Din viata sfantului Simeon Noul Teolog


Din viata sfantului Simeon Noul Teolog

"Diavolul, impreuna cu dracii, au primit ingaduinta ca, dupa ce au facut ca omul sa fie scos din rai si de la Dumnezeu, prin neascultare, sa clatine in planul gandit cugetarea omului noaptea si ziua; a unuia mult, a altuia putin si a altuia si mai mult. Si nu e cu putinta sa fie intarita aceasta altfel, decat prin pomenirea necontenita a lui Dumnezeu. Cand pomenirea dumnezeiasca s-a intiparit in inima cuiva prin puterea crucii, ea ii intareste cugetarea, facandu-i-o neclatinata. La aceasta duce lupta in cugetare, pe care fiecare crestin s-a gatit s-o poarte in stadionul credintii in Hristos. Daca n-ajunge acolo, in desert se lupta. Pentru aceasta lupta este toata ne vointa felurita a celui ce poarta greaua patimire pentru Dumnezeu. Prin ea urmareste sa-si atraga milostivirea bunului Dumnezeu, ca sa-i dea iarasi cinstea dintai si sa se pecetluiasca in cugetarea lui, Hristos, precum zice apostolul : "copilasii mei, pe care iarasi va nasc, pana ce va prinde Hristos chip in voi" (Galat. IV, 19).

[Se da si acest text pentru a se arata ca prin practicarea continua a rugaciunii se intipareste in inima pomenirea necontenita a lui Dumnezeu si se fixeaza in ea cugetarea la Dumnezeu odata cu puterea lui Dumnezeu. Din toate aceste texte Nichifor" a scos urmatoarele concluzii:

a) Pazirea mintii, ca sa nu hoinareasca prin ganduri straine de Dumnezeu. b) Adunarea ei in inima, care poate fi socotita ca adancul propriu al intregii fiinte umane si al mintii, c) Mentinerea mintii in inima se poate dobandi prin pastrarea continua a amintirii lui Dumnezeu sau prin rugaciunea neincetata si curata de alte ganduri. d) Prin aceasta pomenire mintea intaineste in inima pe Dumnezeu insusi, ca intr-un alt cer.

Dupa ce a intemeiat necesitatea acestor lucruri, pe baza exemplului si indemnurilor unor sfinti anteriori, Nichifor vrea sa dea si o metoda prin care ele pot fi infaptuite.- Parintele Dumitru Staniloae]

Ati vazut, fratilor, ca este un mestesug duhovnicesc, sau o metoda, care duce repede pe lucratorul ei la nepatimire si la vederea lui Dumnezeu ? V-ati incredintat ca toate faptele se socotesc la Dumnezeu ca frunzele de pe pom, fara rod ? Si ca tot sufletul care nu are supravegherea mintii, in zadar le savarseste pe acelea? Drept aceea sa ne sarguim ca nu cumva, murind fara rod, sa ne caim fara folos.

Intrebare : Nu ne indoim nici noi, ba chiar suntem foarte convinsi ca din scrierea aceasta cunoastem care a fost fapta celor ce au bineplacut Domnului si ca este o lucrare oarecare ce izbaveste sufletul repede de patimi si-l leaga de dragostea lui Dumnezeu, lucrare ce este de trebuinta oricui se osteste sub Hristos ; dar ce este luarea-aminte si cum se invredniceste cineva sa o afle ? Iata ce am dori sa invatam, caci suntem cu totul necunoscatori ai unui astfel de lucru.

Raspuns : in numele Domnului nostru Iisus Hristos, Care a zis: "Fara de Mine nu puteti face nimic" (Ioan XV, 5), chemandu-L pe El ca ajutor si impreuna-lucrator, voi incerca sa va arat ce este luarea-aminte si cum se poate dobandirea, cu voia lui Dumnezeu.

Luarea-aminte, au spus unii dintre sfinti, este supravegherea mintii; altii, paza mintii; altii, iarasi, trezvia; altii, linistea mintala si altii, alt fel. Dar toate acestea arata unul si acelasi lucru. Gandeste si despre acestea, asa cum ai gandi cand ar spune unul "paine", altul "bucata", altul "imbucatura". Dar ce este luarea-aminte si care sunt insusirile ei, afla acum cu de-amanuntul. Luarea-aminte este semnul pocaintii nestirbite ; luarea-aminte este reinsanatosirea sufletului, ura lumii, intoarcerea la Dumnezeu; luarea-aminte este desfiintarea pacatului si recastigarea virtutii; luarea-aminte este incredintarea neindoielnica a iertarii pacatelor ; luarea-aminte este inceputul vederii (al contemplatiei), mai bine zis este temelia contemplatiei, caci prin ea, aplecandu-Se, Dumnezeu Se arata mintii; luarea-aminte este netulburarea mintii, sau mai bine zis oprirea ei, daruita sufletului prin mila lui Dumnezeu ; luarea-aminte este inlaturarea gan-durilor, palatul amintirii lui Dumnezeu, vistieria rabdarii necazurilor ce ne vin asupra ; luarea-aminte este pricinuitoarea credintei, nadejdii si dragostei. Caci de n-ar crede cineva, n-ar primi necazurile ce vin din afara. Si daca n-ar primi cu bucurie necazurile, n-ar zice Domnului : "Sprijinitor al meu esti si loc de scapare" (Ps. XC, 2). Si daca n-ar face pe Cel preainalt loc de scapare, nu si-ar umple inima de dragostea Lui. Drept aceea, rodul acesta care este cel mai mare dintre cele mai mari si-l insusesc cei multi sau toti, cu deosebire prin invatatura. Caci sunt rari cei ce deprind luarea-aminte fara sa fie invatati prin silinta trairii sau prin caldura credintei, dobandita de la Dumnezeu. Iar ceea ce e rar nu e lege. De aceea trebuie cautat un povatuitor neinselator, ca din invatatura si pilda aceluia sa invatam cele ce cad la dreapta si la stanga atentiei, adica ceea ce e prea putin si ceea ce e prea mult, care vin de la cel rau, de care a patimit el insusi, fiind ispitit. Scotandu-le pe acestea la iveala, el ne arata in chip neindoielnic calea duhovniceasca si asa o vom strabate cu usurinta. Iar de nu este povatuitor trebuie ajutat cu osteneala. Si de nu se gaseste, chemand pe Dumnezeu intru frangerea duhului si cu lacrimi si rugandu-L intru saracie, fa ce-ti spun:[ Urmeaza metoda lui Nichifor. Adunarea mintii in inima si intalnirea ei statornica cu Dumnezeu prin pomenirea Lui continua, sau prin rugaciunea neincetata, am vazut-o recomandata si practicata de toti sfintii amintiti de Nichifor in introducerea metodei sale si pentru ea se pot invoca si multe alte exemple si texte din parintii duhovnicesti anteriori.

Ceea ce aduce nou in metoda sa Nichifor este un mod mai precis in care mintea poate fi adunata si tinuta in inima odata cu rostirea neincetata a rugaciunii lui Iisus. Metoda aceasta a devenit in esenta ei o practica generala in secolul XIV intre monahii zisi isihasti si daca nu metoda insasi, cel putin rugaciunea neincetata a lui Iisus, adica partea a doua a metodei lui Nichifor, a devenit generala pentru monahii rasariteni, in tot timpul de atunci incoace.

Practica uzitata de cel dintai consta pana azi intr-o anumita asociere a celor doua parti ale rugaciunii lui Iisus cu inspirarea si expirarea aerului. Odata cu inspirarea aerului se spun cuvintele: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu", iar odata cu expirarea se spun cuvintele: "miluieste-ma pe mine pacatosul".

Ceea ce a adus nou Nichifor ca metoda de adunare a mintii in inima a fost tocmai aceasta imbinare a actului de trimitere a mintii la inima odata cu aerul; dar el nu vorbeste si de imbinarea celor doua parti ale rugaciunii lui Iisus cu inspirarea si expirarea aerului. El vorbeste numai de o continua trimitere a mintii la inima odata ("impreuna") cu inspirarea continuu repetata si cu repetarea rugaciunii neincetate. Propriu-zis el recomanda folosirea respiratiei continuu repetate a aerului mai mult ca un mijloc de a mentine mintea neincetat in inima si de a rosti neincetat rugaciunea lui Iisus. Mintea e mentinuta mereu in inima si rugaciunea la fel, numai intrucat nu se uita de a face mereu efortul concentrarii ei in inima si efortul de a repeta mereu rugaciunea. Nichifor spune ca prin aceasta mintea e obisnuita "sa nu iasa repede din inima". Mintea nu ramane fixata in inima in mod static si nici rugaciunea. Persistarea mintii si a rugaciunii in inima e un fapt neintrerupt, dar in acelasi timp un fapt vin, dinamic, un fapt de vointa de a repeta adunarea ei in inima si repetarea rugaciunii. La urma urmelor si cu aerul se intampla acelasi lucru: el e mereu in inima, adica nu iese total de acolo, dar e si trimis mereu acolo. Sfantul Grigorie Palama aduce in plus explicarea ca ceea ce se trimite in inima nu e mintea ca esenta, ci lucrarea ei (Al doilea cuvant din triada I si II contra lui Varlaam).

Iar in practica monahala generalizata, deasemenea, iesirea aerului din piept nu inseamna si iesirea rugaciunii lui Iisus, ci numai mutarea atentiei de la o parte a ei la alta. Propriu-zis inspirarea si expirarea aerului formeaza un intreg dual, intre ale carui parti nu se produce nici o separare, nici o intrerupere. Dar daca mintea trebuie sa ramana mereu in inima si rugaciunea lui Iisus la fel, de ce mai recomanda Nichifor in metoda sa trimiterea mintii la inima odata cu inspirarea aerului ? De ce recomanda adica un lucru care a scandalizat pe Varlaam si pe alti adversari ai sihastrilor ?

Acesti adversari nu au inteles ca e vorba nu de o legare a trimiterii mintii la inima de inspirarea aerului, ci de folosirea ritmicitatii inspiratiei aerului ca o ocazie pentru ritmicitatea neintrerupta a efortului de mentinere a mintii sau a atentiei in inima si odata cu aceasta in pomenirea lui Dumnezeu. Ritmicitatea neintrerupta a respiratiei e un mijloc sau un prilej de reinnoire neincetata a amintirii lui Dumnezeu si prin aceasta de adunare a gandului dela cele din afara la cele din launtru, iar prin aceasta, de evitare a oricarei intreruperi in gandirea indreptata spre Dumnezeu. Un teolog occidental, Herrigel, intr-una din cartile sale, spune acelasi lucru cand declara ca trebue sa multumim lui Dumnezeu pentru orice noua respiratie, ca am mai putut, sau mai putem respira odata, deci mai putem prelungi inca cu o clipa viata noastra. (Der Umbruch des Denkens).

Inca Isichie Sinaitul, traitor prin secolul VI, spusese : "Uneste cu rasuflarea narii trezvia si numele lui Iisus, sau gandul neuitat la moarte, si smerenie. Caci amandoua sunt de mare folos" (II, 87; Filoc. rom. IV, p. 89).

S-ar putea spune ca avem aci o paralela intre un act corporal si unul spiritual: inspirarea aerului si trimiterea in launtru a mintii. E o paralela in care un act de gandire voluntar se repeta paralel cu savarsirea involuntara a unui act de repetitie neintrerupta, luand prilej de la savarsirea regulata a acestuia. Dar nu e numai o paralela. Respiratia e un act care intretine nu numai viata trupului ca o unitate separata de suflet si de gandire, ci da putinta si vietii spirituale. E un act care conditioneaza viata totala a fiintei umane, care face posibila gandirea. Ca atare gandirea e legata de respiratie si de aceea poate face din inspiratie un act constient. Aceasta inseamna pe de o parte ca inima prin care se intretine viata corpului, datorita aerului inspirat si expirat, intretine si cugetarea; iar cugetarea, la randul ei, poate face respiratia constienta, o poate patrunde, o poate face sa nu fie straina nici o clipa de constiinta. In aceasta poate sa constea unul din aspectele stransei legaturi dintre inima si minte. Cand mintea se imprastie in ganduri variate, nu mai e unita constient cu respiratia si cu inima, ca centru al vietii intretinut prin respiratie, adica nu le mai spiritualizeaza pe acestea. In acest caz pierde si mintea si pierde si inima. Cand mintea, adica gandirea ei, se concentreaza in inima prin ritmicitatea respiratiei, amandoua castiga : respiratia ritmica (si bataia ritmica a inimii am putea zice), aduce aminte cugetarii sa pomeneasca pe Dumnezeu, iar pomenirea lui Dumnezeu repetata ritmic odata cu respiratia, tine atenta gandirea la respiratie si la inima si le incadreaza pe acestea in constiinta ocupata cu pomenirea lui Dumnezeu, le sfinteste.

Varlaam a fost sustinatorul unui spiritualism abstract, dezlegat de trup, si prin aceasta a contribuit la formarea unei atitudini neintelegatoare a efortului de spiritualizare sau de sfintire a trupului, devenita proprie Occidentului. In Rasarit, afara de Evagrie, e greu de gasit vreun parinte care n-ar fi urmarit sfintirea fiintei totale a credinciosului si care n-ar fi cerut, de aceea, unirea mintii cu inima. E drept ca unii parinti, vorbind de adunarea mintii in inima, spun totodata ca prin aceasta mintea se aduna in ea insasi. Dar prin aceasta ei inteleg inima ca centru al intregii vieti, deci si al cugetarii.

Poate in acest sens socoteau unii, cum spune Palama, ca vehicol al cugetarii "punctul cel mai din mijloc si cel mai curatit al duhului sufletesc", in vreme ce altii asezau intelegerea in encefal. Si poate asa trebue sa intelegem si adeziunea lui Palama la prima opinie. "Noi inca, desi nu socotim sufletul inauntru ca intr-un vas, fiindca e netrupesc, nici in afara, fiindca e unit cu trupul, totusi stim sigur ca puterea noastra cugetatoare sta in inima ca intr-un organ" (Cuv. II din triada I contra lui Varlaam, la P. Hristou, op. cit. p. 395). Caci chiar in acest loc Palama spune totodata ca cugetarea are inima nu ca organul exclusiv, ci oa primul organ si aceasta intrucat inima e punctul cel mai central al duhului sufletesc, deci un fel de centru al vietii sufletului care intretine si trupul. Deci nu e la el o opozitie fata de opinia altor parinti, ca mintea e si in creier (Asa spune si Meyendorff, A sfudy of Gregory Palama, Londra, The Faith Press, 1964, p. 138). El nu separa prea strict intre creier si inima ca loc al sufletului si recunoaste inimii rolul de centru vital si ca atare si de centru sufletesc, de care cugetarea nu poate fi despartita. Le-gand cugetarea mai strans de centrul vital al fiintei umane, isihastii dadeau posibilitatea rugaciunii, care tine si de cugetare, sa influienteze si trupul. Astfel s-a evitat intelectualismul fara influenta asupra trupului, asa cum s-a dezvoltat in Apus.

Nichifor spune insa ca cugetarea este in piept. Vasile de la Poiana Marului, staret traitor in Tara Romaneasca in secolul XVIII, va spune la fel. Dar se pare ca prin aceasta ei nu se deosebesc prea mult de opinia celor ce sustineau ca si cugetarea isi are sediul in inima. Dar prin precizarea ca ea e in piept parca ar vrea sa arate ca ea e in centrul fiintei, unde se unesc cugetarea si simtirea. Nichifor, spunand ca mintea adunandu-se in inima e ca barbatul care revine acasa dintr-o calatorie, vrea sa spuna ca inima nu e un loc strain pentru minte, dar mintea poate sa si calatoreasca. Insa deplin fericita se simte numai cand revine in inima, sau acasa. Mintea in sens de pura cugetare nu e mintea intreaga si nici inima in sens de pur izvor al sentimentelor sau al vitalitatii nu e inima intreaga. Plasarea cugetarii in inima sau in piept nu inseamna insa ca mintea ca izvor al cugetarii exclusive nu e in creier.

In orice caz cugetarea fiind incadrata in viata Integrala a fiintei umane, deci in fundamentul ei care este inima, trebue sa se intipareasca cu constiinta ei in toate actele trupului, dar cu o constiinta preocupata permanent de amintirea lui Dumnezeu. Atunci insusi actul respiratiei e imprimat de amintirea lui Dumnezeu, cum poate fi imprimata ingenunchierea, ca si orice fapta si cuvant. Asa se sfinteste tot trupul si toate actele lui, toata viata care e intretinuta de inima si izvoraste din ea, pentru ca s-a sfintit cugetarea insasi oare prin pomenirea neincetata a Iui Dumnezeu s-a adancit in intimitatea fiintei umane si a imprimat amintirea lui Dumnezeu in izvorul vietii integrale a ei.

In felul acesta nu mai apare fara sens faptul ca Nichifor Monahul vorbeste despre importanta respiratiei ca act de intretinere a inimii, si prin ea a vietii, si de trebuinta de a lega actul concentrarii mintii in inima de acest ritm al respiratiei. Cugetarea devine prin aceasta constienta de respiratie ca conditie a vietii totale a subiectului ei si de faptul ca ea trebue sa o sfinteasca pe aceasta si sa se sfinteasca pe ea insasi prin pomenirea numelui lui Dumnezeu, sau sa sfinteasca inima, ca fundament al vietii. Cugetarea, devenind constienta de acest fundament al vietii, va deveni constienta ca el nu e de la sine, ci are ca fundament ultim, corespunzator lui, pe Dumnezeu. Inima celui ce se roaga neincetat va deveni transparenta pentru Dumnezeu, sau cer al lui Dumnezeu, sau locul lui Dumnezeu, cum zic unii parinti.

Legatura aceasta stransa dintre gandirea plina de pomenirea lui Dumnezeu si actele trupesti, in primul rand al respiratiei, o va socoti sfantul Grigorie Palama o legatura simbolica, dat fiind ca simbolul e ceva in acelasi timp deosebit de ceea ce simbolizeaza si unit cu el. Respiratia, ingenunchierea, semnul crucii, cuvantul curat, devin simboluri ale vietii spirituale. De sigur, cand aceste acte sunt savarsite fara pomenirea lui Dumnezeu, ele nu se sfintesc, ele isi slabesc caracterul de simboluri. Palama zice : "Unii ca acestia vor numi om cu sufletul in buric pe cel ce zice : "Legea lui Dumnezeu in mijlocul pantecelui meu" (Ps. 39,8) si pe cel ce zice catre Dumnezeu : "Pantecele meu va rasuna ca o chitara si cele din launtru ale mele ca un zid de arama pe care l-ai innoit" (Isaia XVI, 11), cum vor calomnia pe toti cei ce exprima si numesc prin simboluri cele ale lumii gandite, cele dumnezeiesti si duhovnicesti" (Cuv. II, triada I contra lui Varlaam, la P. Hristou, op. cit., voi. I, p. 404).

Dar daca alte organe ale trupului se pot bucura de lucrarea lui Dumnezeu in ele, deci pot fi simboluri, cum n-ar putea fi cu atat mai mult inima, centrul vital al fiintei umane ? Sfantul Grigorie Palama va insista in cele doua "Cuvinte" ale sale despre rugaciune (II din intaia triada si II din a doua triada contra lui Varlaam) asupra acestei sfintiri a trupului prin pomenirea lui Dumnezeu si prin rugaciune, in apararea "Metodei" lui Nichifor.

Metoda lui Nichifor n-a fost singura metoda a rugaciunii lui Iisus, sau ea si-a modificat sau precizat in practicarea ei unele elemente, dupa cum gaseau de bine cei ce o practicau, pe baza experimentarii ei. Una din formele astfel modificate sau precizate in anumite detalii s-a pastrat in cativa codici manuscrisi si poarta numele sfantului Simeon Noul Teolog. Dar cercetarea a demonstrat ca nu e a lui. Caci nu se afla intre scrierile sfantului Simeon Noul Teolog si nu e mentionata nici in "Viata" lui scrisa de ucenicul lui, Nichita Stithatul (Vezi la Pr. D. Staniloae, Viata si Invatatura simtului Grigorie Palama, Sibiu, 1938, p. 46-61). Totusi sfantul Grigorie Sinaitul citeaza ceva din ea si o atribuie lui Simeon Noul Teolog. Dar intrucat Nichifor nu o pomeneste, se pare ca ea a aparut dupa Nichifor.

Se poate ca inca din vremea lui Palama unii monahi (foarte putini) mai nepriceputi sa fi practicat intoarcerea privirii spre mijlocul pantecelui si in mediul lor sa fi aparut si metoda atribuita lui Simeon Noul Teolog, dar Palama nu pomeneste de aceasta atribuire. El recunoaste to tusi ca aceasta practica exista, dar o explica din trebuinta de a se impune si stomacului legea sanatoasa a mintii ca infranare.

Mai e de remarcat ca traducerea neogreaca a metodei atribuite lui Simeon publicata in Filocalia greaca, nu cuprinde recomandarea indreptarii privirii spre pantece. Forma aceasta a textului trimite poate la unele manuscrise care nu cuprindeau acest amanunt. In plus, trebuie tinut seama de faptul ca in practica generala a monahismului rasaritean de dupa acel timp, niciodata nu s-a folosit rugaciunea lui Iisus dupa aceasta metoda, decat poate cu totul exceptional de vreun calugar nepriceput.

Dintr-o practica cu totul rara din acea vreme a luat probabil Varlaam afirmarea ca isihastii isi inchipuiau ca sufletul se afla in buric si-i eticheta cu numele de "omfalopsichi". Palama respinge cu indignare acest nume si afirmarea ca isihastii ar fi avut o asemenea credinta. Niscai cazuri exceptionale ale unei astfel de practici, care au putut dura si dupa aceea, sau faptul rarei ei existente in secolul XIV l-a facut si pe Vasile de la Poiana Marului sa combata in secolul XVIII, credinta unora ca inima s-ar afla in mijlocul pantecelui (in : "Cuvantul inainte" la Filotei Sinaitul, d. ex. in ms. Acad. Rom. 1441). De altfel pana de curand exista in popor parerea ca inima e in pantece.

Mai existau printre monahi si unii care isi faceau o regula proprie pentru a putea tine rugaciunea neincetata. Grigorie Sinaitul dezaproba aceasta "idioritmie". O astfel de "idioritmie" a putut fi si intoarcerea privirii spre mijlocul pantecelui.

In forma care cuprinde amanuntul intoarcerii privirii spre mijlocul panteceiui, metoda atribuita sfantului Simeon a fost publicata de teologul catolic J. Hausherr S.I., in : Orientalia Christiana, 1927, nr. 36, p. 101-210. Dar e curios ca privind acest text, se constata in el o contrazicere : pe de o parte se cere ca privirea sa fie indreptata spre ombilic, ca imediat dupa aceea sa se adauge : "pentru ca sa se caute cu mintea interiorul si sa se gaseasca locul inimii". S-ar parea ca prima recomandare e interpolata. Caci nu e firesc ca prin privirea spre ombilic sa se mai caute pe urma locul inimii. Textul neogrec vorbeste numai de cautarea locului inimii. Si aceasta recomandare e logica, prin faptul ca nu se cere de la inceput unde sa se caute cu privirea. In acest text se spune direct : "aduna-ti mintea de la tot ce e trecator si desert si apleaca-ti partea de jos a fetii, sau barbia, spre piept, ca in acest fel sa iei aminte la sinea ta cu mintea si cu ochii tai; si tine-ti putin respiratia ca sa ai acolo si mintea si sa afli locul unde este inima ta si acolo sa fie cu totul si mintea ta". Cel mai interesunt amanunt pozitiv, adaus in aceasta metoda, este recomandarea raririi inspiratiei si expiratiei, pentru a nu se respira prea comod. Acest amanunt a avut o oarecare aplicare practica la unii monahi. Dar aceasta nu inseamna altceva decat o anumita ritmicizare negrabita a respiratiei, pentru a nu se produce in mod neregulat, inegal, caci aceasta tulbura ritmicitatea pomenirii lui Dumnezeu, sau ar fi expresia unor stari inegale, nelinistite, speriate, confuze, manioase, pasionale, in suflet.

Intr-o forma putin deosebita apare metoda acestei rugaciuni in scrisul ramas de la Grigorie Sinaitul. Ea se resimte si de metoda lui Nichifor si de detaliul raririi respiratiei din forma ei de sub numele lui Simeon Noul Teolog. El intemeiaza respirarea mai rara cu motivul ca iesirea aerului de la inima intuneca mintea despartind-o din inima odata cu expirarea, sau rapeste cugetarea spre alte ganduri. El a observat poate faptul ca expirarea aerului produce oarecare slabire a concentrarii mintii, o relaxare a atentiei. Dar amanuntul cel mai important si cel mai pretios in forma in care metoda ne-a ramas de la Grigorie Sinaitul este recomandarea de a uni cugetarea cand cu prima jumatate a rugaciunii lui Iisus, cand cu a doua jumatate. In aceasta recomandare s-ar putea implica poate unirea primei jumatati a rugaciunii cu inspirarea aerului si a celei de a doua jumatati cu expirarea aerului. Dar el nu o spune aceasta explicit (P. G. 150, 1316 D). El cere, dimpotriva, sa se repete de multe ori prima jumatate si iarasi de multe ori a doua jumatate, ca sa nu se mute prea usor cugetarea de la o jumatate la alta.- Parintele Dumitru Staniloae ]

Stii ca rasuflarea pe care o rasuflam este aerul acesta. Si il respiram nu pentru altceva, ci pentru inima, caci ea este o pricina a vietii si a caldurii trupului. Deci inima trage aerul ca sa-si impinga caldura ei afara prin expirare, iar ei sa-si procure o temperatura buna. Iar pricinuitorul acestei lucrari, sau mai bine zis slujitor al ei, este plamanul, care fiind zidit de Facator fara desime, ca niste foi, primeste si scoate usor continutul lui. Astfel inima, tragand prin aerul respirat racoarea la sine si impingand dela sine caldura, pazeste fara abatere randuiala pentru care a fost zidita spre sustinerea vietii. Tu deci sezand si adunandu-ti mintea, impinge-o si sileste-o pe calea narilor pe care intra aerul in inima, sa coboare impreuna cu aerul inspirat in inima. Si intrand acolo, nu-ti vor mai fi fara veselie si fara bucurie cele de dupa aceea.

Si precum un barbat oarecare fiind calatorit de la casa sa, cand se intoarce nu mai stie ce sa faca de bucurie ca s-a invrednicit sa se intalneasca cu copiii si cu nevasta, asa si mintea cand se intalneste cu sufletul se umple de o bucurie si veselie de negrait. Drept aceea, frate, obisnuieste-ti mintea sa nu iasa degraba de acolo. Caci la inceput e nepasatoare poate, din pricina inchiderii inauntru si a stramtorarii. Dar dupa ce se obisnuieste, nu-i mai plac ratacirile pe afara. Caci "Imparatia cerurilor este in launtrul nostru" (Luca XII, 21). Pe aceasta privind-o acolo si cerand-o prin rugaciune curata, toate cele din afara le socoteste urate si neplacute.

Daca deci, cum s-a zis, poti intra de la prima incercare in locul inimii pe care ti l-am aratat, multumeste lui Dumnezeu, si slaveste-L si salta si te tine de lucrarea aceasta pururea. Iar ea te va invata pe tine cele ce nu le stii. Dar trebuie sa stii si aceasta ca, ajungand mintea acolo, nu trebuie sa taca si sa stea dupa aceea degeaba. Ci sa aiba ca lucru si indeletnicire neincetata rugaciunea : -"Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma" ! Sa nu mai conteneasca niciodata din aceasta. Caci aceasta, tinand mintea neimprastiata, o face sa nu poata fi prinsa si atinsa de momelile vrajmasului si o ridica la dragostea si dorul dumnezeiesc in fiecare zi.

Iar daca, ostenindu-te mult, o, frate, nu poti totusi intra in partile inimii, precum ti-am aratat, fa ceea ce-ti spun si cu ajutorul lui Dumnezeu vei afla ceea ce cauti. Stii ca partea cugetatoare a fiecarui om este in piept, caci in launtrul pieptului, tacand noi cu buzele, vorbim, ne sfatuim cu noi insine, dam rand rugaciunilor, psalmilor si altora. Da-i deci acestei cugetari, departand de la ea orice gand - si aceasta o poti daca vrei - da-i deci pe : "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma !" si sileste-te ca in loc de orice alt gand sa strigi pururea in launtru aceste cuvinte. Iar tinand aceasta mai multa vreme, ti se va deschide prin aceasta si intrarea inimii, precum ti-am scris, fara nici o indoiala, cum am cunoscut si noi prin cercare. Si iti va veni, impreuna cu luarea-aminte mult dorita si placuta, si toata ceata virtutilor, dragostea, bucuria, pacea si celelalte, prin care vei dobandi cererile tale in Hristos Iisus, Domnul nostru, Caruia, impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant I se cuvine slava, stapanirea, cinstea si inchinaciunea, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.