Despre porunci, dogme, amenintari si fagaduinte



Ale celui dintre sfinti parintelui nostru
Grigorie Sinaitul

Capete foarte folositoare in acrostih, al caror acrostih este acesta: Cuvinte felurite despre porunci, dogme, amenintari si fagaduinte, ba si despre ganduri, patimi si virtuti; apoi despre linistire si rugaciune.

1. Este cu neputinta sa fie cineva, sau sa se faca, dupa fire, rational, fara curatie si nestricaciune. Caci pe cea dintai a pus stapanire deprinderea nerationala, iar pe cea de a doua (pe nestricaciune), starea de stricaciune a trupului. Rationali dupa fire s-au aratat numai sfintii, prin curatie.

[Parintii nu separa planul etic de cel rational. Deplin rational e sfantul. El si-a recastigat privirea si judecata netulburata de patimi, adica ratiunea cea dupa fire, pe care a avut-o omul prin creatie, prin curatirea de patimi. Cata vreme mai e o pornire spre pacat in om, nu e nici deplin curat, nici deplin rational. Firea insasi nu si-a recastigat integritatea, rectitudinea si profunzimea ei pe plan rational, pentru ca nu si-a recastigat transparenta ei fireasca spre infinitatea dumnezeiasca. - Parintele Dumitru Staniloae]

2. Caci ratiune curata nu a avut nici unul dintre inteleptii intru ale ratiunii, dat fiind ca si-au stricat ratiunea de la inceput prin ganduri. Fiindca duhul pamantesc si mult vorbitor al intelepciunii lumii acesteia, apropiind ratiunile de cei mai cunoscatori, iar gandurile de cei mai neinvatati, pricinuieste impreuna lor locuire, lipsindu-i pe oameni de intelepciunea ipostasiata si de vederea ei, sau de cunostinta neimpartita si unitara.

[Toata cunostinta a devenit dispersata in urma caderii. invatatii cunosc ratiuni separate ale lucrurilor, cei neinvatati isi fac fel de fel de ganduri amestecate cu patimile. Aceasta produce o conlocuire de idei, de multe ori plina de contradictii, dar nu un intreg unitar. Nu se cunoaste intelepciunea ca Persoana suprema, din care pornesc toate ratiunile si in care se unifica toate si in unire cu care se unesc toti. Tema este luata de la sfantul Maxim Marturisitorul (Ambigua). Sfantul Grigorie Sinaitul se dovedeste un om introdus in gandirea cea mai inalta a parintilor.- Parintele Dumitru Staniloae]

3. Socoteste drept cunostinta proprie a adevarului simtirea harului. Pe celelalte cunostinte trebuie sa le numim talcuiri de intelesuri si dovediri de lucruri.

[ "Simtirea harului" e trairea bunavointei si puterii Persoanei supreme. Numai aceasta ne pune in legatura cu realitatea fundamentala si totala. Celelalte cunostinte sunt exprimarile unor intelesuri fragmentare si neesentiale pentru existenta eterna. Expresia "simtirea harului" se in-talneste la Diadoch (cap. 31 ; Filoc. rom. I, p. 346), dar a fost dezvoltata de sfantul Simeon Noul Teolog. - Parintele Dumitru Staniloae]

4. Toti cati nu izbutesc sa dobandeasca harul, patimesc aceasta pentru necredinta si negrija; si iarasi toti cati il afla, il afla prin credinta si sarguinta. Caci prin acestea pasesc pururea inainte; iar prin cele potrivnice se intorc cu totul la cele dinapoi.

5. A fi mort si nesimtitor este tot una cu a fi orb la minte si a nu vedea duhovniceste. Caci unul s-a lipsit de puterea vie si lucratoare; iar cel ce nu vede, de lumina dumnezeiasca care-l face sa vada si sa se roage.

[Avem aci o definitie a luminii dumnezeiesti, care nu are nimic care sa nu o faca acceptabila si inteleasa. Ea e cea care ne face sa intelegem si sa ne intelegem. Astfel inteleasa lumina dumnezeiasca risipeste nedumeririle celor ce cred ca ea este conceputa ca o lumina asemenea celei materiale.- Parintele Dumitru Staniloae]

6. Putini primesc si puterea si intelepciunea de la Dumnezeu. Caci cea dintai impartaseste bunatatile dumnezeiesti, iar a doua exprimarea lor. Iar primirea prin impartasire si daruirea mai departe este un lucru cu adevarat dumnezeiesc, mai presus de om.

7. Inima fara ganduri, lucrata de Duhul, este altarul adevarat inca inainte de viata viitoare. Caci toate se savarsesc si se graiesc acolo duhovniceste. Iar cel ce nu a dobandit aceasta inca de aici e o piatra pentru alte virtuti, buna pentru zidirea bisericii dumnezeiesti, dar nu biserica si preot al Duhului.

8. Omul a fost zidit nestricacios, fara must, cum va si invia. Dar nu neschimbacios, nici schimbacios, avand in vointa puterea de a se schimba sau nu. Caci vointa nu face pe cineva sa ramana cu desavarsire neschimbat in firea sa. Pentru ca aceasta e cununa indumnezeirii ne-schimbacioase viitoare.

[Omul a fost facut nestricacios, dar nu neschimbacios, desi schimbarea nu se implineste in mod involuntar. Neschimbarea o va dobandi in viata viitoare, odata cu redobandirea nestricaciunii. Daca si-ar fi pazit neschimbarea in bine, si-ar fi pazit si nestricaciunea. Neschimbarea ca rezultat al vointei unita cu vointa lui Dumnezeu, impreunata cu nestricaciunea, inseamna incoronarea firii prin indumnezeire.- Parintele Dumitru Staniloae]

9. Stricaciunea e devenirea trupului ; iar a manca, a lepada ramasitele, a se ingrasa si a dormi sunt insusiri naturale ale fiarelor si dobitoacelor. Prin acestea asemanandu-ne cu dobitoacele, din pricina neascultarii (Ps. XLVIII, 21), am cazut din bunatatile proprii daruite de Dumnezeu. [Insusirile proprii ale firii noastre sunt cele ce ni se dau de Dumnezeu, din cele proprii Lui si pe care le avem numai in comuniune cu El.- Parintele Dumitru Staniloae] Ne-am facut dobitocesti din rationali si ca fiarele din dumnezeiesti.

10. Raiul este de doua feluri : sensibil si inteligibil (cunoscut cu simturile si cu gandirea), sau cel din Eden si cel al harului. [Insistenta asupra nestricaciunii originare a naturii si ideea "simtirii harului" sunt luate de la sfantul Simeon, iar ideea celor doua raiuri, de la Nichita Stithatul.- Parintele Dumitru Staniloae] Cel din Eden este un loc foarte inalt, incat ajunge pana la al treilea cer, cum zic cei ce au istorisit despre el, sadit de Dumnezeu cu tot felul de verdeata bine mirositoare. El nu este nici cu desavarsire nestricacios, nici cu totul stricacios, ci asezat la mijloc intre stricaciune si nestricaciune, incat este pururea incarcat cu roade si impodobit cu flori, avand neincetat si poame crude si poame coapte. Caci pomii putregaiti si roadele rascoapte cazute la pamant se fac huma bine mirositoare si nu imprastie miros de stricaciune ca plantele lumii. Iar aceasta se intampla din marea bogatie si sfintenie a harului, care covarseste acolo pururea. De aceea raul oceanic, care trece prin el si caruia i s-a poruncit sa racoreasca necontenit acest loc, iesind din el si impartindu-se in patru brate, coborand aduce si da hindusilor [S-ar putea ca sfintiri Grigorie sa se fi gandit si la indieni, sau la rasa galbena din care poate s-au tras indienii din America, sau chiar la negrii din Africa.- Parintele Dumitru Staniloae] si etiopienilor huma si frunzele cazute. Apoi unindu-se, Fisonul si Gheonul (Facere II, 8) se revarsa impreuna mereu peste campiile lor, pana ce se impart iarasi, unul racorind tara Libiei, iar altul tara Egiptului.

11. Deci spun ca zidirea nu a fost facuta la inceput curgatoare sau stricacioasa. Dar mai pe urma s-a stricat si s-a supus desertaciunii, adica omului, potrivit Scripturii (Rom. VIII, 25), insa nu de buna voie ci fara sa vrea, pentru cel ce a supus-o in nadejdea innoirii lui Adam, cel ce s-a stricat. innoindu-l insa si sfintindu-l pe acesta, chiar daca poarta trup stricacios pentru viata vremelnica, a innoit-o si pe ea, desi n-a izbavit-o inca de stricaciune. Iar izbavirea zidirii de stricaciune, unii spun ca este schimbarea ei spre mai bine, iar altii, prefacerea in intregime a celor supuse simturilor. Caci obiceiul Scripturii este sa faca o afirmare simpla, fara multa iscodire, despre cele greu de inteles.

12. Cei ce primesc harul ca o zamislire si insarcinare prin Duhul, leapada samanta dumnezeiasca, sau prin caderi, sau vaduvindu-se de Dumnezeu prin insotirea cu vrajmasul care se ascunde in ei. Lepadarea harului se face prin lucrarea patimilor; iar lipsirea desavarsita de el se intampla prin savarsirea pacatelor. Caci sufletul iubitor de patima si de pacat, care leapada si pierde harul si se vaduveste, se face salas al patimilor, ca sa nu zic al dracilor, acum si in veacul viitor.

13. Nimic nu face iutimea asa de linistita si de blinda, ca barbatia si mila. Cea dintai infrange pe cei ce-o razboiesc de afara, iar cea de a doua, pe cei ce o razboiesc din launtru.

14. Multi, lucrand poruncile, socotesc ca inainteaza spre cetate, dar, neajungand in cetate, raman afara. Caci abatandu-se, fara sa-si dea seama, de la caile imparatesti, spre relele vecine virtutilor, inainteaza lipsiti de intelepciune. Pentru ca poruncile nu ingaduie nici lipsa, nici trecere de masura, ci ele cauta numai implinirea scopului placut lui Dumnezeu si numai voia dumnezeiasca. Altfel, desarta-i osteneala, daca nu se fac drepte cararile lui Dumnezeu, dupa Scriptura (Isaia XL, 3). Caci in orice lucru se urmareste tinta lucrului.

15. Cauta pe Domnul in cale, adica prin porunci, in inima. Caci cand auzi pe Ioan strigand si poruncind tuturor sa gateasca si sa faca drepte cararile, intelege ca e vorba de porunci, de inimi si de fapte. Caci e cu neputinta sa se faca dreapta calea poruncilor si fapta nevinovata, daca nu e dreptate in inima.

16. Cand auzi Scriptura vorbind de toiag si de carja (Ps. XXII, 4), socoteste ca in intelesul proorocesc ele sunt judecata si providenta ; iar in intelesul moral, psalmodierea si rugaciunea. Caci, judecati de Domnul cu toiagul pedepsirii, suntem povatuiti spre intoarcere (1 Cor. XI, 32). Iar pedepsind noi pe cei ce se rascoala impotriva noastra, cu toiagul psalmodierii barbatesti, ne sprijinim pe rugaciune. Avand deci toiagul si carja in mana lucrarii mintii, sa nu incetam a pedepsi si a fi pedepsiti, pana ce vom ajunge cu totul sub providenta, fugind de judecata de acum si de cea viitoare.

17. E propriu poruncilor sa puna pururea mai presus de orice porunca cea cuprinzatoare care zice : -"Pomeneste pe Domnul Dumnezeul tau totdeauna". Caci prin ceea ce s-au pierdut, prin aceea pot sa fie si paziti. Fiindca uitarea a pierdut pomenirea dumnezeiasca de la inceput intunecand poruncile, si asa l-a aratat pe om, gol de tot binele.

18. Prin doua porunci vin cei ce se nevoiesc iarasi la vechea vrednicie : prin ascultare si prin post. Caci prin cele potrivnice acestora a intrat tot pacatul in neamul muritorilor. Cei ce pazesc poruncile prin ascultare, se intorc la Dumnezeu mai repede, iar cei ce le pazesc prin post si rugaciune, mai cu intarziere. Ascultarea e mai potrivita incepatorilor, iar postul celor de la mijloc, mai cunoscatori si mai barbati. Caci pazirea nestirbita a ascultarii de Dumnezeu prin porunci e proprie foarte putinora, fiind grea chiar pentru cei mai barbati.

19. Legea care lucreaza si graieste in inima este legea Duhului vietii, dupa apostol, precum cea care e lucrata in trup este a literii. Cea dintai izbaveste mintea de legea pacatului si a mortii (Rom. VIII, 2), iar a doua face pe nebagate de seama pe om fariseu, care implineste si intelege legea trupeste si lucreaza poruncile pentru a fi vazut (Matei XXIII, 5).

[ Poruncile sunt calea pe care ajungem la Hristos. Dar in miezul lor poruncile sunt Hristos insusi. Caci ne fac tot mai asemenea Lui. El este porunca desavarsit implinita. Poruncile pot fi implinite insa numai extern, cu trupul. Atunci sunt o lege a trupului, care face pe om fariseu. Ele trebuie implinite din inima. Atunci au devenit o lege a duhului. Caci prin inima lucreaza Duhul. De aceea poruncile numai unite cu inima sunt calea adevarata spre Hristos. Aceasta se intampla cand avem pururea pomenirea lui Dumnezeu in inima. Contrarul poruncilor e, de aceea, uitarea. Pomenirea lui Dumnezeu e izvorul ascultarii prin oare se implinesc poruncile. Dar in lucrarea poruncilor suntem mult ajutati de ghidul la judecata lui Dumnezeu, sau la pedepsele ce ne vin din neimplinirea poruncilor. Ba chiar pedepsele sau judecata lui Dumnezeu aplicata noua cand nu implinim vreo porunca ne este de ajutor. Ajutati de judecata lui Dumnezeu, sau de gandurile la pedepse, sau chiar de pedepse, ajungem prin implinirea poruncilor sub mangaierea deplina a Providentei. Dar toiagul pedepsirii ar fi greu de suportat, daca nu ne-am sprijini pe carja rugaciunii, tinuta in mana lucrarii mintii. Fara aceasta, nu am putea folosi toiagul nici in sensul de pedepsire a patimilor noastre, nici a vrajmasilor care ni le insufla. - Parintele Dumitru Staniloae]

20. Imbinarea armonioasa si bine legata a tuturor virtutilor (Efes. IV, 10) in Duh, spun ca face omul de-savarsit. Sau daca e pe cale, pe cel inca nedesavarsit. Iar poruncile le socotesc ca trup, pe cand virtutile, ca deprinderi ale unor insusiri bune, oase. In sfarsit, harul, ca suflet care da viata, misca si lucreaza faptele poruncilor, ca pe un trup. Caci nepurtarea de grija, sau sarguinta spre varstele in Hristos, arata pe cineva prunc sau desavarsit, acum si in veacul viitor.

21.  Cel ce vrea sa-si creasca trupul virtutilor sa se sarguiasca a dori laptele rational si nestricat al harului de maica. Caci de acolo se hraneste cu lapte tot cel ce cauta cresterea in Hristos si vrea sa sporeasca in El. intelepciunea da de la pieptul ei, ca lapte spre crestere, caldura ; iar celor desavarsiti, ca miere hranitoare, bucuria spre curatire.

[ Harul hraneste ca un lapte pe cel ce, inaintand in implinirea poruncilor, face sa creasca in el trupul virtutilor. Caci harul sustine in primul rand rugaciunea, fara care nu poate omul implini statornic poruncile si creste in virtuti, ca intr-un organism armonic. Harul nu e deci ceva limitat si static, ci fluxul iubirii lui Dumnezeu care ne intareste in cresterea spre tot mai marea asemanare cu El. El nu e decat iubirea nesfarsita a lui Hristos. Imaginea "trupul virtutilor" a fost si ea foarte mult folosita de sfantul Simeon Noul Teolog. Virtutile nu stau separat, ci se incheaga intre ele, imbibandu-se in fiinta noastra si prin ele devenind insasi fiiHta noastra un trup armonios al virtutilor, o fiinta structurata in mod unitar prin virtuti, ca o pornire multilaterala de iubire spre Dum nezeu si spre oameni. CInd acest trup al virtutilor a devenit viguros, el nu mai e hranit cu harul ca si cu un lapte, ci cu harul devenit miere, care indulceste prin iubire atat pe subiectul lor, cat si pe cei asupra carora se raspandeste lucrarea lor.- Parintele Dumitru Staniloae] -"Caci miere si lapte vor fi sub limba ta" (Cantarea Cantarilor IV, 11). Lapte a numit Solomon puterea hranitoare si crescatoare ; iar miere, pe cea cura-titoare a Duhului. [ Dar sfantul Grigorie precizeaza ca acest lapte al harului, care pentru cei desavarsiti devine miere, ne vine de la sanul Intelepciunii insasi, care este Persoana Cuvantului, Hristos. Numai ea ne poate hrani, prin iubirea ei, de la insusi sinul ei. Prin acest har al iubirii materne nu numai ne incalzeste si indulceste, ci ne si curateste. Caci iubirea curateste de egoism si de toate pacatele care se nasc din el. De aceea laptele si mierea harului sunt totodata puterea curatitoare a Duhului. Caci prin har am devenit un duh cu Hristos.- Parintele Dumitru Staniloae] Iar marele apostol, aratand deosebirea lucrarilor, zice :"Ca pe niste prunci v-am hranit pe voi cu lapte si nu cu mancare" (1 Cor. III, 2).

22. Cel ce cauta intelesurile poruncilor fara porunci, dorind sa le afle prin invatatura si citire, este asemenea celui ce-si inchipuie umbra drept adevar. Caci intelesurile adevarului se daruiesc celor ce se impartasesc de adevar. [Cei ce cauta intelesurile perancilor, fara sa le implineasca, nu le iau ca porunci propriu-zise ale Subiectului dumnezeiesc, Care are puterea si caderea sa porunceasca. De aceea acestia nu se pun in legatura cu El, Care e propriu-zis adevarul; caci in acest caz ele nu exprima pe Cel ce le da si voia si puterea Lui, ca sa zideasca in adevar pe cei ce le implinesc. Ei raman la niste sensuri impersonale, care nu le dau nici o putere spre crestere morala si spre mintuire. Poruncile trebuie intelese ca si lucrurile ca semne ale iubirii lui Dumnezeu cel personal si ca apeluri la iubirea noastra, ca sa ne facem asemenea Lui si prin aceasta sa ne unim cu El.- Parintele Dumitru Staniloae]  Iar cei neimpartasiti de adevar si neintrodusi in el, cautand intelesurile lui, afla pe cele ale intelepciunii innebunite (1 Cor. I, 10). Pe acestia apostolul i-a numit "sufletesti", ca unii -"ce nu au Duh" (Iuda, 19), chiar daca se mandresc cu adevarul.

23. Precum ochiul trupului cauta la litera si din litera primeste intelesurile celor supuse simturilor, asa mintea cand se curateste si se intoarce la vechea vrednicie, cauta la Dumnezeu si primeste de la El intelesurile dumnezeiesti. In loc de carte, ea are Duhul, in loc de pana, intelegerea si limba - caci "limba mea, zice, e pana"- (Ps. XLIV, 2) - in loc de cerneala, lumina. Deci, scufundandu-si intelegerea in lumina si facandu-se lumina, scrie in Duh cuvintele in inimile curate ale ascultatorilor. Atunci intelege cum vor fi "credinciosii invatati de Dumnezeu" (Isaia LIV, 13 ; Ioan IV, 45) si cum invata Dumnezeu pe om in Duh (Ps. XCIII, 10), potrivit cu proorocia. [Adevarata cunoastere a lui Dumnezeu e cunoasterea prin experienta, nu din carte. In cazul acesta intelegerea se scufunda in lumina Lui insusi, facindu-se si ea lumina. Vorbind acela altora, Dumnezeu insusi vorbeste prin el sl El insusi Ii invata pe ceilalti printr-un astfel de om. Cuvantul e plin de puterea lui Dumnezeu si de convingerea celui ce a vazut pe Dumnezeu si simte In sine puterea Lui. - Parintele Dumitru Staniloae]

24. Socoteste ca lege nemijlocita a poruncilor credinta care lucreaza in inima. Caci din aceasta credinta izvoraste toata porunca si ea produce luminarea sufletelor. Iar roadele acestor suflete, din credinta adevarata si lucratoare, sunt infranarea si dragostea, iar sfarsitul este smerenia daruita de Dumnezeu, care este inceputul si intarirea dragostei.

[Sfantul Grigorie apropie pana la identificare poruncile si credinta. Porunca, mai bine zis puterea pentru intelegerea si implinirea ei, izvoraste din credinta care lucreaza nemijlocit in inima. Credinta lucreaza ca o lege, avand in ea ca o putere directoare legea poruncilor, din cunostinta dreapta a lui Dumnezeu si dintr-un fel de unire initiala cu El. De aceea credinta insasi se impune ca o porunca, sau ca o suma de porunci. In aceasta intelegere a credintei, despartirea protestanta intre credinta si fapte apare cu totul gresita. Dar o credinta care se impune ca o lege prin ea insasi, sau ca o porunca, se impune ca atare pentru ca se a-rata ca o lumina in suflete, ca o lumina a lui Dumnezeu si a modului cum trebuie sa ne comportam noi, pentru a ne face asemenea Lui, implinind voia Lui, devenind uniti In vointa cu El. - Parintele Dumitru Staniloae]

25. Cunostinta adevarata a celor vazute si nevazute este slava nemincinoasa a celor ce sunt. Cunostinta celor vazute e slava celor sensibile, iar a celor nevazute este slava celor inteligibile, rationale, intelegatoare si dumnezeiesti.

26. Definitia dreptei credinte este a vedea si a cunoaste intru curatie cele doua dogme ale credintei, adica Treimea si doimea : Treimea a o privi si a o cunoaste in chip neamestecat si netaiat, in unitate, iar doimea firilor lui Hristos, intr-un ipostas, adica a marturisi si a sti pe un singur Fiu si inainte de intrupare si dupa intrupare, dar dupa intrupare slavit in chip neamestecat in doua firi si in doua vointe, dumnezeiasca si omeneasca.

27. Trebuie sa marturisim cu evlavie nenasterea, nasterea si purcederea, cele trei insusiri personale, nemiscate si neschimbate ale Preasfintei Treimi : pe Tatal ca nenascut si fara de inceput, pe Fiul, ca nascut si impreuna fara de inceput, pe Duhul Sfant, ca purces din Tatal, dat prin Fiul (precum zice Damaschin) si impreuna vesnic.

28. Numai credinta din har, lucratoare prin porunci in Duh, e indestulatoare pentru mantuire daca o pazim, si nu o alegem pe cea moarta si nelucratoare, in locul celei vii si lucratoare in Hristos. Caci credinciosul trebuie sa primeasca chipul si viata cea intru Hristos lucrate de credinta. Credinciosii au invatat ca nestiinta aduce credinta moarta si nesimtitoare, care e numai vorba, si nu pe cea din har.

29. Treimea este unitate simpla, fiindca e fara calitate si necompusa. Dar e Treime in unitate. Caci Dumnezeu cel intreit in Ipostasuri are cu totul neamestecata perihoreza Acestora intre Ele (intrepatrunderea Lor).

30. Dumnezeu se cunoaste si se zice in toate in chip intreit. Caci este nemarginit. El este sustinatorul si purtatorul de grija al tuturor prin Fiul in Duhul Sfant. Nici unul din Acestia trei nu se zice, nu se cugeta si nu se numeste fara sau afara de Ceilalti.

31. In om este minte, cuvant si duh, si nici mintea nu e fara cuvant, nici cuvantul fara duh ; si acestea sunt una in alta si in ele insele. Caci mintea graieste prin cuvant si cuvantul se arata prin duh. Prin aceasta omul poarta un chip intunecos al Treimii nenumite si arhetipice. Cuvantul -"dupa chipul" arata si aceasta.

[Cuvantul "dupa chipul", care il caracterizeaza pe om, arata si asemanarea lui cu Sfanta Treime. Dar in aceasta se arata atat faptul ca omul nu e mn individ cu totul separat de ceilalti, cat si faptul ca el are minte, cuvant si duh neseparate intre ele, ci lucrand si aratandu-se una prin alta, fiind om intreg numai prin toate trei acestea.- Parintele Dumitru Staniloae ]

"32. Tatal e Mintea, Fiul e Cuvantul, iar Duhul Sfant e cu adevarat Duhul, precum invata, folosindu-se de asemanare, sfintii parinti purtatori de Dumnezeu, statornicind dogma despre Treimea Sfanta, mai presus de fire si de fiinta, despre Dumnezeu cel unul in trei ipostasuri, la-sandu-ne noua credinta adevarata si o ancora de nadejde. Caci a cunoaste pe Dumnezeu cel unul este, dupa Scriptura, radacina nemuririi (Pilde XV, 2) ; si a vedea si a sti stapanirea unitatii in trei ipostasuri este dreptatea intreaga. Sau asa trebue sa intelegem cuvantul din Evanghelie : "Iar viata vesnica aceasta este: sa Te cunoasca pe Tine, unul adevaratul Dumnezeu" in trei ipostasuri "si pe Cel ce L-ai trimis, pe Iisus Hristos" (Ioan XVII, 3), in doua firi si vointe.

33. Chinurile sunt felurite, precum si rasplatirile cu bunatati. Iar acelea sunt in iad, potrivit Scripturii care zice: "in pamant intunecat si neluminat, in pamantul intunericul vesnic" (Iov X, 21-22), unde locuiesc pacatosii si inainte de judecata si se intorc si dupa osanda. Caci: "intoarca-se pacatosii in iad" (Ps. IX, 18) si "Moartea ii va paste pe ei" (Ps. XVIII, 15), ce este altceva, daca nu hotararea din urma si osanda vesnica ?

34. Focul, intunericul, viermele si tartarul sunt impatimirea obsteasca de placerea trupeasca, nestiinta generala a intunericului, gandirea aprinsa a patimii din toti, tremurarea si vijelia puturoasa a pacatului. Acestea se lucreaza inca de aici in sufletele pacatosilor ca o arvuna si pirga a chinurilor si se arata acolo ca o deprindere.

35. Deprinderile patimilor sunt arvunele chinului, precum lucrarile virtutilor sunt ale imparatiei. Poruncile trebuie sa le socotim si sa le numim lucrari; iar virtutile deprinderi, precum si pacatele care se fac necontenit se numesc deprinderi.

36. Rasplatirile sunt pe potriva faptelor, chiar daca multora li se pare ca nu sunt pe potriva lor. Caci dreptatea dumnezeiasca le daruieste unora viata vesnica, iar altora osanda vesnica. Dar si unii si altii, strabatand veacul de aici, bine sau rau, vor primi rasplata dupa faptele lor. Iar marimea si felul rasplatii de care se vor bucura va fi dupa deprinderea si lucrarea patimilor sau a virtutilor.

37. Sufletele impatimite de placeri sunt smarcuri de foc (Apoc. XIX, 20), in care putoarea patimilor, duhnind ca o mocirla, hraneste ca pe un vierme neadormit al cur-viei, desfranarea trupului, si ca pe niste serpi, broaste si lipitori ale poftelor stricate, gandurile si dracii stricati si tisnitori de otrava. Starea aceasta a luat inca de aici arvuna chinurilor de acolo.

38. Precum pirga chinurilor vesnice e ascunsa in sufletele pacatosilor, asa si arvunile bunatatilor lucreaza prin Duhul si se daruiesc in inimile dreptilor. Caci imparatia cerurilor este vietuirea virtuoasa, precum chinurile, deprinderea patimilor.

39. Noaptea care vine (Ioan IX, 4), este, dupa cuvantul Domnului, incremenirea totala a intunericului viitor, sau in alt chip antihristul, care este si se numeste noapte si intuneric ; sau iarasi, in inteles moral, este nepasarea continua care, ca o noapte fara luna, scufunda sufletul in somnul nesimtirii. Caci precum noaptea face pe toti sa doarma si este chipul mortii, prin amortirea ce o aduce, asa noaptea intunericului viitor ii face pe pacatosi morti si nesimtitori prin ameteala durerilor.

40. Judecata lumii acesteia (Ioan III, 19), dupa cuvantul Evangheliei, sta in necredinta celor neevlaviosi, potrivit cuvantului : -"Iar cel ce nu crede s-a si osandit" (Ioan III, 18) ; de asemenea, in necazurile aduse de providenta pentru ingradire sau intoarcere ; apoi in inraurirea pla-nuirilor bune si rele, fiind ajutate sa treaca in fapta, dupa cuvantul : "instrainatu-s-au pacatosii din pantecele maicii lor" (Ps. LVII, 4). Judecata cea dreapta a lui Dumnezeu se arata, prin urmare, pentru indreptarea prin pedepse si dupa fapte, pe unii pedepsindu-i, pe altii miluindu-i, dand ca rasplata unora cununile, altora chinurile. Din cei pedepsiti, cei dintai sunt cu totul necredinciosi ; cei de-al doilea, credinciosi dar fara ravna, de aceea se si pedepsesc cu iubire de oameni. Iar cei ce s-au facut desavirsiti, fie in virtuti, fie in pacate, vor avea rasplatile cuvenite.