CANONUL TEANDRIC AL SFINTEI SCRIPTURI

• « Inapoi
• Inainte »

V. SFANTA SCRIPTURA - MARTURIE A CUVANTULUI LUI DUMNEZEU INTRUPAT IN SFINTI PRIN HRISTOS

1. CANONUL TEANDRIC AL SFINTEI SCRIPTURI.

Prin puterea Duhului Sfant ucenicii Mantuitorului au implinit porunca Mantuitorului "In dar ati luat, in dar sa dati" (Mt. 10,8). Din ceea ce Sfintii Apostoli au "dat in dar", se intelege ceea ce "au primit, iar Sfanta Scriptura luata din inima lor a fost scrisa ca marturie a vietii lor in Hristos pentru viata in Hristos si a "celor ce vor crede in Mine prin cuvantul lor" (Ioan 17,20). Astfel Sfanta Scriptura este "Cartea vietii" in Sfinti si pentru Sfinti, adica pentru cei desavarsiti" dupa cuvintele Sfantului Apostol Petru: "Noi v-am adus la cunostinta puterea Domnului nostru Iisus Hristos si venirea Lui nu luandu-ne dupa basme mestesugite, ci fiindca am vazut slava Lui cu ochii nostri. Caci El a primit de la Dumnezeu Tatal cinste si slava atunci cand din inaltimea slavei un glas ca acesta a venit catre El: Acesta este Fiul Meu cel iubit intru care am binevoit!. Si acest glas noi l-am auzit pogorandu-se din cer pe cand erau cu Domnul in muntele cel sfant. Si avem cuvantul proorocesc mai intarit la care bine faceti ca luati aminte, ca la o faclie ce straluceste in loc intunecos, pana cand va straluci ziua si Luceafarul va rasari in inimile voastre, aceasta stiind mai dinainte ca nici o proorocie a Scripturii nu se talcuieste dupa socotinta fiecaruia; pentru ca niciodata proorocia nu s-a facut din voia omului, ci oamenii cei sfinti ai lui Dumnezeu au grait, manati fiind de Duhul Sfant" (2 Petru 1,16-21). Ca martori, Apostolii erau "partasi" la Hristos, nu doar "manati de Duhul Sfant", ca cei de sub Lege.

Sfantul Apostol Petru arata mai sus, cum pe temeiul revelatiei in Hristos Vechiul Testament este si ramane o calauza in Hristos. El arata ca proorocii Vechiului Testament sunt ,faclii" calauzitoare spre "Lumina" lui Hristos, dar aceste "faclii" nu sunt "Lumina". Ioan Botezatorul era ,faclia care arde si lumineaza", dar "Nu era acela Lumina" (Ioan 1,8). Proorocii erau "oamenii sfinti ai lui Dumnezeu manati de Duhul Sfant", dar Apostolii sunt desavarsiti in Hristos prin Duhul Sfant ca deosebirea dintre "inspiratia prorocilor Vechiului Testament si partasia Apostolilor "la firea dumnezeiasca" (2 Petru 1,4). Ei sunt astfel negutatori care scot din camara lor noi si vechi", deoarece sunt iconomi ai Imparatiei" lui Dumnezeu" (Mt. 13,52; 1 Cor.4,1), care pe temeiul celor "noi" in Hristos, scot din camara inimii lor cele "vechi" ale Legii. Biserica insasi este "zidita pe temelia Apostolilor", dar si a Proorocilor, a caror "piatra din capul unghiului este Hristos" (Ef. 2,20).

Mantuitorul este "Lumina" care desavarseste faclia", dar aceasta ramane o calauza catre "Lumina". Desavarsiti in Hristos "la lucrul slujirii" (Ef. 4,12), Apostolii "au scos apa cu bucurie din izvoarele mantuirii" (Isaia 12,3) scriind cu greu Biblia Noului Testament, ca sa ramana ceva "afara"; ca si intruparea inainte de cunoasterea ei ca urmare a Revelatiei prin Jertfa; ca varful unui ghetar, a carui masa uriasa este sub apa, cand de fapt credinta in Hristos insemna trecerea dincolo, dupa aratarea si semanarea Sa in ei inainte de trecerea lor pascala prin sfintire si deschiderea ochilor spre cunoasterea Sa ca "Inviere" a lor si ca "partasie" la acel adanc dumnezeiesc in Hristos. Acest lucru nu inseamna doar o indreptare prin pocainta ca cea din Vechiul Testament fara desavarsire (Evrei 7,19; Isaia 37,31; Evrei 11,40), sau ca indreptarea justificativa prin Biblie ca litera, ci este trecerea dincolo prin Jertfa lui Hristos, acolo unde se afla El prin mutarea lor ca lucrare a Duhului Sfant, dupa ce El a deschis ca "Usa" calea. "Mutarea" in Hristos prin lucrarea Duhului Sfant este asemanatoare cu cea de la creatie: "Si a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l facuse si l-a pus in gradina Edenului ca s-o lucreze si s-o pazeasca" (Gen 2,15).

"Lumina" lui Hristos, care a desavarsit "Faclia" Vechiului Testament inseamna lipsa oricarei osandiri a lumii (Ioan 3,17), dar, in acelasi timp "taria" celei mai puternice "vadiri" a lumii: "Va fi ca focul topitorului si ca lesia nalbitorului" pentru curatirea inimilor, pentru scrierea in inimi; "Va da pe fata cugetele multor inimi"; "Va fi ca un semn care va starni impotriviri" (Lc. 2,34-35), "Caci Cuvantul lui Dumnezeu este viu si lucrator si mai ascutit decat orice sabie cu doua taisuri si patrunde pana la despartitura dintre suflet si duh, dintre incheieturi si maduva si este destoinic sa judece simtirile si cugetele inimii si nu este nici o faptura ascunsa inaintea Lui, ci toate sunt goale si descoperite pentru ochii Celui in fata Caruia noi vom da socoteala" (Evrei 4,12-13). Apostolii indeamna, de aceea, pe cei indreptati pana la desavarsire in Hristos, sa stea "tari", caci "Lumina lumineaza in intuneric" (Ioan 1,5). Lumina este "slava", "plinatate", putere duhovniceasca intrucat cei desavarsiti in Hristos se bucura "nu pentru ca li se supun duhurile, ci pentru ca numele lor sunt scrise in Cartea Vietii", adica in Hristos, "Cartea" vie a Cuvantului lui Dumnezeu, si de fapt este vorba de asemanarea lor cu Hristos (Rom. 8,29), in care au fost mutati prin Jertfa Sa rascumparatoare. Taria puterii Sale este interioara si este nu curiozitate de a vedea minuni, nici pornirea patimasa pentru misiune ca extindere si intindere in lume, caci aceasta extindere nu poate fi decat lucrarea lui Dumnezeu: "Prin mangaierea Duhului Sfant se inmulteau" (F.Ap. 9,31). De aceea, pentru misiune Biserica se roaga liturgic; "Plinatatea Bisericii Tale pazeste-o!". Cand se adresa ascultatorul cu interpelarea: "Daca in cele streine nu ati avut fidelitate, cine va va da pe ale voastre! (Lc. 16,12), Mantuitorul arata ca "cele ale Sale" cu care a venit prin intrupare sunt "cele ale oamenilor", daca oamenii urmeaza Lui: "Daca-Mi slujeste cineva, sa-Mi urmeze Mie si unde Eu sunt acolo va fi si slujitorul Meu" (Ioan 12,26). Tot astfel, cand, Biserica se roaga: "Ale Tale, dintru ale Tale, Tie-ti aducem de toate si pentru toate!" face referire la harul teandric primit de la Dumnezeu si descoperit prin Jertfa Mantuitorului Hristos. In El este o antropologie, in care se intra prin pocainta, pentru a se ajunge la starea de asemanare cu Hristos care este "Usa" de intrare, pentru a iesi la "pasunea" darurilor Duhului Sfant, ca "Vistier al bunatatilor" din "ale Sale". El este "Vitelul ingrasat" taiat de Dumnezeu pentru "ospat". Cand Mantuitorul spune "Cercetati Scripturile" (Ioan 5,39), El intelege ca ele au viata vesnica nu asa cum credeau fariseii, care si cu proorocii "au facut ce au vrut" (Marcu 9,13), si tot astfel aveau sa faca si cu El, ci deoarece vorbesc despre El, trimit la El, ca partile unui intreg la "intregul" insusi, si ele insele au, de aceea, un caracter teandric. El mai intelege, ca aceasta "cercetare" a Scripturii inseamna o stradanie de cautare, in care omul este ajutat de Dumnezeu sa-L poata afla, asa cum i-a ajutat pe cei ce au cerut ca niste fii, trimitand pe Hristos ca deosebire dintre "painea fiilor" fata de "piatra robilor" din Legea Veche (Mt. 7,9-11). Asa a fost ajutat si famenul etiopian, si tot acest inteles il au si cuvintele, ca "Dumnezeu a asezat pe fiecare popor la locul lui ca sa caute pe Dumnezeu, doar l-ar pipai si afla, cu toate ca nu e departe de nici unul din noi" (F.Ap. 17,26-27). Intruparea a insemnat, intr-adevar, adunarea Scripturilor ca plinatate a lor pe "calea noua si vie" (Evrei 10,20), dupa care ele raman ca o cale de intarire a credintei (Rom 15,4). Dar dupa cautarea prin Sfintele Scripturi si aflarea in Hristos a "celor ale omului" de la Dumnezeu, pe care in Lege le simtea ca "streine", Sfanta Scriptura ajuta la "rabdarea si mangaierea" pentru "nadejde" (Rom. 15,4), elementul fondator pentru Revelatie fiind Jertfa euharistica, pentru care Sfanta Scriptura este, nu fondatoarea, ci marturia scrisa a acestuia.

Sfintii sunt rezultatul concret al lucrarii Mantuitorului de impartasire a Sa in ei pana la asemanarea lor ca "hristofori" (Rom. 8,29), ca o "cale noua si vie" (Evrei 10,20); ca "Legea Noua"; ca "duh" care nu poate fi cuprins in litere, decat ca "repere" sub forma scrisa, statica, memoriala, calauzitoare; ca si un "canon", un dreptar, Sfanta Scriptura cuprinzand de fapt ceea ce este Hristos, dar nu fara Hristos si "intruparea" Sa in Sfinti ca hristofori, pnevmatofori si bibliofori. Ei sunt un "canon al persoanei", a caror "slava", Sfanta Scriptura, ca forma scrisa, nu o poate transmite, ci poate da numai repere ale duhului lor in Hristos. De aceea, in Biserica Ortodoxa regula interpretarii Sfintei Scripturi sunt "Sfintii", iar nu savantii: "Cuvintele umane ale lui Hristos din Evanghelii nu sunt identice cu slava lui Hristos; de aceea, pentru Sfintii Parinti autoritatea interpretarii Sfintei Scripturi sunt oamenii cei indumnezeiti in Hristos, sursa credintei fiind trairea Sfintilor prin vederea lui Dumnezeu.

Insasi Sfanta Scriptura da marturie, ca are la temelia ei Revelatia si, ca forma scrisa a acesteia, ea trebuie inteleasa in lumina Revelatiei prin Jertfa, avand deci "caracter liturgic". Ea nu a fost alcatuita ca marturie scrisa a Revelatiei in scopuri liturgice, deoarece Jertfa liturgica a existat de la inceputul Bisericii ca "frangere a painii" (F.Ap. 2,42) si "slujire a Cuvantului" (F.Ap. 6,4) de catre Apostoli. Sfanta Scriptura a fost alcatuita ca marturie a lucrarii Apostolilor pentru Biserica postapostolica. Prin Duhul Sfant, Sfintii sunt "hristofori", "pnevmatofori" si "bibliofori", avand, deci Sfanta Scriptura deschisa in inima lor, sfintita ca "adevar". Anul Liturgic arata Sfanta Scriptura deschisa prin lucrarea Sfintilor in Hristos, astfel ca Sfanta Traditie este descoperirea Sfintei Scripturi in Hristos prin Invierea Sa. Desi "s-a scris prin oamenii cei sfinti ai lui Dumnezeu" (2 Petru 1,21) sub Lege, cacei "manati de Duhul Sfant", iar in Hristos, ca cei plini de Duhul Sfant in Biserica si "partasi firii dumnezeiesti" (2 Petru 1,4) prin "nastere de sus" (Ioan 1,12-13), Sfanta Scriptura este o posesiune nu a Bisericii, ci a Duhului Sfant care "a luat toate din ale lui Hristos" si a dat lor (Ioan 16,14-15). Sfanta Scriptura contine si exprima Cuvantul lui Dumnezeu, dar Cuvantul lui Dumnezeu nu poate fi redus la textul biblic, care face doar referire la o persoana, la Hristos. Teologul protestant Karl Barth spunea in acest sens ca Biblia este Cuvantul lui Dumnezeu, dar Cuvantul lui Dumnezeu nu este Biblia. Daca s-a scris atunci din ceea ce s-a auzit, se pune intrebarea, cum poate fi auzit astazi Cuvantul scris atunci; chiar daca cei care au scris atunci, aveau autoritatea lor interioara, ei nu au astazi influenta, caci textul lor vorbeste despre Revelatie, dar el, nu e decat un obiect material, o carte inchisa, neavand astazi efectul unei Revelatii, si avand nevoie sa-si recapete "auzirea".

De aceea, teologii protestanti subliniaza astazi faptul, ca marturia Bibliei nu are valoare in ea insasi, ci doar prin Cel ce o inspira, caci textul este numai principiul formal, pe cand Hristos ca persoana este principiul material, fara de care s-ar ajunge la formalism si legalism; credinta n-ar mai fi credinta in Hristos, ci credinta intr-o carte, in sens fundamentalist bibliolatric. "Autoritatea suverana a Sfintei Scripturi" atat de scumpa traditiei calviniste nu mai este astazi suficienta, spun teologii protestanti, deoarece ea ar transforma Scriptura intr-o "Lege"; numai prin principiul material (Hristos), in relatie indisolubila cu cel formal (Biblia), Scriptura poate deveni "Evanghelie". Hristos este mai mare decat Scriptura, a carei marturie este doar o marturie a credintei. Ca si "carte" ea este zugravita nu in Biserica, ci in mana Pantocratorului, in dreptul inimii Sale, si anume ca o carte deschisa (Apoc.5,9), fiind vorba de deschiderea ei prin Jertfa Mielului, ca "sfintire" a Cuvantului Sau ca "adevar" (Ioan 17,17). Oriunde in alta parte, deci in afara Jertfei Mielului, Sfanta Scriptura ramane o carte inchisa.

La aceasta concluzie ajunsese si Rudolf Bultmann, insa el ignora total marturia Bisericii. Dar, in Biserica tocmai Sfintii sunt purtatorii vii ai Cuvantului lui Dumnezeu, "viu si lucrator" (Evrei 4,12), care a fost sfintit in ei prin Hristos si in care ei s-au "zidit" astfel ca, atunci cand Mantuitorul spune: "Cine va primeste pe voi, pe Mine Ma primeste" (Mt. 10,40), inseamna, ca cine ii primeste pe ei, primeste si Sfanta Scriptura, iar cine nu-i primeste pe ei, nu-L primeste nici pe Hristos, care este "temelia" (1 Cor.3,11-13) Sfintelor Scripturi. Simbolurile din Sfintele Evanghelii: "pamantul celor vii" (Ps. 141,5), "pomul cel bun" (Mt. 7,18), "Lumina" (Mt. 5,15) din sfesnic, reprezinta repere ale lucrarii savarsite de Mantuitorul asupra oamenilor, care a culminat cu "puterea pe care le-a dat-o, de a se face fii ai lui Dumnezeu" (Ioan 1,12-13), iar aceasta putere este cea a credintei si a rugaciunii din inima, prin care ucenicii au primit darul Duhului Sfant la Cincizecime. Este vorba de "desavarsirea" (Ef. 4,12) la care i-a dus Mantuitorul.

Astfel, El care invata ca este posibila o "auzire" de catre unii a Cuvantului lui Dumnezeu care nu ajunge la credinta si nu face ca "samanta" sa dea rod, arata ca ei se aseamana cu "casa zidita pe nisip" (Mt. 7,27), precum si cu "samanta cazuta pe piatra" (Mt. 13,5). Mantuirea prin credinta este "strapungerea la inima" (F.Ap. 2,37) prin lucrarea harului in omul ce s-a deschis lui Hristos, in care harul lucreaza schimbarea cugetului, (metanoia), lepadarea omului vechi instrainat de starea de pruncie, de fapt de insusi chipul lui Dumnezeu in Hristos. In El s-a aratat chipul lui Dumnezeu ca o "slava a Unuia Nascut din Tatal plin de har si de adevar" (Ioan 1,14). Este o slava a prunciei lui Dumnezeu in Hristos, simbolul lui Dumnezeu: "De nu va veti intoarce si va veti face ca pruncii nu veti intra in Imparatia lui Dumnezeu?". La intrebarea ucenicilor: "Cine va fi cel mai mare in Imparatia lui Dumnezeu", punand un prunc in mijlocul lor, Mantuitorul a spus: "Cel ce va fi ca pruncul acesta, va fi cel mai mare in Imparatia lui Dumnezeu" (Mt. 18,3-4) caci ei au chipul "plin de har si de adevar" (Ioan 1,14) al Tatalui, pe care Hristos l-a impartasit ucenicilor Sai ca "slava" si ca o putere de a se face "fii ai lui Dumnezeu" (Ioan 1,12-13) dupa chipul "prunciei" Sale slavite. Acest chip slavit, nu are nimic comun cu vreun "infantilism": "Nu fiti copii cu mintea; fiti copii cand e vorba de rautate; La minte insa, fiti desavarsiti" (I Cor.14,20). Tot astfel nu are ceva comun cu vreo "slabiciune", din moment ce nevinovatia prunciei este ca "cele slabe alese de Dumnezeu ca sa rusineze pe cele tari" (1 Cor.1,27) din lume. Pruncia isi are "taria" ei, incat "lupul va paste cu mielul" (Isaia 11,6), nu invers. "Taria" prunciei este ca "piatra" (Mt. 21,44) de care se zdrobesc cei tari din lume. Aceasta "tarie" vadeste orice "violenta" ca infrangere, si pune in valoare crucea cu biruinta, deoarece "lupta este nu cu trup si sange, ci cu puterile intunericului ce stapanesc prin vazduhuri" (Ef. 6,12). Asemanarea cu Dumnezeu, are loc nu dupa atotputernicia Sa, ci dupa chipul Sau in Hristos ca "viata si Lumina" (Ioan 1,5), "duh si adevar" (Ioan 4,23), la care asemanarea este prin "impacare" din cauza vrajmasiei de dupa pacatul stramosesc. Neimpacarea ar insemna ramanerea la acea "vrajmasie din fire cu Dumnezeu" (Rom.5,10). Aratandu-se ,,cele ale lui Dumnezeu" (Marcu 8,33), "cele ale Sale" in urma Jertfei, care descopera viata Sa ca "adevar", Mantuitorul a devenit relevant si catalizator pentru omul datornic fata de Dumnezeu: "A murit din cauza pacatelor noastre si a inviat pentru indreptarea noastra" (Rom.4,25). In acest sens Biserica il aduce pe Hristos "In fata constiintei fiecarui om" (2 Cor.4,2), pentru a ajunge "la cunoasterea Fiului lui Dumnezeu" (Ef. 4,13) ca inviere cu duhul; deoarece El este "Usa" de intrare pentru "iesirea la pasune" prin Inaltarea Mantuitorului la cer, spre a fi daruit ucenicilor de catre Tatal prin Duhul Sfant ca bogatie si "comoara" a darurilor Duhului din Hristos si putere de a "vana" lumea prin El. Pentru aceasta binefacere, Dumnezeu "care voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca si sa vina la cunostinta adevarului, porunceste ca toti de pretutindeni sa se pocaiasca, deoarece a randuit o zi cand va judeca lumea cu dreptate printr-un barbat pe care l-a randuit anume, asupra caruia a dat tuturor dovada, inviindu-L din morti" (F. Ap. 17,30-31). In El sunt "cele ale omului" (Lc. 16,12) cu relevanta lor teandrica, atat in ceea ce priveste puterea lor asupra cugetului omului pentru "metanoia", cat si in ceea ce priveste osandirea de sine a omului care le leapada, deoarece pedeapsa cea mai mare va fi nu atat osandirea, cat "parasirea" de catre Dumnezeu si mustrarea "constiintei": "Slugile Mele vor salta de bucurie, iar voi veti striga de intristare..." (Isaia 65,13-14).

Ce har poate fi mai puternic decat Hristos Insusi? El este atat de patrunzator incat poate trezi in om constiinta si vina pacatelor, parerea de rau si pocainta; este atat de iubitor si de milostiv, incat iarta

pacatele; este atat de preamarit, incat umple inima de bucurie si de toata plinatatea, ca un "Mire" fata de "mireasa" lui. Este, apoi, atat de puternic, incat poate sa dea inimii "tarie" pentru toata lucrarea iubirii "Laudati pe Domnul intru sfintii Lui; laudati pe El intru taria puterii Lui" (Ps. 150,1). Desi iubirea crestina nu vine fara credinta, totusi dragostea este mai mare decat credinta, care fara iubire isi pierde puterea si valoarea. "Iubirea" este mai mare decat "credinta" pentru ca in ea Dumnezeu arata taria credintei, ca acea dragoste, care: "Toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda" (1 Cor. 13,7). Ea aduce nasterea din duh, si prin duh, puterea roadelor: "Roada duhului este dragostea, bucuria, pacea, indelunga rabdare, facerea de bine..." (Gal. 5,22-28).

Dar faptele bune nu urmeaza automat nasterii din duh, ci la predispozitia spre bine (Ps. 22,3) se adauga efortul ca valoare morala, stradania pentru roadele duhului, "cu ochii mereu atintiti spre Iisus, incepatorul si plinitorul credintei" (Evrei 12,2), care cheama la urmarea Sa chiar sub auspiciile impotrivirii (Evrei 12,3) din lume: "in lume necazuri veti avea, dar indrazniti, Eu am biruit lumea" (Ioan 16,33). Astfel, sufletul se zideste "innoindu-se din zi in zi" (ICor 4,16), "trecand din putere in putere" (Ps.83,8) si din "slava in slava" (2Cor.3,18). Asa cum oameni rai nu raman pe aceeasi treapta, ci trec "din rau in mai rau" (2Tim.3,13), tot asa exista un progres duhovnicesc, o "crestere" in Hristos, "pana la varsta staturii lui Hristos, a barbatului desavarsit" (Ef.4,13). Este sigur faptul ca lipsa roadelor poate periclita insasi mantuirea in Hristos. In viata duhovniceasca nu poate exista o stagnare. In omul cel nou, stradania pentru "crestere" incepe o data cu "indreptarea" prin credinta, dar ea se continua toata viata crestinului. Orice oprire inseamna regres, inseamna o biruinta a omului vechi asupra omului nou, a "trupului" asupra "duhului", asa cum daca pe ogorul arat nu se seamana grau, el nu sta pe loc, ci se umple de buruieni, cu atat mai rele, cu cat ogorul este, nu salbatic pe care ar creste cu greu, ci "afanat", "arat".

Dar in aceasta lupta, omul ar fi biruit ca si cei de sub Lege ajunsi "camp de oase uscate" (Iez. 37,1-14), daca ar trebui sa se lupte singuri cu raul. Puterea, harului in Hristos deschide izvoarele vietii duhului. Cata vreme primeste hrana Duhului in Hristos omul este ocrotit de rau, dar mai ales se intareste tot mai mult pe calea duhului. De aceea, Biserica este constienta de faptul ca aceasta putere duhovniceasca este un dar al harului, cand se roaga: "Apara, mantuieste, miluieste si ne pazeste pe noi, Dumnezeule, cu harul Tau!". De asemenea, Sfantul Apostol Pavel spune: "Toate le pot in Hristos care ma intareste" (Fil. 4,13); "El lucreaza in voi si a voi si a face" (Fil.2,13). Din credinta izvoraste iubirea de Dumnezeu, care il uneste pe om cu El. Unirea cu Dumnezeu nu este un act pur intelectual, ci ea cuprinde si transfigureaza pe omul intreg. Unirea cu Dumnezeu este indeosebi rodul iubirii, al inimii, asa cum arata Sfintii Parinti Capadocieni, Sfantul Macarie Egipteanul, Sfantul Diadoh al Foticeii, Dionisie Pseudo-Areopagitul, Sfantul Maxim Marturisitorul, Sfantul Simeon Noul Teolog si Sfantul Grigorie Palama, in comparatie cu alti autori patristici cum sunt Clement Alexandrinul, Origen, Evagrie, care aseaza esenta credintei in intelect. Aceasta unire este o continua crestere launtrica, incepand de la Botez. Prin ea se ajunge la desavarsire prin virtuti, dupa purificarea de patimi.

In mod deosebit, Sfintii Parinti vad credinta aratandu-si roadele prin dragoste: "Imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul vostru" (Lc. 17,21). Asadar credinta in Dumnezeu este acelasi lucru cu inceputul Imparatiei lui Dumnezeu inlauntrul omului. Hristos - Cel ce a lucrat inainte de Intrupare cu sudoarea fruntii Sale, - striga prin sangele Jertfei Sale rascumparatoare din pamant. Astfel, "credinta nu este in afara de om, dar omul, intarind-o prin implinirea poruncilor dumnezeiesti, o face sa devina Imparatia lui Dumnezeu care este cunoscuta numai de cei ce o au; Imparatia lui Dumnezeu, este credinta dezvoltata prin lucrare, si ea inseamna unirea nemijlocita cu Dumnezeu a celor ce fac parte din ea; deci, credinta este o putere de legatura care duce la unirea desavarsita mai presus de fire a celui ce crede, cu Dumnezeu Cel crezut.

Innoirea chipului lui Dumnezeu prin credinta, trebuie urmata, dupa Sfantul Diadoh al Foticeii, de asemanarea cu Dumnezeu prin iubire lucratoare: "Cand incepe mintea sa guste intru multa simtire din dulceata Prea Sfantului Duh, suntem datori sa stim ca incepe harul sa zugraveasca, asa-zicand, peste chip, asemanarea... El readuce intai prin Botez "chipul" omului la forma in care era cand a fost facut...

Daca se adauga lumina dragostei, chipul este ridicat cu totul la frumusetea asemanarii. Nici nepatimirea nu o poate darui sufletului alta virtute, decat numai dragostea. Caci dragostea este "plinirea Legii" (Rom. 13,10), incat "omul cel dinlauntru se innoieste din zi in zi" (1 Cor.4,16) in gustarea dragostei, dar se implineste abia in desavarsirea ei.

Iubirea este esenta si sufletul faptelor bune, dupa cum acestea sunt intruparea fireasca a iubirii. Dupa Sfantul Ioan Hrisostom, credinta dreapta fara fapte este ca un trup frumos si infloritor, care insa, asemenea trupurilor pictate, nu are nici o putere. Evlavia consta din credinta in dogme pioase si in fapte bune, spune Sfantul Chiril al Ierusalimului. Iar Sfantul Simeon Noul Teolog spune ca: "Daca ar fi mantuire numai prin credinta, toti oamenii s-ar mantui si nu s-ar pierde nici unul dintre noi, pentru ca nu este nici unul, care sa nu creada ca exista Dumnezeu... Daca nu are cineva credinta fara stirbire si fapte bune, este cu neputinta sa vina la el harul Sfantului Duh si daca nu vine la el harul Sfantului Duh, si nu locuieste in el in chip constient, nu trebuie sa se numeasca acela om duhovnicesc".

Insasi prezenta harului prin credinta da puterea iubirii care mana la fapte: "Atunci cand Facatorul tuturor a voit sa aduca la tarie si in buna randuiala, firea rostogolita la inceput in stricaciune... i-a sadit iarasi Duhul dumnezeiesc si sfant retras odinioara, modeland-o din nou dupa chipul cel mai presus de lume, fiind in stare si putand sa ne faca dupa propria Sa asemanare". Inaintand spre asemanare prin fapte bune, omul inainteaza in sfintenie, care se arata consecvent in fapte bune, ca si "comori in cer" (Mt. 6,19-21) Harul ce se da prin Sfintele Taine este inceputul sfintirii prin fapte, care este o imitare a starii de jertfa a iubirii lui Hristos. Punctul culminant al sfinteniei se descopera in Hristos ca "lumina care se pune", nu "sub obrocul" mintii, ci "in sfesnic spre a lumina tuturor" (Mt. 5,15). Ca si la Hristos, faptele ca roade ale duhului, nu sunt ostentative, ci sunt firesti si smerite ca orice jertfa, ca rodire din sine, asemenea "pamantului bun" (Marcu 4,26-29), asa cum dreptul, primind la judecata din urma rasplata faptelor bune, se va intreba cu uimire: "Cand Te-am vazut..." in lipsuri? (Mt. 25,37), iar roadele duhului din ei vor fi considerate ca fiind facute ca fata de Hristos Insusi.

Dupa cum lucrarea lui Dumnezeu este innoirea pomului la radacinile lui prin "sapare" in vederea roadelor (Lc. 13,8), tot asa grija omului este sa tina mereu viu darul lui Dumnezeu prin credinta in Hristos, revarsat prin Sfintele Taine inlauntrul sau ca o "Cincizecime personala". Intrucat in Vechiul Testament lucrarea Cuvantului era exterioara, tot exterioara era si lucrarea Duhului, fapt pentru care si sfintenia era masurata doar cu faptele Legii. Atunci "oamenii cei sfinti ai lui Dumnezeu" erau "manati de Duhul Sfant" (2 Petru 1,21), pe cand in Hristos, oamenii desavarsiti sunt "partasi firii celei dumnezeiesti" (2 Petru 1,4). In Hristos insa, omul nu primeste un "duh al robiei" ca cel de sub Lege (Rom. 8,15), ci "duh al infierii", prin care Dumnezeu este invocat ca "Parinte" (Gal. 4,6) si ca "Tatal Nostru" (Mt. 6,9). Cand Cuvantul de pe Tablele Legii a devenit in Hristos "paine" (Mt. 7,9-11), ca o "cale noua si vie" (Evrei 10,20), atunci Duhul Sfant a devenit Duhul eliberarii, Duhul vietii noi, "har peste har" (Ioan 1,16) si "trecere din slava in slava" (2 Cor.4,18). Dumnezeu nu da in Hristos Duhul cu masura (Ioan 3,34), ci insusi Duhul este izvorul faptelor pentru cei ce sunt in Hristos, raman in El si ii urmeaza Lui. Insasi mantuirea devine un dar al acestui har, deoarece Mantuitorul spune, ca cine ii urmeaza Lui "Insutit va lua in viata aceasta, iar in veacul viitor viata vesnica" (Mt. 19,29); "Eu am venit ca lumea viata sa aiba si mai mult sa aiba" (Ioan 10,10). Iar despre comuniunea lui Hristos cu oamenii, Sfantul Apostol Pavel spune: "Nici viata, nici moartea, nici cele de acum nici cele viitoare, nu ne vor desparti pe noi de dragostea lui Hristos" (Rom. 8,38-39).

Deci, dragostea este aceea, care il inradacineaza pe om definitiv in Hristos, care tocmai de aceea spunea despre oile Sale: "Nimeni nu le va rapi din mana Mea" (Ioan 10,28). Trairea crestina are ca tinta acea iubire fara hotar fata de Dumnezeu si de aproapele prin Hristos in care sfintenia este tot una cu desavarsirea: "Fiind opusa individualismului, sfintenia nu este o indiferenta fata de oameni, ci este una cu elanul de infratire, una cu iubirea fierbinte in Dumnezeu fata de tot omul, una cu sinceritatea, deschiderea si comuniunea, cu generozitatea jertfelnica si cu puritatea intentiilor si a faptelor indreptate spre orice om". Dupa Sfantul Isaac Sirul, inima milostiva este umplerea de iubire pentru toata faptura insufletita si neinsufletita. Sfintii sunt uniti cu intreaga lume si se roaga pentru innoirea intregii lumi. Sfintenia nu-si pierde niciodata puterea ei de viata in Hristos care are ca temelie credinta in El. Fiecare crestin care da marturie prin viata lui, este o personificare a sfinteniei. Sfintii se indumnezeiesc pentru oameni, asa cum Hristos s-a intrupat pentru lume. Ei s-au detasat de lume, nu pentru a o lepada, ci pentru a contribui la vindecarea ei morala si spirituala. De altfel, ucenicii Mantuitorului au fost alesi din lume (Ioan 15,19), scosi din lume, botezati in Hristos, pentru a fi "Lumina lumii" (Mt. 5,14), dupa cum nimenea din cei din lume nu poate iubi lumea asa cum o iubeste Dumnezeu: "Daca voi, rai fiind, stiti sa dati lucruri bune fiilor vostri, cu cat mai mult Tatal vostru ceresc va da cele bune celor care cer de la El?" (Mt.7,11); "Ce Ma numesti bun? Nimenea nu este bun, decat unul singur, Dumnezeu!" (Mt. 19,17), spunea Mantuitorul ca raspuns la vorbele magulitoare ale tanarului bogat, aratand ca izvorul binelui este Dumnezeu, de care El a venit sa asculte (Ps.109,1).

Astfel, prin Taina Sfantului Botez, si prin asemanarea cu Hristos, a carui viata prin credinta si ascultare a fost o stare permanenta de jertfa inaintea Tatalui, smerenia crestina este calea, atat a nasterii din duh, cat si a roadelor duhului si pe ea si-a intemeiat Mantuitorul invatatura Sa, dupa cum spune Sfantul Ioan Hrisosom, care considera smerenia "mama, radacina, hrana, temelia si legatura dintre toate celelalte bunuri (virtuti)". La fel se exprima si Sfantul Grigorie cel Mare, iar Sfantul Ioan Casian considera smerenia fundamentul inimii capabile de fapte ale desavarsirii si caritatii. La randul sau, Fericitul Augustin spune ca smerenia deschide inima spre slujirea lui Dumnezeu ca o conditie a primirii si pastrarii harului divin, care este ca o ploaie fecunda ce se revarsa peste inaltimi, dar care se aduna in vale, intrucat varfurile nu o pot retine, pe cand vaile se umplu si dau verdeata. Avand in vedere faptul, ca lipsa luminii este deja intuneric si ca raul din suflet nu poate fi scos si indepartat fara ajutorul lui Dumnezeu, reactualizarea harului mantuitor al Sfantului Botez ca jertfa a lepadarii de sine, ca asemanare cu adancul lui Dumnezeu in smerenia lui Hristos, este lucrul cel mai de seama din viata crestina.

Tocmai de aceea, prin biruinta in Hristos a Luminii asupra intunericului, Dumnezeu a poruncit pocainta (Rom. 4,25; F.Ap. 17,30), pentru ca cei ce din fire sunt "vrajmasi cu Dumnezeu" (Rom. 5,10), deoarece: "Ceea ce la oameni este inaltat, uraciune este inaintea lui Dumnezeu" (Lc. 16,19), iar "Dumnezeu celor mandri le sta impotriva, dar celor smeriti le da har" (Iacob 4,6), sa scape de "mania" (Rom. 1,8) ce va sa fie si sa se faca "partasi firii dumnezeiesti" in Hristos (2 Petru 1,4). Daca in Vechiul Testament, cei ce nu-si ungeau pragul de sus cu sangele Mielului, ramaneau la sabia ingerului mortii, iar in Israil atatia au fost pedepsiti cu moartea pentru ridicarea lor semeata deasupra "pragului de sus", astfel in Hristos pedeapsa pentru necredinta si nepocainta nu mai este "moartea", ci ramanerea afara ("i-a scos afara deserti" Lc.2,53), parasirea, iar dincolo de moarte, aruncarea in "intunericul cel mai dinafara" (Mt. 22,13). Caci in afara de Hristos e intunericul (Isaia 6,2): "Cei ce locuiti in latura si-n umbra mortii, Lumina va straluci peste voi" (Isaia 9,1), dar cei ce se fac partasi Luminii Sale intra in camara Sa de nunta.

Propovaduirea orala (kerygma) este urmarea lucrarii ucenicilor desavarsiti in Hristos la lucrul slujirii in puterea Duhului Sfant, ca slugi ale Cuvantului pline de "averea" talantilor din averea "stapanului bucuriei" (Mt. 25,21;23), pentru scrierea in inimi prin sfintire a Cuvantului lui Dumnezeu. Ei erau vase alese in care s-a odihnit Hristos; erau pnevmatofori si hristofori si tocmai de aceea si "bibliofori". Dar prima lor lucrare a fost aceea, nu de asternere in scris, ci de impartasire a Cuvantului in dar, asa cum a si fost primit. Si acest Cuvant despre Hristos, "cuvintele Vietii acesteia" (F.Ap. 5,20), erau de fapt "raurile de apa vie" (Ioan 7,38-39) din inima lor, dupa ce Hristos, ca "toiagul" lui Moise, scosese din pieptul lor inimile de piatra si le daduse "inimi de carne" (Iez. 36,26), si "duh de rugaciune" (Zaharia 12,10), incat sa poata cere prin rugaciune darul Duhului Sfant. Astfel, de la Cincizecime ei erau manati la lucrare in chip apostolic de Duhul Sfant, ca si Hristos dupa Botez (Lc.4,14), si mult mai adanc decat Sfintii din Vechiul Testament, care erau manati prin "inspiratie" nu prin "partasie" in Hristos ca Apostolii, care, de aceea, aveau "desavarsirea" (Evrei 11,40).

Din propovaduirea lor orala de la Duhul Sfant s-au fixat apoi in scris Evangheliile ca text, pe care nimeni nu le putea asterne in scris, decat "oamenii sfinti ai lui Dumnezeu, manati de Duhul Sfant" (2 Petru 1,21), intrucat "nici un cuvant al Sfintei Scripturi nu s-a grait dintr-o vointa omeneasca" (Gal. 1,11-12). Proorocii, "nu pentru ei insisi, ci pentru voi slujeau aceste lucruri, care acum ni s-au vestit prin cei ce, intru Duhul Sfant trimis din cer, v-au propovaduit Evanghelia, spre care si ingerii doresc sa priveasca" (1 Petru 1,11-12), deoarece slava Luminii de sus ii face pe oameni sa nu cunoasca adancul slujirii lasata de Creator oamenilor ca rod al ascultarii de Cuvantul Sau si ferirea, astfel de moartea sufleteasca. Aceasta provenea din "pomul cunostintei", simbol al lui Lucifer care murise sufleteste si se impotrivea cu inversunare invierii prin Duhul Sfant, fiind cu inima "plina de rapire si viclesug" (Mt. 23,25), prin care "a semanat neghina in grau si s-a dus" (Mt. 13,25), incat in cele zidite de Dumnezeu ca "ale Sale" a aparut samanta celui rau. Despre aceasta amagire Sfintii Apostoli spun: "Stim ca suntem din Dumnezeu si lumea intreaga zace sub puterea celui rau. Stim, iarasi, ca Fiul lui Dumnezeu a venit si ne-a dat pricepere, ca sa cunoastem pe Dumnezeu cel adevarat si noi suntem in Dumnezeul cel adevarat, adica intru Fiul Sau Iisus Hristos. Acesta este adevaratul Dumnezeu si viata de veci" (1 Ioan 5,19-20).

Nu poate cineva cinsti Sfanta Scriptura, fara sa cinsteasca pe cei prin care s-a impartasit Hristos in lume si in care era Hristos insusi. Daca ei marturiseau: "Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine" (Gal.2,20); "Urmati-mi Mie, precum si Eu lui Hristos" (1 Cor.4,16), astfel, ei erau "hristofori", vrednici de cinstire in Hristos, intrucat: "Minunat este Dumnezeu intru sfintii Sai, Dumnezeul lui Israil; El insusi va da putere si intarire poporului Sau" (Ps. 67,36); "Tu luminezi minunat din muntii cei vesnici" (Ps. 75,4); "Prin Sfintii care sunt in pamantul lui, minunata a facut Domnul toata voia Sa intru ei" (Ps. 15,3). "Cinstirea Sfintilor" este marea dimensiune care lipseste astazi din dialogul ecumenic privitor la Sfanta Scriptura si la predica orala apostolica (kerygma). Ori tocmai intre acestea trebuie subintelesi "sfintii", ca purtatorii, nu numai ai lui Hristos, ci si ai cuvintelor Sale sub forma lor scrisa, intrucat numai cei ce-L iubesc pe Hristos pot tine cuvintele Lui (Ioan 14,23), si anume ca o vrednicie a Sa pentru aceasta iubire in urma sfintirii Numelui Sau prin Jertfa. Astfel, iubirea de Dumnezeu din toata inima este tot un dar al Sau (1 Ioan 4,19). Aceasta "subintelegere" este exprimata in teologia patristica si preluata de autori moderni prin formula: "Adevarul se afla in spatele literelor Sfintei Scripturi". Dar in spatele Sfintei Scripturi se afla, atat Biserica in puterea Duhului Sfant, cat, in primul rand, Mantuitorul insusi, cu "adevarul" sfintit prin Jertfa Sa.

Inainte de Sfanta Scriptura Biserica cinsteste in prima Duminica dupa pogorarea Duhului Sfant pe "Sfinti" ca purtatori si "slujitori" prin Duhul Sfant ai Cuvantului lui Dumnezeu, dupa porunca: "In dar ati luat, in dar sa dati" (Mt. 10,18). Nu se afla vreun cuvant in Sfanta Scriptura care sa nu fie in inima sfintilor, care se adapa la randul lor din fantana cu apa vie a lui Hristos (Isaia 12,3), miscand Cuvantul in inimile lor ca si Maica Domnului (Lc. 2,19), si ca cei ce "pastreaza Cuvantul in inima lor curata si buna si aduc roada prin rabdare" (Mt. 13,23). De aceea, a nu cinsti pe "Sfinti", este tot una cu a nu cinsti Sfanta Scriptura, si de fapt a nesocoti pe Dumnezeu, precum si Biserica Duhului Sfant. Asternand si in scris lucrarea lui Dumnezeu care i-a desavarsit in Hristos, Sfintii erau constienti ca nu lasa in urma lor o "Lege" ca cea din Vechiul Testament, ci ca in Lumina lui Hristos "plini de har si de adevar", ei topesc la caldura harului si "Legea Veche", dupa sensul acesteia aratat de Mantuitorul: "Se va lua Imparatia lui Dumnezeu de la acest fel de oameni, si se va da acelora, care vor aduce roadele ei" (Mt. 21,43).

Biserica Ortodoxa cinsteste pe "Sfinti" in mod deosebit dupa Pogorarea Duhului Sfant, ca pe o continuare a intruparii lui Hristos in sensul de "infiere" (Gal. 4,6) de catre Dumnezeu Tatal, si ca cei prin care pot fi intelese si Sfintele Scripturi, deoarece ele nu descriu altceva, decat zidirea lor in Hristos, asa cum si Hristos n-a grait nimic altceva, decat ceea ce era El Insusi, "In care sunt ascunse toate visteriile intelepciunii si ale cunostintei" (Col. 2,3). Pe Apostoli si pe urmasii lor i-a ales Dumnezeu ca sa fie "asemenea chipului Fiului Sau" (Rom. 8,29). Una din insusirile Bisericii de la Duhul Sfant este aceea, ca Biserica este, "apostolica", adica a celor desavarsiti in Hristos, in care Hristos isi prelungeste Intruparea Sa, deoarece i-a trecut pascal prin Jertfa Sa, acolo unde se afla El, ca "Cel ce este", simbolizat prin "rugul aprins" ca simbol al vietii fara de sfarsit: "Despre morti n-ati citit in cartea lui Moise, spunea Mantuitorul ispititorilor Sai, cand i-a vorbit Dumnezeu din rug zicand: Eu sunt Dumnezeul lui Avraam si Dumnezeul lui Isaac si Dumnezeul lui Iacob. Dumnezeu nu este Dumnezeu al celor morti, ci al celor vii" (Marcu 12,26-27).

Cand spunea ucenicilor despre Duhul Sfant: "Acela va va invata toate" (Ioan 14,26); "Nu de la sine va grai, ci din al Meu va lua si va va da voua" (Ioan 16,13-15), caci "Toate cate are Tatal, ale Mele sunt" (Ioan 16,15), Mantuitorul se referea la tot ce "a facut si a invatat" (F.Ap. 1,1), in care nu era nimic scris cu litere, tocmai pentru a se scrie cu atat mai mult in inimile celor care il urmau, ca unor fii, carora Dumnezeu ca "Tata" le-a trimis pe "Duhul Fiului Sau in inimile lor" (Gal. 4,6), caci El ii numea pe ei "slugi", apoi, "prieteni" (Ioan 15,15), dar "infierea" este de la "Tatal" prin Duhul Sfant: "Ma sui la Tatal Meu si Tatal vostru" (Ioan 20,17). Acest lucru arata o "crestere" a lor in Hristos (Rom.8,29), pana la vederea plina de slava a Fetii lui Dumnezeu: "Vor merge din putere in putere si se va arata Dumnezeul dumnezeilor in Sion" (Ps. 83,8). Aceasta "crestere" pentru vederea Fetii lui Dumnezeu si umplerea de slava o cerea Mantuitorul ucenicilor Sai: "Privegheati, asadar, in toata vremea, rugandu-va ca sa va intariti si sa scapati de toate acestea care au sa vina si sa stati inaintea Fiului Omului" (Lc. 21,36). Ucenicilor nu le ceruse cunostinte despre Lege ca "invatatorului de Lege" (Luca 10,26), caruia ii spusese: "Fa acesta si vei fi viul" (Lc. 10,28) sau ca "dregatorului bogat" (Lc. 18,20), deoarece in El Dumnezeu arata "Calea" vie a mantuirii ca desavarsire a Legii, atunci cand aceasta Lege, din cauza rastalmacirilor omenesti nu mai putea indrepta pe oameni (F. Ap. 13,38-39;Rom. 8,4), fara "desavarsirea" ei in Hristos (Mt. 5,17): "caci eu prin Lege am murit fata de Lege, ca sa traiesc lui Dumnezeu" (Gal. 2,19).

Aceasta o spunea, deoarece lumea nu va putea vedea Fata Lui fara sa moara, sau fara sa "fuga". in acelasi sens Mantuitorul indeamna: "Sa fie mijloacele voastre incinse si facliile aprinse. Si voi fiti asemenea oamenilor care asteapta pe stapanul lor, cand se va intoarce de la nunta, ca venind si batand, indata sa-I deschida. Ferice sunt slugile acelea pe care Stapanul venind le va gasi facand asa" (Lc. 12,35-37). La randul lor Sfintii Apostoli marturisesc: "Noi cei vii care vom fi ramas, vom fi rapiti in nori intru intampinarea Domnului in vazduh" (1 Tes.4,17); "Stim ca daca El se va arata, noi vom fi asemenea Lui, fiindca il vom vedea cum este" (1 Ioan 3,2). La aceasta mostenire a lui Hristos in inimi si in Biserica prin Duhul Sfant se refera formula liturgica: "Ale Tale dintru ale Tale...", cu referire la Jertfa Sa sfintitoare pentru ei si revelatoare a vietii Sale ca si "Cale". Ceea ce au asternut Sfintii Apostoli si ucenicii lor in scris este in dependenta organica de "tot ce a facut si a invatat Iisus" (F. Ap. 1,1) prin evenimente, care la randul lor, erau dependente organic de Jertfa Mantuitorului. Acest eveniment hotarator al Jertfei a insemnat iubirea de Cuvantul lui Hristos "sfintit ca adevar" (Ioan 17,17), asa cum era iubit si Hristos insusi prin sfintirea Numelui: "Sfinteasca-se Numele Tau! Vie imparatia Ta..." (Mt. 6,9-10).

Astfel, Mantuitorul este "calea" catre Duhul Sfant, la "pasunea" Caruia se ajunge numai prin El, ca "Usa" de intrare. Ca singurii in Israil care au urmat lui Hristos si fara ei n-ar mai fi fost nimeni si tara intreaga ar fi fost vrednica de blestem (Maleahi 3,24), intrucat Dumnezeu nu-si mai poate lua intruparea inapoi, Apostolii au fost "indreptati" si "desavarsiti", ca sa fie "asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu" (Rom 8,29), pe care El ii numeste ,fratii" Sai (Ioan 20,17). El s-a scris in inimile lor, nu in carti, si nu cu litere, cum ar fi fost cel mai comod lucru din lume, ci "pe tablele de carne ale inimii" (2 Cor.3,3) lor "curate si bune" (Lc.8,15) din pieptul carora a scos mai intai "inimile de piatra", dandu-le lor "inimi de carne" (Iez.36,26) si "duh de rugaciune" (Zaharia 12,10). "Oamenii cei sfinti ai lui Dumnezeu" (2 Petru 1,21) n-au scris nimic fara a avea in inima lor chipul slavit a lui Hristos si nu s-au putut gandi vreodata sa dea cuiva cele scrise fara acest chip al lui Hristos si slava Lui. Cele scrise, insa, marturisesc tot despre El ca si Scripturile Vechiului Testament (Ioan 5,39), asa cum marturiseste Sfantul Evanghelist Ioan: "Acestea s-au scris ca sa credeti, ca Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, si crezand, viata sa aveti in Numele Lui" (Ioan 20,31). Dar, ei au impartasit mai intai pe Hristos, asa cum li s-a impartasit El insusi lor, "pe calea noua si vie" (Evrei 10,20), fata de care, cele scrise sunt un adaos: "Ce era de la inceput, ce am auzit, ce am vazut cu ochii nostri, ce am privit si mainile noastre au pipait, despre Cuvantul Vietii - Si viata s-a aratat si am vazut-o si marturisim si va vestim Viata de veci, care era la Tatal s-a aratat noua - ce am vazut si am auzit va vestim si voua, ca si voi sa aveti impartasire cu noi" (1 Ioan 1,1-3).

Famenul etiopian citea ingandurat Sfanta Scriptura, dar dupa marturisirea lui Hristos si dupa botezarea prin diaconul Filip "a plecat in drumul sau bucurandu-se" (F.Ap. 8,39). Impartasirea in chip viu, asa cum au primit-o in dar prin Hristos, era o nevoie a sufletului pentru Apostoli: "Apasa asupra mea sarcina propovaduirii si vai mie de nu voi binevesti" (1 Cor.9,16). Acest lucru cu atat mai mult, cu cat prin Cuvantul lui Dumnezeu se propovaduia mai mult decat un cuvant scris cu litere, sau o porunca; era "adevar" (Ioan 17,17) ca si in starea primordiala, pentru ca era "sfintit" prin Jertfa lui Hristos si "mangaierea Duhului Sfant" (F.Ap. 9,231), "Duhul Adevarului", nu al literei. De aceea, atunci n-a fost nevoie sa fie dat in scris, iar cand dupa pacatul stramosesc s-a dat in scris, acest lucru s-a intamplat pentru ca voia lui Dumnezeu nu mai era in inimi, iar oamenii trebuiau sa fie "luati de mana", ca sa fie dusi la izbavirea din Egipt (Ier. 31,32). "Scrierea in inimi" a fost lucrarea de "sfintire", prin care Dumnezeu a venit in Hristos nu sa copleseasca, ci sa umple; nu a venit cu cerul asupra omului, ci a venit "din pamant" de sub picioarele oamenilor, ca sa deschida cerul prin scrierea in inimi: "Cine este cel ce s-a suit (pe cruce), daca nu cel ce s-a pogorat in cele mai de jos ale pamantului, ca sa umple toatei" (Ef.4,8-10); "Sapa la radacina pomului si asteapta roade" (Lc. 13,8); "Ramasita care va fi, va prinde radacini in jos si va aduce roade in sus" (Isaia 37,31).

Insa impartasirea in dar a Cuvantului sfintit ca adevar inseamna impartasirea orala, mai exact "personala", "harica" (Ef. 2,8): "Sfanta Scriptura nu spune sa fi ajuns cineva la credinta numai prin simpla citire a Bibliei, caci Cuvantul lui Dumnezeu are putere atunci, cand e impartasit de un om credincios, iar Sfanta Scriptura isi activeaza puterea in comuniune. Persoanele care au crezut fara a citi Sfanta Scriptura, prin contactul direct, au rostit mai intai Cuvantul, apoi au scris. Aceasta persoana este Hristos, iar deplina vedere in adancimile lui divine si sensibilitatea pentru ele, au fost date de Duhul lui Hristos; cuvintele Sfintei Scripturi nu au putut veni decat de la Dumnezeu, pentru ca au in ele adancimile nesfarsite ale vietii dumnezeiesti. Hristos rosteste si acum in Duhul Sfant cuvintele Sale". Spunand ucenicilor: "Imi veti fi martori" (F.Ap. 1,8), Mantuitorul se referea la plinatatea si desavarsirea lor prin Invierea Sa, si darul Duhului Sfant: "Luand obarsie din propovaduirea Domnului (mantuirea) ne-a fost adeverita de cei ce au ascultat-o, impreuna marturisind si Dumnezeu cu semne si cu minuni si cu multe feluri de puteri si cu darurile Duhului Sfant impartite dupa a Sa vointa" (Evrei 2,3-4). Astfel, calea prin care vine credinta in om este "un alt om", adica oamenii Bisericii, care dupa ce au propovaduit oral si personal prin "har", prin desavarsirea lor, au asternut aceasta traire si in scris tot prin puterea Duhului Sfant. Calitatea de "martori" ai celor ce binevestesc era o ipostaza duhovniceasca reala, "ca viata interioara, dar nu subiectiva; era o realitate din ei, dar deosebita de ei, deosebita de realitatea spirituala ca produs al eforturilor subiective; viata duhovniceasca este o viata interioara, dar nu exclusiv subiectiva, ci de relatie intima intre eul propriu si Iisus Hristos prin Duhul Sfant". Sfantul Vasile cel Mare subliniaza in acest sens, ca "Duhul Sfant este cel mai intim eu al omului".

Sfintii Apostoli nu au capatat "asemanarea" cu Hristos prin ceea ce au lasat in scris, ci ei au primit in dar "Duhul lui Hristos" (1 Cor.2,16) si L-au impartasit in dar, ca pe "intregul", care este mai mult decat suma tuturor partilor sale componente. Comparat cu "litera", "duhul" este ca "intregul" fata de partile sale componente, intrucat este forma "vie" a acestora, de altfel si singura deosebire dintre intreg si partile sale (Ioan 20,31), asa cum se arata la incheierea Sfintei Liturghii: "Am primit duhul cel ceresc" (Gal. 4,4), nu doar o carte: "Pentru ca suntem fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Sau in inimile noastre prin care strigam; Tatal Nostru!" (Gal. 4,4). Daca partile componente se separa de "intreg", atunci, dupa litere, se pot imagina tot atatea chipuri ale lui Hristos, cate carti are Biblia Noului Testament, asa cum s-a vazut in cazul folosirii in exegeza a "metodei istorico-critice", ca si cum nu s-ar fi putut vedea intregul din cauza partilor sale. Nu Hristos trebuie cautat in Biblie ca "parti" ale "intregului", ci Biblia trebuie deschisa in Hristos. De aceea, forma orala a propovaduirii de la Duhul Sfant nu este doar o forma trecatoare pana la aparitia formei scrise, ci este forma durabila, de valorificare prin oamenii Bisericii a talantilor, fiind ajutati dupa Sfintii Apostoli si de forma scrisa (Rom. 15,4) ca "mangaiere", iar nu ca "intemeiere" pentru acea cale de impartasire a duhului ca "intreg", de scriere in inimi, de sfintire prin har, intrucat nu numai ce au dat a avut forma orala, ci mai ales ceea ce au primit ei in Hristos. Cuvantul a fost asternut in scris mai ales in scopuri liturgice pentru Biserica post-apostolica, dar el era celebrat in cultul euharistie si inainte de scrierea Noului Testament.

Cinstim pe Sfinti pentru ca in ei este "adevarul" Sfintei Scripturi inainte ca acesta sa fi fost asezat in scris, si nu pentru ca ei ar fi mai presus decat Sfanta Scriptura. In ei este acelasi "adevar" ca si in Sfanta Scriptura, intrucat in ambele cazuri este acelasi Hristos in "Sfanta Sfintelor", in inimi. In Sfinti e continuta intruparea dinainte de Jertfa, cum ar spune Sfantul Vasile cel Mare, caci Jertfa e "Cartea Mielului" deschisa prin sangele Sau (Apoc.5,9). In Sfinti, El este in "forma vie", ca o "casa" a sufletului (Mt. 24,43), ca un "canon" al persoanei inaintea "canonului biblic", apoi si concomitent cu el, prin zidirea lor in Hristos, in care era "calea", nu cea a Legii, statica, ci "calea noua si vie" (Evrei 10,20), caci "litera omoara, duhul (ca prezenta personala) face viu" (2 Cor.3,6). "Adancul dragostei lui Hristos" poate fi cunoscut "prin toti Sfintii", care "covarsind mintea" (Fil.4,7). "umple inima de toata plinatatea lui Dumnezeu" (Ef. 3, 18-19). Caci prin sfinti Hristos se salasluieste in inimi (Ef. 3,17) ca Lumina si caldura harului.

Adevarul" Sfintei Scripturi a fost impartasit in Hristos prin viu grai ca "har peste har", ca o "scara" a "trecerii din putere in putere" (Ps. 83,8), fara nici o carte sau litera, ci din plinatatea lui Hristos, din slava Lui de "har si adevar" (Ioan 1,14), ca singurul nascut din Tatal, ca dintr-o "Carte a Vietii", in fata caruia nici minunile nu pot fi mai de seama, ci doar acea viata ca "Lumina": "Nu va bucurati ca vi se supun duhurile, ci va bucurati ca numele voastre sunt scrise in Cartea Vietii" (Lc. 10,20). La inceputul Sfintei Liturghii, iesirea cu Evanghelia simbolizeaza iesirea lui Hristos la propovaduire (kerygma), care tocmai de aceea cheama la urmarea Sa fara nici o carte, pentru ca cei chemati sa poata impartasi cu atat mai mult ceea ce li se da in dar pe "calea noua si vie" (Evrei 10,20), pana la asemanarea lor cu Hristos ca "desavarsire" (Ef. 4,13). De aceea, iesirea cu Evanghelia se incheie cu chemarea: "Veniti sa ne inchinam...", pentru urmarea lui Hristos, ca "ucenici" ai Sai.

Biserica nu poate apara Sfanta Scriptura doar ca pe o forma juridica a "posesiunii", cum aprecia Tertulian, nici nu poate afirma doar, ca "adevarul ei se afla in spatele literei", cum scria Origen, ci ca ea sta pe temelia Jertfei lui Hristos, cum a subliniat Sfantul Vasile cel Mare pentru traditia Bisericii Ortodoxe. Timp de cca. 20 de ani de la Cincizecime s-a propovaduit oral, dar este sigur, ca acest lucru a avut loc urmand drumul Apostolilor cu Hristos de la "chemare", la "desavarsire" prin "indreptare" (Rom. 8,28-30). In aceasta perioada s-au putut asterne treptat si in scris prezentarile "kerygmei", legate intotdeauna de Jertfa euharistic-liturgica in adunari, care facea ca aceasta propovaduire (kerygma) sa insemne "scriere in inimi", "sfintire" a "Cuvantului Vietii lui Hristos" (F.Ap. 5,20) ca "adevar" (Ioan 17,17). Ceea ce s-a fixat mai tarziu in scris, nu poate face abstractie de cei ce au binevestit, ca "vazatori ai Cuvantului" si "slujitorii" acestuia (Lc. 1,2) ca "adevar", caci in Hristos nu mai era vorba doar de "inspiratie" pentru cunoasterea lui Dumnezeu, ci de "partasie la firea dumnezeiasca" (2 Petru 1,4), asa cum reiese din ceea ce ei impartaseau, dand mai departe (1 Ioan 1,1). "Masura" literei sunt, deci, autorii ei, cu chipul lui Hristos din ei, si astfel in spatele literei se afla "desavarsirea" ca asemanare cu Hristos din ei, prin restaurarea chipului, deoarece ceea ce se afla "in spatele literei" este al ei de fapt, ea nefiind decat marturia acestuia. "Desavarsirea" nu este o ridicare deasupra lumii, nu este in lume, ci la temelia lumii, in puterea inimii, in adancul lui Dumnezeu din Hristos, in care voia lui Dumnezeu era implinita pe pamant ca si in cer, dupa stricarea "cerului" de pe pamant in urma smintelii de la pacatul stramosesc. De fapt, Sfintii nu sunt doar in spatele literei, ci intrucat litera este deasupra ca o cununa a unui arbore, ei sunt "tulpina" provenita din "radacina" Hristos a propovaduirii Cuvantului lui Dumnezeu (1 Cor.3,11-15): "Temelia este Hristos".

Vorbind despre perioada orala a propovaduirii, tratatele de exegeza biblica nu pomenesc de "purtatorii de Hristos", ci doar de "inspiratia" lor orala sau scrisa ca in Vechiul Testament. Pentru ei s-a spus insa ca, prin Duhul Sfant si dupa scoaterea din pieptul lor a inimilor de piatra si daruire a inimii de carne si duh de rugaciune, "raurile apei vii vor curge din ei" (Ioan 7, 38-39), adapati din "fantana cu apa vie" (Ier. 2,13) care este Hristos. Ei au Cuvantul sfintit ca "adevar", pentru ca au Duhul Sfant prin care se vede, ca orice neascultare de Dumnezeu este cel mai mare vrajmas al omului, iar Cuvantul este "adevarul" omului si slava lui de la Dumnezeu, ca o "teandrie". "Nasterea de la Dumnezeu", "dezlegarea" din legaturile patimilor, nu constituie un "triumfalism". Sfintii sunt cinstiti nu pentru ca ar duce lipsa de cinstirea omeneasca, ci pentru folosul pe care il pot avea oamenii cinstind viata lor, prin care ei pot impartasi "adancul dragostei lui Hristos" (Ef. 3,18-19), deoarece acestia au ajuns la "varsta staturii lui Hristos (Ef. 4,13-14), ca sa "nu mai fie copii cu mintea", ci doar "cand e vorba de rautate" (1 Cor.14,20). Ei au ajuns la "varsta omului desavarsit", care constituie un "canon" al "chipului lui Dumnezeu" din Hristos, al persoanei, inainte de canonul literei, al Bibliei. In canonul biblic se reflecta ceea ce au dat ei si sub forma statica, dar care se intelege prin forma dinamica a kerygmei, care provenea numai din "canonul" chipului, plin de Duhul Sfant asa cum Sfintii Apostoli "nu s-au propovaduit pe ei, ci pe Hristos" (2 Cor.4,5) si asa cum Hristos n-a propovaduit nimic, decat ceea ce era El Insusi, asupra Caruia Dumnezeu "a dat dovada ca este viu" (Evrei 7,8) si "Cale" a vietii prin inviere, ca "aur lamurit in foc" (Apoc. 3.18) in urma Jertfei Sale.

Avand pe Hristos din fata ochilor in inimile lor dupa Inaltarea Sa la cer si pogorarea Duhului Sfant, Sfintii nu mai doresc sa aiba pe Hristos "in fata ochilor" (2 Cor.5,16), ci sa urmeze adancului chipului Sau, pe care Duhul il arata, vadind deosebirea de lume, ca umplere de sine a lumii si ca atare "vrajmasia" ei fata de Dumnezeu, ca un pacat al necredintei ei fata de chipul ei propriu de la Dumnezeu in Hristos (Ps. 115,1-2), vadind insa si dragostea lui Dumnezeu fata de lume, pe care nimenea din lume nu o poate avea (Mt. 7,11) si care este "Lumina Lumii" (Mt. 5,14). Duhul Sfant misca pe Hristos in inimile lor in icoane pline de "caldura", culoare si "Lumina" pe cand "Hristos in fata ochilor" ar fi mai curand asemenea "statuilor", fara "mangaierea Duhului Sfant" (F.Ap. 9,31), spre deosebire de Sfintele Icoane. Ei sunt in Hristos, ca si Hristos inaintea lui Dumnezeu, din cauza ascultarii Sale ca fiu din inima Sa, in care "ascultare" intra si Sfintii, si care nu doresc sa mearga la cer, ci doar sa urmeze lui Hristos: "Unde Ma duc Eu voi nu puteti veni acum, dar mai tarziu veti veni" (Ioan 13,36), pana la jertfa. Ei au, astfel, numele lor scris in "Cartea Vietii" ,o stare mai de seama decat toate minunile din univers: (Lc. 10,20). Ei nu doresc sa faca minuni, cand cea mai mare minune este, de fapt "adevarul" vietii lui Hristos (Rom.8,35), "Calea" pe care moartea nu o poate tine, pentru ca e "Lumina" pe care intunericul nu o poate cuprinde, dar care lumineaza in intuneric pana dincolo de moarte: "Cei ce locuiti in latura si in umbra mortii, Lumina va straluci peste voi" (Isaia 9,1). "Cand facem minuni ii suntem datori lui Dumnezeu, dar cand suferim, Dumnezeu ne este dator", spune Sfantul Ioan Hrisostom. Aceasta este configuratia, "canonul" chipului lui Dumnezeu in Sfinti, ca "desavarsire la lucrul slujirii" (Ef. 4,12) prin "scriere in inimi" (Ier. 31,33) si "sfintire" (Ioan 17,17).

"Slujirea" Cuvantului (F.Ap. 6,4) are la temelie harul ca putere a bucuriei, de care era manat Hristos (Ps. 44,9), Slujitorul cel Mare, care a venit nu sa i se slujeasca, ci ca El sa slujeasca (Mt. 20,28) pana la impartasirea slavei Sale celor ce urmeaza Lui (Ioan 17,22). Ca "pnevmatofori", "hristofori" si "slujitori ai Cuvantului", Sfintii Apostoli au fost si "bibliofori". Ei nu puteau asterne in scris ceva despre "chip", daca nu aveau "chipul", astfel ca intre ceea ce sunt ei, si ceea ce scriu, este o legatura organica. Ceea ce scriu se intelege prin ceea ce ei "sunt". Ei nu sunt ceea ce sunt prin ceea ce au scris, ci sunt ceea ce sunt prin ceea ce au primit ca "partasie" prin desavarsirea slujitoare prin "semanari" si sfintitoare prin Jertfa a lui Hristos, devenind partasi la firea hristica, adica martori prin "partasie", nu doar prin "inspiratie", caci Duhul Sfant nu doar ii inspira ca pe cei din Vechiul Testament, care de aceea aveau privirea indreptata inspre viitor, ci: "Nu de la Sine va vorbi, ci din al Meu va lua si va da voua", adica din ceea ce a lasat El in urma Sa, ca "semanare" (Mt. 13,3-9) a celor "ale Sale": "Pacea Mea las voua!" (Ioan 14,27).

Prin Hristos ca "temelie a Apostolilor si a Proorocilor" (Ef. 2,20) se deschide nu numai Noul Testament, ci si Vechiul Testament, intrucat prin bucuria si pacea Duhului Sfant in Hristos "apele amare ale Legii" Vechi se prefac in ape dulci ale harului prin lemnul crucii (Iesire 15,23-25). Astfel, Sfanta Traditie are la temelie ei Sfanta Euharistie. Caci, la temelia Bisericii apostolice era "frangerea painii" (F.Ap.2,42), iar cresterea avea" loc prin "mangaierea Duhului Sfant" (F.Ap.9,31), atat ca "desavarsire" si ca extindere. Dar, in lucrarea liturgica cultic-euharistica trebuie vazuta si calea impartasirii a ceea ce au primit, ca o "crestere" a lor in urmarea lui Hristos, caci din ceea ce ei au dat, se intuieste ceea ce au primit in dar. Astfel ca, in calitate de martori nemijlociti ai lui Hristos, se intrevede "canonul chipului", iar in cult se are in vedere "cresterea in Hristos". Pana in zilele noastre, aceste doua aspecte nu sunt puse in valoare de exegeti, cu toate ca este o legatura organica intre propovaduirea martorilor si cuvantul scris. Unii exegeti vorbesc despre influenta modului liturgic asupra redactarii Evangheliilor sinoptice, dar nu si de valoarea chipului lui Dumnezeu in Sfinti ca element exegetic.

Multi exegeti au abandonat astazi teoria istoriei formelor literare (Formgeschichte), deoarece aceasta a ignorat total cadrul Evangheliilor sinoptice, netinand seama de unitatea lor teologica si literara, pe cand astazi ei studiaza fiecare Evanghelie in parte, recunoscand unitatea organica a fiecareia din punct de vedere literar si teologic, redescoperind, astfel, aportul fiecarui evanghelist la redactarea operei sale. Astfel, in ceea ce priveste exegeza biblica, metoda patristica de interpretare a Sfintei Scripturi pleaca nu de la autor la Biblie, ci de la Biblie la autor si la Hristos, de la canonul biblic la canonul persoanei, al Sfintilor, in care prin Hristos este chipul lui Dumnezeu, si care ca "intreg" este sursa scrierilor sfinte. Nici o alta carte din lume nu poarta in ea pecetea "Autorului" ei ca Sfanta Scriptura, care nici nu se poate intelege fara El. Dar, in ceea ce priveste Sfanta Traditie, calea patristica are ca punct de plecare chipul lui Hristos in Sfinti, care deschide Sfintele Scripturi.

"Minunat este Dumnezeu intru sfintii Sai" (Ps. 67,36), inseamna cunoasterea Lui din acestia, ca o cunoastere mai profunda decat cea din carti (Ef. 3,18-19), caci puterea credintei este "caldura" credintei Sfintilor, asa cum exprima traditia adaugarii "caldurii" (zeon) in Sfantul Potir dupa prefacerea Sfintelor Daruri. Cinstirea Sfintilor este o urmare a pogorarii Duhului Sfant ca rod al rugaciunii ucenicilor desavarsiti in Hristos: "Pana acum n-ati cerut nimic de la Tatal Meu; cereti si veti primi, ca bucuria voastra sa fie deplina" (Ioan 16,24). Ca "Mangaietorul", Duhul Sfant a intrupat pe Hristos in Sfinti, i-a mutat pe ei in Hristos, a mutat pe Hristos "din fata ochilor" ucenicilor in inimile lor. Cum era Hristos in lume, asa au devenit si ei, caci Duhul Sfant le arata mereu, ca si ei sunt, asa cum a fost si Hristos inaintea lui Dumnezeu, in "ascultarea" Lui (Ps. 109,1). De aceea, Duhul Sfant le-a deschis ochii sa vada deosebirea dintre slujirea lui Hristos in lume si vrajmasia lumii fata de Hristos, ca putere de sus pentru chemarea lor la mantuire: "Acela, venind, va vadi lumea de pacat ca oamenii nu cred in Mine" (Ioan 16,9), dandu-le insa si puterea slujirii in Hristos ca "Lumina lumii" (Ef.4,12).

• « Inapoi
• Inainte »