Despre semnele harului si ale amagirii


A aceluiasi: invatatura cu de-amanuntul despre linistire si rugaciune, despre semnele harului si ale amagirii; apoi despre deosebirea dintre caldura si lucrare; si ca fara povatuitor usor vine amagirea. (Capete 10 in Filocalia greaca ; aci 14).

1. Ar trebui sa spunem, cinstite Longhin, dupa marele invatator, ca nici nu avem nevoie de ajutorul Scripturilor (1 Tes. IV, 4), sau de al celorlalti parinti, ci suntem invatati de Dumnezeu. -"Caci vor fi, zice, toti invatati de Dumnezeu" (Isaia LIV, 13; Ioan VII, 45). Suntem invatati astfel, incat sa cunoastem de la El cele de folos. Si nu numai noi, ci si fiecare dintre credinciosi, ca unii ce purtam scrisa in tablele inimilor noastre legea Duhului (2 Cor. III, 3) cea sfanta si ne-am invrednicit sa graim nemijlocit si neobisnuit, asemenea heruvimilor, cu Iisus, prin rugaciunea curata. Dar fiindca suntem prunci in vremea nasterii noastre din nou, necunoscand nici harul si nevazand nici innoirea noastra, ba nestiind nici marimea covarsitoare a cinstii si a slavei de care ne-am impartasit, si fiindca suntem datori sa crestem prin porunci sufleteste si duhovniceste si sa vedem cu mintea ceea ce am primit, cadem multi, prin lipsa de grija si prin deprinderea cea prea patimase, in nesimtire si intuneric. [ Sfantul Grigorie Sinaitul afirma si el trebuinta ca dupa o oarecare depasire a starii de pruncie de la Botez, credinciosii sa simta harul si innoirea lor ca efect ai harului. EI se insira prin aceasta pe linia Iui Macarie, Marcu Ascetul, Diadoch, Simeon Noul Teolog. Aceasta nu e o invatatura singulara a sfantului Simeon Noul Teolog, cum au afirmat unii teologi occidentali. "Vederea mintii", sau "vederea intelegatoare" nu e numai o simpla deductie rationala, ci o evidenta luminoasa a realitatii lui Dumnezeu, o simtire spirituala a legaturii cu Ei. - Parintele Dumitru Staniloae] Asa incat nu mai cunoastem nici macar de mai este Dumnezeu, nici cine suntem, nici ce am ajuns, dupa ce am fost facuti fii ai lui Dumnezeu si fii ai luminii, copii si madulare ale lui Hristos. Chiar daca ne botezam ca barbati, dar ne simtim botezati numai in apa, nu si in Duh. Si desi ne innoim in Duh, o credem aceasta numai prin credinta simpla cea moarta si nu prin cea lucratoare ; si o credem numai cu indoiala. Astfel fiind cu totul trupuri, vietuim si umblam trupeste. Si chiar daca ne pocaim, cunoastem si implinim poruncile numai trupeste, nu si duhovniceste. Iar daca dupa multe osteneli, harul invredniceste pe unii sa li se arate cu iubire de oameni, il socotim inselaciune. Iar daca auzim despre el ca lucreaza in altii, din pricina pizmei il socotim amagire. Si asa ramanem morti pana la moarte, nevietuind si nelucrand in Hristos.

De aceea, potrivit Scripturii, in vremea iesirii, sau a judecatii, se va lua de la noi si ceea ce avem, din pricina necredintei si a deznadejdii (Matei XXV, 29). Nu intelegem ca fiii trebuie sa fie cu Tatal, dumnezei din Dumnezeu si duhovnicesti din Duh. Caci "ceea ce este nascut din Duh, duh este" (Ioan III, 6). Dar noi suntem trupuri, desi ne-am facut credinciosi si ceresti ; de aceea Duhul lui Dumnezeu nu ramane intru noi (Facere VII, 3). De aceea a lasat Domnul sa se inmulteasca nenorocirile, robirile si macelurile, ca, poate prin ele, sa indrepte, sau sa taie, sau sa tamaduiasca, ca prin niste leacuri mai puternice.

2. Intai trebuie sa se spuna, prin cuvantul dat de Dumnezeu celor ce propovaduiesc Evanghelia, cum afla cineva (mai bine zis cum afla ceea ce are), ca a primit pe Hristos prin Botezul in Duh. Caci apostolul Pavel zice : "Oare nu stiti ca Hristos Iisus locuieste in inimile voastre ?" (2 Cor. XIII, 15). Pe urma trebuie sa se spuna cum inainteaza si cum pastreaza ceea ce a aflat. Caci multi au purtat lupta pana ce au aflat ceea ce cautau, si apoi si-au oprit lupta aici. Mai departe nu sporesc si nu mai au grija, indestulandu-se numai cu inceputul pe care l-au aflat. Iar fiind impiedicati si oprindu-se din drumul lor, isi inchipuie ca umbla inca pe calea cea buna, desi sunt purtati fara castig in afara de aceasta. Altii ajungand la mijlocul luminarii, si-au slabit inaintarea spre tinta, lenevindu-se sau intorcandu-se spre cele dinapoi, printr-o vietuire ne-pasatoare si facandu-se iarasi incepatori. In sfarsit, altii, ajungand la desavarsire, cad, prin neluare aminte, din pricina parerii de sine, si se intorc spre cele dinapoi si se fac deopotriva cu cei de la mijloc, sau cu cei incepatori in lucrare. Caci incepatorii au lucrarea, cei de la mijloc, luminarea, iar cei desavarsiti, curatia sufletului, sau invierea.

[Pe cand Dionisie Areopagitul socoteste treapta cea mai de jos curatirea, pe a doua luminarea, iar pe a treia, desavarsirea, sfantul Grigorie Sinaitul pune aici curatirea pe treapta desavarsirii, iar pe treapta cea mai de jos pune lucrarea. Lucrarea aceasta e faptuirea prin care se curatesc pacatele si se dobandesc virtutile. Luminarea e una cu contemplarea ratiu-rilor dumnezeiesti din fapturi. Iar curatirea de pe treapta cea mai inalta este nepatimirea dobandita, care e una cu unirea cu Dumnezeu. Dar in cap. urmator sfantul Grigorie Sinaitul prezinta lucrarea ca avand un continut cu mult mai bogat. Ea e deja in incepatori un foc al veseliei si o lumina bine mirositoare.Parintele Dumitru Staniloae]

Despre felul cum poate fi aflata lucrarea

3. in doua feluri poate fi aflata lucrarea Duhului, pe care am primit-o mai inainte in chip tainic prin Botez. Intai, cum zice sfantul Marcu, darul se descopera, vorbind in general, prin lucrarea poruncilor, cu multa osteneala, si cu vremea. Cu cat lucram mai mult poruncile, cu atat darul isi face mai luminoase razele sale in noi. Apoi, se arata prin chemarea neincetata si cu constiinta a Domnului Iisus, adica prin pomenirea lui Dumnezeu, intru ascultare. Prin vietuirea cea dintai se arata mai cu intarziere; prin cea de a doua, mai curand. E asa cum afla cineva aurul, daca-l cauta sapand pamantul cu osteneala si cu staruinta. Daca voim deci sa aflam si sa cunoastem adevarul fara amagire, sa cautam sa avem numai lucrarea din inima cu totul fara chip si fara forma si sa nu oglindim in noi, prin nalucire, nici o forma si nici un chip socotite ale sfintilor, nici sa privim lumini (caci amagirea obisnuieste mai ales la inceput sa insele mintea celor necercati cu asemenea naluciri mincinoase). Ci sa ne sarguim sa avem in inima numai lucrarea rugaciunii, care incalzeste mintea si o veseleste si aprinde sufletul spre dragostea negraita a lui Dumnezeu si a oamenilor. De aceea ramane cum este daca rugaciunea este la incepatori, lucrarea intelegatoare pururea in miscare a Sfantu-lui Duh, nascandu-se din rugaciune, smerenie si nu putina zdrobire de inima, rasarind la inceput din inima ca un foc al veseliei, iar la sfarsit ca o lumina bine mirositoare. [ Sfantul Grigorie Sinaitul, ca si alti parinti anteriori, uneste in descrierea darurilor dumnezeiesti, laturi pe care in viata naturala nu suntem obisnuiti sa le vedem imbinate : lumina bine mirositoare. Sunt stari duhovnicesti de o complexitate neobisnuita. Aceasta se vede si in cap. urmatoare (4-5). Dar inca din cap. 3 a incaput sa se faca trecerea de la descrierea starii duhovnicesti a incepatorilor, la descrierea starii celor ajunsi pe treptele superioare. Parintele Dumitru Staniloae]

4. Iar la cei ce cauta lumina cu adevarat si nu asemenea celor ce o ispitesc numai, potrivit cu aceeasi intelepciune care zice ca "e aflata de cei ce nu o ispitesc pe ea" (intel. Sir. I, 2), semnele inceputului sunt acestea : in unii se arata ca o lumina ce rasare ; in altii ca veselie plina de cutremur ; in altii iarasi ca bucurie ; iar in altii. ca bucurie amestecata cu frica ; in altii ca un cutremur si bucurie ; uneori, la altii, ca lacrimi si frica. Fiindca sufletul se bucura de cercetarea si de mila lui Dumnezeu, dar se teme si tremura de venirea Lui, ca un vinovat de pacate multe. Altora li se iveste la inceput o zdrobire negraita a inimii si o durere nespusa a sufletului, care sufera dureri ca o femeie ce naste, cum zice Scriptura (Apoc. XII, 2). Caci "Cuvantul viu si lucrator", adica Iisus, "strabate, cum zice apostolul, pana la despartitura sufletului si a trupului, a incheieturilor si a maduvei" (Evr. III, 12), ca sa topeasca cu putere ceea ce e patima, din toate partile sufletului si ale trupului. in altii se arata ca o iubire si ca o pace fata de toti. in altii ca o veselie, pe care adeseori parintii Bisericii o numesc saltare, fiind o putere a Duhului si o miscare a inimii vii. Aceasta e numita si tresarire si suspin al Duhului ce se roaga pentru noi in chip negrait lui Dumnezeu (Rom. VIII, 26). Isaia a numit aceasta, sarcina a dreptatii dumnezeiesti (Isaia XLV, 8), iar marele Efrem, strapungere. Domnul a numit-o izvor de viata saltand spre viata vesnica (Ioan IV, 14), (iar prin apa a inteles Duhul), ce salta in inima si fierbe cu mare putere.

5. Trebuie sa se stie ca saltarea sau veselia e de doua feluri: cea linistita, care e numita tresarire si suspin si rugaciune a Duhului, si cea mare, care e numita si saltare si saritura, sau salt, care e un zbor intins al inimii spre vazduhul dumnezeiesc. Caci sufletul, intraripat cu dragoste de Duhul dumnezeiesc si eliberat de legaturile patimilor, incearca sa zboare spre cele de sus inca inainte de iesire, dorind sa se desparta de povara. Aceasta stare e numita si zguduire si fierbere a Duhului, si tulburare, dupa cuvantul: "Iisus S-a tulburat in Duh, zguduit cu putere si a zis : unde l-ati pus ?" (Ioan XI, 34). Deosebirea intre saltarea mare si mica o arata dumnezeiescul David zicand : "Muntii salta ca berbecii, iar dealurile ca mieii" (Ps. CXIII, 4). El vorbeste despre cei desavarsiti si despre cei incepatori, caci ar fi fost nepotrivit sa spuna despre munti si dealuri ca salta, acestia fiind fara viata.

6. Dar trebuie sa se stie ca frica dumnezeiasca nu are cutremurare, daca prin cutremurare se intelege nu frica din bucurie, ci aceea din manie, sau cea a certarii povatuitoare, ori cea a parasirii ; ci ea e o veselie cu cutremurare care vine din rugaciunea facuta in focul temerii de Dumnezeu. Iar prin frica nu inteleg aici pe cea cu cutremurarea venita din manie sau din osanda vesnica, ci pe aceea a intelepciunii, care se si numeste inceputul intelepciunii (Pilde I, 7). Iar frica se imparte in trei (desi parintii Bisericii au impartit-o in doua): cea incepatoare, cea desavarsita si apoi cea din manie, care trebuie numita si cutremurare propriu-zisa, sau tulburare, sau zdrobire.

7. Iar cutremurarea e de multe feluri : una e cea din manie si alta cea din bucurie ; si iarasi una cea din iutime (cand se naste o fierbere covarsitoare a sangelui in jurul inimii, cum zic unii), alta, cea din obisnuinta invechita si alta cea a pacatului si a ratacirii ; si iarasi alta cea din blestemul venit prin Cain asupra neamului omenesc. Pe cel ce se nevoieste il razboieste la inceput cutremurarea din bucurie si cea din pacat. Dar nu tuturor li se intampla asa. Semnele acestora sunt urmatoarele : a celei dintai, o veselie cu cutremur si cu multe lacrimi, cand harul mangaie sufletul ; a celei de a doua, o caldura dezordonata, o infumurare si o invartosare de inima, care aprinde sufletul si madularele spre impreunare, indem-nand la incuviintarea unor fapte de rusine, prin nalucirea din launtru.

8. In orice incepator este o lucrare indoita, savarsindu-se in inima in chip indoit si neamestecat: una din har si alta din amagire. Aceasta o marturiseste marele Marcu Pustnicul, zicand : "Este o lucrare duhovniceasca si este o lucrare draceasca, necunoscuta de prunc". Sau iarasi : "Este o caldura intreita a lucrarii, aprinsa in oameni: una din har, alta din amagire sau din pacat si alta din prisosul sangelui". Pe aceasta Talasie Africanul a numit-o amestecarea sucurilor si ea poate fi potolita si adusa la randuiala prin infranarea masurata.

9. Lucrarea harului este puterea focului Duhului, care se misca intru bucuria si veselia inimii, sprijinind, incalzind si curatind sufletul. Ea opreste gandurile pentru o vreme si omoara miscarea poftitoare din trup. Semnele ei si roadele care arata adevarul ei sunt lacrimile, saltarea, smerenia, infranarea, tacerea, rabdarea, ascunderea si toate cele asemenea acestora, prin care castigam o incredintare neindoielnica.

10. Lucrarea amagirii este aprinderea pacatului, care incalzeste sufletul cu voluptatea si trezeste cu furie in miscarea trupului pofta spre impreunare a trupurilor. Ea este lipsita de orice calitate buna si de orice randuiala, dupa sfantul Diadoch, aducand o bucurie dobitoceasca, parere de sine, tulburare, veselie josnica nesaturata, sporind pofta spre placere. Ea cauta materia pentru arderea placerilor avand pantecele nesaturat impreuna-lucrator.

Caci de acolo se aprinde si se intineaza starea mustului trupului. Acolo e pricina aprinderii sufletului, pe care acea lucrare il trage sprea ea ca, scuf undand pe om in obisnuinta si placerea ei, sa alunge din el treptat harul [In ms. rom. care cuprind texte mai multe din sfantul Grigorie Sinaitul se continua cu urmatoarele ipatru capete, pe care traducatorul exemplarului prototipic le introduce cu cuvintele "Pana aicea (se afla) intru cea greceasca. Iar intru sloveneasca scoatere (editie) se afla si aceste cuvinte". Intre exemplarele care cuprind aceste patru capete in plus, amintim numerele 35, 79 din Bibi. Patr. Rom. Le luam din ms. Ghenoiu, p. 104-107, unde sunt introduse cu notita amintita. Dar in cap. 10 din el se mai adauga si partea care urmeaza, inainte de celelalte 4. Cred ca asa e si in celelalte ms. care le adauga. Le adaugam in Filocalia rom. intru-cat ni se pare ca insusi titlul acestei scrieri (Invatatura cu de-amanuntul) include in el cuprinsul lor, care vorbeste in continuare de felurile caldurii si de trebuinta unui invatator. Pe langa aceea, in analiza subtila cuprinsa in aceste capete, ni se pare ca putem surprinde maiestria sfantului Grigorie Sinaitul. Cand aveau textele grecesti la indemana, romanii traduceau din ele. Numai cand le lipseau acestea, traduceau si din slavona. Parintele Dumitru Staniloae] si sa-l faca sa preacurveasca pe ascuns, infierbantand si aprinzand madularele sale prin impatimirea de placere. Dar i se pare ca ceea ce misca mintea si o incalzeste este harul necunoscut [De aici vedem ca cei ce contestau putinta cunoasterii sau simtirii lucrarii harului - puternic afirmata de sfantul Simeon Noul Teolog, dupa exemplul sfantului Marcu Ascetul si Diadoh - gaseau in contestarea lor temeiul pentru a confunda caldura dezordonata a patimii cu caldura linistita si duhovniceasca produsa de har, pentru ca dupa ei lucrarea harului nu poate fi nicicand cunoscuta si deci deosebita de lucrarea pacatului.Parintele Dumitru Staniloae] si nu lucrarea infierbantata a pacatului, sau mai bine zis a amagirii si a impatimirii de placere (a dulcii impatimiri). Pe aceasta cunoscand-o si sfintui Ioan Scararul zice: "Am intrebat-o pe aceasta si a raspuns: eu mi-am castigat ajutor aprinderea cea din afara si miscarea poftei naturale, pricinuitoare de impras-tiere ca sa aprinda pe om spre lucrare amagitoare".

11. Se cade a sti ca aprinderea pacatului este inselaciune. Iar lucrarea pacatului este din duhul cel iubitor de placeri, care incepe sa se miste spre pofta trupului, prin dulceata bucatelor. Dar Domnul, fiind foc, a aratat ca diavolul este rece nu prin fire, ci prin razvratirea pacatului. Caci prin aceasta a pierdut caldura dumnezeiasca, cea care face pe slugile Sale foc arzator. Deci pacatul fiind raceala, din cauza lipsirii de Dumnezeu, iar dracul fiind dupa fire foc, aprinde pe om, si prin umezeala impatimirii de placere raneste pofta, facand-o sa primeasca cele ce pricinuiesc placerea. Astfel ca urmare a caldurii pierdute, isi agoniseste lucrarea rusinoasa a indulcirii.

[Daca am redat sensul corect al stangacei traduceri romanesti de odinioara, diavolul pierzand caldura lui fireasca prin despartirea de Dumnezeu, dar firea lui nazuind-o, pentru ca a avut-o la inceput in calitate de duh creat de Dumnezeu, produce o falsa caldura (o caldura neiubitoare, egoista) in sine si in cei ispititi, ca sa scape intru catva de raceala egoista in care a cazut si sa poata sa insele pe cei ispititi. Avem aici o interesunta explicare a coexistentei racelii egoiste si a caldurii fara durata si consistenta, a caldurii superficiale, convulsive si artificiale, a pacatului, a patimii, a ispitirii. E o explicare a amestecului de ferbinteala a patimii si de planuire rece a faptelor ei rele. Pacatul este, pe de o parte, caldura, pe de alta, un cinism rece. Sfantul Grigorie Palama va apara in tratatul doi al celei de a doua triade caldura cea buna a rugaciunii, impotriva lui Varlaam care critica orice aratare a efectelor rugaciunii in trup, ridiculizand pe isihasti care vorbeau de o astfel de caldura. Parintele Dumitru Staniloae]

12. Sunt doua feluri de razboaie in vremea rugaciunii : al inselaciunii si al harului. Amandoua se produc cu voia, nu prin impartasire. Precum soarele, stralucind in locurile cele murdare, nu se amesteca cu murdaria si nu se vatama de ea, ci mai vartos le usuca pe acelea si alunga murdaria, asa nici harul nu se amesteca cu inselaciunea, ci ramane curat. Ba mai vartos o topeste pe aceasta. Dar nu voieste sa o faca pe aceasta sa dispara cu totul, ca sa poata exista impreuna cu harul si vointa noastra si sa ne facem si noi cercati. Caci voieste sa o departeze pe aceasta treptat prin impreuna-lucrarea vointei noastre, voind sa ne nevoim si noi. Pentru ca voieste ca purtand, dupa lege, lupta cea buna a mintii noastre, sa putem lua cununa si sa fim mucenici adevarati, biruind nu pe pagani, ci pe satana insusi, care in tot ceasul aduce in noi atacurile sale ca pe niste aprinderi invapaiate. [ In icoanele bizantine ale mucenicilor se vad in coltul de sus din dreapta ingerii asteptand cu cununa in mina ca mucenicii sa suporte pana la capat cu barbatie chinurile lor, ca sa-i poata incununa. Asa vrea sa incununeze Dumnezeu si pe cei ce biruiesc patimile pe care au sa le suporte ca niste alti mucenici. Parintele Dumitru Staniloae] Infierbantand aceasta cuptorul trupului cu dulceata patimilor, isi trimite slugile sale, adica pe draci, oa sa ne chinuiasca prin ganduri si sa ne sileasca sa jertfim idolului poftelor, adica momelilor si sa ne lasam mintea sa se impartaseasca de ele. Iar semnele acestei inselaciuni se vad cand se pun in lucrare : impietrirea inimii cea lipsita de umilinta, iar in unii impreunata cu lacrimi intunecate, inaltarea semeata, imbuibarea pantecelui, multa vorbire, trandavia, inchipuirea de sine si lauda pentru lucrare, caldura cea fara dulceata, ingreunarea sufletului, molesirea madularelor, dulceata umeda, starnirea salbatica a trupului, nalucirea chipurilor care imping spre impreunarea trupurilor. In unii ca acestia nu este liniste si nu le infloreste fata, ci sunt totdeauna uscati si arsi de vapaia impa-timirii de placere. Descriindu-le pe acestea marele Ma-carie, dupa ce le-a insirat semnele, a spus: "Otetul se aseamana vinului la vedere si rapita e asemenea mustarului. Dar gustarea le deosebeste pe cele doua". Deci fiecare din ele poate fi inteleasa si aflata din semnele mai sus aratate.

13. Caldura harului. Caldura harului este focul Duhului, pe care Domnul a venit sa-l arunce pe pamant (Luca XII, 49), adica in inimile oamenilor. Si El vrea sa se aprinda degraba in noi, ca sa arda pacatul si sa curete sufletul si sa-l aline si sa-l atraga in chip negrait spre dragostea de Dumnezeu si de oameni. Caci e neamestecat cu firea, careia ii daruieste din ceea ce are deosebit de ea. Iar cand marele Macarie zice ca amandoua persoanele lucreaza in una si aceeasi minte, el intelege ca lucrarea Duhului se misca in ea neamestecata cu pacatul in vremea rugaciunii, ci ele raman deosebite si fiecare singura. Se intampla cateodata ca harul lucreaza si se misca singur. Dar cateodata e impreuna cu inselaciunea, insa, precum am zis, in chip neamestecat. Pentru ca de Dumnezeu cel curat nu se atinge prihana. [Avem aici interpretarea ortodoxa a expresiei lui Macarie despre existenta celor doua persoane (Dumnezeu si satana) in suflet, care a fost socotita de diferiti teologi apuseni mai noi ca semn al masalianismului.Parintele Dumitru Staniloae ] Se intampla insa ca uneori sa lucreze pacatul singur (adica inselaciunea), incalzind vointa noastra, intrucat o stapaneste. Iar alteori omul se lupta dupa har, vazandu-si sufletul muncit inauntru, rau patimind. Se mai cade sa stim si aceasta : inselaciunea pentru noii incepatori este caldura pacatului. Iar inselaciunea celor de mijloc si a celor desavarsiti consta in nalucirea mintii. Caci caldura inselaciunii sau a pacatului este aprinderea poftei de dulceata. Sau mai bine zis, ea e raul miros al indulcirii de patima, care e imbibat in cei ce sunt inca necercati si n-au gustat mai vartos preadul-cele si bine-mirositorul mir varsat in noi prin intruparea Cuvantului lui Dumnezeu, care mai intai este arzator pentru curatire, iar pe urma este bun si cu buna mireasma, prin sfintenia Duhului, cand sfinteste sufletul si trupul. Caci el este puterea sfintitoare, cum zice marele Macarie. Iar inselaciunea, facandu-se stapana prin zabovire, da putere lucrarii pacatului si mintea patimeste rau de la momeli si de la pofta spre impreunare, aprinzandu-se prin nalucire. Si amestecandu-se in caldura rugaciunii, produce schimbare in ea.

[Caldura pacatoasa ataca direct simturile la cei incepatori, pe cand la cei de pe treapta de mijloc sau de pe cea desavarsita incepe cu naluciri ale parerii de sine, ca pe urma sa atraga si ea sufletul spre pofte. Daca in scrisul ascetic anterior se afirma simplu intrarea sufletului in dialog cu momeala, aici se face o descriere mai amanuntita a acestui fapt: se descrie cum se trece de la oarecare impreuna-prezenta a unui gand amagitor in suflet cu hotararea cea buna. Sfantul Grigorie descrie cum se face amestecarea lor, sau cum se face amestecarea caldurii pacatoase cu caldura curata a rugaciunii. Ea se produce prin zabovirea poftei in suflet. Este de remarcat descrierea analoaga a raportului intre dulceata rau mirositoare a impatimirii de placere si intre dulceata curata a mirului de taina al lucrarii Duhului Sfant. Parintele Dumitru Staniloae] Adus sufletul aici, se zice ca el preacurveste prin amagire cu vrajmasul si nu se impartaseste tainic de Mirele Hristos. De aceea si apostolul ii numeste pe acestia desfranati si desfranate, ca pe unii ce, dupa Ioan Scararul, prin poftirea pacatului se impartasesc in ascuns cu satana. Caci zice acesta : "M-am cunoscut ispitit de lucrul acesta, care ma insela, ameste-cand bucuria cea dobitoceasca cu lacrimi si cu mangaierea sufletului si mi se parea ca primesc rod, iar nu stricaciune". Si iarasi : -"Ia seama ca bucuria care-ti vine sa nu fie de la doctorii cei rai si de la ispititori".

14. Acestea s-au spus, pe cat a fost cu putinta, despre semnele harului si ale amagirii. Iar despre cei ce se afla in lucrarea cea de la mijloc si despre desavarsire, nu este nevoie sa spunem cuvinte multe, caci acestia au in ei insisi pe Dumnezeu invatator, dupa sfantul Ioan Scararul. Totusi nimenea sa nu savarseasca lucrarea aceasta dupa o randuiala ce si-o da singur (idioritmie), fara invatatura si experienta celor scrise aci, castigata cu osteneala si durere, chiar daca i s-ar parea de folos. Aceasta, pentru ca nu cumva, pentru necredinta sa se impinga si pe sine si pe altii in adancul deznadejdii. Caci eu, cum zice marele Maxim, am scris acestea spre amintire mie si altora, si nu de la mine insumi, ci pentru ascultarea multora ce se sarguiesc a se osteni intru aceasta preafrumoasa lucrare pe care au cautat-o din suflet. Deci sa ne sarguim cu dor nemasurat sa udam brazda lucrarii cu raul mirului, cum zice David. Caci prin el se sporeste in noi izvorul vietii si al intelepciunii si din el ni se limpezeste, prin multa dorire, vederea fara incetare. Si asa adancul inimii si al luminii ii desavarseste pe cei ce sporesc in smerenie.