ELEMENTE ECUMENICE PENTRU O TEOLOGIE A ICOANEI CA EXPRESIE A CUVANTULUI LUI DUMNEZEU

• « Inapoi
• Inainte »

7. ELEMENTE ECUMENICE PENTRU O TEOLOGIE A ICOANEI CA EXPRESIE A CUVANTULUI LUI DUMNEZEU

Prin credinta si traire, oamenii afla si impartasesc adancurile teandrice ale lui Hristos caci Cuvintele Sfintei Scripturi si imaginile, nu pot reda totul, spune Fericitul Diadoh al Foticeii. Litera Sfintei Scripturi are adevarul in spatele ei, cum spunea Origen, adica asupra ei trebuiesc deschisi ochii credintei, asa cum Invierea a deschis ucenicilor ochii asupra lui Hristos. Atat Sfanta Scriptura, cat si imaginile arata caracterul personal al relatiei dintre Dumnezeu si om, pe care l-a recunoscut si Rudolf Bultmann ca fond nemitologic al Evangheliei. R. Bultmann propusese doar inlaturarea hainei mitice cu care ar fi fost acoperite Evangheliile. Mitologiile nu pot fi demitologizate, pentru ca ele sunt mitologii in esenta lor, dar Evangheliile pot fi demitologizate de scoala lui Bultmann, pentru ca ele in esenta lor nu sunt mitologice. Este o localizare a Cuvantului in Hristos, care ca "Evanghelie" in framantarile din vremea Reformei protestante fusese smuls din mana Pantocratorului, care cu dreapta Sa binecuvanta, prin Sfanta Euharistie ca jertfa a trapului Sau. Caci propovaduirea (kerygma), ca si Sfanta Scriptura, pot fi afectate de acest fel de intelegere a Cuvantului lui Dumnezeu, intru cat nu aduna cu Hristos si tocmai de aceea risipeste "averea stapanului" (Lc. 16,1). Daca Sfantul Apostol Pavel spune ca unui iconom i se cere doar sa fie fidel (ICor. 4,1), astfel el subliniaza: "Nu suntem ca cei multi care strica Cuvantul lui Dumnezeu, ci graim ca din curatia inimii, ca de la Dumnezeu, inaintea lui Dumnezeu in Hristos" (2Cor. 1,17). Caci inlaturand icoanele lui Hristos din cauza conceptiilor teologice medievale de merite prisositoare ale Sfintilor, protestantii au mutilat Intruparea: "Ei au lipsit astfel Cuvantul de reazimul Sau, de un indreptar solid".

In Ortodoxie icoana este o forma de cunoastere a lui Dumnezeu, asa cum Cuvantul arata un sens pentru cunoastere. Intre Cuvant si imagine, este un raport organic, relevat de teologul anglican Alan Richardson, care vorbeste despre o teologie a imaginilor. Acest lucru poate insemna o deschidere a teologiei protestante fata de Sfintele Taine, pe care Reforma a silit-o sa se declare in mod exclusivist "o teologie a Cuvantului". De asemenea in dialogul cu Biserica Ortodoxa Romana de la Goslar, 1979, Biserica Evanghelica din Germania s-a declarat de acord cu punerea pe aceeasi treapta a Sfintelor Taine cu Cuvantul lui Dumnezeu din Sfanta Scriptura.

In zilele noastre un teolog protestant, Jerome Cottin propune o teologie a imaginii. Astfel, el scrie ca pentru a-L vedea in realitate pe Dumnezeu intrupat trebuie sa avem credinta, iar pentru a crede adica pentru a discerne slava lui Dumnezeu in Iisus, a carui descoperire desavarsita are loc pe Cruce, este necesara lucrarea Duhului Sfant. Refuzul vederii Sale in acest fel, ar insemna dispretul fata de Intrupare. Spre deosebire de Karl Barth, J.Cottin arata ca prin credinta se poate ajunge la vederea lui Dumnezeu nu ilustrand mai intai mesajul crestin, ci propunand imaginea unei anticipari eshatologice intr-o pictare a unei contra-lumi imaginative. Credinta este cea care duce la auzirea lui Dumnezeu in omul Iisus Hristos iar imaginea care la randul ei este un ecou al credintei, are rolul unei propovaduiti prin care se transmite Evanghelia, presupunandu-se prin acest lucru si o interpretare a ei. Imaginea este o modalitate a limbajului uman dar Duhul Sfant intervine in aceasta interpretare caci fara Duhul Sfant, limbajul ar ramane o vorbarie goala cu aspect religios. Duhul reveleaza realitatea prezentei eshatonului, insufland in forme vechi, un continut nou. Deci, teologia imaginilor are radacinile ei in pnevmatologie. Tocmai in acest lucru, spune J. Cottin, gandirea lui Paul Tillich se arata cea mai profunda in incercarea ei de reconciliere dintre credinta si cultura. Icoanele nu-L arata pe Dumnezeu, ci ele arata realitati care-L sugereaza pe Dumnezeu. Opozitia intre Cuvant si imagine, revendicata adesea in teologia protestanta, este lipsita de pertinenta teologica si de temei biblic.

In cartea sa, J. Cottin face o reexaminare a iconoclasmului Reformei, spunand ca Reformatorii au fost conditionati in atitudinile lor fata de imagini nu numai de abuzuri, ci si din cauza unor conceptii medievale, prin care opera plastica depasise domeniul sacrului in favoarea celui profan; inchinarea devenise o magie, care insa a cedat locul artei religioase autonome. J. Cottin conclude ca si pentru un protestant, cuvantul omenesc nu este decat un limbaj, asa cum imaginea este un alt limbaj, si ca aceste doua cai de exprimare sunt in egala masura in stare sa devieze, sa ajunga la devieri, lucru ce caracterizeaza toate traducerile omenesti ale Cuvantului lui Dumnezeu. Autorul arata ca au fost retinute si imagini antice, intrucat ele puteau exprima aspecte fundamentale ale Evangheliei. Aceste imagini au in comun ceea ce reprezinta pe omul obisnuit, dar ele lasa sa se inteleaga ca realitatea sa cea mai adevarata, nu se epuizeaza in aparenta sa, caci in spatele a ceea ce se vede este o alta lume, pe care o poate intrevedea numai o privire mai patrunzatoare, dar care este mai reala decat lumea a carei realitate o certifica experienta umana. In spatele lumii vazute este o lume adevarata si fara de sfarsit care nu este insa o lume idealista. La aceasta lume se refera icoanele, iar in fata lor istoricul este solicitat sa o intuiasca. Arta crestina veche era capabila de lumea sacra. Imaginea nu procedeaza decat prin aproximare, prin coordonate care ajuta la intuirea conturului de cerc, dar pe care nu-l fixeaza, asa cum intre o linie dreapta si un cerc, poate fi o intalnire, dar nu o identitate.

Daca J. Cottin contesta orice posibilitate a icoanei mediatice de a propovadui Evanghelia, astfel comentatorul sau Pierre Prigent, remarca faptul ca desi autorul are o justificare, in acest sens, astfel aprecierea sa nu poate cuprinde totul, caci televiziunea permite adesea intalniri, care, desi sunt unilaterale, totusi sunt autentice; televiziunea are raspunderea, ca prin ecran ceea ce este autentic, poate sa faca un deserviciu fata de telespectatori, dar ceea ce nu este autentic este si o marturie a Evangheliei, caci si in vremea noastra Evanghelia are nevoie de martori.

J. Cottin vorbeste si despre originile si actualitatea imaginilor in traditia protestanta. Autorul arata ca teologia protestanta contemporana se remarca prin mutatii, prin care, fara a reintegra complet imaginea, si fara a o pune in centrul credintei, o regandeste in raportul ei cu Cuvantul lui Dumnezeu din Scriptura, intre care cauta o relatie, in acelasi timp critica si rodnica. Tendinta unilateralizarii Cuvantului fata de Taine reiese din atitudinea iconoclastilor Reformei care, la Catedrala din Bourges, unde era statuia lui Hristos, Pantocrator i-au mutilat mana dreapta, dar nu s-au atins de mana stanga in care tinea Evanghelia. in ceea ce-l priveste pe Luter, tezele sale se refereau la indulgente, nu la icoane, care pentru el in sens didactic si pedagogic sunt roabe ale Cuvantului. Dar reformatorii elvetieni au respins imaginile din cauza conceptiei lor despre Euharistie. Refuzand realismul sacramental, ei au respins si icoanele, care constituiau pentru ei o prelungire a Euharistiei. Atitudinea Reformei fata de icoane este considerata astazi caduca si neeficienta, spune J. Cottin. Constient de acest dezavantaj, protestantismul este astazi gata sa dea atentie icoanelor, simbolismului si esteticii, nu insa pentru a accepta noile tehnici si imagini mediatice de astazi, care nu servesc, dupa el, "kerygma". Este vorba de a gandi icoana in teologia contemporana, confruntand-o pe de o parte cu lumea Bibliei, pe de alta parte cu lumea de azi, printr-un veritabil demers ermineutic. Astfel dupa J. Cottin, exista trei locuri principale pentru un dialog constructiv si critic intre protestantism si icoane:

a) Narativitate biblica prin care capata sens icoana retorica: exegeza si teologia biblica au fost dominate multa vreme de doua metode principale de analiza: lectura istorico-critica si lectura semiotica (sau structurala) a textelor. Ca metode, ele raman valide, chiar daca sunt criticate prin aspectul lor prea rational, bazandu-se pe stiinta, intelect, reflectare critica, cunostinte istorice, lingvistice sau filologice. Astazi a aparut o noua metoda, asa-zis narativa, care, ca si

metoda structurala (semiotica), pleaca de la textul in globalitatea sa si in starea sa finala. Dar ea pune in valoare dimensiunea narativa poetica si iconica a relatarilor si anume: parabole si metafore, vizualizare, simboluri si figuri retorice: ceea ce ratiunea nu poate explica, tine de un nucleu dur al credintei, de un arhaism fundamental. Spre deosebire de Bultmann, care cauta sa demitologizeze textele, se cauta a se scoate in evidenta textura lor simbolica, textul studiindu-se ca pe un tablou, ca sa se arate ca iconicitatea relatarii are sens. Un episod narativ este constituit cel mai adesea din tablouri succesive, in felul unui montaj cinematografic, care trebuie identificate. De la icoana literei se trece la icoana materiala, dar este vorba de doua tipuri diferite de icoane; exegeza biblica este atenta astazi la iconografia care inconjoara textele biblice, fie ca relatarile biblice se inspira din icoane, fie ca ele produc icoane. Exegeza se deschide astazi pentru metode neexegetice: icoana, arta plastica (si nu doar metaforica) devine un element important al intelegerii si receptarii textului. Apelarea la iconografie are loc totodata printr-o munca amonte si aval asupra textelor biblice: amonte, cand fara iconografie nu se pot intelege texte, mai ales din Vechiul Testament; astazi exegeza se sprijina pe iconografie din convingerea ca nu se poate separa studierea textelor de studierea icoanelor. In aval, se studiaza receptarea iconografica a textelor biblice in crestinatatea veche medievala si moderna. Textul biblic inspirat din cuvinte, dar si din icoane, devine la randul sau inspirator de icoane, si producator de icoane multiple, mentale si plastice. Astfel poate fi reconstituit un intreg lant de influente reciproce intre icoane si relatari biblice, cand unele alimenteaza imaginarea celorlalte.

b) Reinnoirea simbolicii si icoana catehetica: teologia protestanta redescopera importanta celor doua sacramente in raportul lor cu Cuvantul si cu puterea lor simbolistica. In consecinta, in protestantism are loc o repunere in valoare a sacramentului Cinei, dar si a gesturilor si a semnelor. Redescoperirea locului central al sacramentelor, se bazeaza pe antropologia biblica. Teologia protestanta - mai ales calvinista - a fost prea multa vreme tributara unei viziuni platonice despre Dumnezeu si lume, care devaloriza trupul, icoana, simbolul, in favoarea ideii si a abstractiei conceptului rational. Nu se poate confunda icoana cu sacramentul, caci icoana nu este transcrierea vizuala a sacramentului, ci din punct de vedere teologic, icoana si sacramentul tin de doua ordini de realitati diferite intre ele. J. Cottin considera ca, pe cand icoana orientala este aproape sacramentala, icoana religioasa occidentala tine de domeniul limbajului. Iar daca icoana este limbaj, atunci ea participa la reteaua semantica, ce include toate semnele fie vizuale, fie verbale. Caci simbolul, metafora, analogia, sunt figuri semantice si nu doar retorice, si se refera atat la Cuvant cat si la icoana. Limbajul total, global, include semne atat verbale cat si vizuale.

Textele biblice trebuiesc transcrise astazi in imagini iconografice si adaptate unui limbaj accesibil, fara a pune Biblia si icoanele pe acelasi plan. Se redescopera deci in protestantism acea "Biblia pauperum" prin atatea tentative moderne de adaptare a Bibliei la icoane (desene animate, filme televizate, etc). Se deschide astfel in protestantism un camp vast de creatie prin evaluarea unor practici recente si mai vechi, de creare a unui material vizual, cu toate felurile de imagine, icoane, reevaluandu-se raporturile dintre Scriptura si reprezentare, cuvinte si icoane, Biblie si ilustrare. Autorul isi pune totusi intrebarea sensului teologic al raportului dintre Biblie si ilustrare, considerand lectura Bibliei mai de seama decat transcrierea ei in imagini, precum si aceea a autonomiei imaginii ca limbaj propriu fata de text, si valoarea estetica a imaginii.

c) Mass-media si arta: J. Cottin arata ca, atunci cand este vorba de raportul dintre mass-media si arta, iesim din domeniul teologiei si intram in domeniul culturii si comunicarii. A se face inteles astazi, inseamna a se face vizibil, palpabil, cuvantul trebuind sa fie insotit de imagini, stiind ca mediile si cultura artistica tin indispensabil de orice comunicare sociala. Astazi se cauta un dialog intre Biblia si arta de azi: figurativa sau nefigurativa. Dar, protestantismul nu poate sa faca singur acest lucru. Relatiile protestantismului cu icoana si in sens mai larg cu estetica si cu arta, sunt mereu gandite din nou, dar astazi acest lucru nu se poate face decat intr-un cadru ecumenic, caci el se pune la fel de mult ca problema si in alte confesiuni, care cauta pentru propovaduire un dialog, o relatie directa cu cultura contemporana. Aspectul ecumenic al iconografiei este subliniat si de catre prof. luteran Georg Kretschmar (actualmente episcop de Riga), care arata ca teologia icoanei din Rasarit era necunoscuta in Apus in tot Evul Mediu. Situatia s-a schimbat insa dupa primul razboi mondial. Dialogul teologic al Bisericilor cu privire la icoane este abia la inceput, stiindu-se bine ca Apusul a avut intotdeauna dificultati cu distinctia dintre: "adorare pentru Dumnezeu" si "venerare pentru sfinti". El confirma incercarile actuale de a se crea punti inspre o teologie a icoanei la Calvin, si subliniaza ca, observandu-se astazi puterea si atractia imaginilor in domeniul politic si comercial mai mare decat cea din Biserici, trebuie sa ne dam seama ca discutia despre icoane nu este de domeniul trecutului, ci se afla astazi pe primul plan.

Tot in sens ecumenic vorbeste despre iconografie prof. catolic Vaclav Hrynievici, care spune ca este rar intalnit faptul cand o interdictie biblica de reprezentare figurativa a lui Dumnezeu si a lumii transcendente isi gaseste un ecou viu si o mai mare intelegere in teologia crestina negativa si apofatica. El remarca faptul ca, intr-o lume dominata de imagini electronice, se uita treptat si arta cititului, cand omul nu mai este in stare sa descifreze adevarurile duhovnicesti pe care le aduc icoanele. Cum mai pot fi recunoscute semnele intelepciunii in arta iconografica din Rasarit, se intreaba Hrynievici, cand astazi avem de-a face cu un potop de imagini tehnologice, stiind bine ca avalansa imaginilor in cultura tehnica duce pe om adesea la stress, lehamite si la sentimentul lipsei de valoare a oricaror imagini. Cinstirea icoanelor este inteleasa astazi, din acest motiv, ca un stereotip a unui crestin cu sufletul tulbure si plictisit, a unui om inexpresiv, indiferent din ce Biserica ar face parte. Sigur ca astazi se observa o deschidere interconfesionala fata de icoane, lucru foarte insemnat pentru ecumenism, caci ecumenismul duhovnicesc cere deschidere si intelegere reciproca, iar imaginile constituie adevarate "ferestre" catre lumea realitatii ultime. Dar, astazi icoanele sunt folosite pretutindeni ca reclame, iar Bisericile nu pot face nimic impotriva acestei devalorizari in privinta cinstirii lor, desigur, o devalorizare prin inflatie si nu prin iconoclasm. Icoanele sunt o revelatie a profunzimii ascunse a lumii noastre omenesti, prin Dumnezeu, fapt pentru care se cere o schimbare de atitudine fata de ele. Plin de descurajare, autorul afirma ca, daca asa se degradeaza icoanele astazi, astfel iconodulii din secolele 8-9 nu le-ar mai fi aparat. Desigur, abuzul nu inlatura uzul, conclude autorul, dar aceasta zicala nu rezolva problema abuzului, spune el. Autorul ajunge de asemenea, dupa cum vedem, la concluzia ca, in raportul prigoana-libertate, graul poate sta langa neghina in vreme de prigoana, dar se poate goli pe dinauntru in vreme de libertate, riscand sa devina pleava, care nu mai poate rodi niciodata.

Idei asemanatoare si foarte apropiate de cele ortodoxe rasaritene cu privire la ilustratii intalnim si la un autor de la sfarsitul sec. trecut. Astfel Michel Guerrier, vorbind despre atitudinea protestanta fata de icoane scrie: "Nu avem incredere in imagini, deoarece ele ar fi prea mult doar decor, inselare a ochiului prea placuta ca sa mai fie si adevarata, si aceasta in contrast cu cuvantul, cu scrisul si cu cartea, care cer un efort pentru intelegere, pentru formulare, pentru rationament. Se dau uitarii insa posibilitatile pentru minciuna si manipulare in ceea ce priveste cuvantul, care adesea serveste mai mult pentru a disimula decat pentru a revela. Cultivand prea mult si exclusiv Cuvantul, oare nu renuntam la un limbaj care se adreseaza simturilor?, se intreaba el... in acest caz ar fi dezavantajati copiii, handicapatii, si chiar oamenii cei mai intelectuali, care aspira la un limbaj mai accesibil,... Nu trebuie uitat faptul ca in ciuda neincrederii fata de imagini, spune el, acestea n-au putut fi oprite sa fie folosite in protestantism, insa cu expresii foarte putin semnificative, cand ne gandim la muntii elvetieni, la florile campului, pisicutele dragalase insotite de versete biblice, fara nici o legatura intre unele si celelalte. Ma gandesc, spune el, la arta cartilor postale sau a almanahurilor obisnuite, simpatice fara indoiala, si tot asa si la reprezentarile dulcege din dormitorul nostru, ca si la unele filme, sau Biblii pentru copii, toate istoricizante, lipsite de orice actualizare veritabila ca sa mai poata atinge corzile profunde ale emotiei pentru omul modern. Asa ajungem la paradoxul, ca reprezentarea religioasa care se vrea cea mai pioasa si mai fidela, sa fie si cea mai pagana, deoarece are pretentia de a reproduce modelul, de a face facsimile din Iisus si din Dumnezeu si din sacru, si tocmai aceasta este capcana idolatriei pe care o combate pe drept traditia biblica monoteista. Si toate acestea se petrec intr-o epoca in care imaginea, gratie filmului si televiziunii, precum si computerului, devine mediumul, purtatorul major al culturii...

Sa deschidem portile, cheama M. Guerrier, pentru o noua abordare a imaginii si a vizibilului, recunoscand originalitatea limbajului imaginii, care are o forta emotionala, adica o forta care sa-l puna pe om in miscare, pe care nu o poate avea scrisul. Sa ne lasam antrenati intr-o emotie estetica comunicativa. Sa staruim pentru recunoasterea artistilor plastici asa cum sunt recunoscuti muzicienii. Cerem acest lucru nu pentru a trada vechea mostenire protestanta si mozaica, ci tocmai pentru a-i face dreptate in intentiile ei fundamentale, care il invata pe om nu sa priveasca cu ostilitate, ci cu ochi critici imaginile, si-l instruieste sa aleaga din harababura mediologica, ceea ce il zideste si-l face sa reflecteze la tot ceea ce prin imagine ne duce dincolo de imagine; la tot cea ce prin cele vazute, ne duce la cele nevazute, asa cum Dumnezeu a vorbit lui Iacob prin viziunea scarii, lui Moise prin rugul aprins... iar in Hristos prin viziunea trupului Sau transfigurat. Deci, nu este cazul de crispare impotriva imaginii, ci de o abordare deschisa si critica totodata... pentru a nu trece pe langa limbajul imaginii, pe care Dumnezeu insusi nu s-a temut sa-l utilizeze, facandu-si chip al lui Dumnezeu in Iisus din Nazaret, tocmai ca prin cele vazute sa ne duca la: "cele ce ochiul nu a vazut si urechea nu a auzit".

Un alt teolog protestant, Lukas Vischer, spune ca Bisericile Reformei nu mai considera Biblia ca avand un loc secundar in viata Bisericii Ortodoxe, ci conform cu hotararile Sinodului VII Ecumenic, Sfanta Scriptura in Biserica Ortodoxa este icoana lui Hristos, care are forma Cuvantului, deoarece in Bisericile noastre, in ultima instanta, nu este vorba despre altceva, decat despre Iisus Hristos rastignit si Inviat.

Teologul luteran prof. Hans-Martin Barth subliniaza ca raportul dintre "Cuvant" si "icoane" reprezinta un important camp de intalnire ecumenica si stimulare reciproca pentru ambele traditii, ortodoxa si luterana. "Cuvantul", spune si el, se afla astazi la mare concurenta si nu se stie daca si icoanei ii va merge mult timp mai bine, caci potopului de cuvinte ii corespunde astazi o inflatie de impresii optice, fata de care icoana nu va ramanea multa vreme intru totul neatinsa. In ceea ce priveste Cuvantul tocmai metoda istorico-critica de dupa iluminism l-a facut sa intre in criza. Referindu-se la Gerhard Ebeling, Barth spune ca in raportul dintre Dumnezeu, Cuvant si om realitatea harului are loc in categorii personale de relatie (p.298,301), in sensul slujirii preotesti in Biserica (p.303). Barth intelege insa atat de putin teologia ortodoxa a icoanei, atunci cand spune (p.306) ca icoana este legata de cele vazute, pe cand Cuvantul de cele nevazute. El recunoaste de altfel (p.307) ca observatiile sale cu privire la raportul "Cuvant-Icoane" se refera la un dialog intern apusean. Dar tendinta de a pune pe acelasi plan Cuvantul si icoana are un temei antropologic, deoarece ochiul si urechea nu pot fi considerate contrare intre ele (p.308), recunoscand ca Reforma a preferat in Biserica muzica in loc de icoane (p.309). in concluzie, el arata ca intre Cuvant si icoana are loc un proces roditor si clarificator.

La randul lui un teolog ortodox, prof. E. Theodorou, spune ca: intrucat pentru icoane se deschide un orizont ecumenic dincolo de granite confesionale, o convergenta ecumenica privind iconografia ar putea fi deosebit de concludenta pentru teologia ecumenica, deoarece aceasta poate calauzi la o comuniune in trairea crestina. El arata ca deja a avut loc o intrunire ecumenica anglicano-ortodoxa pe tema teologiei icoanelor. De asemenea, Consiliul Ecumenic al Bisericilor a organizat in 1988 in Belgia, un seminar ecumenic privind reinnoirea prin iconografie.

Dar evaluarea cea mai pertinenta din punct de vedere ortodox privind semnificatia ecumenica a iconografiei o face I.P.S. Baniei, Mitropolit al Moldovei si Bucovinei, subliniind ca: "Iconografia ortodoxa are un profund continut evanghelic, adica exprima credinta apostolica si ea poate pretinde ca este ecumenica si da posibilitatea sa fie recunoscuta ca atare". I.P.S Daniel arata ca astazi in cercurile ecumeniste icoana ortodoxa risca sa devina la moda, ca fiind un element artistic exotic, sau sa fie redusa la un obiect didactic si estetic. Problema nu este aceea a unui iconoclasm agresiv, ci ce fel de imagini optice, fata de care icoana nu va ramanea multa vreme intru totul neatinsa. In ceea ce priveste Cuvantul tocmai metoda istorico-critica de dupa iluminism l-a facut sa intre in criza. Referindu-se la Gerhard Ebeling, Barth spune ca in raportul dintre Dumnezeu, Cuvant si om realitatea harului are loc in categorii personale de relatie (p.298,301), in sensul slujirii preotesti in Biserica (p.303). Barth intelege insa atat de putin teologia ortodoxa a icoanei, atunci cand spune (p.306) ca icoana este legata de cele vazute, pe cand Cuvantul de cele nevazute. El recunoaste de altfel (p.307) ca observatiile sale cu privire la raportul "Cuvant-Icoane" se refera la un dialog intern apusean. Dar tendinta de a pune pe acelasi plan Cuvantul si icoana are un temei antropologic, deoarece ochiul si urechea nu pot fi considerate contrare intre ele (p.308), recunoscand ca Reforma a preferat in Biserica muzica in loc de icoane (p.309). In concluzie, el arata ca intre Cuvant si icoana are loc un proces roditor si clarificator.

La randul lui un teolog ortodox, prof. E. Theodorou, spune ca: intrucat pentru icoane se deschide un orizont ecumenic dincolo de granite confesionale, o convergenta ecumenica privind iconografia ar putea fi deosebit de concludenta pentru teologia ecumenica, deoarece aceasta poate calauzi la o comuniune in trairea crestina. El arata ca deja a avut loc o intrunire ecumenica anglicano-ortodoxa pe tema teologiei icoanelor. De asemenea, Consiliul Ecumenic al Bisericilor a organizat in 1988 in Belgia, un seminar ecumenic privind reinnoirea prin iconografie.

Dar evaluarea cea mai pertinenta din punct de vedere ortodox privind semnificatia ecumenica a iconografiei o face I.P.S. Baniei, Mitropolit al Moldovei si Bucovinei, subliniind ca: "Iconografia ortodoxa are un profund continut evanghelic, adica exprima credinta apostolica si ea poate pretinde ca este ecumenica si da posibilitatea sa fie recunoscuta ca atare". I.P.S Daniel arata ca astazi in cercurile ecumeniste icoana ortodoxa risca sa devina la moda, ca fiind un element artistic exotic, sau sa fie redusa la un obiect didactic si estetic. Problema nu este aceea a unui iconoclasm agresiv, ci ce fel de imagini comunica mai adecvat mesajul Evangheliei. Este necesar sa fie cunoscute bazele hristologice si pnevmatologice ale iconografiei ortodoxe pentru a intelege dimensiunea sa ecumenica sau universala. Caci ceea ce proorocii au vazut de departe despre implinirea tainei Intruparii lui Dumnezeu, Apostolii au vazut cu ochii lor trupesti, atunci cand au intalnit pe Iisus Hristos. Este semnificativ faptul, ca ori de cate ori Iisus reaminteste poruncile Decalogului, nu se mai refera la interdictia de a reprezenta pe Dumnezeu sub forma vazuta, pentru ca acum Dumnezeu s-a aratat oamenilor, purtand "chip de om".

Sublinierile de mai sus au la baza conceptia patristica a I.P.S. Mitropolit Daniel, ca la temelia Sfintei Scripturi este Mantuitorul Hristos: "Norma intregii interpretari a Bisericii este Iisus Insusi, asa cum le-a vorbit El ucenicilor in drumul spre Emaus, Biserica fiind deplin atasata traditiei post-pascale, potrivit careia Cuvantul lui Dumnezeu este viu in Sfanta Scriptura, in istoria omenirii si in intreaga creatie. Cand Sfanta Scriptura spune ca logosul s-a intrupat, ea scoate in evidenta tot sensul ei, care nu este numai continutul viu al Sfintei Scripturi, ci si plinatatea trairii si misiunii Bisericii in lume. Sfanta Scriptura reprezinta forma fixa, scrisa odata pentru totdeauna, a marturiei despre persoana lui Hristos. Ea reprezinta forma concentrata, ca partea pentru intreg in ceea ce a spus si a facut Hristos (Ioan 21,25). Biserica este insufletita de acelasi Duh Sfant care a inspirat Sfintele Scripturi, fapt pentru acre ea este in masura sa inteleaga si sa propovaduiasca prezenta lui Hristos intreg in fiecare din scrierile Sfintei Scripturi. Tot astfel Hristos este prezent intreg in Sfanta Euharistie. De aceea, Sfintii Parinti spun ca in Biserica cei credinciosi se hranesc din continutul duhovnicesc al Sfintelor Scripturi si din "painea euharistica".

• « Inapoi
• Inainte »

› ‹

Sensul icoanei