CINSTIREA SFINTILOR IN TRADITIA BISERICII

• « Inapoi
• Inainte »

3. CINSTIREA SFINTILOR IN TRADITIA BISERICII

Cinstirea Sfintilor a fost la inceput un lucra firesc, atat in ceea ce priveste Biserica Sfintilor Apostoli in Duhul Sfant care are puterea de a "deosebi duhurile" (1Ioan 4,1), cat si pentru viata credinciosilor, care prin exemplul Sfintilor s-au intarit in credinta, s-au zidit in Hristos si i-au socotit pe Sfinti faclii si calauzitori ai vietii lor in Hristos. Din legamintele pe care le-a incheiat Dumnezeu cu oamenii inca de la creatie se observa ca niciodata Cuvantul lui Dumnezeu nu s-a dat "direct", ca semn al atotputerniciei lui Dumnezeu, sau ca un cuvant "pur", ci s-a dat in mod mijlocit si prin "sfintire", deoarece el se adresa inimii omului, se "scria" in inimi prin harul lui Dumnezeu care singur poate de viata, cat si a inimii omului, de a nu putea trai fara El (Ioan 15,5). Dar calea unica aleasa de Dumnezeu pentru impartasirea Cuvantului si care corespunde relatiei de "Parinte'' si "fiu" intre Dumnezeu si om, este aceea a "scrierii in inimi". Relatia stapan si rob a Vechiului Testament a fost temporara si pregatitoare. Inima curata a lui Adam cand a fost zidit "om cu suflet viu" (1 Cor. 15,45) inseta dupa Cuvantul lui Dumnezeu, care, atunci cand s-a dat, s-a facut in el izvor de viata vesnica si putere de "Lumina" a vietii sale, deoarece impartaseste darul Duhului Sfant si chipul si asemanarea lui Dumnezeu: "Cuvantul era viata si viata era lumina oamenilor" (Ioan 1,4).

In realitatea vietii de sub puterea pacatului stramosesc, cand inima omului nu mai simtea nevoia dupa Dumnezeu si se umplea tot mai mult de idoli, deoarece fara Cuvantul sfintit al lui Dumnezeu devenise "pamant, care se intoarce in pamant" (Facere 3,19), Dumnezeu a instituit in lume mijloacele sfintirii Cuvantului Sau. "Teascul" (Mt. 21,33) din via sadita de Dumnezeu este "preotia si Jertfele", iar "ingradirea viei cu gard" era separarea sau "dusmania" pe care o punea Dumnezeu intre inima care a fost silita sa asculte de Cuvantul Sau si intre cea ocupata de idoli a neamurilor. Muntele Sinai pe care s-a dat Legea s-a socotit, de aceea "hotarul sfinteniei lui Dumnezeu" (Ps. 77,59). Sfintirea Cuvantului lui Dumnezeu este desavarsita in Hristos. Cuvantul care in Legea Veche era exterior inimii si de aceea trebuia "ingradita cu gard" (Mt. 21,33), in Hristos este "scris in inimi" (Ier. 31,33); "robul" Cuvantului lui Dumnezeu, care facea de sila voia lui Dumnezeu, devine "fiul" (Gal.4,6), caruia voia Sa ii este "paine", fara de care nu poate trai si inima sa inseteaza dupa Cuvantul Sau. "Via Domnului", Biserica, nu mai este ingradita cu gard, deoarece Cuvantul nu-i mai este exterior, ci inlauntru, pe "tablele de carne ale inimii" (2 Cor. 3,3), iar eliberarea de sub robia Legii, nu este libertatea de a alege, ci libertatea de a face numai ceea ce cere inima in Hristos, este "robire" (Rom. 6,18-19) a inimii in Hristos, "manarea" (Rom. 8,14) ei de catre Duhul Sfant in Hristos. "Teascul" viei prin care se scrie Cuvantul in inimi sunt "Sfintele Taine" si slujirea "Preotiei", ca structuri ale harului. Hristos este Mirele, Biserica este Mireasa, iar "prietenii Mirelui", care simbolizeaza "Preotia", sunt cei ce mijlocesc darul nuntii Mirelui in lume mijlocesc "sfintirea" Cuvantului lucrata in Hristos, "scrierea" Lui in inimi".

"Via" noua nu mai este ingradita cu gard, deoarece inima ei este roaba lui Hristos si ea insasi, prin "teascul" zidit de Dumnezeu in ea, pune hotare si ridica "gard" al sfinteniei Cuvantului, atunci cand sunt pericole de a se dilua puterea Lui prin erezii, si acest "gard" sunt dogmele si invataturile Bisericii calauzite de Duhul Sfant. Scrierea Cuvantului in inima Bisericii si lucrarea Duhului Sfant in ea prin Hristos, sunt semnele puterii Bisericii in Hristos de a "sfinti" Cuvantul si de a-l impartasi lumii, caci Biserica a fost transpusa prin Hristos in Duhul Sfant in aceeasi realitate primordiala, cand "Cuvantul era viata si viata era lumina oamenilor" (Ioan 1,4), pentru ca era, ca si in Hristos, "Calea, Adevarul si Viata" (Ioan 14,6). In lucrarea de "sfintire" (Ioan 17,17) a Cuvantului si de "scriere in inimi" (Ier. 31,33) a voii lui Dumnezeu, Biserica este calauzita de Duhul Sfant: "Acela va va invata toate, caci din al Meu va lua si va da voua si va va vesti cele viitoare" (Ioan 16,13-14). Astfel, lucrarea Bisericii de mijlocire si impartasire a Cuvantului in Hristos, concretizata in Sfanta Traditie, nu este nici autoritate omeneasca, care impune cu sila, nici "purificare" sau desacralizare a Cuvantului, ci este aceea, de pastrare a realitatii divino-umane in care s-a mijlocit mantuirea in Hristos si prin care Cuvantul Scripturii nu mai e singur, ci apartine "vaselor alese", care simt in ea dragostea, si descopera in ea pecetea chipului lui Hristos.

In alte religii sfintenia era un lucru impersonal, inaccesibil. Un "tabu". In Vechiul Testament, insa, sfintenia era o categorie personala a lui Dumnezeu, o insusire pe care El o impartaseste oamenilor ca o conditie a comuniunii cu El: "Fiti sfinti, precum si Eu sunt Sfant" (Levitic, XIX, 2). La creatie Dumnezeu nu s-a numit nici pe Sine "Sfant", nici pe oameni "sfinti", ci s-a spus doar: "Si s-a odihnit Dumnezeu de toate lucrurile Sale, cate le facuse" (Facere 2,2). Dar, dupa pacatul stramosesc de instrainare si vrajmasie a omului, Dumnezeu s-a descoperit lor ca, "Sfant" si a cerut asemanarea cu Sine. In Vechiul Testament sfintenia era desemnata ca o "separare" si inteleasa mai mult exterior, ca hotar fata de idolatrie, pe cand in Hristos se arata miezul ei, dragostea, viata atat de adevarata, incat nimeni din cei apropiati ai Sai nu L-au numit "sfant" ca "separat", sau "strain", decat doar demonii pe care-i scotea din oameni: "Te stim noi cine esti sfantul lui Dumnezeu!" (Marcu 1,24). Nu era numit "sfant" de catre oameni, dar ca desavarsire a dragostei neschimbatoare, Mantuitorul spunea despre Sine: "Cine Ma va vadi de pacat?" (Ioan 8,46). "Sfintenia" ca deschidere a inimii este putere: "Ii invata pe ei ca unul care avea putere, iar nu ca si carturarii si fariseii" (Mt. 7,29). Aceasta putere este impartasita Bisericii, atat ca "Lumina" a faptelor, cat si ca "Sare" care vindeca "dospirea" pacatului: "Voi sunteti lumina lumii (Mt. 5,14) si "Sarea pamantului" (Mt. 5,13).

Sfantul Apostol Pavel arata ca in "sfintire" se concentreaza toata voia lui Dumnezeu fata de oameni: "Aceasta este voia lui Dumnezeu sfintirea voastra: fiecare sa stie sa-si pazeasca vasul sau in sfintenie si cinste" (1Tes. 4,3-4,7). Puterea Mantuitorului este puterea "sfintirii", (Fil. 3,21) prin care sufletul omului este desprins de idoli si primeste zidirea lui Dumnezeu ca dar cu multumita: "Toate sunt bune, daca se iau cu multumita" (1 Tim. 4,4). Acest fapt aduce omului demnitatea originara si "creatia" ca mijloc de "sfintire" a Numelui lui Dumnezeu, pe care a daruit-o omului. Ca desavarsire a dragostei, care "toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda" (1 Cor.13,17), "sfintenia" Mantuitorului nu era vizibila in lume, era "tainica si ascunsa" (1 Cor.2,7-8), incat si venirea Sa era "ca un fur" (1 Tes.5,2), dupa graiul profetilor. De aceea, carturarii si fariseii nu au cunoscut-o: "Veniti dispretuitorilor, mirati-va si pieriti, caci voi face in zilele voastre un lucru pe care nu-l veti intelege si veti pieri in pacatele voastre" (Avacum.1,5; cf. F.Ap.14,41). Ea a fost, insa, "descoperita pruncilor" (Mt. 11,25), celor cu inima curata, care, desavarsiti in Hristos "nu L-au mai cunoscut dupa trup" (1 Cor.5,16), ci dupa "puterea duhului sfinteniei" (Rom. 1,4).

Daca in Legea Veche era mai mult grija de a nu iesi din hotarele sfinteniei, de a nu pacatui, in Hristos esenta Legii noi este manifestarea in viata a duhului in Hristos si "neinabusirea" lui. Miezul vietii in Hristos este nu lupta cu pacatul in el insusi ca in Vechiul Testament, cand pacatul se inmultea tocmai din aceasta cauza, asa cum reiese din viziunea "campului de oase uscate" (Iez. 37,1-14), ci impartasirea si trairea vietii duhului in Hristos, prin care pacatul este nimicit de la sine. Ferirea de pacat este o stare a prunciei in Hristos, dar impartasirea dragostei, a chipului lui Dumnezeu in Hristos prin Duhul Sfant, este calea desavarsita a Sfintilor. Intrucat in Vechiul Testament Cuvantul lui Dumnezeu era exterior inimii omului, sfintenia era masurata cu faptele Legii". In Hristos prin scrierea Cuvantului in inimi, Duhul sfant este dat ca "har peste har" (Ioan 1,16) si devine puterea de a trece "din slava in slava" (2 Cor. 3,18). Sfintenia izvoraste din chipul lui Dumnezeu impartasit in Hristos. Sfintirea desavarsita si vesnica a Cuvantului lui Dumnezeu in Hristos prin Invierea Sa si Pogorarea Sfantului Duh, face ca oamenii sa fie atrasi si desavarsiti in Hristos ca in starea primordiala, cand "Cuvantul era viata si viata era lumina oamenilor" (Ioan 1,4). In Hristos Duhul rodeste, asa cum rodea pamantul "din sine" (Marcu 4,28). Hristos este "Edenul" dat omului din nou "ca sa-l lucreze si sa-l pazeasca" (Facere 2,15).

In Sfinti se invedereaza taina profunda a puterii inimii omului in Hristos, care rodeste din sine: "Umblati dupa Duh si nu veti mai implini faptele trupului" (Gal.3,16). Acest lucru se subscrie nu in primul rand atotputerniciei lui Dumnezeu, cat proslavirii Sale intre oameni si Slavei Sale, ca singurul care face sa rodeasca toate din sine, ca pe o taina a imparatiei Sale. Raportul dintre Dumnezeu si oameni nu mai este in realitate acela dintre Stapan si rob, Maestru si instrument, ci acela dintre Mire si Mireasa, Tata si fiu, din care se naste duhul nou in om, ale carui roade sunt darul si jertfa la taina nuntii cu Hristos. Faptele bune nu sunt, astfel, nici "merite personale" pentru mantuire, caci celor ce ajung la o astfel de constiinta de sine, Mantuitorul le aduce aminte si-i cheama din nou la "dragostea cea dintai" (Apoc. 2,4); ele nu sunt nici "indiferente", caci vor fi o masura a mantuirii la judecata din urma. Ele sunt insa urmarea proslavirii lui Hristos ca Domn al plinatatii sufletului care rodeste. Aceasta "sfintire", ca scriere in inimi a Cuvantului lui Dumnezeu explica atat raportul dintre inima si ratiune, ca transfigurare a ratiunii prin plinatatea inimii, cat si acela dintre credinta si fapte, dintre har si libertate, in care faptele sunt rodire din sine si semn al duhului nou in Hristos si izvorasc numai din Cuvantul lui Dumnezeu, pe care oamenii invatati de Mantuitorul, il implora in rugaciune sa li se daruiasca "sfintit", "scris in inimi": "Painea noastra cea spre fiinta, da-ne-o noua astazi!" (Mt. 5,11).

In acest sens si Sfantul Pavel vorbeste despre faptele cele bune, pe care Dumnezeu le-a gatit pentru noi mai inainte de intemeierea lumii ca sa umblam in ele" (Ef. 2,10). Ele sunt vesmantul duhului in Hristos (Apoc. 3,18), asa cum "sfintenia" si "lumina" sunt vesmantul lui Dumnezeu: "Cel ce te imbraci cu Lumina ca si cu o haina" (Ps. 103,2). Daca viata de sfintenie se datoreste proslavirii Mantuitorului Hristos, astfel Sfintii sunt slava lui Dumnezeu, deoarece in ei Cuvantul Sau sfintit in Hristos rodeste "Viata" si "Lumina" (Ioan 1,4). De aceea, in Sfinti se poate vedea mai intai taina proslavirii si sfintirii lui Hristos in Biserica, pe care ei au impartasit-o ca pe "dragostea cea dintai" (Apoc. 2,4); si apoi stradania lor de a asculta de Hristos si de a-L primi ca pe un Mire, care i-a desavarsit (Ef. 4,12).

Sfanta Scriptura arata ca Dumnezeu este izvorul sfinteniei. El a fagaduit oamenilor "inimi de carne" (Iez. 36,26) si "duh de rugaciune" (Zaharia 12,10) in locul inimilor de piatra si a uscaciunii in cererile lor. El "izbaveste pe Israil de toate faradelegile lui" (Ps. 129,8); El l-a scos din Egipt "pe aripi de vultur" (Iesire 19,4); El "i-a mutat pe oameni in Imparatia iubitului Sau Fiu" (Col. 1,13). Sf. Apostol Pavel arata, de aceea, ca "nu mai suntem ai nostri, fiind rascumparati cu pret" (1 Cor.6,19-20). Oamenii nu mai traiesc pentru ei, ci Hristos traieste in ei (Gal. 2,20). De aceea, roadele cele mai mari sunt ale celor ce iubesc mai mult pe Hristos. Sfintenia este un dar al lui Dumnezeu pentru care i se aduce proslavire, deoarece "a scos din stricaciune viata" oamenilor (Ps. 102,4). Alipirea inimii de Hristos face sufletul sa nu se mai intoarca la viata din trecut: "Cand erati in lume erati slobozi de Hristos, si ce roade aduceati atunci, de care acum va rusinatii" (Rom. 6,20-21). Pentru "mila de pace" pe care a daruit-o Dumnezeu in Hristos, i se aduce Jertfa de lauda" (Ps. 49,24). Roadele inimii in Hristos sunt o jertfa ce se aduce ca raspuns la jertfa lui Hristos: "Ale Tale dintre ale Tale, Tie-ti aducem de toate si pentru toate".

Sfintii Apostoli simteau o datorie sa raspunda la Jertfa Mantuitorului Hristos, Care s-a proslavit intru ei. Ei erau manati de puterea Duhului Sfant in Hristos spre roadele sfinteniei ca o implinire a poruncii: "Cand veti face toate acestea sa ziceti: slugi nevrednice suntem, caci n-am facut decat ceea ce eram datori sa facem" (Lc. 17,10). Astfel, dupa Cincizecime ucenicii se bucurau in Hristos cand sufereau pentru El, atat de mult se simteau datori in El: "Si s-au bucurat ucenicii ca au suferit pentru Domnul" (F.Ap. 5,41). In ei era bucuria "fiului risipitor" la intoarcerea in casa parinteasca care se manifesta prin "cantece si jocuri" (Lc. 15,25). Si asa cum in spiritualitatea Postului Mare, parabola "Fiului risipitor" este urmata de pericopa "Judecatii din urma", tot astfel ucenicii se rugau in cugetul lor: "Pastreaza in noi pomenirea nestricata a judecatilor Tale": "Judecatile Tale imi vor ajuta mie" (Ps.118,175); "Judeca-ma cu judecata celor ce iubesc Numele Tau". Avand constiinta darului plinatatii, ei stiau ca prin Jertfa Mantuitorului a inflorit lemnul crucii pentru via neroditoare de sub Lege, si lemnul crucii lui Hristos este pentru ei putere si intarire, asa cum spusese Mantuitorul: "Se va lua de la acesti lucratori Imparatia lui Dumnezeu si se va da celor care vor aduce roadele ei" (Mt. 21,43). Puterea si intarirea celor carora li s-a dat Imparatia lui Dumnezeu veneau din indulcirea apelor amare ale Legii prin lemnul crucii aruncat in ele (Iesire 15,25).

Amintirea Judecatii lui Dumnezeu pentru darul plinatatii in Hristos era la Sfintii Apostoli nu o teama. Dumnezeu a vindecat teama, ca spaima celor din Gadara prin alungarea demonilor, precum si prin invieri din morti, dar invartosarea inimii si nesimtirea le-a aratat ca cel mai mare vrajmas al omului. Impotriva unei astfel de impietriri si nesimtiri a inimii, Mantuitorul i-a chemat pe ucenicii Sai la priveghere prin rugaciune continua pentru a nu li se sparge casa duhului la care i-a calauzit: "Nu mana Mea este prea scurta, ci faradelegile voastre au ridicat un zid intre Mine si voi" (Isaia 59,1-2), "Nu le este lor cu putinta sa se intoarca si de Dumnezeu nu se tem" (Ps.54,22); "Cu grasime inima lor si-au incuiat si cu gura lor au grait mandrie" (Ps. 16,40); "Am pizmuit pe cei faradelege cand vedeam pacea pacatosilor. Ca n-au necazuri pana la moartea lor si tari sunt cand lovesc ei. De osteneli omenesti n-au parte si cu oamenii nu sunt biciuiti. Pentru aceea ii stapaneste pe ei mandria si se imbraca cu nedreptatea si silnicia. Din rautatea lor iese nedreptatea si cugetele inimii lor ies la iveala. Gandesc si vorbesc cu viclesug, nedreptate graiesc de sus. Pana la cer ridica gura lor, si cu limba lor strabat pamantul" (Ps. 72,3-9).

Sfantul Simeon Noul Teolog intelege starea de coruptie a omului in urma pacatului stramosesc ca o slabire spirituala a puterilor sufletesti, ca o invartosare a inimii si a sensibilitatii duhovnicesti care se manifesta prin imposibilitatea experimentarii harului. In conceptia sa boala insensibilitatii este cu mult mai periculoasa in comparatie cu o boala fizica, deoarece lucreaza pe ascuns si progresiv: "Cel bolnav cu trupul, simtind boala alearga la doctor; dar cel bolnav cu sufletul nu simte boala, ci pe cat se imbolnaveste mai rau, pe atat se face mai insensibil, fapt pentru care nu voieste sa alerge la doctorul duhovnicesc". Daca cineva nu are credinta dreapta si fapte bune, nu este cu putinta sa vina la el harul Sfantului Duh, spune Sfantul Simeon, deoarece fara osteneala si fara multa truda nimeni n-a trecut peste intunecarea sufletului si nici lumina Sfantului Duh n-a vazut-o. Fata de "nesimtire", ca cel mai mare vrajmas al omului, este mai de pret dupa Sfantul Simeon "teama de Dumnezeu" care naste iubirea de Dumnezeu, iar iubirea dezradacineaza teama din suflet, ramanand in el numai Duhul Dumnezeiesc si Sfant.

Acest soi de oameni indiferent la "nesimtire" a fost judecat de Dumnezeu, mai intai prin faptul, ca Hristos inviat nu li s-a aratat, ca unii care puteau "muri" la vederea Sa in slava. Judecata era parasirea lor, caci: "N-a trimis Dumnezeu pe Fiul Sau sa judece lumea, ci pentru ca lumea sa se mantuiasca prin El. Cel ce crede in El nu este judecat, iar cel ce nu crede a si fost judecat, pentru ca nu a crezut in Numele Celui Unuia-nascut, Fiul lui Dumnezeu, iar judecata aceasta este ca Lumina a venit in lume, dar oamenii au iubit intunericul mai mult decat Lumina, caci faptele lor erau rele. Ca oricine face rele uraste Lumina" (Ioan 3,17-20). Acest sens al judecatii reiese din ceea ce spunea Mantuitorul ca: "Dupa cum Tatal are viata in Sine, asa i-a dat si Fiului sa aiba viata in Sine; si I-a dat putere sa faca si judecata, pentru ca este Fiul Omului" (Ioan 5,26-27). Sensul este acela, ca prezenta Luminii face ca intunericul sa reactioneze: "El va fi ca focul topitorului si ca lesia nalbitorului" () Maleahi 3,2; "Iata stau la usa si bat" (Apoc.3,20); "Dreptatea va merge inaintea Lui si va gati calea pentru pasii Sai" (Ps. 84,14); "El va da pe fata cugetele multor inimi" (Lc.2,35) si "Va fi ca un semn care va starni impotriviri" (Lc. 2,34); "Lumina lumineaza in intuneric si intunericul n-a cuprins-o" (Ioan 1,5).

Dimpotriva, cei luminati de Mantuitorul sunt adusi pana la asemanarea cu El: "De-Mi slujeste cineva, sa-Mi urmeze Mie si unde sunt Eu, acolo va fi si sluga Mea" (Ioan 12,26). In ambele directii de "indreptare" sau "demascare", Lumina are pe pamant toata puterea, nelasand nici o cale de mijloc: "Cine nu este cu Mine este impotriva Mea" (Mt. 12,30). Acelasi sens al judecatii a fost aratat de Dumnezeu si in cazul Sodomei, ca o ultima incercare de a trezi simtirea" prin prezenta personala a lui Dumnezeu, cu care in Hristos avea sa se arate ca: "Preacinstitul si de mare cuviinta Numele Sau": "Strigarea Sodomei si a Gomorei este mare pacatul lor cumplit de greu. Deci, Ma voi pogori sa vad, daca faptele lor sunt cu adevarat, asa cum s-a suit pana la Mine strigarea impotriva lor, iar de nu, sa stiu" (Facere 18,20-21). In acelasi sens al judecatii, Sfintii ca purtatori de Lumina in Hristos sunt considerati judecatori ai lumii: "Au nu stiti ca Sfintii vor judeca lumea?... Nu stiti, oare, ca noi vom judeca pe ingerii" (I Cor.6,2-3).

De pe Taborul transfigurarii lui Hristos sufletul se coboara cu Hristos in valea slujirii, a roadelor si a "jertfei arderii de tot" ca cea a ingerilor, lucru care nu este posibil decat in Hristos: "Fara Mine nu puteti face nimic" (Ioan 15,5). Realitatea proslavirii Mantuitorului, pe de o parte, si faptul ca pacea sufletului, ca urmare a impacarii cu Dumnezeu in Hristos are fagaduinta vietii viitoare, sunt cele doua aripi ale vietii Sfintilor care tin treaza nadejdea, prin care Duhul Sfant "mana" (Rom.8,14) la urmarea lui Hristos. Lumina sfinteniei impartasita in Hristos ramane in ei "ascunsa" (Col.3,3) in aceasta lume, dar ea este pusa in acelasi timp in "sfesnicul" (Mt. 5,15) trairii in Hristos, cand "proslavirea" lor este imbracata in taina slujirii in Hristos. "Duhul insusi marturiseste impreuna cu duhul nostru ca suntem fiii; si pentru ca suntem fii, suntem si mostenitori prin Iisus Hristos" (Rom.8,16-17). Aceasta tensiune eshatologica este puterea roadelor sfinteniei. Sfintii sunt cei care au aflat in Hristos "comoara" (Mt. 13,44) ascunsa in tarina a Imparatiei lui Dumnezeu si au "vandut toate" ca sa cumpere "tarina acestei comori", prin puterea si lucrarea Sfantului Duh. Astfel, ca si lucrarea sfintitoare a Bisericii ca "parte si sorti" (F.Ap. 8,21) a preotiei, sfintenia este, de asemenea, o realitate a vietii fiecarui crestin in Hristos, randuita de Dumnezeu in Biserica, ca stradania de a raspunde la glasul Mirelui de a primi "haina de nunta" (Mt. 22,12) pe care i-o ofera Dumnezeu in Hristos.

Dumnezeu primeste jertfa Sfintilor si o incununeaza cu semne ale puterii sfinteniei, in special prin sfarsitul lor, ziua sfarsitului lor fiind considerata ca ziua lor de nastere cereasca: "Aduceti-va aminte de mai-marii vostri care v-au grait Cuvantul lui Dumnezeu; priviti cu luare-aminte cum si-au incheiat viata si urmati-le credinta". (Evrei 13,7). Sfintii devin astfel "Stele" (Fil.2,15) pe cerul Bisericii. Ei sunt calauze ale vietii in Hristos. Viata lor incununata cu slava in Hristos "incalzeste" Jertfa lui Hristos. (Ef. 3,17-19) Chipul lui Dumnezeu si prin Taina Mirungerii si in acest fel in Traditia ortodoxa exista o singura spiritualitate pentru toti, fara deosebire intre episcopi, preoti si laici, nefacandu-se distinctie intre "precepte evanghelice" si "sfaturi evanghelice", ci numai intre chemarea divina a clerului din sanul preotiei universale a laicilor. De aceea, in Biserica, uneori, chiar si un simplu laic a ajuns la autoritatea de parinte duhovnicesc, in fata caruia s-au plecat si patriarhii, episcopii si imparatii. Odata cu proslavirea Sfintilor, ei "incalzesc" si inima Judecatorului drept, a lui Hristos, pentru calauzire si intarire a Bisericii in lume. in acest fel, prin randuiala Bisericii, Sfintii sunt facuti mijlocitori ai Bisericii in Hristos. Biserica a randuit, astfel, si diferite forme de cinstire a Sfintilor, cum sunt:

a) Pastrarea ramasitelor pamantesti ale martirilor;

b) Consemnarea vietii lor in acte martirice care se citeau la slujbele divine si instituirea de sarbatori la ziua mortii lor martirice, una din cele mai importante forme de manifestare a cultului public al Sfintilor, in aceste sarbatori, care erau tinute de catre toti crestinii, la Sfanta Liturghie se facea pomenirea martirului respectiv, citindu-i-se viata si patimirea spre intarirea credinciosilor adunati; c) Pelerinaje si construirea de biserici cu numele sfintilor, ridicate pe mormintele lor, de unde a ramas pana astazi obiceiul de a se aseza particele din moaste de sfinti la piciorul Sfintei Mese si in antimise (can.7 al Sinodului VII ecumenic). Uneori zilele sfintirii bisericilor deveneau ele insele sarbatori; alteori se inchinau Sfintilor si biserici mai vechi; d) Cultul sfintelor moaste, mai ales incepand cu a doua jumatate a sec. IV. Zilele aflarii, dezgroparii, stramutarii sau asezarii intr-un anumit loc a sfintelor moaste, au devenit cu timpul sarbatori pe langa cele ale datei mortii Sfintilor; e) Invocarea Sfintilor in rugaciuni si la Sfanta Liturghie, mai ales din sec. IV inainte, la care s-au adaugat mai tarziu slujbe speciale pentru lauda si invocarea lor, cum sunt Acatistele si Paraclisele de rugaciune; f) Alcatuirea, la zilele pomenirii sfintilor, de panegirice sau cuvantari solemne, cunoscute inca din sec. IV; g) Zugravirea chipurilor si faptelor Sfintilor in icoane si in pictura murala a bisericilor, obicei pastrat pana astazi in iconografia ortodoxa, h) Adoptarea numelor de Sfinti ca patroni ai unor bresle; i) Adoptarea numelor lor ca nume de botez. La stabilirea cultului Sfintilor se avea in vedere anumite criterii ca: moartea martirica, ortodoxia credintei, sfintenia vietii, savarsirea unor semne supranaturale, sau minuni.

Sfintii erau, astfel, cinstiti ca mijlocitori, dar nu ca mijlocitori nemijlociti, ci prin mijlocirea "Aceluia", cu care sunt strans uniti ca si "Capul" lor, ca cele mai desavarsite membre si care este, intr-adevar, singurul Mijlocitor (Evrei 12,24). Sfintii sunt cinstiti ca dascali si povatuitori cu fapta si cu cuvantul si aratati ca exemplu de urmat lui Hristos pentru viata crestinilor. Cinstirea Sfintilor este o importanta forma de preamarire a lui Dumnezeu, care s-a aratat in ei "viu si lucrator" (Evrei 4,12), precum si de zidire a credinciosilor in Hristos, ca purtatori ai Cuvantului lui Dumnezeu intrupat in Hristos.

Calauzita de Duhul Sfant, Biserica a randuit cultul Sfintilor ca cea care "aduna" cu Hristos pentru a nu "risipi" (Mt. 12,30) si din constiinta, ca in ceea ce priveste Cuvantul lui Dumnezeu, esentialul este nu doar vorbirea de "atotputernicia" lui Dumnezeu, sau initierea in Biserica a unei "purificari" a Cuvantului lui Dumnezeu, ci trairea prin credinta in paternitatea divina prin Hristos ca "fii", si primirea Cuvantului lui Dumnezeu "incalzit", "sfintit", "scris in inimi" cu slujire, ca si in Hristos; cu daruire de sine, ca si a Sfintilor Apostoli, care odata "desavarsiti la lucrul slujirii" (Ef. 4,12), au implinit porunca: "In dar ati luat in dar sa dati" (Mt. 10,8). Cuvantul lui Dumnezeu "neslujit" si "nescris" in inimi este ca si hrana cruda, care nu este inca "bucate". Astfel, Biserica "paste" (Ioan 21,15-18) oile lui Hristos, pentru a nu le "bate" (Lc. 12,45); le da lor "hrana la vreme" (Mt. 24,45), nu atunci cand n-o cauta, ca s-o calce in picioare; nici cand o cauta, sa nu fie "acasa". Ci le da lor hrana ca pentru sine, cum a primit-o in Hristos: nici in "clocot", ca sa arda; nici "rece" ca sa n-o poata digera.

Prin harul lui Dumnezeu, Biserica a lucrat pentru "sfintirea" lumii prin Sfinti ca modele creatoare, care au aratat altora, prin exemplul lor de traire crestina, calea de primire a credintei roditoare prin comuniune. Notiunea de "comuniune a sfintilor" a fost introdusa in Simbolul Apostolic in secolul V ca o explicare a marturisirii credintei in Duhul Sfant, odata cu marturisirea despre iertarea pacatelor. Aceasta explicatie se refera la impartasanie, prin care toti cei ce o primesc devin un singur trup in Hristos, iar termenul "sanctorum" nu se referea initial la persoane, ci la Sfintele Daruri ale Mantuitorului, ca putere a unitatii Bisericii. In acest fel, Biserica este definita nu dinspre organizarea, ci dinspre Liturghia ei, fiind inteleasa ca masa comuniunii cu Hristos cel Inviat, care aduna pe toti oamenii de pretutindeni in unitate.

In Liturghia ortodoxa este inaltat Sfantul Agnet dupa sfintirea Darurilor cu recitativul: "Sa luam aminte, Sfintele Sfintilor!", cand ridicarea lui inseamna Inaltarea lui Hristos pe cruce, moartea si Invierea Sa, si destinarea sa celor Sfinti, cu credinta sincera si constiinta curata, deoarece Darurile sfintite sunt sfinte. In acest sens, Nicolae Cabasila arata, ca Sfintii se numesc astfel, nu numai ca cei desavarsiti in virtute, ci ca si toti cei care tind catre desavarsire. Iar expresia: "Unul sfant, unul Domn Iisus Hristos, intru marirea lui Dumnezeu Tatal" exprima faptul, ca nimeni nu este "sfant" de la sine insusi, ci toti se sfintesc prin Iisus Hristos, Care singur este "Sfant'": "Cel ce sfinteste si cei ce se sfintesc, toti sunt dintr-Unul" (Evrei 2,11); "Dupa cum Hristos a inviat din morti prin slava Tatalui, tot asa si noi sa umblam in innoirea vietii'' (Rom.6,4). Biserica este inteleasa, astfel, ca unitate prin comuniune a celor ce primesc aceeasi impartasanie. Sensul acestei comuniuni a inclus apoi si unitatea cu cei adormiti si cu ingerii. Notiunea de "communio sanctorum" s-a incetatenit in Apus prin Simbolul Apostolic, care este folosit partial in locul celui Niceo-Constantinopolitan.

Formula "communio sanctorum" se refera la notiunea de Biserica, asa cum se afla la Sfantul Niceta de Remesiana, dar ea este cuprinsa si in termenul "soborniceasca", din simbolul Niceo-Constantinopolitan, ca una din insusirile Bisericii. Simbolul arata ca cei ce participa la viata Bisericii sunt uniti intr-un trup, al carui "Cap" este Hristos; solidaritatea dintre ei se exprima prin simpatie, ajutor si zidire reciproca, dar nu prin "merite". Acest lucru este mai mult decat o traire sociala; este opusa comuniunii celor rai si se deosebeste de celelalte comuniuni (casatorie, familie, stat, rasa. civilizatie, clasa sociala, etc), ale caror drepturi nu le tagaduieste, dar se incadreaza intr-o noua zidire in Hristos, din care isi ia originea. Darurile Duhului Sfant nu creaza clase sociale in Biserica, ci, cu daruri diferite, toti sunt madulare unii altora (Ef. 4,25); toti se afla intr-o comuniune vie intreolalta. Ei sunt numai intr-o masura necunoscuti, nu se cunosc lamurit intre ei, si in ceea ce ii priveste, ei nu traiesc cu siguranta, ca au devenit in chip neabatut madulare ale lui Hristos.

Vindecarea de egoism si de vointele proprii este o lucrare a harului, care-i face pe oameni vrednici de comuniune intr-o crestere pana la "varsta staturii lui Hristos" (Ef. 4,19-14). Pacea pe care o cultiva intre ei este ca cea a madularelor unui trup, in care "nasterea din duh" inseamna crestere in Hristos intr-o constiinta plina de recunostinta si straina de orice "merite". In aceasta privinta vocabularul patristic cuprinde termeni ca: intarire, crestere, vrednicie, bucurie in Hristos, mangaiere, toate exprimand daruri ale Duhului Sfant, iar nu "drepturi personale". "Comuniunea Sfintilor" arata ca Biserica este definita in primul rand din punct de vedere sacramental, deoarece oricat de importanta ar fi organizarea ei exterioara, ea este subordonata vietii sale sacramentale in acest fel Biserica evita si orice forma de "secularizare".

Biserica Ortodoxa a pretuit pe Sfinti nu numai pentru valoarea morala a exemplului lor, ci si pentru insemnatatea "dogmatica" a acestui exemplu, ca cei care in mijlocul lumii s-au straduit pentru "adevarul" mantuirii in Hristos. Ei nu sunt doar exemple de inspiratie si orientare, ci sunt "pnevmatofori", a caror traire nu se reduce la o imitare a lui Hristos, ci este un dar si o energie dumnezeiasca. Asemanarea lor cu Hristos este o asimilare profunda, astfel ca sfintenia nu este o stare exceptionala" sau "profesionala", ci o vocatie permanenta a intregului "trup" al Bisericii. In acest fel viata spirituala are un aspect liturgic prin participarea la rugaciune si impartasanie, dar si un aspect cotidian in practicarea virtutilor si in slujire diaconal-misionara. Ei au convingerea, ca nu motive sociologice sau politice stau in calea Bisericii, ci doar lipsa sfinteniei in viata crestina. Comuniunea Sfintilor nu arata ca "unirea face puterea", ci ca izvorul ei este "comuniunea Sfintei Treimi". In esenta ei sfintenia este totodata si o profunda "umanizare", dar un umanism a lui Dumnezeu, o plenitudine a starii omului creat de Dumnezeu, o realitate teandrica.

Cuvantul s-a facut Trup (Ioan 1,14) si nu se intoarce fara intruparea Sa in cei ce urmeaza Lui" "asa cum nu se intoarce ploaia ce cade pe pamant pana nu aduce rod" (Isaia 55,10-11). Asemanarea cu El (Rom. 8,29) a insemnat intruparea Sa in cei pe care Tatal i-a dat Lui (Ioan 17,6), care L-a trimis: "Sa se nasca / Si sa creasca / Sa ne mantuiasca", intrucat a cunoaste pe Hristos, inseamna a cunoaste "binefacerile" Lui. Si acestea sunt binefacerile transfigurarii ca "haina de nunta". Ca si Cuvantul lui Dumnezeu, El creste cu fiecare din cei ce urmeaza Lui. Este o lucrare de recapitulare in ei, Cuvantul lui Dumnezeu devenind si in ei "viu si lucrator" (Evrei 4,12).

• « Inapoi
• Inainte »