit statornic pe Dumnezeu ? Cum "se va bate atunci mult ?" (Luca, XII, 47). Hristos spune in Evanghelii ca salasluirea Lui si a Tatalui vine din pazirea poruncilor, iar aratarea vine din salasluire. Dar acesta socoteste tocmai pe dos ca salasluirea vine din ceea ce i se pare lui aratare. Iar despre aratare, dimpotriva, zice ca vine din cunostinta, nu din porunci, dintr-o cunostinta, despre care a declarat mai inainte ca nu vine nicidecum din pazirea dumnezeiestilor porunci. De o astfel de lumina si adevar si-a facut mintea plina. Ba nu numai ca a spus mai inainte de aceasta cunostinta ca nu poate fi procurata de poruncile dumnezeiesti, ci a numit-o si filozofie, procurata de disciplinele filozofiei. Prin aceasta a aratat ca ea este nebunie la Dumnezeu. Deci, ceea ce mai inainte socotea nebunie, acum declara ca e Dumnezeu si Cuvantul - Unul-Nascut al Tatalui. De o astfel de lumina si adevar si-a umplut mintea sa.

77. Dar, fiindca prin aceeasi simtire cuprinzi cele contrare, tu cand te simti cald, filozofule ? Cand trupul tau arde de aceasta calitate a caldurii, sau cand avandu-l rece, iei la cunostinta contrarul caldurii ? Desigur, atunci simti caldura in tine, cand arzi din pricina ei. Deci si pe Dumnezeu il vei avea in tine cu adevarat atunci cand vei avea in sufletul tau deprinderea dumnezeiasca. Iar deprinderea cu adevarat dumnezeiasca este dragostea fata de Dumnezeu. Si aceasta vine prin lucrarea sfanta a poruncilor dumnezeiesti. Caci desi dragostea aceasta e de la inceputul lor, ea e si la mijloc si la sfarsit. Fiindca dragostea este Dumnezeu, Care numai in aceasta Si-a fagaduit venirea si salasluirea si aratarea Lui. Deci atunci iti vei fi de folos si spre indreptare si tie si altora cu adevarat, cand vei dobandi din implinirea poruncilor o astfel de stare launtrica. Caci acum, prefacandu-te ca vrei sa indrepti pe altii, te-ai vadit ca unul ce-i strici si-i ponegresti. Ca-i strici in vreme ce te lauzi ca-i indrepti, va arata cuvantul mai limpede in continuarea lui. Dar proba vadita ca sub masca indreptarii cauti mai degraba sa-i ponegresti, este marea silinta ce ti-o dai de a nu lasa sa ne vina sub ochi scrierile tale care ti se par ca sunt spre indreptarea noastra. E ca si cand careva dintre doftori ar spune ca a pregatit unui bolnav o bautura foarte folositoare, dar ar opri cu totul intrebuintarea ei. De aci s-a vadit ca stiai si tu de mai inainte ceea ce s-a aratat acum pe fata, ca cele numite de tine leacuri sunt pline de venin. Deci stiai de mai inainte ca nu vei ramane nedescoperit cand ni se vor descoperi acestea.

78. Dar, fara sa vrei, ne-au venit in mana aceste scrieri ale tale, la sfarsitul carora zici ca vrei sa slujesti spre indreptare in privinta celor ce ti le-a spus oarecare dintre prietenii tai in chip gresit despre cunostinta de Dumnezeu. Iar ceea ce a spus in chip gresit prietenul, spui ca-i aceasta : "Cei curati cu inima stiu prin sfanta lumina ce apare in ei ca este Dumnezeu ; si ca este ca o lumina, mai bine zis ca un izvor de lumina intelegatoare si nemateriala. Iar cei ce nu s-au urcat pana la aceasta vedere privesc mereu pe Proniatorul comun : in cele facute bune, insasi bunatatea ; in cele facute vii, insasi viata si, simplu, in toate, pe Cel ce este toate si asezat mai presus de toate"-.

Iar aceasta, zice filozoful ca nu e drept si il stiu pe el ca a spus rau de acestea si altadata. Caci neluand in seama cuvantul "ca" ce s-a adaugat la lumina cu intelesul de pilda, a declarat ca noi spunem ca cunoastem ce fel de lumina este Dumnezeu. Dar odata ce noi am atras atentia la adausul "izvorul luminii", si am dedus in mod concentrat ca "Dumnezeu este ca izvorul luminii", il intrebam ce inteles are aci cuvantul "ca" ? Iar el a marturisit fara sa vrea nestiinta si a cerut iertare. Caci nu e cu putinta a-1 intelege altfel decat ca "oarecum ca".

[ Remarcam sensul neliteral in care, dupa sfantui Grigorie Palama, trebuie inteleasa lumina vazuta de isibasti si de sfinti. Reaua vointa a lui Varlaam a persistat insa, cu toata explicarea lui Palama, pana azi in adversarii catolici ai lui Palama si ai traditiei rasaritene despre lumina dumnezeiasca pe care o vad sfintii si care se vede prin ei. "Prietenul" care i-a spus lui Varlaam acestea se pare ca este Palama.-Parintele Dumitru Staniloae]

Dar acum a fost prins cu altceva : "Facandu-se vadit ca zice ca chiar celor mai vazatori Dumnezeu li se face cunoscut numai din cele ce sunt (din fapturi), cunostinta lui Dumnezeu invatata aci prin aratarea unei lumini intelegatoare, ca una ce e altceva decat cea din fapturi (din cele ce sunt), nu e nicidecum adevarata".

La aceasta trebuie sa raspundem ca odata ce s-a facut vadit prin cele multe de mai sus ca Dumnezeu nu se cunoaste numai din cele ce sunt (din fapturi), ci si din cele ce nu sunt in sens de depasire, adica din cele necreate [Aci sfantul Grigorie Palama precizeaza care sunt "cele ce nu sunt" prin depasirea celor ce sunt. Ele sunt cele necreate. Toate acestea "nu sunt" fata de cele create, care "sunt". Nu sunt pentru ca sunt mai presus de ceea ce cunoastem noi care "suntem", deci suntem creati ca si ceea ce cunoastem in mod natural. Nu e vorba deci numai de o teologie negativa teoretica, ci de ceva cu mult mai pozitiv si mai plin de existenta decat cele create.-Parintele Dumitru Staniloae]; dar si prin lumina vesnica si aflata mai presus de toate, care acum se daruieste in masura unei arvune celor vrednici, iar in viata cea fara de sfarsit ii va invalui la nesfarsit, in chip necesar e adevarata si vederea aceasta ; si cel ce nu o recunoaste pe aceasta ca adevarata a cazut din cunostinta dumnezeiasca.

"Dar toata cunostinta lui Dumnezeu, zice, rezulta din cele din jurul Lui, nu din cele ale Lui". Dar unde spunem in cuvantul nostru ca aceasta aratare nu e din cele "din jurul Lui" ? Caci o punem mai presus de cele ce sunt altfel, dar nu spunem nicidecum ca este din ceea ce este Dumnezeu. insa poti afla pe cuvantatorii de Dumnezeu punand si alte multe vederi mai presus de cunostinta de Dumnezeu cea din fapturi. Dar o deosebesc pe aceasta de toate celelalte si o cinstesc in mod eminent cu numele dumnezeiesc ca pe singura aratare indumnezeitoare a lui Dumnezeu.

Insa acum trebuie sa punem capat acestui "Cuvant" prea mult intins, care se randueste in sirul celor scrise pentru a respinge cele spuse de filozof in Cuvintele despre cunostinta.