Despre linistire si rugaciune

 

81. Legile firii sunt imbinarile felurite ale madularelor lucratoare, pe care cuvantul le-a numit si deosebiri, ca tot atatea parti in care se arata insusirile trupului. Sau iarasi, legea fireasca este lucrarea fiecarei forme si a fiecarui madular in baza puterii sale. Precum Dumnezeu tine in lucrare si misca toata zidirea, asa sufletul tine in lucrare si in miscare madularele trupului si il misca pe fiecare spre lucrarea sa. Dar e de cercetat pentru care pricina barbatii purtatori de Dumnezeu spun uneori ca iutimea si pofta sunt puteri ale trupului, iar alteori ca sunt ale sufletului ? Raspundem, ca nu este nici o nepotrivire intre cuvintele sfintilor, pentru cei ce le cunosc cu de-amanuntul, ci amandoua sustinerile sunt adevarate si ele pot fi schimbate intre ele in chip intelept, din pricina, crearii sufletului si a trupului pentru un mod de convietuire negraita. Caci imbinarea lor este de asa fel, ca sufletul poate sa fie desavarsit de aici, iar trupul e nedesavar-sit din pricina cresterii prin hrana. Astfel sufletul are in sine si puterea poftei doritoare si puterea iutimii spre vigoarea dragostei, dar de la plasmuirea lui e zidit rational si mintal. Caci nu i s-a dat o iutime fara ratiune si o pofta fara minte. Precum nici trupul nu le avea pe acestea astfel, mai inainte. Ci fiind zidit nestricacios, era fara mus-time, din care a urmat pofta si mania furioasa. Caci dupa neascultare, cazand in stricaciune si in grosimea dobitoacelor, a rasarit ca urmare neaparata si iutimea si pofta in el. De aceea trupul se si impotriveste vointei sufletului, prin iutime si pofta, cand domina el. Iar cand se supune muritorul celui rational, urmeaza sufletului spre savarsirea celor bune. Deci abia cand s-au amestecat cele venite pe urma in trup, cu insusirile sufletului, s-a asemanat omul dobitoacelor, supunandu-se legii pacatului, pentru trebuinta firii si facandu-se din fiinta rationala - dobitoc si din om-fiara.

[Sfantul Grigorie Sinaitul explica tot ce are trupul viu din suflet. Chiar iutimea si pofta si le insuseste trupul din suflet. Deci sufletul a fost facut pentru convietuirea cu trupul, putand alcatui si sustine un trup viu. De aceea i s-a dat iutimea si pofta, cu posibilitatea de a sluji nu numai unor scopuri spirituale, ci si intretinerii si cresterii trupului, desigur tot in vederea spiritualizarii trupului si a materiei. Adica iutimea si pofta, avand la baza un caracter spiritual, legat de minte si de ratiune, primesc prin unirea sufletului cu trupul si un caracter animalic, sau o functie in slujba trupului ca organism biologic, inrudit in privinta aceasta cu cel animalic. S-ar putea spune ca, prin iutime si pofta, rationalitatea sufletului are in ea posibilitatea de a se plasticiza ca trup organizat. Desigur, aceasta nu inseamna ca sufletul exista temporal inaintea trupului, ci incepe sa existe manifestandu-se in formarea trupului prin iutimea (energia) si pofta ce se prelungesc in trup, intrueit prin acestea incepe deodata cu aducerea lui la existenta sa se plasticizeze in trup. De altfel in general, planul material nu e decat o rationalitate plasticizata si ca atare rationalitatea aceasta are in ea insasi o energie si un impuls spre plasticizare, care, in cazul ratiunii personale umane, echivaleaza cu iutimea si cu pofta. Cand acestea nu sunt conduse bine de ratiune, se nasc pacatele si insesi deformarile si tendintele de descompunere a trupului, ca plasticizare a sufletului rational. De aceea pacatul, ca dezordine, incepe in ratiune, in suflet. -Parintele Dumitru Staniloae ]

82. Sufletul, fiind creat rational prin suflare si intelegator prin insuflare datatoare de viata, nu a fost creat de Dumnezeu deodata cu iutimea si cu pofta dobitoceasca, ci cu puterea dorintei si pe langa ea, cu vigoarea dragostei. La fel nici trupului nu i-a sadit, prin plasmuire, de la inceput iutimea si pofta nerationala. Caci pe acestea le-a primit pe urma prin neascultare, facandu-se muritor, stricacios si dobitocesc. [Dar iutimea si pofta s-au prelungit in trup la inceput nu ca iutime si pofta animalica, ci ca iutime si dorire spirituala. Pe urma au luat, prin cadere, caracterul animalic, sau si animalic.-Parintele Dumitru Staniloae] Caci trupul, zic cuvantatorii de Dumnezeu, a fost zidit nestricacios, precum va si invia, desi in stare sa primeasca si stricaciunea. Iar sufletul a fost facut nepatimitor. Dar s-au stricat amandoua si s-au amestecat, in urma legii preafiresti a miscarii unuia in altul (perihorezei), si a impartasirii unuia din celalalt. Sufletul s-a imbibat de patimi, mai bine zis de draci, iar trupul s-a facut asemenea dobitoacelor necuvantatoare prin lucrarea si prin stapanirea stricaciunii. Puterile amandurora facandu-se una, l-au facut pe om sa devina, prin manie si pofta, un animal nerational si fara minte. Si asa s-a facut asemenea cu dobitoacele, dupa Scriptura, si intocmai cu ele in tot chipul (Ps. XLVIII, 21).

[Prin aceasta si-a inrait si sufletul calitatea. Iutimea si pofta, punandu-se intr-o masura mai mare in slujba cresterii si sustinerii trupului, au pus prin aceasta insusi sufletul, intr-o mare masura, in slujba trupului si au luat chiar in suflet un caracter irational, animalic. Greu se poate gasi in scrisul patristic o insistenta asa de staruitoare in expli carea complexei si tainicei legaturi dintre suflet si trup ca in aceste capete ale sfantului Grigorie Sinaitul. Scrierea aceasta a Iui este dominata de preocuparea antropologica.-Parintele Dumitru Staniloae]

83. Inceputul si pricina virtutilor este buna intentie, apoi dorinta binelui. Precum Dumnezeu este pricina si izvorul a tot binele, asa inceputul binelui in noi este credinta, mai bine zis Hristos, piatra credintei, pe Care-L avem ca incepatura si temelie a tuturor virtutilor. Caci pe El am asezat si pe El cladim tot binele. El este piatra cea din capul unghiului, care ne leaga pe noi cu Sine [Este o aplicare la credinciosul individual a expresiilor : Hristos, piatra cea din capul unghiului, Hristos, piatra credintei, Hristos, incepatura vietii noastre. El este in fiecare din noi izvorul binelui, al efortului spre dobandirea virtutilor, pe El cladim trupul virtutilor.-Parintele Dumitru Staniloae] si margaritarul de mare pret, pe care cautandu-l monahul, care patrunde in adancul linistii, vinde toate voile sale prin ascultarea poruncilor [O interpretare tot asa de interesunta a parabolei biblice despre omul care vinde toate averile sale, pentru a cumpara tarina sau ascultarea care cuprinde pe Hristos, comoara de mare pret. Averile sunt aci voile omuloii. Omul care vrea sa se mantuie renunta la voile sale, care nu-l pot mantui, pentru a-si insusi prin ascultare voia lui Hristos, pentru a face voia sau poruncile Lui, caci prin aceasta dobar.deste viata vesnica. Cel ce iubeste renunta la voile sale pentru cel iubit si pentru iubirea aceluia. Caci in El are viata, cum nu o are prin implinirea voilor sale.-Parintele Dumitru Staniloae] , ca sa-l castige pe El.

84. Virtutile isi tin cumpana intre ele si toate se aduna intr-una si se implinesc intr-o intocmire si intr-un singur chip al virtutii. Caci sunt virtuti propriu-zise si virtuti mai mari ca virtutile, care cuprind si sustin pe cele mai multe, sau chiar pe toate, cum e dragostea dumnezeiasca, smerenia si rabdarea dumnezeieasca. Fiindca zice Domnul despre aceasta: "Prin rabdarea voastra veti castiga sufletele voastre" (Luca XXI, 19), dar nu a zis intru postirea voastra, sau intru privegherea voastra. Iar prin rabdare inteleg pe cea dupa Dumnezeu. Ea e imparateasa virtutilor, temelia bunatatilor barbatesti. Caci ea este pacea in razboaie, seninul in furtuna, statornicia nestramutata in cei ce au dobandit-o. Pe cel ce a dobandit-o pe aceasta in Hristos Iisus nu-l vor putea vatama nici armele, nici sulitele, nici campurile de bataie, nici chiar razboaiele dracilor, nici multimea intunecata a celor potrivnici.

85. Virtutile, desi se nasc unele din altele, isi au obarsia in cele trei puteri ale sufletului, afara de cele dumnezeiesti. Caci pricina si incepatura celor patru virtuti cuprinzatoare in cei firesti si ale virtutilor dumnezeiesti, din care si prin care fiinteaza celelalte, a chibzuintei, a barbatiei, a neprihanirii si a dreptatii, este intelepciunea dumnezeiasca a cunoscatorilor de Dumnezeu, cea miscata de Duhul. Aceasta miscandu-se in minte in chip impatrit, le lucreaza pe toate, nu deodata, ci pe fiecare deosebit la vremea ei, dupa cum voieste. Pe una ca lumina, pe alta ca putere agera si ca insuflare pururea in miscare, pe a treia ca putere sfintitoare si curatitoare, iar pe a patra ca roua a curatiei, care inveseleste si curateste de arsurile patimilor. Precum s-a spus mai inainte fiecaruia dintre cei desavarsiti ii da fiecare lucrare desavarsita dupa felul lui.

86. Taria desavarsita a sufletului in virtuti nu o daruiesc destoiniciile si sarguinta proprie, daca acestea nu se inradacineaza prin har, ca deprinderi. Caci fiecare isi are darul ei (din har), ca o lucrare deosebita, asa incat ii poate atrage spre ea, prin deprinderea si firea binelui, pe cei ce se impartasesc de ea, chiar cand nu voiesc. Cand ajungem la acel dar, el se mentine neschimbat si neinstrainat. Atunci avem harul Duhului, lucrand virtutile in madularele noastre ca un suflet viu.

[Inradacinarea virtutilor in suflet nu se poate infaptui prin eforturile proprii, ci numai prin bar, care e lucrarea puternica a lui Dumnezeu devenita lucrarea noastra. Virtutile, oa deschideri si relatii statornice ale sufletului cu Dumnezeu, nu pot prinde putere in noi, daca nu sta Dumnezeu insusi deschis fata de noi, sau in comunicare de iubire si de pu tere cu noi. In virtuti, Duhul lui Dumnezeu lucreaza cu subiectul nostru ca un fel de unic subiect. Prin aceasta virtutile reprezinta trepte ale unirii noastre cu Dumnezeu, ca Subiect iubitor. De aceea Duhul lui Dumnezeu e sufletul virtutilor noastre. -Parintele Dumitru Staniloae] De aceea toata ceata virtutilor e moarta fara har ; si in cei ce socotesc ca le au, sau ca le-au dobandit desavarsit si ca sunt numai ale lor, sunt umbre si chipuri ale gandului, dar nu realitati desavarsite.

[In cel ce socoteste ca virtutile sunt ale lui, nu e deschidere adevarata nici spre Dumnezeu, nici spre oameni. Caci in deschiderea adevarata trebuie sa se traiasca initiativa ambelor parti. Sunt deschis cu adevarat celuilalt pentru ca si el imi este deschis, deci virtutea mea este si opera lui. Altfel, virtutea mea este numai o intentie a virtutii dar nu o virtute implinita. Cel ce afirma ca poate face binele numai prin el insusi, chiar prin aceasta mandrie a lui, nesocotind contributia celuilalt, se inchide in sine si nu-l incalzeste pe acela, pentru ca nu-l pretuieste cum se cuvine, ca absolut necesar realizarii sale.-Parintele Dumitru Staniloae]

87. Deci virtutile cuprinzatoare sunt patru: barbatia, chibzuinta, neprihanirea si dreptatea. Lor le stau aproape, prin prisosire sau prin stirbire, opt pacate numite si socotite de cei din lume virtuti : barbatiei, semetia si frica ; chibzuintei, viclenia si nestiinta ; neprihanirii, desfranarea si neajutorarea; dreptatii, lacomia si nedreptatea, sau ingustimea nazuintei. Dar nu numai virtutile cuprinzatoare si firesti, mai presus de orice stirbire sau umflare, ci si cele cu fapta tin mijlocul. [Caci si virtutile cu fapta sunt virtuti reale.-Parintele Dumitru Staniloae] Ele au ca impreuna-lucratoare hotararea libera intru dreptatea socotintei ; pe cand pacatele, abaterea si parerea de sine. Ca virtutile drepte tin mijlocul, e martor proverbul care zice: "Atunci vei face toate caile bune"- (Prov. II, 9). Deci toate se intemeiaza pe cele trei puteri ale sufletului, din care se nasc si pe care se zidesc, avand ca temelie a cladirii lor cele patru virtuti cuprinzatoare, mai bine zis pe Hristos, prin care cele firesti se curatesc prin cele cu fapta, iar cele dumnezeiesti si mai presus de fire se daruiesc intru bunatatea Duhului.

88. Dintre virtuti, unele sunt cu fapta, altele firesti, altele dumnezeiesti si de la Duhul. Cele cu fapta sunt din libera alegere ; cele firesti, ale firii ; iar cele dumnezeiesti, ale harului.

89. Precum sufletul are puterea sa nasca virtutile, asa are si puterea sa nasca patimile. Dar pe cele dintai le naste dupa fire, pe celelalte, contra firii. Ca pricina pentru producerea binelui sau raului sufletul are miscarea vointei, ca pe un centru fata de liniile lui, sau ca pe un ac al unei cumpene, avand-o ca ajutatoare si lucratoare in partea in care o intoarce. Caci intentia se poate indrepta spre amandoua, ajutand lucrarea si spre una si spre alta. Omul poarta in sine inclinarea si spre bine si spre rau : spre una prin fire, iar spre alta prin pornirea de afirmare de sine a voii.

90. Scriptura numeste virtutile fecioare, pentru amestecarea si unirea lor cu sufletul, fiind privite ca un singur trup si duh cu sufletul. Caci chipul fecioarei este simbolul dragostei, iar infatisarea acestor sfinte fecioare este dovada nevinovatiei si a curatiei. Caci harul obisnuieste sa dea chip dumnezeiesc celui in care se intiparesc acestea si sa-i faca pe cei ce-l primesc inruditi cu Dumnezeu.

91. Deci capeteniile patimilor celor mai mari sunt trei : lacomia pantecelui, iubirea de argint si slava desarta. Iar cele ce urmeaza acestora sunt cinci : curvia, mania, intristarea, trandavia si mandria. Dar tot asa sunt si trei virtuti cuprinzatoare, care se impotrivesc acelora : infrana-rea, saracia si smerenia. Iar dupa ele sunt cele ce le urmeaza : curatia, blandetea, bucuria, barbatia si umilinta. Dar cunoasterea intregii cete a virtutilor, dupa puterea, lucrarea si mireasma fiecarei virtuti si a fiecarui pacat, nu e un lucru pe care il poate avea oricine voieste, ci al celui ce le-a savarsit si patimit cu fapta si cu cuvantul si a primit de la Duhul darurile cunostintei si deosebirii.

92. Dintre virtuti, unele lucreaza, iar altele sunt lucrate. Lucreaza, venind in noi cand trebuie si cat si precum voiesc. Si lucram noi dupa hotararea libera si dupa deprinderea morala a destoiniciei noastre. Dar acelea lucreaza fiintial, pe cand noi lucram povatuindu-ne de vreun chip si modelandu-ne dupa el, daca chipul este potrivirea tuturor lucrarilor noastre dupa arhetipurile de sus. Dar foarte putini se impartasesc fiintial de cele cunoscute cu mintea inainte de viitoarea primire a nestricaciunii. Aici lucram si primim ostenelile si chipurile, nu virtutile cu adevarat.

[Impartasirea fiintiala de virtuti e impartasirea nemijlocita de Cel in Care isi au izvorul puterile binelui. Aceste puteri lucreaza ele insesi in noi, pentru ca lucreaza Dumnezeu izvorul lor fiintial. Dar trebuie sa dam si noi contributia noastra. De aceea in parte ele lucreaza in noi, in parte sunt lucrate ele de noi. Unde nu are loc impartasirea fiintiala de virtutile dumnezeiesti, nu reusim sa infaptuim virtutile, ci dam doar ostenelile noastra -Parintele Dumitru Staniloae]

93. Slujeste lucrul sfant al Evangheliei, dupa Pavel (Rom. XV, 16), cel ce primeste si da prin lucrare si altora luminarea lui Hristos, sadind ca pe o samanta dumnezeiasca cuvantul in tarinile sufletesti ale ascultatorilor. Cuvantul vostru sa fie asa ca prin har (Colos. IV, 6), cu bunatate dumnezeieasca, spre a da har celor ce asculta cu credinta. Numind apoi pe invatatori plugari, iar pe cei invatati de ei, ogor, ii arata foarte intelepteste pe cei dintai ca aratori si semanatori ai cuvantului dumnezeiesc, iar pe ceilalti ca pamant ingrasat, semanat cu virtuti si aducator de roada multa si bogata. Caci slujba sfanta (ierurghisirea) cu adevarat nu e numai lucrarea celor dumnezeiesti, ci si impartasirea si daruirea bunatatilor catre altii.

94. Cuvantul care porneste prin rostire la invatatura e felurit si se alcatuieste, in felurite chipuri, din patru feluri : cuvantul din invatatura, cel din citire, altul din fapta si altul din har. Apoi, precum apa este una prin fire, dar se preface si se schimba, dupa insusirea felurita a pa mantului din care vine, intr-o calitate sau alta, incat e simtita la gust o data ca amara, alta data ca dulce, alta data ca sarata, iar alta data ca mirositoare, asa si cuvantul rostit, schimbandu-se dupa starea morala a fiecaruia, se cunoaste din lucrarea lui si din folosul ce-l da.

95. Deoarece cuvantul s-a dat spre bucuria fiecarei firi rationale, asemenea unor mancaruri felurite, sufletul simte placerea cuvintelor, primindu-le in chip felurit. Cuvantul cunostintei il are ca pe un pedagog, care-i modeleaza purtarile, pe al citirii, ca pe unul care-l adapa ca o apa a odihnei (Ps. XXII, 3) ; pe al faptei, ca pe un loc de verdeata (Ps. XXII, 2), care-l ingrasa ; pe al harului, ca pe un pahar care-l imbata (Ps. XXII, 5) si-l veseleste (Ps. CUI, 19) ; iar bucuria negraita a harului, ca pe un untdelemn care veseleste fata (Ps. CUI, 17) si o face stralucitoare.

96. Dar sufletul nu are acestea numai in sine ca viata, ci uneori le aude si la altii si le simte spre invatatura sa; si anume atunci cand ii stapaneste pe amandoi dragostea si credinta, unul ascultand cu credinta, iar celalalt invatand cu dragoste, implinind fara infumurare si fara slava cuvintele virtutilor. Cel dintai primeste cuvantul invataturii ca pedagog, pe al citirii, ca hranitor ; pe al faptei, ca o calauza launtrica si preadulce la Mire ; pe cel luminator al Duhului, ca pe unul care uneste pe Cuvantul-Mire cu el si-l veseleste.

[ Precum exista o istorie externa a Revelatiei, ca apropiere treptata a lui Dumnezeu de oameni, asa exista si o istorie a apropierii Lui de insul personal. Sufletul primeste cuvantul de invatatura de la altul prin care afla despre Hristos oa Cel ce va veni la el, apoi cuvantul care il hraneste si-l creste prin proprie citire, pe urma cuvantul stadiului de lucrare a virtutilor. Caci faptele sunt si ele cuvinte prin care invata si e invatat. Acesta il conduce inauntru la Mirele Hristos si e dulce si pentru el si pentru cei asupra carora faptele sale se rasfrang cu bunatatea lor. In sfarsit e Hristos insusi trait in unirea cu El ca fiind Cuvantul personal si ca izvorul cuvintelor si ca Mire, sau ca partenerul deplinei iubiri. Caci sufletul e in greceste de genul feminin. -Parintele Dumitru Staniloae] Caci daca tot cuvantul iese din gura lui Dumnezeu (Matei IV, 4), inseamna ca cuvintele care ies din Duh prin gura sfintilor sunt cuvinte care ies din gura lui Dumnezeu, sau din suflarea prea-dulce a Duhului pentru lucrare.  [Noi vorbim pentru ca a vorbit si continua sa vorbeasca Dumnezeu. Dar in mod deosebit de intim vorbeste Dumnezeu prin sfinti, care s-au unit cu Dumnezeu in Duh.-Parintele Dumitru Staniloae] De aceea nu se bucura de ele toti, ci numai cei vrednici. Cei ce se veselesc, prin urmare, aici cu Duhul sunt foarte putini. Iar cei ce se desfata cu Cuvantul sunt cu adevarat cuvantatori.[ Toti oamenii sunt cuvantatori, pentru ca sunt dupa chipul lui Dumnezeu-Cuvantul. Dar cuvantatori in sensul plin al cuvantului sunt cei ce simt cu toata intensitatea Cuvantul lui Dumnezeu adresandu-li-se si vorbind prin ei, insusindu-si Cuvantul lui Dumnezeu, care se face cuvantul lor.-Parintele Dumitru Staniloae] Cei multi cunosc si se impartasesc numai de chipurile cuvintelor duhovnicesti prin amintire, neimpartasindu-se inca prin simtire de painea cea adevarata a viitorului, sau de Cuvantul lui Dumnezeu. [Numai cei ce se desfata ca o mireasa cu Mirele, prin unirea cu Cuvantul dumnezeiesc cel personal, ca izvor al cuvintelor, sunt si ei cu adevarat cuvantatori, sau cuvinte personale cuvantatoare. Numai cuvintele lor sunt cuvinte cu adevarat mangaietoare, intaritoare si luminatoare, precum sunt si ei insisi asa, ca persoane. Numai ei au adica cuvintele Duhului lui Hristos, pentru ca au pe Hristos Cuvantul intrupat in ei. Iar la aceasta stare ajung putini in viata de aici.-Parintele Dumitru Staniloae] Caci numai Acesta se daruieste acolo celor vrednici spre desavarsita indulcire, fara sa se manance, fara sa se sfarseasca si fara sa se jertfeasca vreodata.

97. Este cu neputinta a gusta dulceata celor dumnezeiesti fara simtirea intelegatoare (a mintii). Caci, precum cel ce si-a tocit simturile le-a facut nelucratoare fata de cele supuse lor, si nici nu vede, nici nu aude, nici nu miroase, fiind amortit, mai bine zis pe jumatate mort, asa si cel ce si-a amortit puterile sufletesti cele dupa fire, prin patimi, le-a facut nesimtitoare fata de lucrarea si impartasirea tainelor Duhului. Caci cel ce nu vede, nu aude si nu simte duhovniceste, este mort, fiindca nu este Hristos viind in el, nici el miscandu-se si lucrand in Hristos.

[Cat timp avem numai cuvintele lui Hristos, avem numai chipurile Cuvantului personal. Pentru a-L avea pe El trebuie sa avem "simtirea intelegatoare" a prezentei Lui. Dar aceasta simtire nu o putem avea cita vreme puterile sufletului ne sunt tocite prin pacat, sau intoarse spre interesele noastre egoiste. Numai cand Hristos insusi viaza in noi, intareste puterile noastre de simtire a prezentei Lui. "Simtirea mintii", sau "simtirea intelegatoare" a fost folosita de sfantul Grigorie de Nisa si de Dia-doch, pentru a indica o sesizare spirituala a prezentei lui Dumnezeu, nu numai o deductie teoretica a Lui prin ratiune (cap. 36; Filoc. rom. I, p. 348). Prin "simtirea" aceasta se sesizeaza nu numai prezenta lui Dumnezeu, ci si bunatatile variate ce iradiaza din El. Cuvantul "simtire a mintii" se foloseste pentru a indica un contact cu realitatea spirituala a lui Dumnezeu, analog cu contactul pe care-1 avem prin simturile trupului cu realitatile sensibile. -Parintele Dumitru Staniloae]

98. Simturile au o lucrare egala si la fel cu puterile sufletului, ca sa nu zic una si aceeasi. Mai ales cand sunt sanatoase. Caci prin acelea sunt vii si lucreaza acestea si in amandoua este amestecat Duhul de viata facator. Omul se imbolnaveste cand poarta in el neputinta generala a patimilor, zacand pururea in bolnita trandaviei. Caci simturile privesc cele supuse lor, iar puterile sufletesti vad limpede cele cunoscute prin intelegere, mai ales cand nu este vreo lupta draceasca in ele, care se impotriveste legii mintii si a duhului. Dar cand se unesc impreuna, facan-du-se unitare prin Duhul, atunci cunosc cele dumnezeiesti si cele omenesti nemijlocit si fiintial, asa cum le este firea ; si ratiunile lor privesc limpede si curat pricina cea una a tuturor, adica Sfanta Treime, pe cat este cu putinta. [ Lucrarea simturilor nu e despartita de cea a puterilor sufletului, cand sunt sanatoase si unele si altele. Omul vede deodata cele sensibile si cele inteligibile prin simturile trupului pline de puterile de sesizare ale sufletului. Dar unitatea deplina a lucrarii lor si extinderea sesizarii realitatilor spirituale pana la Dumnezeu, prin mijlocirea lucrarii simturilor trupesti, se realizeaza prin Duhul Sfant. Asa au vazut apostolii lumina dumnezeiasca pe Tabor, chiar prin simtul vazului trupului plin de puterea Duhului Sfant. -Parintele Dumitru Staniloae]

99. Cel ce se linisteste este dator mai intai sa aiba ca temelie aceste cinci virtuti pe care sa ridice cladirea lucrarilor sale : tacerea, infranarea, privegherea, smerenia si rabdarea. Iar ca lucrari bine placute lui Dumnezeu trebuie sa le aiba pe acestea trei : cantarea, rugaciunea si citirea ; si lucrul mainilor, daca este neputincios (la cele dintai). Caci virtutile pomenite, nu numai ca le cuprind pe toate, ci se si sustin una pe alta. El trebuie sa se indeletniceasca de dimineata cu pomenirea lui Dumnezeu, prin rugaciune, si cu linistirea inimii. In ceasul dintai sa se roage cu dinadinsul ; intr-al doilea sa citeasca ; intr-al treilea, sa cante ; intr-al patrulea, sa se roage ; intr-al cincilea sa citeasca ; intr-al saselea, sa cante ; intr-al saptelea, sa se roage ; intr-al optulea, sa citeasca ; intr-al noualea, sa cante ; intr-al zecelea, sa manance ; intr-al un sprezecelea, sa doarma daca are trebuinta ; intr-al doisprezecelea, sa cante cele de seara. Si asa strabatand bine stadia zilei, va placea lui Dumnezeu.

[Ceasul intai e ora 6 dimineata. Se cere o repetare de trei ori a rugaciunii, a citirii, a cantarii. La 4 d.a. monahul are sa manance, la 5 d.a sa doarma, la 6 d.a. sa faca rugaciunile de seara. Acesta trebuie sa fie pentru calugar programul zilnic. -Parintele Dumitru Staniloae]

100. El trebuie sa culeaga ca o albina din toate virtutile cele ce sunt mai de folos. Si asa, impartasindu-se din toate cate putin, sa faca marea imbinare a lucrarilor poruncilor, din care se castiga mierea intelepciunii spre in-veselirea sufletelor.

101. Iar daca vrei sa strabati si vremea noptii mai usor, asculta : Privegherea noptii e de trei feluri: pentru incepatori, pentru mijlocii si pentru cei desavarsiti. incepatorii sa doarma jumatate de noapte si jumatate sa privegheze, fie de seara pana la miezul noptii, fie de la miezul noptii pana dimineata ; cei de la mijloc sa privegheze de cu seara un ceas sau doua, apoi sa doarma patru ceasuri si apoi sa se scoale la utrenie si sa se roage sase ceasuri pana dimineata ; pe urma sa cante ceasul intai si sa sada si sa se linisteasca, cum s-a spus mai inainte ; apoi fie sa pazeasca randuiala lucrarilor dupa ceasuri, fie sa tina intr-o urmare necontenita rugaciunea, dupa deprinderea fiecaruia. Iar cei desavarsiti sa stea toata noaptea in picioare si sa privegheze.

[Aici se da pravila de noapte. Ea e diferita pentru incepatori, pentru cei de la mijlocul drumului spre desavarsire si pentru cei desavarsiti. incepatorii trebuie sa privegheze de la ora 6 pana la 12 noaptea, sau invers, de la miezul noptii pana dimineata. Cei de la mijloc au sa privegheze de la 6 pana la 7-8 seara, apoi sa doarma pana la miezul noptii (la utrenie), apoi sa privegheze toata noaptea. Cei desavarsiti au sa privegheze toata noaptea in picioare intr-o rugaciune neincetata.-Parintele Dumitru Staniloae]

102. Iata spunem si despre mancare, ca ajunge o litra de paine celui ce se nevoieste pentru linistire, iar vin sa bea doua pahare din cel neamestecat si apa trei pahare. Sa se hraneasca din cele ce se gasesc. Sa nu umble dupa cele ce le cauta pofta, ci sa se foloseasca cu infranare de cele ce le randuieste purtarea de grija a lui Dumnezeu. Dar invatatura cea mai buna si mai scurta, pentru cei ce vor sa vietuiasca cu luare aminte, este sa pazeasca cele trei virtuti mai cuprinzatoare : postul, privegherea si rugaciunea, intarind cu cea mai mare putere pe cea din urma, care este reazimul tuturor.

103. Linistirea (isihia) are trebuinta inainte de toate de credinta, de rabdare si de dragostea din toata inima, de tarie, de putere si de nadejde. Ca cel ce crede, chiar daca nu va dobandi aici ceea ce cauta, poate din negrija, sau din alta pricina, in ceasul iesirii este cu neputinta sa nu se umple de rodul credintii si al nevointei si sa nu vada slobozirea, care este Iisus Hristos, rascumpararea si*man-tuirea sufletelor, Cuvantul Dumnezeu-Omul. [Iisus este eliberarea, caci El este liber si izvorul din care emana toata puterea libertatii, sau a puterii asupra patimilor inrobitoare.-Parintele Dumitru Staniloae] Iar cel ce nu crede se va osandi cu siguranta in ceasul iesirii. Ba s-a si osandit, zice Domnul (Ioan III, 18). Caci cel ce slujeste placerilor si cauta slava de la oameni si nu pe cea de la Dumnezeu (Ioan V, 45) este necredincios, zice. Chiar daca pare, dupa cuvant, credincios, unul ca acesta s-a amagit pe sine, fara sa bage de seama. Acesta va auzi atunci : "Fiindca nu M-ai luat pe Mine in inima ta si M-ai aruncat inapoi la spatele tau, te voi lepada si Eu" (Iez. V, 11). Credinciosul trebuie sa fie cu buna nadejde si sa creada in adevarul lui Dumnezeu marturisit in toate Scripturile, dar sa-si marturiseasca neputinta sa ca sa nu-si primeasca osanda indoita si de neocolit.

104. Nimic nu face asa de mult inima zdrobita si sufletul smerit, ca singuratatea intru cunostinta si tacerea despre toate. [Singuratatea ii deprima pe multi. Li se pare ca nu au nici un ajutor, nici o atentie de la nimeni. Pe nevoitori ii face sa se simta cu inima zdrobita. Simt mai accentuat ca nu sunt prin ei insisi si nu au viata adevarata prin ei insisi. ii face sa nu se mai increada in ei insisi. Ajung la adevarata constiinta a ceea ce sunt prin ei insisi, la constiinta unita totdeauna cu smerenia.-Parintele Dumitru Staniloae] Si nimic nu pagubeste asa de mult starea de linistire si nu rapeste puterea ei dumnezeiasca ca aceste sase patimi cuprinzatoare : indrazneala, lacomia pantecelui, vorba multa, imprastierea, infumurarea si doamna patimilor, care e parerea de sine. Cel ce s-a deprins de buna voie in chip deplin cu ele, se intuneca tot mai mult pe masura ce sporeste in ele si se face nesimtitor. Daca se ridica iarasi, punand un nou inceput cu credinta si cu ravna, va dobandi iarasi ceea ce cauta, mai ales daca se umileste si cauta. Dar daca stapaneste in el, prin nepasare, una din cele pomenite mai sus, atunci toate celelalte rele, navalind impreuna cu necredinta pierzatoare, ii fac sufletul pustiu, ca pe o alta cetate a Babilonului, ajungand stapanit de tulburarile si zapacelile dracilor (Isaia XIII, 21). Astfel cele din urma se fac mai rele ca cele dintai (Matei XII, 45), si unul ca acesta ajunge un dusman furios si un piris al celor ce se indeletnicesc cu linistirea, ascutindu-si pururea limba impotriva lor, ca pe o sabie taioasa si cu doua guri. [Avem poate aci o aluzie la atacurile lui Varlaam impotriva isihastilor.-Parintele Dumitru Staniloae]

105. Apele patimilor, din care creste marea tulbure si amestecata, care se revarsa peste sufletul ce vrea sa se linisteasca, nu pot fi trecute altfel decat in corabia usoara a neagonisirii si a infranarii atotcuprinzatoare. Caci din neinfranare si din iubirea de materie izvorasc torentele patimilor, care se revarsa peste pamantul inimii si aduc in ea toata putreziciunea si materia gandurilor, pricinuind zapaceala mintii, tulburare cugetarii si greutate trupului, si descurajind, intunecand si amortind sufletul si inima si scotandu-le din deprinderea si simtirea lor cea dupa fire.

106. Nimic nu face sufletul celor ce se sarguiesc, asa de molesit, de descurajat si de fara minte, ca iubirea de sine, maica patimilor. Caci cand unul din acestia pretuieste mai mult odihna trupului decat ostenelile pentru virtute si socoteste ca o cunostinta folositoare sa nu se osteneasca de buna voie cu lucrarea, ci sa se indeletniceasca mai bine cu poruncile usoare care aduc sudori putine, atunci dusmanii nevazuti sadesc in suflet lipsa de curaj fata de lucrarea linistirii si din tare si nebiruit il fac slabanog in lucrare.

[Luarea aminte la sine, impreunata cu lupta impotriva patimilor de placere si a imprastierii gandurilor si cu tinerea continua a pomenirii lui Dumnezeu este un exercitiu care cere un mare efort si aduce o uriasa tarie de vointa celui ce le practica.-Parintele Dumitru Staniloae]

107. Nu este doctorie mai buna si mai de frunte celor ce se simt slabi fata de porunci si au vazut ca nu este usor sa lepede intunericul tulbure, ca ascultarea cu credinta si fara deosebire in toate. Caci aceasta este celor ce o beau un leac de viata datator, alcatuit din multe virtuti, si un cutit care curateste dintr-odata puroiul ranilor. Cel ce o alege dintre toate, ca sa o implineasca cu credinta si simplitate, a taiat dintr-odata toate patimile. Acesta nu numai ca a ajuns la liniste, ci a si dobandit-o intreaga prin ascultare, afland pe Hristos insusi, iar el facandu-se si numindu-se urmator si slujitor al Lui.

108. Fara lucrarea plansului si vietuirea in el, este cu neputinta sa rabde cineva arsita linistirii. [Linistirea este ca arsita, caci este lipsita de distractiile din afara. Dar la urma, dupa obisnuirea cu ea, devine dulce, caci se ajunge la descoperirea bunatatilor spirituale din unirea cu Dumnezeu] Dar cel ce plange si cugeta la lucrurile infricosatoare dinainte de moarte si de dupa moarte, inainte de a veni, va avea si rabdare si smerenie, cele doua temelii ale linistii. Iar cel ce se indeletniceste cu linistirea, fara cele pomenite mai sus, are ca insotitoare totdeauna lipsa de curaj a sufletului si parerea de sine. Iar din acestea se inmultesc robirile si ratacirile care ne imping spre molesire. De aici vine neinfranarea, fiica nepasarii, care face trupul molesit si slab, iar mintea intunecata si intelenita. Atunci se ascunde si Iisus, locul mintii fiind ocupat de multime de chipuri si ganduri.

109. Felul cunostintei de acum sau din viitor nu-l pot gusta toti cu simtirea. Caci il simt numai aceia care se lipsesc de slava si de dragoste, aici sau acolo. El este ca un zbir infricosator, care chinuieste in multe chipuri pe cei vinovati, si-si arata pururea ravna sau mustrarea, dezvaluind-o cu urgie ca pe o sabie cumplita. Iar asa numita ravna, sau manie cereasca se misca intreit: spre cele potrivnice, spre fire si spre suflet, fiind miscata de constiinta ; ea ne porunceste sa o repezim spre vrajmasi ca pe o sabie manioasa, facandu-ne sa ne otaram. Daca biruie, supunand pe cele doua unuia (sufletului), se preface in barbatie, indreptandu-se spre Dumnezeu. [Ravna sau mania naturala o pornim ca pe o sabie impotriva pornirilor naturale sau pacatoase ale trupului si ale sufletului. Cu ajutorul ei izbutim adeseori sa le eliberam pe acestea de asemenea porniri. Aceasta echivaleaza cu supunerea lor lui Dumnezeu. In acest caz ravna se indreapta spre Dumnezeu, pentru a-I sluji Lui. Dar daca nu va birui si sufletul va ramane supus trupului (firii) si pacatului, ravna sau mania s-a prefacut intr-un chin nemilos sufletului, caci s-a prefacut in ajutatoare a patimilor impotriva sufletului, care nu se simte bine in aceasta robie.-Parintele Dumitru Staniloae] Dar daca sufletul se va supune celor doua, adica pacatului si trupului, i se face la sfarsit un chip nemilos, caci s-a facut rob de buna voie celor potrivnice. De aci inainte savarseste cele de rusine. Caci pierzand starea virtuoasa a cazut, despartindu-se de Dumnezeu.

110. Dintre toate patimile, doua sunt mai grele : curvia si trandavia, care zapacesc si slabanogesc amaratul suflet, fiind in atarnare una de alta si intocmai ca o pereche. Ele sunt greu de combatut si cu neputinta de biruit, neputand fi infrante cu desavarsire de catre noi. Una creste mai mult in partea poftitoare, dar cuprinde prin fire, fara deosebire, materia amandurora, a sufletului si a trupului ; caci placerea ei e amestecata intreaga in toate madularele. Cealalta, stapanind la inceput cugetarea, cuprinde ca o iedera tot sufletul si trupul, facand firea lenesa, slabanoaga si lasatoare. Ele nu pot fi scoase si biruite cu desavarsire, inainte de nepatimirea fericita, cand sufletul primeste puterea de la Duhul Sfant in rugaciune, care-i da slobozire, putere si pace adanca in inima, facandu-l sa se veseleasca prin linistire. [Cele mai grele patimi sunt desfranarea si trandavia. De ele se elibereaza fiinta noastra numai cu ajutorul lui Dumnezeu, obtinut prin pomenirea neincetata a Lui, sau prin rugaciune continua. Caci unde este aceasta rugaciune este Duhul Sfant. Numai aceasta rugaciune, facuta cu puterea Duhului Sfant, aduce nepatimirea, sau libertatea si linistirea.-Parintele Dumitru Staniloae] Deci, curvia este incepatura, imparateasa, stapana si placerea care cuprinde toate placerile, avand ca soata trandavia, care poarta ca o caruta greu de biruit pe capeteniile lui satan. Prin ele au intrat prilejurile patimilor in viata amaritilor de noi.

111. Inceputul rugaciunii mintii este lucrarea, apoi puterea curatitoare a Duhului si slujba sfanta cea de taina a mintii, precum inceputul linistirii este iesirea din lucruri si din griji ; mijlocul este puterea luminatoare ; iar sfarsitul este extazul (iesirea mintii) si rapirea mintii la Dumnezeu.

[Sfantul Grigorie Sinaitul vede si in rugaciunea mintii trei stadii: inceputul e sfanta slujba adusa lui Dumnezeu, ca lucrare curatitoare; in ea nu e nici o despartire intre efortul omului si puterea curatitoare a Duhului. Stadiul al doilea consta din luminarea mintii; iar al treilea, din extazul sau iesirea mintii din ea spre Dumnezeu. Se aplica aici la rugaciunea mintii in inima cele trei trepte ale urcusului areopagitic, dar treapta desavarsirii e identificata aci cu rapirea, sau cu extazul, care nu e decat unirea deplina a mintii cu Dumnezeu. Acest al treilea stadiu e ca un fel de moment al jertfei de sine si de inaltare la Dumnezeu, cum se intampla cu Hristos in Liturghie, dar si cu noi impreuna cu Bl. Astfel urcusul duhovnicesc al sufletului cu cele trei stadii ale lui: purificarea de grijile lumii, iluminarea si unirea cu Dumnezeu, corespunde cu cele trei faze identice ale Liturghiei: despartirea de grija cea lumeasca prin intrarea in biserica, luminarea prin citirile biblice si extazul prin jertfirea noastra impreuna cu Hristos.-Parintele Dumitru Staniloae]

112. Ierurgia (slujba sfanta) duhovniceasca, inainte de bucuria viitoare mai presus de minte, este lucrarea mintii care jertfeste tainic si se impartaseste din Mielul lui Dumnezeu in altarul sufletului. Iar a manca Mielul lui Dumnezeu in altarul intelegator al sufletului, inseamna nu numai a-L intelege sau a ne impartasi de El, ci si a ne face ca Mielul, luand chipul Lui in viitor. Caci aici luam ratiunile, dar acolo nadajduim sa luam insasi realitatile tainelor.

[Preocuparea sfantului Grigorie se restrange aici la momentul al treilea: al jertfei. Avand in vedere acest scop final al jertfei, sau al extazului, tot urcusul duhovnicesc poate fi numit o ierurgie (o slujba sfanta), sau o Liturghie. Caci culmineaza si ca nu numai intr-o jertfa a celui ce ajunge la extazul rugaciunii, ci si a Mielului, de Care se impartaseste acesta. Caci numai din puterea jertfei sau deplinei daruiri a Mielului catre Tatal se poate jertfi si mintea celui ce se roaga, uitand de sine, in plecarea spre Dumnezeu si in unirea cu El. Propriu-zis unirea mintii cu Dumnezeu in acest extaz sau in aceasta jertfire a sa este si o unire cu Hristos, Care se jertfeste. Mintea este in acelasi timp nu numai jertfa, ci si altar, ca locul cel mai inalt al sufletului, dar si jertfitor, ca una ce reprezinta subiectul uman ce se aduce ca jertfa. Mintea jertfeste Mielul impreuna cu sine, sau Mielul jertfeste mintea impreuna cu Sine, pentru ca unirea dintre cele doua e asa de mare, ca lucrarile lor sunt intiparite una in alta, iar subiectele se acopera. Mielul este in minte, mintea este in Mielul Hristos. Mintea il mananca apoi, nu numai intrucat II intelege, ci si intrucat II asimileaza, facandu-se ca El, una cu El, fara confundare. Dar unirea de aici e numai un chip al unirii depline eshatologice, avand in ea dinamismul care ne duce spre aceea. Aici ne insusim oarecum numai ratiunile Lui, totusi in aceste ratiuni (incorporate rezumativ in chipurile painii si vinului), nu sunt numai idei despre El, ci energii in care e prezent El insusi. -Parintele Dumitru Staniloae]

113. Rugaciunea este la incepatori ca un foc al veseliei, izbucnind din inima; la cei desavarsiti, ca o lumina lucratoare bine mirositoare. Sau iarasi, rugaciunea este propovaduirea apostolilor, lucrarea credintei, mai bine zis credinta nemijlocita, ipostasul celor nadajduite, dragoste lucratoare, miscare ingereasca, puterea celor netrupesti, fapta si veselia lor, Evanghelia lui Dumnezeu. incredintarea inimii, nadejdea de mantuire, semn de curatie, simbol al sfinteniei, cunostinta a lui Dumnezeu, aratarea Botezului, baia curatiei, arvuna Duhului Sfant, bucuria lui Iisus, veselia sufletului, mila lui Dumnezeu, semn al impacarii, pecetea lui Hristos, raza soarelui mintii, luceafar al inimilor, intarirea crestinismului, aratarea impacarii lui Dumnezeu, har al lui Dumnezeu, intelepciunea lui Dumnezeu, mai bine zis incepatura intelepciunii de sine a lui Dumnezeu, aratarea lui Dumnezeu, lucru al pustnicilor, petrecerea sihastrilor (isihastilor), prilej de linistire, dovada vietuirii ingeresti. Si la ce sa le mai spunem pe toate ? Rugaciunea este Dumnezeu, care lucreaza toate in toti, deoarece una singura este lucrarea, a Tatalui, a Fiului si a Sfantului Duh, care lucreaza toate in Hristos Iisus.

[In rugaciunea Bisericii dreptcredincioase se cuprinde, in starea de foc curatitor si de lumina si ca o prezenta a mirelui Hristos, tot continutul fructificat si lucrator al propovaduirii apostolice; ea e credinta nemijlocita aratata in trairea ei, nu exprimata teoretic, sau mijlocit; in rugaciune cele marturisite sunt traite, cele nadajduite sunt prezente in ipostasul lor, in realitatea lor consistenta. Rugaciunea e miscarea curata a mintii spre Dumnezeu, asemenea celei a ingerilor; rugaciunea bineves-teste in mod fierbinte si cu putere lucratoare Evanghelia lui Hristos; ea e cunostinta din experienta a puterii lui Dumnezeu si a faptelor mantui-toare mereu active ale lui Hristos. In rugaciune se arata rodul Botezului. Ea e aratarea lui Dumnezeu in putere. Ea e Dumnezeu insusi in lucrarea Lui in suflete -Parintele Dumitru Staniloae ]

114. Daca n-ar fi luat Moise toiagul puterii de la Dumnezeu, nu s-ar fi facut el insusi dumnezeu lui Faraon, ca sa-l bata pe el si Egiptul. La fel, daca mintea n-ar primi in mana puterea rugaciunii, ar fi cu neputinta sa zdrobeasca pacatul si puterile potrivnice.

115. Cei ce zic sau fac ceva fara smerenie se aseamana celor ce cladesc iarna, sau fara caramizi. Iar pe aceasta foarte putini o afla si o cunosc prin cercare si prin cunostinta. Cei ce indruga despre ea cuvinte, sunt asemenea celor ce vor sa masoare adancul fara fund [Abisul lui Dumnezeu se traieste in smerenie, care este ea insati prin aceasta un abis, o privire in abisul dumnezeiesc, cu ajutorul lui Dumnezeu, prin bunavointa sau harul Lui, care s-a deschis omului, facandu-i, prin ceea ce vede si simte, capabil de smerenie. De aceea nu se poate masura nici Dumnezeu, nici smerenia, cum se masoara cunostinta teoretica despre Dumnezeu si cum incearca a masura cu masurile ei finite si pe Dumnezeu. Smerenia, traind abisul lui Dumnezeu, nu incearca sa defineasca pe Dumnezeu, cum incearca totdeauna cugetarea.-Parintele Dumitru Staniloae]. Noi insa, ca niste orbi, ajutandu-ne putin, in chip tineresc, si de inchipuire, vom zice despre aceasta mare lumina : smerenia nu este nici vorbire smerita si nu infatiseaza nici chip de smerenie ; cel smerit nu se forteaza sa cugete smerit, nici nu se dispretuieste pe sine smerindu-se, chiar daca acestea sunt prilejuri si chipuri ale smereniei, ca infatisari deosebite ale ei. Ea este har si dar de sus.

[Smerenia adevarata nu este produsul vointei de smerenie a credinciosului. Acesta poate arata cel mult chipuri de smerenie. Smerenia adevarata e darul lui Dumnezeu, e deschiderea lui Dumnezeu, celui ce se roaga, e relatie vie cu El. Numai prezenta deschisa a infinitatii lui Dumnezeu copleseste cu adevarat sufletul si-l face sa se smereasca cu adevarat, cum nu o poate face deplin niciodata numai prin eforturile proprii.-Parintele Dumitru Staniloae] Cum zic parintii, doua sunt semnele smereniei : sa te ai pe tine mai prejos de toti si sa pui in seama lui Dumnezeu ispravile tale. Cel dintai este inceputul, iar cel de al doilea sfarsitul. Ea vine in cei ce o cauta dupa ce cunosc si socotesc acestea trei in ei : ca sunt mai pacatosi decat toti, ca sunt mai rai decat toate fapturile, ca unii ce sunt contrari firii, si ca sunt mai de plans decat dracii, fiindca sunt slugi dracilor. Acestia se simt datori sa zica : de unde stiu eu intocmai pacatele oamenilor, ce fel si cate sunt ? De unde stiu eu ca aceia intrec sau ajung pacatele mele ? Si din pricina nestiintei, o, suflete, suntem mai jos decat toti oamenii, si sub picioarele lor, fiind pamant si cenusa (Facere XVIII, 27). Si cum nu sunt eu mai rau decat toate, odata ce toate fapturile se gasesc in starea cea dupa fire, precum au fost facute, iar eu, pentru faradelegile nemasurate, sunt intr-o stare potrivnica firii ? Cu adevarat si fiarele si dobitoacele sunt mai curate decat mine pacatosul si de aceea eu sunt dedesubtul tuturor, ca unul ce am cazut in iad inca inaintea mortii si acolo zac. Dar cine nu stie, din simtire, ca pacatosul este mai rau si decat dracii, ca rob si ca supus al lor, inchis inca de aici impreuna cu ei in intuneric ? Cu adevarat, cel stapanit de draci este mai rau decat aceia. De aceea umpli adancul impreuna cu ei, nenorocitule ! Iar daca salasluiesti in iad si in adancul fara fund, impreuna cu ei, inca inainte de moarte, de ce te amagesti nebuneste sa te numesti pe tine drept, dupa ce te-ai facut pacatos si spurcat si demon prin faptele tale cele rele ? Vai de ratacirea si de amagirea ta, cinstitorule al demonilor, ciine necurat, aruncat pentru acestea in foc si in intuneric !

116. Puterea rugaciunii mintale, curate si ingeresti este, dupa cuvantatorii de Dumnezeu, intelepciune miscata de Sfantul Duh. Semnul ei este ca mintea sa se priveasca, in vremea rugaciunii, cu totul fara chip si sa nu se vada nici pe sine, nici altceva intru grosime, ci sa se opreasca adeseori si simturile sub lumina ei. Caci mintea se face atunci nemateriala si luminoasa, lipindu-se de Dumnezeu intr-un chip negrait, ca sa fie un singur Duh cu El (1 Cor. VII, 17).

[ Aceasta e lumina pe care spuneau isihastii ca o vad in vremea rugaciunii mintii. Sfantul Grigorie Sinaitul afirma ca ea inseamna in acelasi timp lipsa oricarui chip. Nici Dumnezeu nu e vazut ca chip, nici mintea nu primeste un "chip", cum primeste de la lucruri, sau de la gandurile marginite (un chip intelectual sau moral marginit). Mintea a devenit o lumina fara margini, sau si-a regasit caracterul indefinit, pentru ca s-a unit cu lumina nemarginita a lui Dumnezeu. Coincidenta paradoxala intre lumina si lipsa de chip consta si in faptul ca mintea se traieste acum ca subiect pur si indefinibil, dar tocmai prin aceasta se cunoaste acum ca ceea ce este cu adevarat, nestramtorata obiectual. Iar la starea aceasta a putut reveni pentru ca s-a intalnit cu Dumnezeu in calitatea Lui de Subiect pur si indefinibil, model si izvor de putere al calitatii mintii, de a fi un astfel de subiect. Mintea devine, asa zicand, coextensiva si cointensiva cu Dumnezeu, dar din harul Lui. Cele doua subiecte sunt unite in iubire atat de mult ca nu mai cunosc nici o separatie intre ele. Dar mintea traindu-se astfel, se traieste unita cu El intr-o suprema evidenta.-Parintele Dumitru Staniloae]

117. Sunt sapte unelte deosebite care duc si calauzesc la smerenia daruita de Dumnezeu. Ele se sustin si se nasc una pe alta. Acestea sunt : tacerea, smerita cugetare, vorbirea smerita, purtarea smerita, ocararea de sine, zdrobirea inimii, ramanerea totdeauna la urma. Tacerea intru cunostinta naste smerita cugetare. Iar din smerita cugetare se nasc cele trei infatisari ale smereniei : grairea cu smerenie, purtarea smerita si ocararea de sine. Aceste trei infatisari nasc zdrobirea inimii, care vine din ingaduirea de sus a ispitelor, pe care parintii o numesc si pedepsire cu bun rost (din iconomie) si smerire de la draci. Iar zdrobirea inimii face cu usurinta sufletul sa se simta, cu lucrul, mai prejos de toti si in urma tuturor si stapanit de toti. Aceste doua chipuri din urma aduc smerenia desavarsita si daruita de Dumnezeu, care este puterea pe care o numesc (parintii) desavarsirea tuturor virtutilor. Ea pune ispravile in seama lui Dumnezeu. Deci inainte de toate este tacerea, din care se naste smerita cugetare, iar aceasta naste cele trei infatisari ale smereniei. Cele trei infatisari nasc apoi chipul cel unul al ei, sau zdrobirea inimii. Iar acest chip al smereniei naste pe al saptelea, care e dedesubtul tuturor celor ale primei smerenii. Pe el il numesc (parintii) si smerenia din icono-mie. Iar smerenia din iconomie aduce smerenia daruita de Dumnezeu, pe cea desavarsita, necautata si adevarata. Cea dintai (zdrobirea inimii) se naste cand omul e parasit si biruit, zdrobit si stapanit de toata patima, incat, invins cu gandul si cu duhul, nu mai afla nici un ajutor de la fapte sau de la Dumnezeu, sau peste tot de la cineva, in asa masura ca putin ii mai trebuie sa ajunga la deznadejde. De nu va fi smerit cineva astfel in toate, nu se va putea frange pe sine si socoti mai prejos de toti si sluga tuturor si mai rau chiar decat dracii, ca unul ce e asuprit si biruit de ei. Aceasta este smerenia adusa de purtarea de grija a lui Dumnezeu din iconomie. Prin ea se da a doua si cea mai inalta smerenie de la Dumnezeu, care este puterea dumnezeiasca ce lucreaza si face toate. Prin aceasta se vede pe sine totdeauna instrumentul ei si prin ea lucreaza cele minunate ale lui Dumnezeu.

118. Este cu neputinta de aflat in vremea noastra vedere duhovniceasca a luminii ipostatice, minte fara naluciri si fara imprastiere, lucrare adevarata a rugaciunii, izvorand pururea din mijlocul inimii, inviere si intindere a sufletului, uimire dumnezeiasca si plecare in zbor din toate cele de aici, extaz deplin al intelegerii din simturi intru Duhul, rapirea mintii din puterile sale, miscare ingereasca a sufletului, indreptata si calauzita de Dumnezeu spre nemarginire si inaltime. Pentru ca astazi imparatesc in noi cu silnicie patimile, pentru multimea ispitelor. Mintea petrece in cele mai usoare, iar pe acestea si le naluceste inainte de vreme. in felul acesta, pierzand si putina putere data ei de Dumnezeu, se face moarta in toate privintele. De aceea, folosindu-se de multa dreapta socoteala, nu trebuie sa caute cele ale vremii, inainte de vreme, nici sa arunce cele din mina si sa naluceasca altele. Caci mintea tinde prin fire sa alcatuiasca cu usurinta naluciri, cu privire la cele spuse mai inainte si sa faureasca plasmuiri despre cele la care n-a ajuns. De aceea nu mica este temerea, ca unul ca acesta sa se lipseasca si de cele ce i s-au dat si sa-si piarda adesea mintea, lasan-du-se amagit si facandu-se un fauritor de naluci si nu un isihast (un traitor al linistii). [Aluzie la unii care isi inchipuiau ca vad chipuri si o lumina asemenea celei materiale in timpul rugaciunii mintii, fiind influientati de masaliani sau bogomili (Jean Meyendortff, A Study ot Gregory Palamas, p. 35. Vezi si Viata lui Maxim Cavsocalivitul, scrisa de Nifon, in Ana-lecta Bollandiana, nr. cit. p. 50). Lumina de care vorbeau isihastii era fara chip si nemateriala, cum spune sfantul Grigorie Sinaitul in cap. 116 si chiar in acest cap. (118). Desi o numeste lumina ipostatica, el intelege prin ea evidenta intensa ce iradiaza din Persoana lui Hristos. Cei ce isi nalucesc asemenea lumini materiale sunt stapaniti de patimi-Parintele Dumitru Staniloae]

119. Nu numai credinta, ci si rugaciunea care se lucreaza si lucreaza este har. Caci ea face aratata credinta adevarata, care are in sine vietuirea lui Iisus si care lucreaza si e lucrata prin dragoste in Duh. [Rugaciunea aceasta e si lucrata de om, dar si lucreaza ca putere a Duhului, nefiind produsa numai de om. Ca una ce lucreaza are si o mare eficacitate transformatoare asupra sufletului. E ceva analog cu credinta cu care sta in stransa legatura. ] Deci cel ce nu are dragoste lucratoare in sine, are o credinta potrivnica, moarta si fara viata. Dar nici nu poate fi numit credincios cu adevarat cel ce crede numai cu cuvantul simplu si nu-si arata credinta lucratoare prin porunci, sau in Duhul. Drept aceea trebuie sa o arate descoperita in sporirea prin fapte, sau lucrand si luminand in lumina faptelor. Caci zice apostolul: "Arata-mi credinta ta din faptele tale si eu iti voi arata faptele mele din credinta mea" (Iacob II, 18). El arata aci ca credinta harului se vede din faptele poruncilor, precum poruncile se lucreaza si lumineaza prin credinta din har. Caci credinta este radacina poruncilor, mai bine zis izvorul care le uda spre crestere. Ea se imparte in doua, in marturisire si har, chiar daca e prin fire neimpartita. [Marturisirea e a credinciosului, iar harul al lui Dumnezeu. Amandoua formeaza credinta. Din amandoua izvorasc faptele. De aceea in fapte se arata lumina credintei, sau a harului si a marturisirii, a puterii lui Dumnezeu si a omului restabilit prin har in propria lui putere.]

120. Scara mica si mare si scurta a celor de sub ascultare are cinci trepte care duc spre desavarsire. Cea dintai este lepadarea, a doua supunerea, a treia ascultarea, a patra smerenia, a cincea dragostea care este Dumnezeu. Lepadarea ridica din iad pe cel ce zace acolo si slobozeste pe cel robit de cele materiale. Supunerea a aflat pe Hristos si slujeste Lui, cum zice El insusi : -"Cel ce-Mi slujeste Mie, imi urmeaza Mie, si unde sunt Eu, acolo va fi si slujitorul Meu" (Ioan XII, 26). Dar unde este Hristos ? Sezand de-a dreapta Tatalui (Rom. VIII, 34). Prin urmare acolo trebuie sa fie si slujitorul, unde este Cel slujit, punandu-si piciorul ca sa urce, sau urcand impreuna cu modurile lui Hristos inainte de a ajunge acolo.

[A urca "impreuna cu modurile lui Hristos" inseamna a urca impreuna cu modurile in care a realizat El in concret virtutile. Caci virtutile sunt, dupa sfantul Maxim Marturisitorul, modurile de actualizare a ratiunilor firii umane. Adica cel ce vrea sa ajunga la Tatal, unde este Hristos, trebuie sa treaca prin ascultare, smerenie, blandete, moarte (jertfa), inviere si inaltare impreuna cu El. Numai asa se poate ajunge la treapta suprema a indumnezeirii si a slavei.-Parintele Dumitru Staniloae] Iar ascultarea lucratoare prin porunci intocmeste scara din felurite virtuti si le asaza pe acestea in suflet, ca pe niste trepte (Ps. LXXXIII, 6). De pe aceasta luandu-l pe unul ca acesta smerenia, care inalta, il duce sus la cer, predandu-l iubirii, imparateasa virtutilor [Toate virtutile sunt ca treptele unei scari spre cer, spre indum-nezeire. Dar smerenia e dincolo de continuitatea formata de ele. Ea e un act de transcendere a ceea ce poate realiza firea. Un act produs cu firea de harul lui Dumnezeu, dupa ce aceasta a urcat pana unde a putut ea. In smerenie nu mai e nici un efort al omului. Ea e dumnezeiasca. Ea e cea mai mare (virtute), sau dincolo de marimile omenesti. -Parintele Dumitru Staniloae] si infatisandu-l inaintea lui Hristos. Astfel, cel ce se supune cu adevarat ajunge la cer cu usurinta prin scara cea scurta.

121. O cale mai scurta spre imparatiile de sus, prin scara cea mica a virtutilor, nu este decat omorarea celor cinci patimi ce se impotrivesc ascultarii, adica omorarea neascultarii, a impotrivirii in cuvant, a vointii de a-si placea lui insusi, a indreptatirii de sine si a parerii stri-cacioase de sine. Caci acestea sunt madulare si parti ale dracului razvratit care inghite pe cei mincinosi dintre ascultatori si-i trimite balaurului din adanc. Neascultarea este gura iadului, impotrivirea in cuvant este limba lui, subtire ca o sabie ; placerea de sine sunt dintii lui ascutiti pe tocila ; indreptatirea de sine este pieptul lui ; iar parerea de sine, care trimite in iad, este duhnirea pantecelui lui a toate miscator.

[ Sunt de remarcat legaturile interioare ce le afla sfantul Grigorie Sinaitul intre patimi si treptele iadului, ca o scara inversa a virtutilor ce duc la cer. Neascultarea e gura iadului, pentru ca de la ea incepe iadul ruperii legaturii omului cu Dumnezeu si cu semenii, sau iadul insingurarii. Contrazicerea in cuvant e limba subtire, inventiva, rafinata in gasirea motivelor de contrazicere si de cearta; cel ce se indreptateste el insusi pe sine, isi umfla pieptul de mandrie etc. Treptele iadului sunt incorporate in madularele subiectului de capetenie al demonilor. El insusi incorporeaza tot iadul. Propriu-zis n-ar fi iad daca n-ar fi el. El sufla rautatea lui in tot cuprinsul iadului. Raul iradiaza in primul rand din centrele personale ale demonilor si apoi si ale oamenilor rai. Toata aceasta tisnire a raului din ei constituie iadul. Iadul are astfel un caracter personal.-Parintele Dumitru Staniloae] Cel ce biruie pe cea dintai, prin ascultare, le-a taiat pe celelalte dintr-odata si urca degraba la ceruri printr-o singura treapta. Lucru cu adevarat minunat si dintre cele mai negraite si mai neintelese este ca Domnul ne-a daruit prin iubirea Sa de oameni ca, printr-o singura virtute, adica prin ascultare, sa urcam inainte de vreme la ceruri, precum printr-o singura neascultare am coborat sau coboram la iad.

122. Omul este numit o alta lume, indoita si noua, dupa dumnezeiescul apostol care zice : "Daca este cineva in Hristos, este zidire noua"- (2 Cor. V, 17). De fapt omul se face prin virtute si se numeste si cer si pamant si toate cate este lumea. Pentru el este tot cuvantul si toata taina, cum zice Teologul. [Noua ni se adreseaza tot cuvantul. Dumnezeu n-ar vorbi prin lume si prin Revelatie daca n-ar fi omul. Dumnezeu Cuvantul nu S-ar fi intrupat, luand trup omenesc, daca n-ar fi fost omul. Pentru noi e taina faptului ca Dumnezeu vorbeste cu creatura si tot pentru noi e taina indumnezeirii acesteia. Fara noi, Dumnezeu ar ramane un abis de taina nerevelata. Tainele dumnezeiesti se fac cunoscute prin cuvant pentru noi.-Parintele Dumitru Staniloae] Deoarece lupta noastra nu este impotriva sangelui si a trupului, ci impotriva incepatoriilor, a stapaniilor intunericului veacului acestuia, a duhurilor rautatii in cele ceresti, a stapanitorului vazduhului (Efes. II, 2 ; VI, 12), cum zice apostolul, e potrivit ca cei ce ne razboiesc puterile noastre sufletesti intru ascuns sa fie vazuti ca o alta lume mare a firii. Caci cele trei capetenii care se impotrivesc celor ce se nevoiesc se razboiesc impotriva celor trei parti ale omului. Fiecare este razboit de ele din partea din care lucreaza si inainteaza. Balaurul, capetenia adancului, se ridica cu razboi impotriva celor ce au luarea aminte din inima, ca unul ce-si are puterea indreptata spre pofta de la brau si de la buric. El ascute impotriva lor, prin uriasul uitarii placute, puterile arzatoare ale sagetilor aprinse (Efes. VI, 10) ; si avand pofta din om ca o alta mare si ca un alt adanc, patrunde si se taraste in ea, o tulbura si o umple de zoaie, facand-o sa fiarba (Iov XLI, 29). [Aici se afirma, contrar acuzei ca isihastii socoteau ca locul inimii este in buric si trebuie sa-si indrepte privirea spre el, ca acolo este centrul poftei. Vasile de la Poiana Marului va respinge si el aceste acuze rau voitoare in Cuvant inainte la scrierile sfantului Grigorie Sinaitul si Filotei Sinaitul. Ceea ce se spune aici despre balaurul care arunca torente de placeri in marea poftei exprima in termeni de spiritualitate teme din pictura bizantina a iadului (in pridvorul bisericii ortodoxe). Adancului si mocirlei poftei iadului ii corespunde abisul nesaturat al poftei, iar acestuia ii corespunde balaurul care varsa torente de apa mocirloasa in pofta. Maniei sau iutimii ii corespunde stapanitorul lumii acesteia pa-mantesti (deosebit de stapanitorul marii poftei), care injecteaza patimi de stapanire lumeasca in cei ce se lasa inrauriti de el, dar care pot sa-l biruiasca prin mania barbateasca intoarsa impotriva lui si a oricarei frici de el. ingerii, stand gata sa rasplateasca cu cununi pe cei ce lupta suferind de la cei ce se fac instrumentele acestui stapanitor, apar mai ales in icoanele mucenicilor. In sfarsit stapanitorul vazduhului isi trimite atacurile impotriva mintii ce se indeletniceste cu cunoasterea, indemnand-o la faurirea de idei contrare lui Dumnezeu, cu filosofii inalte, cu imaginatii, caci insesi momelele lor iau forma de ganduri "inalte" sau de naluciri luminoase in sensul material sau intelectual al cuvantului. El comanda duhurile intelectuale, ale vazduhului, ale pretinselor inaltimi, detasate de cele pamantesti. Astfel duhurile stapanesc sau vor sa stapaneasca marea, pa-mantul si vazduhul, sau pofta, iutimea si mintea. Mai sus de acolo nu pot ajunge, caci mai sus de acolo e cerul liber de toate acestea : cerul curatiei, al smereniei, al bunatatii si al adevaratei lumini sau cunoasteri dumnezeiesti, transcendente creatiunii care poate fi robita pacatului prin despartirea omului de Dumnezeu.] Apoi o aprinde spre impreunari si o inunda prin torente de placeri, dar nu o umple niciodata, fiind nesaturata. Iar stapanitorul lumii acesteia se impotriveste celor ce se indeletnicesc cu virtutea prin fapte, dand lupta impotriva iutimii. Pregatindu-si, prin uriasul lenii [Stapanitorul pamantului da lupta impotriva iutimii pentru a o castiga de partea lui, pentru a nu i se mai impotrivi. El o face aceasta aprinzand-o pentru puterea lumeasca, pentru apararea ei.-Parintele Dumitru Staniloae] si al nepasarii [Ideea despre cei trei uriasi: lenea, nepasarea, nestiinta, e luata de la Marcu Ascetul, Epistola catre Nicolae, Filoc. rom. I, p. 326. Dar aici se face o aplicare complexa a lucrarii acestor trei capetenii ale patimilor, aducandu-se in legatura cu cele trei puteri ale sufletului si cu cele trei parti ale creatiunii.-Parintele Dumitru Staniloae], toate farmecele patimilor, poarta razboi de gand cu iutimea ca si cu o alta lume, ca intr-un teatru sau loc de intrecere, biruind sau fiind biruit de cei ce lupta cu el pururea barbateste si pricinuindu-le cununi sau rusine inaintea ingerilor. El isi mana neincetat randurile lui de bataie impotriva noastra, razboindu-se cu noi. in sfarsit, stapanitorul vazduhului navaleste asupra celor a caror intelegere se indeletniceste cu vederea sau cu contemplatia, faurind naluciri, ca unul ce este aproape de latura rationala si intelegatoare, impreuna cu duhurile rautatii din vazduh. Prin uriasul nestiintei, tulbura cugetarea indreptata in sus, ca pe un alt cer rational si punand inaintea ei plasmuirile si nalucirile cetoase ale duhurilor, pe care le infatiseaza amagitor ca pe niste fulgere, trasnete, furtuni si bubuituri, vara spaima in ei. Deci fiecare se impotriveste alteia, razboindu-i prin una din cele trei parti ale sufletului. Si prin ceea ce poarta cineva razboi, prin aceea si castiga. [Asa cum demonii pot castiga cele trei puteri ale sufletului ca sa Ie slujeasca, desfigurandu-le, tot asa ei pot fi biruiti prin acestea trei, cand se mentin la intrebuintarea lor cea dupa fire, sau sunt readuse la aceasta stare prin har sau chiar intarindu-se prin biruinta -Parintele Dumitru Staniloae]

123. Fiind odinioara si ei minti si cazand din nema-terialitatea si subtirimea lor, a dobandit fiecare o oarecare grosime materiala, primind un trup potrivit cu rostul si cu lucrarea sa, de care este imbibat, lucrand prin el. Pierzand si ei ca si omul bucuria ingereasca si lipsin-du-se de desfatarea dumnezeiasca, patimesc si ei ca si noi voluptatea pamanteasca, ajunsi si ei oarecum materiali, prin deprinderile patimilor trupesti. Nu trebuie deci sa ne miram daca si sufletul nostru zidit dupa chipul lui Dumnezeu, rational si intelegator, s-a facut dobitocesc si nesimtitor si aproape fara minte, prin placerile de lucrurile materiale, nemaicunoscand pe Dumnezeu. Caci deprinderea preface firea si schimba lucrarea liberei alegeri. Astfel unele duhuri sunt materiale, greoaie, greu de potolit, manioase si razbunatoare, ca niste fiare manca-toare de trupuri, cu guri cascate spre placere si voluptate, ca niste ciini care ling sange si se hranesc cu putreziciuni ce duhnesc. Ele au drept locuinta si desfatare iubita trupurile groase si materiale. Altele sunt desf ranate si baloase, ca niste lipitori din mocirla poftei, ca niste broaste si serpi, preschimbandu-se uneori si in pesti si tarandu-se spre saratura placerii desfranate, care este bucuria lor. Plutind in oceanul bauturii ca unele ce sunt lunecoase prin fire si se bucura de umezeala placerilor nerationale, ridica in suflete pururea valuri de ganduri, de intinaciuni si de furtuni. Altele iarasi sunt usoare si subtiri, ca niste duhuri aeriene. Ele sufla in partea contemplativa a sufletului, aducand in ea vanturi puternice si naluciri. Uneori iau si chipuri de pasari sau de ingeri, ca sa amageasca sufletul. Deasemenea dau chip amintirilor despre unele persoane si lucruri cunoscute, prefacand si abatand toata vederea duhovniceasca mai ales in cei ce se lupta inca si nu au ajuns la curatie si la discernamantul duhovnicesc. Nu este lucru duhovnicesc al carui chip sa nu-l ia pe nebagate de seama prin nalucire. Caci si acestia se inarmeaza potrivit cu starea si cu masura sporirii celor atacati, aducand ratacire in loc de adevar si nalucire in loc de vedere si prin acestea salasluindu-se in suflete. Despre acestia marturiseste Scriptura cmd vorbeste despre fiarele campului, despre pasarile cerului si despre taratoarele pamantului (Osea II, 14). Prin acestea a aratat duhurile rautatii.

124. In cinci feluri se naste in noi rascoala patimilor si se starneste razboiul trupului impotriva sufletului. Uneori prin aceea ca trupul face o rea intrebuintare de fapturi (abuzeaza de ele) ; alteori prin aceea ca incearca sa lucreze cele contrare firii, ca fiind potrivite cu firea ; alteori iarasi e inarmat de draci impotriva sufletului, aflandu-se intr-o dulce prietenie cu aceia. Se intampla insa uneori ca. si trupul insusi prin sine se deda la neoranduieli, fiind strabatut de patimi. La urma tuturor, razboiul e starnit si din pizma dracilor, care au ingaduinta sa ni se impotriveasca pentru a ne smeri, cand nu au izbutit prin nici una din cele amintite.

125. Dar pricinile razboiului sunt cu deosebire trei si ele se nasc din toate si prin toate : deprinderea, reaua intrebuintare a lucrurilor si pizma si razboiul dracilor, in urma ingaduintei. Iar rascoala sau pofta trupului impotriva sufletului si a sufletului impotriva trupului (Galat. V, 17), infatiseaza acelasi chip in ce priveste lucrarea si deprinderea, fie ca e vorba de patimile trupului impotriva sufletului, fie ca e vorba de virtutile sufletului impotriva trupului. Iar uneori se lupta impotriva noastra cu cutezanta insusi vrajmasul, fara sa tie seama de nimic si fara nici o pricina, ca un nerusinat ce este. Deci, prietene, nu da lipitorii hamesite de sange putinta sa-ti suga vinele. De asculti acest sfat, nu va putea niciodata sa vomeze sange. Nici nu ceda sarpelui si balaurului pamant pana la saturare si vei calca cu usurinta peste trufia leului si a balaurului (Ps. XC, 17). Suspina pana ce, dezbracandu-te, te vei imbraca cu locuinta de sus (2 Cor. V, 2) si cu infatisarea Celui ce te-a facut pe tine dupa chipul lui Iisus Hristos (Colos. III, 10).

126. Cei ce s-au facut cu totul trup si au imbratisat iubirea de sine, robesc placerii si slavei desarte. in ei s-a inradacinat pizma. Caci topindu-se de invidie si privind cu amaraciune la faptele bune ale aproapelui, barfesc cele bune ca si cand ar fi rele si roade ale ratacirii. Ei nu primesc si nu cred nici cele ale Duhului si nu pot vedea sau cunoaste nici pe Dumnezeu, din pricina putinei lor credinte. Unii ca acestia, dupa orbirea si putina lor credinta, vor auzi acolo cu dreptate spunandu-li-se : -"Nu va stiu pe voi" (Matei XXV, 12). Credinciosul care intreaba trebuie sau sa creada, auzind cele ce nu le stie, sau sa le invete pe cele care le crede, sau sa invete pe altii cele pe care le-a cunoscut si sa inmulteasca fara pizma talantul in cei ce-1 primesc cu credinta. Daca nu crede cele ce nu le stie si dispretuieste pe cele pe care nu le cunoaste si invata pe altii cele ce nu le-a invatat el insusi, pizmuind pe cei ce le invata cu fapta, partea lui va fi, fara indoiala, cu cei ce au mult venin de amaraciune, fiind impreuna certat cu aceia (Fapte VIII, 28).

127. Orator este, dupa cei cu adevarat intelepti in cuvant, cel ce cuprinde pe scurt lucrurile prin stiinta generala si le deosebeste si le uneste ca pe un trup, aratandu-le de aceeasi putere, dupa deosebirea si unitatea lor. Acesta este oratorul care demonstreaza. Iar cu vantator duhovnicesc este cel ce deosebeste si uneste cele cinci insusiri generale distincte ale lucrurilor, pe care le-a unit Cuvantul, intrupandu-Se, prin cuvantul cuprinzator, printr-o anumita calitate a glasului, cuprinzand, ca fiind cuvantator, toate. El le arata altora nu numai prin simplul cuvant doveditor ca cei din afara, ci din vederile descoperite lui despre lucruri, putand sa si lumineze pe altii. [Aici sfantul Grigorie Sinaitul foloseste ideea sfantului Maxim Marturisitorul despre cinci aspecte distincte si unite in creatiune si rein-tarite in unitatea lor in Hristos : substanta, timp, loc, putere, miscare. Dar sfantul Grigorie leaga aceasta idee de distinctia pe care o face intre oratorul care demonstreaza distinctia si unitatea aspectelor lumii, fata de cuvantatorul duhovnicesc care traieste distinctia si unitatea lor in Hristos. El contempla sau vede duhovniceste ceea ce comunica. Cuvantarea lui e cuprinzatoare nu prin legatura logica intre cuvinte, care reda legatura rationala intre lucruri, ci prin insasi calitatea glasului care se resimte de experienta unirii cu Hristos si de unitatea tuturor in Hristos.-Parintele Dumitru Staniloae]

Iar filozof adevarat este cel care, din fapturi, cunoaste pricina fapturilor, sau din cauza - fapturile, in temeiul unirii mai presus de minte si a credintei nemijlocite, in urma careia nu numai invata, ci si patimeste cele dumnezeiesti. Sau iarasi filozof este cu deosebire cel a carui minte a ajuns la faptuirea, la vederea si la petrecerea cea dupa Dumnezeu. Dar filozof desavarsit este cel a carui minte a dobandit filozofia, sau mai bine zis filotheia morala, naturala si teologica, invatand din cea morala, faptele, din cea naturala, ratiunile, iar din cea teologica, vederea si exactitatea dogmelor.

[Filozof adevarat este cel ce nu ramane numai la fapturi, ci se inalta la cauza prin unirea mai presus de minte cu acea cauza si prin credinta nemijlocita, adica bazata sau verificata prin experienta nemijlocita a Celui crezut. Acela e filozof adevarat, pentru ca s-a unit prin experienta cu Persoana din Care izvoraste toata intelepciunea, dar Care e mai presus de orice intelegere. El nu e numai invatat de altcineva despre cele dumnezeiesti, ci le si patimeste prin experienta, adica i se impun ca realitate neprodusa sau neinventata de el. Filozof adevarat este cel ce a dobandit intelepciunea atat in fapte, cat si in contemplare si in vietuire. Cand ii lipseste ceva din acestea nu e filozof adevarat, caci n-are intelepciunea intreaga, sau intelepciunea lui nu se intregeste din toate modurile de activitate. Filozof adevarat e mai degraba un filoteu, adica un iubitor de Dumnezeu, caci intelepciunea pe care o iubeste el este intelepciunea nesfarsita, vie si de viata datatoare, ipostasiata intreaga in Persoana suprema a Cuvantului lui Dumnezeu. De aceea iubirea de intelepciune (filosofia) adevarata este numita mai degraba filo-teia (iubire de Dumnezeu.-Parintele Dumitru Staniloae]

Sau iarasi cuvantator dumnezeiesc in cele dumnezeiesti este cel ce deosebeste cele ce sunt in chip existent (cele necreate) de cele ce simplu sunt (cele create) si de cele ce nu sunt si arata ratiunile celor dintai din ratiunile celor din urma. Si din ratiunile acestora vede ratiunile acelora prin insuflarea dumnezeiasca ; iar lumea cunoscuta cu mintea si nevazuta, o cunoaste din cea supusa simturilor si vazuta, precum cea supusa simturilor si vazuta din cea nevazuta si nesupusa simturilor, asemanan-du-le intre ele, pe cea vazuta ca chip al celei nevazute si pe cea nevazuta ca arhetip al celei vazute. Alaturatu-s-au, zice, chipurile celor fara chip si formele celor fara forma.

[Cele cu chipuri pot fi mijloace prin care se pot cunoaste ca arhetipuri cele fara chip. Caci in cele fara chip sunt date potential chipurile celor create. De aceea privind la cele cu chipuri trebuie sa strabatem in ele pana la ceea ce e in ele dincolo de chip, ca fundament al chipului. In chipul unei persoane trebuie sa traim ceea ce e mai presus de chip in ea, dar are virtualitatea chipului ei. Numai asa putem urca pana la Cel care e dincolo de nechipul legat organic de chipul persoanei create.-Parintele Dumitru Staniloae ] Caci prin aceea se cunoaste duhovniceste aceasta si prin aceasta aceea, si fiecare din ele poate fi vazuta limpede in cealalta si se poate exprima prin cuvantul adevarului. Nu e trebuinta de a da chip cunostintei adevarului, care lumineaza ca soarele, prin cuvinte mai departate sau alegorice, si ratiunile adevarului amandurora pot fi dovedite si lamurite in modul cel mai clar prin stiinta si putere duhovniceasca, intrucat una din aceste lumi ne este pedagog, iar cealalta, casa vesnica, dumnezeiasca, devenita pentru noi vadita. [Fundamentul nostru transcendent, care poarta in sine, fara chip, chipul nostru, este totodata ultima si cea mai intima casa in care vom ajunge in viata viitoare. E casa noastra cea mai intima, vatra noastra. Ea e numita casa pentru ca ne este locul de pornire cel dintai si locul din urma si vesnic si in ea ne simtim ca acasa, mai acasa ca oriunde, avand toata caldura si familiaritatea celei mai proprii case a noastre. Ea are o caldura familiara, pentru ca aceasta casa este Persoana suprema unde avem obarsia noastra si iubirea deplina. Ea e Dumnezeu-Cuvantul.-Parintele Dumitru Staniloae] Iar filozof dumnezeiesc este cel ce s-a unit prin fapte si vedere nemijlocit cu Dumnezeu, ajungand si numindu-se prieten al Lui, ca unul ce iubeste intelepciunea prima, facatoare si adevarata, mai mult decat orice alta prietenie, intelepciune si cunostinta. [A iubi intelepciunea inseamna a iubi pe Dumnezeu, intelepciunea cu fata de Persoana, intelepciunea ipostasiata, sau ipostatica. Numai o Persoana are in ea concentrata intelepciunea nesfarsita, vie si activa, iubitoare si binefacatoare. Numai o astfel de intelepciune o poti iubi ca pe un prieten, pentru ca si ea te iubeste ca prieten. Prietenia ei depaseste orice prietenie, dar si prietenia noastra fata de ea. Din ea izvoraste toata intelepciunea si prietenia noastra.-Parintele Dumitru Staniloae] Iar filolog (iubitor de cuvant) si filozof propriu-zis (chiar daca parerea obsteasca, furand numele filozofiei a uitat aceasta, cum zice marele Grigorie) e cel ce iubeste si cerceteaza intelepciunea de aici a zidirii lui Dumnezeu, ca ultimul ei ecou, dar nu se indeletniceste cu aceasta filozofie cu mandrie, pentru lauda si slava omeneasca, ca sa nu fie iubitor de cele materiale, ci e un iubitor al intelepciunii lui Dumnezeu, aratata in natura si in miscarea ei.

Iar carturar este cel ce a invatat cele ale imparatiei lui Dumnezeu, adica tot cel ce prin fapta se indeletniceste cu vederea (contemplarea) lui Dumnezeu si staruieste in liniste (isihie). Acesta scoate din vistieria inimii sale noi si vechi (Matei XIII, 52), adica invataturi evanghelice si proorocesti, sau din Noul si Vechiul Testament, fie lucruri de invatatura si lucruri de faptuire, fie invataturi ale Legii si invataturi apostolice. Caci acestea sunt tainele cele noi si vechi, pe care carturarul faptuitor le scoate la iveala, invatandu-se vietuirea cea placuta lui Dumnezeu. Carturar este tot cel ce se indeletniceste cu lucrarea, cel ce se ocupa inca trupeste cu faptele. Iar cuvantator dumnezeiesc e tot cel ce se indeletniceste cu cunoasterea firii, care sta in mijlocul cunostintelor si al ratiunilor lucrurilor si dovedeste toate in Duh prin puterea deosebitoare a ratiunii. In sfarsit, filozof adevarat este cel ce are in sine nemijlocit si intru cunostinta unirea cea mai presus de fire cu Dumnezeu. [In ultimele randuri se face o gradatie intre carturar, cuvantator si filozof dumnezeiesc. E gradatia obisnuita a vietii duhovnicesti : faptuitorul, cunoscatorul ratiunilor dumnezeiesti din natura si cel ce se uneste nemijlocit si mai presus de fire cu Dumnezeu. La cunoasterea reala a ratiunilor dumnezeiesti ale naturii nu se poate ajunge inainte de curatirea prin fapte, caci omul patimas nu vede ratiunile dumnezeiesti de loc, sau le stramba cu patima ; iar la unirea nemijlocita cu Dumnezeu nu se poate ajunge fara curatirea prin fapte si fara cunoasterea distincta a ratiunilor Lui din fapturi.

"Carturar" poate insemna aici si scriitor. Acesta scrie legile de baza ale vietii duhovnicesti in sine prin fapte. Cuvantatorul sau cunoscatorul ratiunilor din lume le ia pe acestea la cunostinta si le comunica si altora. Iar iubitorul de intelepciune (filozoful) se ridica peste aceste doua trepte la unirea cu Dumnezeu cel personal, izvorul legilor vietii duhovnicesti si al ratiunilor-cuvinte ale lumii, prin care ne provoaca sa-L cugetam si sa raspundem cugetarii si cuvintelor ce ni le adreseaza, dezvoltandu-ne ca fiinte drept-cugetatoare si responsabil-cuvantatoare, dezvoltandu-ne in acord cu El.]

128. Cei ce scriu si graiesc fara Duh, voind sa zideasca Biserica, sunt sufletesti, cum zice undeva dumnezeiescul apostol, neavand Duh (Iuda 19). Unii ca acestia sunt supusi blestemului care zice : "Vai celor cuminti in ochii lor si invatati inaintea lor" (Isaia V, 21). Caci "graiesc de la ei si nu Duhul lui Dumnezeu este cel ce graieste in ei", dupa cuvantul Domnului (Matei X, 20). Cei ce vorbesc din gandurile lor, inainte de a le curati, au fost amagiti de duhul parerii de sine. Despre acestia zice proverbul : "Am vazut om socotindu-se in sine ca este intelept, insa mai multa nadejde are nebunul decat acesta" (Pilde XXVI, 12). Iar intelepciunea ne spune : "Nu fiti intelepti intru voi insiva" (Pilde III, 7). Dar si dumnezeiescul apostol, cel plin de Duhul, marturiseste zicand: "Nu suntem destoinici de la noi, ci destoinicia noastra e de la Dumnezeu" (2 Cor. III, 5), sau: "Ci graind ca de la Dumnezeu, inaintea lui Dumnezeu, intru Hristos" (2 Cor. II, 17). Iar cuvintele acelora sunt neplacute si neluminate. Caci nu graiesc impartasindu-se din izvorul viu al Duhului, ci dintr-o inima asemenea unei balti puturoase, in care se hranesc lipitorile, serpii si broastele poftelor, infumurarii si neinfranarii. Apa cunostintei lor este tulbure si rau mirositoare si statuta. Cei ce beau din ea se imbolnavesc, se umplu de greata si varsa.

129. "Noi suntem trupul lui Hristos si madulare (fiecare) in parte", zice dumnezeiescul apostol (1 Cor. XII, 27). Sau iarasi : "Un trup si un duh sunteti, precum ati fost si chemati" (Efes. IV, 4-5). Deci precum trupul fara duh este mort si nesimtitor (Iacob II, 25), asa cel omorat de patimi, prin nesocotirea poruncilor dupa Botez, se face nelucrator si neluminat de Duhul Sfant si de harul lui Hristos. El are Duhul prin credinta si nastere din nou, dar e nelucrator si in nemiscare din pricina mortii sufletesti. Caci sufletul fiind unul, iar madularele trupului multe, el le tine, le face vii si le misca pe toate cele in stare de viata. Dar pe cele secate din vreo neputinta intamplatoare, le poarta in sine ca moarte si nemiscate, dar raman fara viata si nesimtitoare. [Se da o explicatie faptului ca desi harul Botezului ramane in cel botezat, madularele lui sufletesti si trupesti pot fi nelucratoare in inteles duhovnicesc, caci nu-si insusesc in launtrul lor si nu fructifica puterea harului. Explicatia se foloseste de modul in care sufletul ramane in madularele trupului si intr-un fel il tine pe acesta in viata cea una a trupului, dar din pricina vreunei boli, care le face incapabile sa primeasca viata sufletului, raman in ele insele moarte si nelucratoare.-Parintele Dumitru Staniloae] 

Tot asa Duhul lui Hristos este intreg in chip neamestecat in toate madularele lui Hristos, tinand in lucrare si facand vii madularele care se pot impartasi de viata ; dar si pe cele neputincioase sa se impartaseasca de viata le tine cu iubire de oameni ca pe ale sale. De aceea, orice credincios se impartaseste prin credinta de infierea in Duh, dar se poate face nelucrator si neluminat, prin nepurtare de grija si necredinta, lipsindu-se de lumina si viata lui Iisus. Deci orice credincios este madular al lui Hristos si are Duhul lui Hristos, dar poate fi nelucrator, nemiscat si neinstare sa se impartaseasca de har.

[Aici se precizeaza sensul miscarii pozitive de care vorbeste asa de insistent sfantul Maxim Marturisitorul, ca drum al fapturii spre desavarsirea in Dumnezeu. Miscarea aceasta e insuflata de Duhul lui Dumnezeu. Ea e semnul vietii adevarate. Miscarea naturala e numai baza si preconditia acestei miscari intarite si indrumate prin Duhul.-Parintele Dumitru Staniloae]

130. Sunt opt vederi generale. Cea dintai zicem ca este cea privitoare la Dumnezeu, Cel fara forma, fara de inceput, necreat, pricinuitor al tuturor, Dumnezeirea cea intreit-una si mai presus de fiinta ; a doua e cea privitoare la lumea puterilor ceresti ; a treia se indreapta spre alcatuirea lucrurilor ; a patra spre coborarea din iconomie a Cuvantului ; a cincea se indreapta spre invierea cea de obste ; a sasea spre infricosatoarea a doua venire a lui Hristos ; a saptea spre chinurile vesnice ; a opta spre imparatia cerurilor. Cele patru dintai sunt ale celor trecute si implinite. Iar celelalte patru, ale celor viitoare si inca nearatate. Acestea se vad intr-o lumina indepartata si se afla in cei ce au dobandit prin har multa curatie a mintii. Iar cel ce se apropie de ele fara lumina, sa stie ca va plasmui naluciri si nu vederi, inselat de duhul nalucirii si nalucind prin acela.

131. E de trebuinta sa vorbim, dupa putere, si despre amagire, care este multora o cursa foarte vicleana si nascocitoare, greu de cunoscut si de patruns. Amagirea, zice, se arata, sau mai bine zis vine asupra omului in doua feluri : prin nalucire si prin luare in stapanire, desi isi are un singur inceput si o singura pricina : mandria. Cea dintai este inceput celei de a doua. Iar cea de a doua este inceput celei de a treia, prin iesirea din minti. Caci inceputul vederii prin nalucire este parerea de sine, care face sa fie inchipuit Dumnezeu ca o anumita forma. Din aceasta urmeaza amagirea prin nalucire spre inselare ; iar din aceasta se naste hula. Deodata cu aceasta, amagirea prin nalucire naste frica de aratari ciudate in vreme de veghe si in somn, pe care o numesc unii spaima si tremurare a sufletelor. Deci mandriei ii urmeaza amagirea ; amagirii, hulirea ; hulirii, frica ; fricii, tremurarea; iar tremurarii, iesirea din minti (nebunia). [ Acestia sunt un fel de precursori ai spiritismului de azi. Totul provine din mandria omului ca poate cunoaste nepurificat si fara smer-enie tainele lui Dumnezeu si ale vietii viitoare, dand chip celor ce nu au chip. La inceput le da chip cu voia, pe urma asemenea chipuri li se impun fara voie, ca niste halucinatii.-Parintele Dumitru Staniloae]

Felul acesta al amagirii prin nalucire este cel dintai. Iar al doilea, cel prin lucrare, este acesta : el isi are inceputul in iubirea de placere, nascuta din pofta, zice-se, fireasca. Din placere se naste desfranarea necuratiilor negraite. Iar aceasta, aprinzand toata firea si tulburand cugetarea prin impreunarea cu chipurile celor dorite, scoate mintea din sine, facand-o prin betia lucrarii arzatoare sa aiureze si sa faca proorocii mincinoase, sustinand ca s-a impartasit de vederile unor sfinti si de cuvintele acelora, ca si cand acestea s-ar descoperi printr-o minte care e beata pana la saturare de patima si si-a schimbat felul de a fi, indracindu-se. Pe unii ca acestia ducandu-i de nas cei din lume, prin inselaciunea amagirii, ii numesc "suflete" (spirite ?). Ei sed pe langa mormintele unor sfinti si se socotesc insuflati si miscati de ei si siliti sa vesteasca oamenilor cele privitoare la ei. Dar trebue sa-i numim mai degraba indraciti si rataciti si robiti amagirii, si nu prooroci si prevestitori ale celor prezente si viitoare. Caci insusi dracul desfranarii, intunecand cugetarea lor prin vapaia voluptatii, ii scoate din minti, nalucindu-le pe anumiti sfinti si convorbiri cu ei si aratandu-le vederi. Uneori insisi dracii li se arata ca sa-i tulbure, infricosandu-i. Caci legandu-i la jugul lui Veliar, se grabeste sa-i impinga spre aiureala, ca sa-i aiba predati lui pana la moarte si sa-i trimita la osanda vesnica. [214. E de remarcat ca sfantul Grigorie vede cauza nalucirilor cu voia si a halucinatiilor fara voie nu numai in mandrie, ci si in impatimirea trupeasca de placeri. Caci aceasta impinge de obiceiu spre a da chip celor spirituale, neputandu-se desprinde de chipuri.-Parintele Dumitru Staniloae]

132. Trebuie stiut ca amagirea are trei pricini de obste prin care vine asupra oamenilor : mandria, pizma dracilor si ingaduinta povatuitoare (a lui Dumnezeu). Iar pricinile primelor sunt: mandria, usuratatea, pizma, sporirea; iar a ingaduintei povatuitoare, vietuirea pacatoasa. Amagirea din pizma si din parerea de sine isi afla grabnica tamaduire, mai ales cand omul se smereste. Dar lasarea pe mana satanei spre pedeapsa povatuitoare din pricina pacatului, adeseori o ingaduie Dumnezeu pana la moarte spre curatire. Uneori ii lasa sa fie chinuiti spre mantuire chiar si pe cei fara vina. Dar trebuie stiut ca si insusi dracul parerii de sine face preziceri in cei ce nu sunt cu luare-aminte la inima lor.

133. Toti binecredinciosii se ung preoti si imparati intru adevar prin innoire, precum se ungeau si cei de odinioara prin preinchipuire. Caci aceia erau chipuri ale adevarului nostru, care ne preinchipuiau nu in parte, ci toti pe toti. Dar imparatia si preotia noastra nu e de acelasi chip si de acelasi fel cu a acelora, desi simbolurile sunt aceleasi. Nici nu e la noi deosebita firea, harul si chemarea la ungere, ca sa faca deosebiti pe cei unsi, ci noi avem una si aceeasi chemare, credinta si intiparire. Ele arata si descopere, dupa cuvantul adevarului, ca trebue sa ne facem curati, nepatimitori si cu totul inchinati lui Dumnezeu, acum si in veacul viitor.

[Prin innoire sfantul Grigorie Sinaitul intelege deci Taina Mirungerii. El afirma aici preotia generala a credinciosilor. Ea e o preotie adevarata nu numai preinchipuita, simbolica, ca in Vechiul Testament. Si nu numai preotia, ci si demnitatea imparateasca. Si nu sunt deosebiri de grade ca acolo. Prin preotia aceasta, el intelege unirea tuturor cu Hristos in aceeasi masura, prin rugaciunea inimii. Aceasta nu face de prisos preotia randuita pentru Liturghia si pentru Tainele savarsite in chip vazut, pentru ca din acestea sa se hraneasca cu harul necesar unirii interioare a tuturor cu Hristos.-Parintele Dumitru Staniloae]

134. Intelepciunea ii izvoraste din gura si intelegerea din cugetarea inimii (Ps. XLIII, 4) aceluia care face cunoscut cuvantul lui Dumnezeu. Iar aceasta e intelepciunea ipostatica a lui Dumnezeu si Tatal, care se face cunoscuta din lucruri, celui ce priveste ratiunile lucrurilor. [Ratiunile lucrurilor presupun o persoana de suprema intelepciune care le cugeta. Si nu numai le cugeta, ci isi imprima gandurile sau cuvintele in lucrurile create ca niste peceti. Numai o persoana isi imprima pecetile in lucrurile sale, punand in ele semnul ca sunt ale sale.] Acela graieste cu gura intelepciunii din intelepciune, prin cuvantul cel viu si lucrator, fiind luminat in inima de puterea intelegerii care-l preface prin Duhul. Ca urmare, el poate lumina si pe credinciosii care-l asculta cu intelegere. [intelepciunea dumnezeiasca ce graieste prin gura celui ce soarbe din ea este insasi intelepciunea ipostatica suprema, sau Persoana lui Dumnezeu-Cuvantul. De aceea ea este vie si lucratoare si cuvantul ei, devenit cuvantul celui prin care graieste, este si el viu si lucrator. intelepciunea aceasta ipostatica lumineaza in inima celui ce s-a unit cu ea.-Parintele Dumitru Staniloae]

135. Amagirea, marea dusmana a adevarului, atrage azi pe oameni spre pierzanie. Ea naste nestiinta intunericului, care s-a intiparit in sufletele celor lenesi [Lenesi in implinirea poruncilor. Acestia s-au instrainat de Dumnezeu si de aceea s-au intunecat. Ei nu mai vor sa stie de Dumnezeu, temandu-se de pedeapsa vesnica pe care le-o va pricinui neimplinirea poruncilor.-Parintele Dumitru Staniloae], instrainandu-i de Dumnezeu. Acestia sustin ca nu este Dumnezeu, Cel ce ne-a nascut pe noi din nou si ne-a luminat, sau il cred si il cunosc numai prin cuvantul simplu si nu cu lucrarea, sau spun ca S-a aratat numai celor de demult, nu si noua. Ei hulesc credinta in Dumnezeu, socotind marturiile Scripturii despre Dumnezeu simpla parere si tagaduiesc evlavia ce urmeaza din cunostinta Lui. Citesc Scripturile numai trupeste, ca sa nu zic iudaiceste, si de aceea tagaduiesc invierea sufletului, dorind sa locuiasca in chip inconstient in morminte. Amagirea aceasta are ca pricini aceste trei patimi: necredinta, viclenia si trandavia. Acestea se nasc si se sustin, de altfel, una pe alta. Caci necredinta este invatatoarea vicleniei, iar viclenia e insotitoarea trandaviei. Sau intors : trandavia e mama vicleniei, cum zice Domnul : "Sluga vicleana si lenesa" (Matei XXV, 16) ; iar viclenia e mama necredintei. Iar cel ce nu crede e si netemator de Dumnezeu. Si aceasta naste trandavia, maica dispretului, prin care se nesocoteste tot binele si se savarseste tot raul.

136. Credinta adevarata despre Dumnezeu si cunostinta nemincinoasa despre fapturi alcatuiesc ortodoxia desavarsita a dogmelor. De aceea unul ca acesta e dator sa slaveasca asa : "Slava Tie, Dumnezeul nostru, slava Tie ; ca pentru noi S-a intrupat Cuvantul, Cel mai presus de fiinta. De aceea mare este taina iconomiei Tale, Mantuitorule al nostru, slava Tie !"

137. Dupa marele Maxim sunt trei feluri neosandite si nedispretuite de cuvinte scrise: cel dintai e al celor scrise pentru propria aducere aminte; al doilea, pentru folosul altora; si al treilea, din ascultare. Pentru pricinile acestea s-au alcatuit cele mai multe scrieri de cei ce au cautat cu smerenie cuvantul. Iar cel ce scrie despre virtuti pentru a placea, pentru a fi vazut si pentru a dobandi slava, isi va lua plata sa, neavand nici un folos aici si nici o rasplata in veacul viitor, ci se va osandi ca unul care a scos la vanzare pe taraba cuvantul lui Dumnezeu, ca sa castige in chip viclean placerea de la oameni.