LUMINA SFINTEI EVANGHELII

2. LUMINA SFINTEI EVANGHELII

a) Lucrarea Providentei divine de mantuire reflectata in Evanghelia Duminicii de la inceputul Postului Mare, a izgonirii primilor oameni din paradis.

Cand arata nevoia roadelor duhului, ca unul care prin Jertfa Sa de rascumparare "a sapat la radacina pomului" (Lc. 13,8), pentru ca acesta sa poata aduce roade, Mantuitorul Hristos arata si calea acestora, ca putere si slava a lui Dumnezeu. Tot astfel aratase Mantuitorul harul Luminii Taborului ca putere a urmarii Sale prin luarea crucii. De aceea, Evanghelia in care se arata asprimea Judecatii din urma era o chemare la priveghere: "De certat m-a certat Domnul, dar mortii nu m-a dat" (Ps. 117,18); "Toiagul Tau si varga Ta m-au mangaiat" (Ps. 22,5); Judecatile Tale imi vor ajuta mie" (Ps. 118,175); "Certa-ma-va dreptul cu mila si ma va mustra iar untuldelemn al pacatosului sa nu unga capul meu" (Ps. 140,5). Caci in Vechiul Testament, atata vreme cat oamenii nu aveau voia lui Dumnezeu in inimile lor, Dumnezeu era aspru ca sa fereasca de amagire: "Frica de Dumnezeu este un izvor de viata, ca sa putem scapa de cursele mortii" (Pilde 14,27). Istoria lui Israel arata, insa, cat de multi au trebuit sa fie pedepsiti cu moartea, pana cand poporul a invatat sa se teama de Dumnezeu, spre binele lui (Deut. 5,29), sa nu ridice capul deasupra "pragului de sus uns cu sangele Mielului" (Iesire 12,7).

Astfel, Mantuitorul ajuta pe cei ce urmeaza Lui sa se judece pe ei insisi, pentru a nu mai fi judecati de El (ICor. 11,31), deoarece darul lui Dumnezeu prin El este atat de mare, incat in casa in care se intorsese fiul risipitor din tara departata se auzeau "cantece si jocuri" (Lc. 15,25). Deci, El nu este ca "cel ce secera de unde nu a semanat si aduna de unde nu a risipit" (Mt. 24,25). Insa pentru a pune in lumina restaurarea omului, pe care numai Dumnezeu o poate face, era nevoie de adus in fata constiintei starea omului de dupa pacatul stramosesc prin izgonirea acestuia din paradis, caci, "De n-ar zidi Domnul casa, in zadar s-ar osteni lucratorii" (Ps. 126,1).

Dupa pacatul stramosesc, lumea este, deci, "tara celor de departe", inca inainte de a fi izgoniti din paradis si pentru care ramanerea in paradis ar fi insemnat pericolul unei morti vesnice dupa moartea temporala. Duminica de la inceputul Postului Mare face sa se simta pierderea zestrei date de Dumnezeu la creatie. Prin viata Mantuitorului Hristos se poate intelege, ca gradina Edenului, paradisul, nu era doar un loc al bunastarii pentru oameni, ci in primul rand un loc al roadelor Duhului Sfant daruit oamenilor de Dumnezeu si, de aceea, un loc al vietii vesnice, pe cand toate celelalte bunuri constituiau doar un "adaos". Pomenirea izgonirii lui Adam din paradis indata dupa "Duminica infricosatei Judecati" invedereaza legatura organica dintre cele doua evenimente in Hristos, care este "Alfa si Omega, inceputul si sfarsitul" (Apoc.22,13), si nevoia botezarii din nou cu Duhul Sfant (Lc. 3,16).

Porunca, acel "Cuvant care era "invierea vietii", il calauzea pe om ca pe o "scara a puterilor" spre chipul si izvorul "Luminii" divine, iar calauzirea era ca o "coborare de la Ierusalim la Ierihon" (Lc. 10,30); ca de la intelegerea cu mintea, la plinatatea inimii; de la "pomul cunostintei", la "Pomul Vietii". Nu era nevoie de nici o confruntare cu "pomul cunostintei", asa cum "Lumina" doar "lumineaza in intuneric" (Ioan 1,5). "Coborarea" era ca o "crestere" inaintea oricarei "inmultiri" (Facere 1,28), care este tot un dar a lui Dumnezeu, deoarece "El a facut dintr-un sange tot neamul omenesc" (F.Ap. 17,26). Dar, binecuvantarea nuntii era doar un "adaos" al ascultarii in Imparatia lui Dumnezeu. Dupa calcarea Cuvantului, ca o pierdere a Duhului Sfant si a roadelor Sale, oamenii nu mai "coborau", ci "urcau" spre cer, ca o rana a sufletului cauzata de slava lumeasca, din pornirile de a cuprinde lumea toata, in sensul neascultarii pe calea larga a pieirii. Nunta nu mai era o binecuvantare si un "adaos" al "cresterii" in imparatia lui Dumnezeu, ci o "necesitate" a celor legati cu pofte si desfatari trupesti; "adaosul" imparatiei (Mt.6,33) a devenit lucrul principal in locul iubirii de Dumnezeu. Era imperiul mortii, din care iesirea era numai pocainta, pentru iubirea de Dumnezeu din toata inima (F.Ap. 17,30).

De aceea, de la o singura porunca in starea primordiala, s-a ajuns la "Decalog", marcand diferenta de chip. Decalogul insa nu "tamaduia", ci "inabusea" pornirile prin teama. Dumnezeu avea sa dezlege in Hristos aceste legaturi (Ioan 8,32), deoarece omul era ,fiul", nu doar zidirea Sa, pana la "pierderea de la mana Sa" (Mt. 18,11), care era mai mult decat pierderea unui prunc de la sanul mamei sale: "Daca voi rai fiind stiti sa dati daruri bune fiilor vostri, cu cat mai mult Tatal va da cele bune celor care cer de la El?" (Mt.7,11). Astfel, in Hristos El va dezlega din legaturi prin "ungerea ranelor cu untdelemn si vin" (Lc.10,34) si asezarea pe "asinul" ascultam de Dumnezeu, pana la slava deschiderii ochilor pentru Lumina dumnezeiasca a chipului prin calauzirea Cuvantului Caci pacatul prin neascultare, ca "cel mai mare vrajmas al omului" (ICor.15 56) i-a rapit aceasta slava: "Toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu" (Rom.3,23). Iar indemnul la pierderea slavei prin calcarea Cuvantului a fost lucrarea ispititorului, care cu viclenie demonica a savarsit cruzimea, ca pacat impotriva Duhului Sfant de folosire a "chipului lui Dumnezeu" impotriva "Cuvantului" Sau: "Asemenea este Imparatia cerurilor omului care a semanat samanta buna in tarina sa. Dar pe cand oamenii dormeau, a venit vrajmasul lui, a semanat neghina printre grau si s-a dus" (Mt. 13 24-25)

Lucifer nu fusese "vrajmas" inainte de sminteala provocata oamenilor prin ispitire, ci numai dupa ce a ucis pe oameni sufleteste ca o jefuire (Le. 10,30) a celui ce se pogora de la Ierusalim la Ierihon si ranit cu moartea sufleteasca inaintea celei cu trupul, ramas, astfel "abia viu. "Vai lumii de sminteala" spune Mantuitorul, dar vai de cel prin care vine sminteala" (Mt. 18,7). Caci in loc de a se intoarce la Dumnezeu vazand "Lumina" Cuvantului in oameni, Lucifer i-a omorat scotand pe Dumnezeu din inima lor, a caror hrana era slava lui Dumnezeu: "Este cu neputinta pentru cei ce s-au luminat odata si au gustat darul cel ceresc si s-au facut partasi Duhului Sfant si au gustat Cuvantul cel bun a lui Dumnezeu si puterile veacului viitor cu neputinta este pentru ei, daca au cazut sa se innoiasca iarasi spre pocainta, fiindca ei rastignesc lorusi a doua oara pe Fiul lui Dumnezeu si-L fac de batjocura. Tarina cand absoarbe ploaia ce se coboara adesea asupra ei si rodeste iarba folositoare celor pentru care a fost lucrata, primeste binecuvantare de la Dumnezeu. Dar daca aduce spini si ciulini, se face netrebnica si blestemul ii sta aproape iar la urma focul o asteapta" (Evrei 6,4-8).

Prin "uciderea" (Ioan 8,44) oamenilor cu viclenie, fusese batut "Pastorul oilor" (Mt. 26,31), fusese "batut", de fapt, "Cuvantul" care era "viata" si "lumina " oamenilor (Ioan 1,5). Viclenia lui Lucifer cu care a omorat era vrajmasie fata de Dumnezeu, de Care i-a jefuit pe oameni. Lucifer s-a numit de atunci diavolul ca "vrajmasul" (Mt. 13,25) lui Dumnezeu, care deschisese calea mortii vesnice fapta pentru care a fost blestemat: "Pe pamant sa te tarasti si cu tarana sa te hranesti in toate zilele vietii tale" (Facere 3,14). Chiar daca nu cinstea Fata lui Dumnezeu, Lucifer vedea ca slava lui Dumnezeu era viata oamenilor ca inviere permanenta, fara de care ei ar fi fost "omorati".

Cand a creat lumea si pe oameni Dumnezeu nu s-a numit nici pe Sine "Sfant", nici pe oameni "Sfinti", ci s-a spus: "S-a odihnit Dumnezeu de toate lucrurile Sale, pe care le facuse. Si a binecuvantat Dumnezeu ziua a saptea si a sfintit-o pentru ca intr-insa s-a odihnit de toate lucrurile Sale pe care le-a facut si le-a pus in randuiala" (Facere 2,3-4), caci toate erau "ale Sale" pana la pierderea omului de la mana Sa (Mt.18,11). Pentru mantuirea oamenilor, El s-a descoperit pe Sine ca "Cel Sfant" si a chemat la asemanarea oamenilor cu El insusi, mai intai ca "separare" de neamurile necurate in Vechiul Testament; apoi ca "infiere" in Hristos, in care Dumnezeu se arata oamenilor ca "Tatal lor", daca ei imbraca in Hristos chipul Sau ca o pruncie duhovniceasca a "inimii curate si bune" (Lc.8,15); "Si Cuvantul trup s-a facut si s-a salasluit intre noi, si am vazut slava Lui, slava ca a Unuia-Nascut din Tatal, plin de har si de adevar" (Ioan 1,14). Asa erau oamenii "ziditi fara prihana" (Ecl.7,29), si care ca si ingerii pruncilor (Mt.18,10) vedeau Fata lui Dumnezeu, slava Sa. Indiferent cine pretuia sau nu Slava lui Dumnezeu, ea era insa, viata vesnica a oamenilor, fara de care oamenii puteau fi omorati, mai intai sufleteste prin pacat ca "boldul mortii" (1 Cor. 15,56), si apoi si trupeste ca "intoarcere in pamant". Daca nu era defaimata ,^lava" lui Dumnezeu de catre Lucifer, oamenii nu puteau fi "omorati"'.-Dar prin viclenie a fost mai intai amagita Eva (Facere 3,13); apoi Adam, care nu era de fata, a fost dus la "sminteala". in starea primordiala chipul lui Dumnezeu prin porunca era un dar al Duhului Sfant ca "dreptate, pace si bucurie a imparatiei lui Dumnezeu" (Rom. 14,17), cand ascultarea era ca o slava a iubirii de Dumnezeu din toata inima curata si buna in care Dumnezeu si-a sfintit Numele: "De Ma iubeste cineva, va pazi Cuvantul Meu" (Ioan 14,25).

Vederea slavei lui Dumnezeu era o taina a inimii ca o nunta, ca o slava a oamenilor si plinatate a inimii lor tinuta in viata ca "inviere" prin taria lui Dumnezu ca "Atottiitor". Slava lui Dumnezeu, pe care nu o putea lua nimeni, a fost defaimata de Lucifer spre moartea oamenilor ca stricare a "nuntii", a Imparatiei lui Dumnezeu, ca moarte sufleteasca, in urma careia omul nu mai putea vedea "Fata lui Dumnezeu fara sa moara" (Iesire 33,20). Sfanta Scriptura nu spune ca Adam L-a mai vazut pe Dumnezeu ca pana atunci, ci doar ca, atunci cand il cauta Dumnezeu, el "s-a ascuns". Din glasul lui Adam infricosat si ascuns se simtea rugamintea, ca Dumnezeu sa nu-si arate "Fata", ca sa nu moara cu Trupul, asa cum Lot cerea indurare pentru scapare la vestea pierderii Sodomei (Facere 19,18-19). Adam nu a murit cu trupul pentru ca Dumnezeu nu si-a aratat "Fata" Sa. Era gol pe dinlauntru: "Cine ti-a spus ca este gol? Nu cumva ai mancat din pomul, din care ti-am poruncit sa nu mananci?" (Facere 3,11). Daca femeia a fost amagita, astfel Adam a fost dus la sminteala, vazand ca Eva nu a murit cum spusese Dumnezeu. Dar Sfanta Scriptura spune, ca urmarile calcarii Cuvantului au avut loc numai dupa ce a mancat si Adam. El fusese tinta ispititorului, caci el fusese primitorul Cuvantului si prin Cuvant, inima lui devenise Templu al Duhului Sfant.

Restaurarea slavei lui Dumnezeu si a invierii oamenilor prin ea a fost posibila numai in Hristos, care dupa aratarea Luminii line pe Tabor a spus ucenicilor Sai: "Voiesc ca unde sunt Eu, sa fie impreuna cu Mine si cei pe care Mi i-ai dat, ca sa vada slava Mea, pe care Mi-ai dat-o..." (Ioan 17,24). Cei ce nu urmeaza lui Hristos nu vor putea vedea slava lui fara sa moara, nu vor fi rapiti in nori si nu vor fi transfigurati ca Hristos, cand se va arata in Lumina slavei Sale, asa cum s-a spus in parabola nuntii Fiului de imparat, despre cel ce intrase in camara Mirelui fara "haina de nunta": "Prietene, cum ai intrat aici fara haine de nunta? (Mt. 22,12). Intr-adevar, nici Adam n-a mai putut vedea Fata lui Dumnezeu dupa "sminteala" neascultarii, ci doar a auzit glasul lui Dumnezeu care i-a vorbit in ascunzatoarea lui, cunoscand insa, ca la venirea Sa in trup urmasii lui Adam, il vor omori, nestiind ca insasi "samanta" (Facere 3,15) rea din ei este cauza mortii lor.

Astfel, vazand ca in ascultare oamenii se umpleau de bucuria Luminii line ca Fata lui Dumnezeu si chipul Sau Sfant, diavolul a folosit slava Chipului lui Dumnezeu impotriva Cuvantului Sau. Defaimand Numele lui Dumnezeu, diavolul a zdruncinat increderea oamenilor in Cuvantul Sau, aratandu-se, astfel, mai intai ca "vrajmas al lui Dumnezeu" (Mt. 13,25), vrajmas al chipului Sau din oameni. Stiind ca Dumnezeu este "Usa oilor" (Ioan 10,9), a sarit astfel, pe aiurea in staulul lor ca "fur si talhar" (Ioan 10,1), care "nu vine, decat sa fure, sa junghie si sa piarza" (Ioan 10,10). Fiind ruinata increderea din sfintirea Numelui, acest lucru echivala pentru oameni cu a cere "partea de avere" (Lc. 15,12) pentru a pleca in "tara departata" (Lc. 15,13). Dumnezeu constatase ruperea oamenilor de la "izvorul vietii" (Ps. 35,9) si le-a impartit "averea" (Lc. 15,12). Acest lucru echivala cu lasarea oamenilor in viata pentru recuperarea lor prin lucrarea Providentei divine, ca pentru cei "pierduti de la mana Sa" (Mt. 18,11). Nu mai era posibila increderea, credinta, fara o noua "sfintire" a Numelui prin "adevarul" care sa biruiasca "minciuna" (Ioan 8,44) si sa aduca oamenilor "slava" lor de la Dumnezeu (Rom. 3,23), ca averea lor. Dumnezeu le-a ingaduit sa traiasca numai cu paine, pana cand prin Jertfa Sa in Hristos avea sa arate, ca "nu numai cu paine a fost omul zidit sa traiasca" (Mt. 4,4), ci sa "invieze" cu puterea lui Dumnezeu din Cuvantul Sau sfintit ca "adevar" (Ioan 17,17).

"Tara departata", este ipostaza in care omul e stapanit de trap, fata de care sufletul nu mai are putere (Eclesiast 6,10). Omul nu poate sa nu-si cheltuiasca toata averea, traind numai cu paine si simtind din fire ura (Rom. 5,10) fata de Cuvantul Vietii. Este calea faptelor moarte, care-l fac pe om sa se intoarca in "pamant", intrucat este "pamant", activ pentru patimi. "Trup" si "duh" sunt intr-un continuu antagonism, fara nici o cale de mijloc (Gal.5,17). "Calea larga" (Mt. 7,13) este fireasca numai pentru ca a fost stricata casa omului duhovnicesc, templul lui Dumnezeu din inima omului (ICor.6,19), adica este "fireasca" numai dupa pacatul stramosesc, lucra echivalent cu "vrajmasia din fire cu Dumnezeu" (Rom.5,10). In aceste conditii, Dumnezeu va arata in Hristos calea trapului din starea primordiala, ca a lui Adam celui dintai "azima a curatiei si adevarului" (ICor.5,7-8), dupa ce insa l-a scos pe om din paradis, urmare a blestemului asupra creatiei, nu impotriva omului, ci pentru om: mai intai ca sa nu ramana vesnic in moartea cu duhul; apoi pentru a vedea in Hristos "calea, adevarul si viata" (Ioan 14,6). Daca va spune ca, fara El omul "nu poate face nimic" (Ioan 15,5), acest lucra este din cauza "puterilor intunericului" (Ef. 6,12) din lume. In aceste conditii El avertiza, ca numai atasamentul permanent fata de Dumnezeu prin rugaciune este calea biruintei: "Privegheati, ca de-ar sti stapanul casei la care ceas din noapte vine furul, ar priveghea si n-ar lasa sa-i sparga casa" (Mt. 24,43).

Cel rau vine nu cu "rautatea" (Ps. 54,12), ci cu "viclenia", ca cea mai mare putere de amagire (Lc. 11,22), fata de care mintea omeneasca este doar o jucarie. Intre "rautatea" fiarelor care sfasie si intre "amagirea" sarpelui este o deosebire ca dintre cruzime sincera, si "viclenie" perfida, demonica: fiara e sincera cand sfasie, dar sarpele cu viclenia lui nu sfasie, ci suceste mintea in asa fel, incat omul sa se dea singur "legat". Mantuitorul s-a rugat, cerand ajutor pentru ucenici impotriva "vicleniei" (Ioan 17,15) celui rau, caci pentru prigoane i-a intarit, iar lupul mai poate paste cu mielul (Isaia 11,6), pe cand sarpele niciodata. El vine ca un fur ca sa suceasca mintea, incat omul sa se dea singur legat: "Datu-m-am si n-am mai putut iesi" (Ps. 87,9), "Scoate din temnita sufletul meu" (Ps. 140,7). Mantuitorul va chema la "luarea crucii" (Marcu 8,34) pentru rautatea sincera a lupului, dar va indemna la rugaciune si post impotriva vicleniei sarpelui (Lc. 22,40; Ioan 17,15). Dumnezeu s-a fagaduit in Hristos tot ca un fur" (Mt. 24,43), insa ca singura cale de a "scrie in inimi" (Ieremia, 31,33) voia lui Dumnezeu si a lumina, astfel, mintea.

Defaimarea Numelui lui Dumnezeu inaintea oamenilor a insemnat sminteala necredintei ca "rapire" a oilor: "Pe cand dormeau pazitorii, a venit vrajmasul Sau, a semanat neghina in grau si dus a fost" (Mt. 13,25), astfel incat cel mai mare dusman al omului este de fapt "samanta" celui rau din om, iar oamenii se impart in ceea ce priveste rautatea in "neghina", care se mai poate face "grau", si in "pleava" din care nu se mai poate face nimic: "Din cauza inmultirii faradelegilor, dragostea multora se va raci" (Mt. 24,12). Sminteala a facut ca oamenii sa fie "rapiti" de la mana atottiitoare a lui Dumnezeu, deoarece in umplerea lor de sine ei isi ridica ziduri ale separarii, insingurarii, in loc de punti ale apropierii. Daca in starea primordiala era "nemoartea" din cauza invierii permanente prin ascultare, astfel, prin pacatul stramosesc oamenii au intrat in "neviata", ca o "latura si umbra a mortii" (Isaia 9,1) de pe pamant. Mai zguduitoare decat "parabola fiului risipitor" (Lc. 15,11-32) este parabola despre "samanta buna" (Mt. 13,24-30) din tarina Creatorului atottiitor. Caci, prin intrupare, El este "Pastorul" (1 Petru 5,4) de la inceput, Care vine din nou sa semene samanta buna. El merge inainte cu "pasunea" (Ioan 10,9) darurilor Duhului Sfant, ca sa deschida "Usa" Sa catre aceste daruri. El a scos pe oameni din paradis, pentru a-i putea scoate din iad. El insusi a biruit mai intai Cel rau vine nu cu "rautatea" (Ps. 54,12), ci cu "viclenia", ca cea mai mare putere de amagire (Lc. 11,22), fata de care mintea omeneasca este doar o jucarie. Intre "rautatea" fiarelor care sfasie si intre "amagirea" sarpelui este o deosebire ca dintre cruzime sincera, si "viclenie" perfida, demonica: fiara e sincera cand sfasie, dar sarpele cu viclenia lui nu sfasie, ci suceste mintea in asa fel, incat omul sa se dea singur "legat". Mantuitorul s-a rugat, cerand ajutor pentru ucenici impotriva "vicleniei" (Ioan 17,15) celui rau, caci pentru prigoane i-a intarit, iar lupul mai poate paste cu mielul (Isaia 11,6), pe cand sarpele niciodata. El vine ca un fur ca sa suceasca mintea, incat omul sa se dea singur legat: "Datu-m-am si n-am mai putut iesi" (Ps. 87,9), "Scoate din temnita sufletul meu" (Ps. 140,7). Mantuitorul va chema la "luarea crucii" (Marcu 8,34) pentru rautatea sincera a lupului, dar va indemna la rugaciune si post impotriva vicleniei sarpelui (Lc. 22,40; Ioan 17,15). Dumnezeu s-a fagaduit in Hristos tot ca un fur" (Mt. 24,43), insa ca singura cale de a "scrie in inimi" (Ieremia, 31,33) voia lui Dumnezeu si a lumina, astfel, mintea.

Defaimarea Numelui lui Dumnezeu inaintea oamenilor a insemnat sminteala necredintei ca "rapire" a oilor: "Pe cand dormeau pazitorii, a venit vrajmasul Sau, a semanat neghina in grau si dus a fost" (Mt. 13,25), astfel incat cel mai mare dusman al omului este de fapt "samanta" celui rau din om, iar oamenii se impart in ceea ce priveste rautatea in "neghina", care se mai poate face "grau", si in "pleava" din care nu se mai poate face nimic: "Din cauza inmultirii faradelegilor, dragostea multora se va raci" (Mt. 24,12). Sminteala a facut ca oamenii sa fie "rapiti" de la mana atottiitoare a lui Dumnezeu, deoarece in umplerea lor de sine ei isi ridica ziduri ale separarii, insingurarii, in loc de punti ale apropierii. Daca in starea primordiala era "nemoartea" din cauza invierii permanente prin ascultare, astfel, prin pacatul stramosesc oamenii au intrat in "neviata", ca o "latura si umbra a mortii" (Isaia 9,1) de pe pamant.

Mai zguduitoare decat "parabola fiului risipitor" (Lc. 15,11-32) este parabola despre "samanta buna" (Mt. 13,24-30) din tarina Creatorului atottiitor. Caci, prin intrupare, El este "Pastorul" (1 Petru 5,4) de la inceput, Care vine din nou sa semene samanta buna. El merge inainte cu "pasunea" (Ioan 10,9) darurilor Duhului Sfant, ca sa deschida "Usa" Sa catre aceste daruri. El a scos pe oameni din paradis, pentru a-i putea scoate din iad. El insusi a biruit mai intai amagirea vicleniei, arma cea mai tare a ispititorului, care-i oferea slava lumii, a stapanirilor lumesti, care "nici una nu a cunoscut intelepciunea tainica si ascunsa a lui Dumnezeu in Hristos" (ICor. 2,7-8): "Armele noastre nu sunt trupesti, dar puternice ca sa darame intarituri" (2Cor. 10,4); "Nu va striga si nu se va auzi prin piete glasul Lui" (Mt. 12,19). Lumina Sa a biruit prin post viclenia diavolului la ispitire, urmand sa suporte si prigoana acestuia prin cruce, prigonire, de la care intunericul nu se poate sustrage, deoarece "ademenirea" si "prigoana" sunt "portile iadului" (Mt.16,18) de pe pamant. Profetia primordiala mesianica il descria exact pe ispititor, in ceea ce priveste puterea amagirii si a prigoanei: "Acela iti va zdrobi capul,iar tu ii vei intepa calcaiul" (Facere 3,15). Caci lui Hristos I s-au dat "cheile mortii" de pe pamant "si ale iadului" (Apoc.1,18); de sub pamant "Iata pun o piatra in Sion: cel ce va cadea peste ea se va zdrobi, si peste cine va cadea ea, il va zdrobi" (Mt. 21,44).

Dar scopul venirii Sale era doar acela, de a-i ajuta pe oameni sa-si zideasca din nou casa sufletului, nu prin "nimicirea" trupului, asa cum credeau anticii, ci prin "conversia" acestuia pentru nasterea din duh: "Cati L-au primit le-a dat putere sa se faca fii ai lui Dumnezeu, care nu din ispita, pofta trupeasca, sau barbateasca, ci de la Dumnezeu s-au nascut" (Ioan 1,12-13; cf. I Ioan 2,16). Pentru aceasta chemare conditiile sunt aratate in Evanghelie la "Duminica Izgonirii din Paradis", inaintea Duminicii intaia din Postul Mare a "chemarii" efective. Mantuitorul dezvaluie "cele ascunse de la inceputul lumii" (Ps. 77,2) in parabola semintei bune, aratand ca Dumnezeu este ca "Omul care a semanat samanta buna in tarina Sa" (Mt. 13,24). Taina acestei "seminte" era aceea, ca omul zidit de Dumnezeu avea in el la inceput puterea comuniunii cu Dumnezeu prin iubire, o comuniune nescrisa, care mai tarziu avea sa fie reluata in scris prin porunca: "Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din tot sufletul tau si din toata puterea ta" (Deut.6,5). "Omul" care semanase "samanta buna in tarina sa" nu avea ce da mai mult, pentru ca daduse totul ca unor "fii": "Toate ale Mele, ale tale sunt" (Lc. 15,31).

Intrucat zidirea omului de catre Dumnezeu nu consta numai in daruirea "suflarii de viata", prin care Adam s-a facut "om cu suflet viu" (1 Cor. 15,45), ci cu mult mai mult, in zestrea vietii vesnice prin "tot cuvantul ce iese din gura lui Dumnezeu" (Mt. 4,4), Mantuitorul il descrie pe "sarpe" - care, scotandu-i pe oameni din sanul lui Dumnezeu prin pierderea ",zestrei" lor, s-a numit "diavolul si satana", - ca "ucigas": "Acela dintru inceput a fost ucigas de oameni si nu a stat intru adevar, pentru ca nu este adevar intru el" (Ioan 8,44). Sminteala de la inceput a fost o "ucidere", pentru ca voia lui Dumnezeu facea parte organic din fiinta omului zidit de Dumnezeu in "viata": "Si Cuvantul era viata (ca o permanenta inviere), si viata era lumina oamenilor" (Ioan 1,4), ca "sedere de-a dreapta" (Ps. 109,1). De aceea, nu dupa ce a mancat Eva din pomul oprit, ci numai dupa ce a mancat si Adam s-a spus: "Atunci li s-au deschis ochii la amandoi si au cunoscut ca sunt goi" (Facere 3,7). Ei si-au acoperit spontan goliciunea, pentru ca de fapt isi luasera trupul in seama lor. Hainele cu care i-a imbracat Dumnezeu aveau rolul ca sufletul sa nu fie dominat de trup, pana ce sufletul va gasi din nou pe Dumnezeu, iar schimbarea climei prin scoaterea din paradis, urma sa faca hainele necesare.

"Printr-un om a intrat pacatul in lume si prin pacat moartea" (Rom. 5,12). De aceea, moartea s-a nascut si in Eva numai dupa ce a mancat Adam din "pomul cunostintei", caci despre Eva nu s-a spus ca se va "intoarce in pamant" (Facere 3,19), deoarece moartea ei era doar urmarea celei a lui Adam. "Blestemarea" pamantului peste care omul fusese creat sa stapaneasca" (Facere 1,26), avea ca scop "postul" ca o scoatere din paradis pentru descurajarea firii inclinate spre rau, dar presupunea si pedepse pentru viata omeneasca in urma inmultirii faradelegilor, cum avea sa fie potopul si cum sunt posibile "cutremurele" ca blestem din partea pamantului. Numai in Hristos avea sa se binecuvanteze pamantul din nou, asa cum se arata in slujba ierurgiilor de sfintire a firii inconjuratoare, dupa ce se vor binecuvanta mai intai toate neamurile (Facere 12,3). Oamenii nu vor putea reprosa lui Dumnezeu ca i-a zidit, deoarece "daca nu a crutat nici pe Fiul Sau, ci L-a dat pentru noi, cum nu ne va da noua toate?" (Rom. 8,31-32). De aceea Dumnezeu pedepseste pe cei ce se ridica impotriva parintilor: "Vai de cel ce zice catre parinte: pentru ce nasti?; iar femeii: pentru ce ai copii?" (Isaia 45,10).

Dumnezeu s-a milostivit sa-i caute pe oameni si sa-i "cerceteze". Chemarea si intrebarea: "Adame, unde esti?" (Facere 3,9), nu avea numai sens geografic, ci arata faptul, ca Adam nu mai este in viata vesnica, sau mai curand este in moartea cu duhul. El avusese raspunderea pentru "Cuvantul vietii", asa cum Eva avea menirea de a deveni "mama tuturor celor vii" (Facere 3,20) de pe pamant. Caci sminteala l-a facut pe Adam sa puna in concurenta Cuvantul lui Dumnezeu cu "glasul femeii sale" (Facere 3,17). Adam ascultase de glasul Evei ca "femeie", nu ca "om", asa cum fusese zidita ca si chipul lui Dumnezeu. Dar in urma pacatului stramosesc Eva, ca femeie, avea sa devina un idol pentru Adam, in sensul ca el nu va putea sa nu asculte de glasul ei.

De aceea, Dumnezeu a venit cu remedii: "Voi inmulti necazurile tale!" (Facere 3,16). Eva suferise numai "amagire": "Sarpele m-a amagit si eu am mancat" (Facere 3,13), pe cand Adam a suferit "sminteala": el a mancat din pom vazand ca Eva care mancase nu murise cum a zis Dumnezeu, ci cum zisese "sarpele". De aceea, urmarile calcarii Cuvantului s-au resimtit, nu cand a mancat Eva, ci cand a mancat si Adam. El nu ar fi calcat Cuvantul, daca era abordat de sarpe, caci daduse nume tuturor animalelor, inclusiv sarpelui, si vazuse ca "sarpele nu vorbeste". El primise "Cuvantul", si lui i s-a dat gradina Edenului "ca s-o lucreze si s-o pazeasca" (Facere 2,15). De aceea, parabola spune: "Pe cand dormeau pazitorii, a venit vrajmasul Sau (vrajmasul lui Dumnezeu, diavolul si satana intrupat in sarpe), a semanat ale sale si s-a dus" (Mt. 13,25). Adam era ca cel care, lucrand Edenul, "se pogora de la Ierusalim la Ierihon si a cazut intre talhari, care l-au jefuit si l-au ranit lasandu-l abia viu" (Lc. 10,30). Expresia: "pe cand dormeau pazitorii" (Mt. 13,25), inseamna ca Adam nu era de fata cand a fost abordata Eva. Ei au fost abordati separat, ca sa piarda in comun. El fusese "ocolit" cu viclenie demonica, perfida: "Cel ce nu intra pe usa (Cuvant) in staulul oilor, ci sare pe aiurea este fur si talhar" (Ioan 10,1); "Furul nu vine, decat sa fure, sa junghie si sa piarda" (Ioan 10,10). Oamenii au fost pierduti de la mana atottiitoare a lui Dumnezeu (Mt.18,11) prin acel fur".

Paguba ruperii de Dumnezeu a fost neputinta de a mai vedea "Fata" lui Dumnezeu, "Lumina" Sa lina, fara a muri. Urmarile au fost inchiderea cu porti vesnice a ochilor duhovnicesti pentru vederea lui Dumnezeu si deschiderea ochilor trupesti, asa cum sugereaza expresia: Atunci li s-au deschis ochii la amandoi si au cunoscut ca erau goi..." (Facere 3,7). Inmultirea oamenilor urma de acum fara "crestere" si fara "Imparatia lui Dumnezeu" in care toate erau "adaos" (Mt.6,33). Inchiderea inimii a insemnat asaltul patimilor trupului: "Pofta trupului, pofta ochilor si trufia vietii nu sunt de la Tatal, ci de la lumea aceasta" (I Ioan 2,16). Prapastia dintre "cele ale lui Dumnezeu" si "cele ale oamenilor" (Marcu 8,33) a fost marcata prin alungarea din Eden, unde erau "reperele de coborare" la "Pomul vietii" prin lucrare, ca o "Evanghelie", si asezarea la intrare a unui "Heruvim cu sabie de foc valvaitoare", care sa opreasca intrarea, pana ce Dumnezeu avea sa deschida din nou oamenilor ochii pentru vederea si gustarea "Pomului Vietii", iar in Hristos oamenii aveau sa fie adusi din nou la chipul de "heruvimi".

O alta urmare a ruperii de Dumnezeu a fost faptul, ca nici in Adam, nici in Eva nu mai era "iubirea de Dumnezeu din toata inima" (Lc. 10, 27), deoarece se stricase sfintirea Numelui, ca poarta de intrare pentru semanarea celor rele. Era asemanarea cu "pomul cunostintei", care era vrajmas "Pomului Vietii". Aceasta vrajmasie insemna stapanirea omeneasca in locul lui Dumnezeu. Disparuse imparatia, stapanirea lui Dumnezeu prin comuniunea inimii si incepea stapanirea omeneasca: "Dorinta ta va fi dupa barbatul tau, iar el te va stapani" (Facere 3,16).

Cand l-a zidit pe om dupa Chipul Sfintei Treimi, scopul lui Dumnezeu era, ca omul zidit dupa chipul Sau "sa stapaneasca peste pestii marii, pasarile cerului, animalele de pe pamant si peste tot pamantul" (Facere 1,26), dar nu peste "aproapele" sau. Din iubirea de Dumnezeu din toata inima urma, conform chipului, iubirea de aproapele ca de sine insusi.

De aceea, dupa ce a dat nume animalelor, intre care "nu s-a gasit ajutor asemenea lui" (Facere 2, 20), Dumnezeu a zis: "Nu e bine sa fie omul singur! Sa-i facem ajutor asemenea lui" (Facere 2,18), pentru iubirea de aproapele ca de sine insusi, cand a spus: "Sa facem om dupa chipul si asemanarea noastra" (Facere 1,26), Sfanta Treime s-a referit la calitatea lor de "oameni", nu de "barbat" si ,femeie" in primul rand, caci cine e numai barbat, nu mai e "om"; cine e numai femeie, nu mai e "om", asa cum i-a zidit Dumnezeu ca oameni ai comuniunii din iubirea de Dumnezeu din toata inima si a aproapelui ca de sine insusi, ca taina a Bisericii primordiale, chip al Sfintei

Treimi si Taina a Imparatiei lui Dumnezeu in care era "dreptatea, pacea si bucuria Duhului Sfant" (Rom. 14,17) Ca oamenii erau mai intai "oameni" si nu robi ai trupului ca barbat si femeie, o arata expresia: "Adam si Eva erau goi si nu se rusinau (Facere 2,25) caci erau imbracati pe dinauntru, duhovniceste, ca taina a puterii si slavei lui Dumnezeu si ca dar al vietii lor vesnice.

Daca impotriva sarpelui Dumnezeu a spus ca va pune dusmanie intre el si femeie (Facere 3,15) ca "samanta contrara, astfel acest lucru nu s-a spus si in privinta lui Adam, ceea ce insemna "prietenia" dintre el si sarpe in privinta "stapanirii in locul lui Dumnezeu. Pacatul stramosesc insemna incheierea unui "zapis" (Col. 2 14) intre Adam si sarpe in privinta stapanirii in locul lui Dumnezeu si asemanare cu diavolul. Nu partea femeiasca avea sa se ridice impotriva lui Hristos, ci prin ea avea sa vina Hristos pe pamant pentru sfintirea Numelui lui Dumnezeu, pentru stapanirea" Sa si "mantuirea" oamenilor. Impotrivirea fata de Dumnezeu Prin neascultare este "samanta» diavolului, pacatul ca cel mai mare vrajmas al omului. Daca "cel din urma vrajmas al care va fi biruit va fi moartea" (I Cor.15,26) astfel pacatul ca "boldul mortii" (1 Cor. 15, 56), nu in primul rand diavolul, este cel dintai vrajmas al omului. Mantuirea in Hristos este fagaduinta scoaterii tuturor "vrajmasilor" omului ca un "pamant al celor vii" (Ps. 142,5; Deut. 6, 19)

"Spinii si palamida" (Facere 3,18) pe care avea sa le rodeasca pamantul blestemat de Dumnezeu din cauza lui Adam erau si o aluzie transparenta la "spinii si palamida" patimilor care s-au nascut in inima oamenilor golita de roadele Duhului Sfant: din samanta buna" (Mt.13,24), Adam devenise "pamant" activ pentru patimi, care tocmai de aceea "se intoarce in pamant" (Facere 3,19), cum a spus Dumnezeu, contrazicand minciuna diavolului, ca nu vor muri" (Facere 3 4). Lucrarea pamantului cu sudoarea fruntii" pentru hrana, arata, de asemenea, ca numai cu truda vor putea prinde radacini virtutile in inima omului. "Graul" se seamana cu sudoarea frunti pe cand "spinii si palamida" cresc de la sine. Patimile din inima omului si-au facut simtita prezenta pentru prima data in faradelegea lui Cain care a omorat pe fratele sau Abel. Si atunci pentru intaia oara un om ucigas a fost blestemat, nu de catre Dumnezeu, ci de catre pamantul insusi care urma sa nu-si mai dea roadele sale, chiar si atunci cand ar fi lucrat cu sudoarea fruntii. De aceea, adesea seceta de pe pamant este o urmare a varsarii de sange (2Regi 21,1).

Scoaterea din sanul lui Dumnezeu a insemnat schimbarea zestrei parintesti cu patima neascultarii "pe calea larga" (Mt.7,13), mai inainte de "intoarcerea in pamant", pe care Sfanta Scriptura nu o mai numeste "moarte", ci doar urmarea celei dintai: "Ca pamant esti si (tocmai de aceea) in pamant vei merge" (Facere 3,19). Oamenii mai puteau fi numiti de Dumnezeu doar ca "fiii veacului acestuia" (Lc. 16,8), ca unii care nu pot trece de granitele unui veac, pentru ca, dupa ce se intorc in pamant, nu au in ei "Invierea": "Ca a prigonit vrajmasul sufletul meu; a impilat la pamant viata mea; m-a facut sa locuiesc la intuneric ca mortii cei din veac" (Ps. 142,3). Cautandu-l pe Adam ascuns, Dumnezeu vedea in el "calea larga" a mortii pe care intrase, vedea ca el nu mai este "grau roditor", ci virtuala "pleava" in bataia vanturilor; vedea pe urmasii lui Adam care nu-L vor cauta cand va veni El in trup pe "calea stramta", ci il vor prigoni si omori. Si astfel, daca omul se intorcea in pamant din cauza patimilor, Dumnezeu intrupat urma sa fie omorat de urmasii lui Adam ca un "Miel", ca "sa ridice pacatul lumii" (Ioan 1,29).

Evanghelia din "Duminica izgonirii lui Adam din rai" este ca o "fereastra" care ingaduie sa se vada starea din paradis a oamenilor in sanul lui Dumnezeu, pe care au pierdut-o prin "sminteala" si pe care Mantuitorul a descris-o ca: "imparatia gatita de la facerea lumii" pentru "cei binecuvantati ai Tatalui Sau" (Mt.25,34), o "imparatie" a comuniunii, a daruirii de sine, a jertfelniciei, si a desavarsirii in darurile si roadele Duhului Sfant, pe calea Mantuitorului Hristos. Aceste roade ale comuniunii, pentru care au fost ziditi oamenii, n-au mai fost cu putinta dupa sminteala neascultarii. in urma neascultarii lui Aclam prin sminteala nu mai era cu putinta atingerea de "Pomul Vietii" fara primejdia de a ramane cu inima impietrita, de a ramane vesnic in moartea cu duhul, chiar daca trupul n-ar mai fi murit "in veci". Adam nu mai putea ramane in Eden, pentru ca nu mai era in "sanul lui Dumnezeu" (Ioan 1,18), nu mai iubea pe Dumnezeu din toata inima, incat Edenul sa-i fie doar un "adaos" al Imparatiei lui Dumnezeu. "Vrajmasia" omului cu Dumnezeu era aratata prin aceea ca "heruvimi cu sabie de foc" (Facere 3,23) opreau de acum inainte intrarea la "Pomul Vietii", deoarece heruvimii sunt cei care au ochi multi pentru vederea lui Dumnezeu pe care Mantuitorul avea sa o fagaduiasca celor cu inima curata: "Fericiti cei curati cu inima ca aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Mt.5,8). Heruvimii erau simbolul aflarii lui Dumnezeu prin curatia inimii, dar tocmai de aceea ei aveau si puterea de a opri cu sabie de foc pe cei ce nu erau pregatiti sa vada pe Dumnezeu asa cum era si Adam inainte de pacatul stramosesc, care nu putea fi biruit in ascultarea sa decat prin "sminteala".

Lucrarea providentiala de scoatere din paradis, care pentru Adam ar fi insemnat inchinare la idoli, a putut fi pretuita in lumina rascumpararii Mantuitorului si cantata in imnul de lauda: "Aparatorul cel mai mare si Doamne, biruitorul iadului. Ca cei ce ne-am izbavit de moartea cea vesnica, cele de lauda aducem Tie noi robii Tai si zidirea Ta...". Caci fara Hristos, nici legea morala naturala nu mai avea putere din cauza bunastarii trupesti pe calea larga a pieirii, cum s-a vazut la Sodoma, loc apreciat ca "raiul lui Dumnezeu" de pe valea Iordanului inainte de a le nimici Dumnezeu (Facere 13,10); si nici descoperirea lui Dumnezeu fata de Avraam n-a avut putere asupra urmasilor sai in Israil, unde bunastarea tarii prin regele Omri si fiul sau Ahab, casatorit cu filisteanca Izabela, a dus la inchinarea la idoli si la pedeapsa lui Dumnezeu prin proorocul Ilie. Poporul a marturisit, apoi, prin prooroci: "Daca Domnul Savaot nu ne-ar fi lasat o ramasita, am fi ajuns ca Sodoma si ne-am fi asemanat cu Gomora" (Isaia 1,9). Dar in Lumina Mantuitorului Hristos, Dumnezeu a dat oamenilor puterea de a iesi singuri de pe calea larga a paradisului, de a posti si a se ruga pentru calea mantuirii: "Cele cu neputinta la oameni, la Dumnezeu toate sunt cu putinta" (Le. 18,27), deoarece a venit sa impartaseasca oamenilor "desavarsirea" Sa ca "averea" lor: "Imparatia lui Dumnezeu este asemenea unei comori ascunse in tarina, pe care cand cineva o afla, mai intai o ascunde, apoi de bucurie merge si vinde toate cate are si cumpara tarina aceea" (Mt. 13,44).

Opriti fiind numai de la "pomul cunostintei" inainte de pacatul stramosesc, oamenii aveau acea inima curata ca si heruvimii, pentru a se putea apropia de "Pomul Vietii". "Coborarea" era ca o adancire in cunoasterea lui Dumnezeu ca un "botez" pe calea asezata de Dumnezeu in paradis pentru partasia la "Lumina lina a Sfintei Slave". Acea inima le-o putea da numai Jertfa Mantuitorului Hristos (Mt.18,11), cand cei botezati in numele Lui intoneaza la Sfanta Liturghie imnul: "Noi care inchipuim in taina pe heruvimi...", pe cand "cei chemati", intrucat nu au primit inca botezul, sunt indemnati sa paraseasca locasul bisericii, ca unii care nu au inca puterea de a vedea pe Dumnezeu prin Jertfa Mantuitorului Hristos ca pe noul "Pom al Vietii", de la care fusese oprit Adam. Moartea lui Hristos care deschide ochii oamenilor ca o inviere, ridica sabia de foc de la intrarea spre Pomul Vietii. Acea sabie de foc arata prapastia dintre ,"Lumina" si "intuneric"; dintre "duh" si "trup": "Tot rasadul pe care nu l-a rasadit Tatal Meu se va smulge din radacini" (Mt. 15,13).

Iesirea cu Sfintele Daruri la Liturghie pentru punerea lor pe Sfanta Masa, simbolizeaza punerea Mantuitorului in mormant, concomitent intonandu-se imnul, in care cei credinciosi sunt simbolizati prin "Heruvimi", care cu inima curata si buna au puterea vederii lui Dumnezeu prin credinta. De aceea, ei pot avea si Cuvantul lui Dumnezeu ca pe o sabie a duhului pentru marturisirea credintei adevarate prin care se poate cere darul Duhului Sfant, ca "pasunea" duhovniceasca la care se ajunge dupa intrarea prin "Usa" care este Hristos (Ioan 10,9). Sminteala care a fost la inceputul lumii (Mt.24,21) i-a facut pe oameni, nu sa fie ca Dumnezeu, ci sa piarda "Invierea" prin moartea cu duhul, si sa se ascunda de la Fata lui Dumnezeu ca sa nu moara si cu trupul. Prin samanta rea semanata in oameni, diavolul voia sa castige si pe alti ingeri buni, hulind prin oameni Numele lui Dumnezeu. Dumnezeu stie, insa, ca oamenii tineau Cuvantul, pentru ca iubeau pe Dumnezeu din toata inima ca pe o "comoara", iar vederea Luminii Sale ca Fata Sa ii umplea de fericire mai mult decat orice din paradis, in care se afla cel mai bun "aur" (Facere 2, 12). Cuvantul era tinut din cauza Numelui sfintit. Diavolul insinuase asemanarea cu Dumnezeu ascunsa lor, prin calcarea Cuvantului. Numai sfintirea Numelui putea aduce din nou pazirea Cuvantului, sfintire pe care Dumnezeu a daruit-o conform fagaduintei in Hristos: "De Ma iubeste cineva, va pazi Cuvantul Meu" (Ioan 14,23). Aceasta sfintire" avea sa vina dupa darea Cuvantului mantuitor pe Tablele de piatra (Ioan 1,17).

Dar "calea" lui Hristos este "calea stramta a vietii" (Mt.7,13), calea omorarii poftelor trupului, pentru ca ori de cate ori trupul este rasfatat in viata prin pofte, atunci duhul este innabusit, iar comuniunea, ca taina a Bisericii din paradis, este cu neputinta; atunci cand se simte bine cu trupul, omul este rau cu inima, dar de cate ori sufera, este mai bun. A urma lui Hristos inseamna a cauta comuniunea si bucuria sfanta in Dumnezeu pe "calea stramta", fapt pentru care insa, jugul Sau este bun si sarcina Sa este usoara" (Mt. 11,30). Urmarea lui Hristos este singura cale a deschiderii inimii impietrite, singura cale a roadelor Duhului Sfant; este o bucurie ca cea a "pruncilor", care au aceasta bucurie tocmai pentru ca depind de parintii lor si nu pot trai fara ei. Insa pentru a intra pe "calea stramta" a lui Hristos, omul trebuie sa iasa de pe "calea larga" a lumii: "Sa iesim la El afara din tabara, luand asupra noastra ocara Lui" (Evrei 13,13).

De aceea, fiind poarta care duce la bucurie, postul nu poate fi un motiv de intristare. Orice jertfa de infranare devine in Hristos o "tarie", o virtute, o putere de a rezista care este opusul oricarei violente, pentru ca este o cale a comuniunii, patimile trupului strica sufletul", intrucat seamana cele trupesti ale pieirii (1 Petru 2,11). Inainte de Hristos numai suferinta mai putea fi calea apropierii de Dumnezeu, a deschiderii inimii: Aproape este Domnul de cei cu inima zdrobita" (Ps.37,17). Daca n-ar fi dat Dumnezeu incercari pe "calea larga" atunci cand oamenii erau fara Hristos, ei ar fi ajuns "ca Sodoma si Gomora" (Rom.9,29), deoarece poftele inabuse orice comuniune. Cand Lot s-a despartit de Avraam a ales tinutul Sodomei si Gomorei, caci era "ca raiul lui Dumnezeu mai inainte de a le nimici Dumnezeu" (Facere 13,10). Dar acolo era si "capul sarpelui din paradis", stricarea oamenilor, care a ajuns pana la cer. Socul lui Lot pentru urmarile acelui "rai" de care a fost atras, a fost atat de mare, incat el si-a ales ca locuinta o pestera din munti, dupa care nu s-a mai auzit nimic despre el (Facere 19, 30).

Omorarea poftelor trupului cu care este impovarat sufletul este o putere si un dar al lui Dumnezeu in Hristos. Este vorba nu de nimicirea trupului, ci a patimilor care sunt cel mai mare vrajmas al omului, fata de care "iubirea de vrajmasi" si "luarea crucii" constituie Jugul cel usor al lui Hristos" (Mt.13,7). "Tara departata" nu e in alta parte, decat in patimile trapului pe "calea larga a pieirii" (Mt. 7, 13), care duc la inabusirea duhului, asa cum "spinii" patimilor inabuse "samanta" semanata de Hristos. Botezul ca asemanare cu Hristos, face sa se inlature "sabia de foc" de la intrarea in Eden catre "Pomul Vietii". Invierea lui Hristos a facut ca viata Lui sa se arate ca o taina a puterii de a invia din morti: "Imparatia lui Dumnezeu este ca o comoara (Invierea) ascunsa intr-o tarina (viata lui Hristos)" (Mt. 13,44). Bucuria vietii lui Hristos, omoara trupul patimilor si deschide calea catre roadele Duhului Sfant din Hristos: "Ne-am ingropat cu El in moarte prin Botez, pentru ca, dupa cum Hristos a inviat din morti prin slava Tatalui, asa sa umblam si noi intru innoirea vietii" (Rom.6,4), adica innoirea vietii omului prin asemanarea cu Hristos: "Cand erati robi ai pacatului erati slobozi fata de dreptate, dar ce roade aveati atunci, de care acum va rusinati, caci sfarsitul acelora este moartea. Dar acum izbaviti fiind de pacat si robi facandu-va lui Dumnezeu, aveti roada voastra spre sfintire, iar urmarea viata vesnica" (Rom.6,20-22).

Prin Botez omul este mutat in Hristos ca intr-un "pamant al fagaduintei", "ca sa-l lucreze si sa-l pazeasca". Trupul mort pentru patimi, dar duhul viu pentru Dumnezeu, aduc mereu aminte de "calea stramta" a "Fericirilor", care este calea bucuriei Sfintei Evanghelii, in asemanare cu bucuria lui Hristos prin cruce si rabdarea suferintelor (Evrei 12,2), ca "deschidere" a Imparatiei lui Dumnezeu, cum arata simbolic deschiderea "Usilor imparatesti" la inceputul Sfintei Liturghii in timp ce se intoneaza fericirile" si are loc iesirea cu Sfanta Evanghelie, sau "intrarea" in Imparatia lui Dumnezeu pe calea stramta pentru trup. Iesirea cu Sfanta Evanghelie se incheie cu chemarea la urmarea lui Hristos ca ucenici ai Sai: "Veniti sa ne inchinam si sa cadem la Hristos!". Dar, ele aduc aminte mereu si de "vai-urile" care dau de gandit, atunci cand omul isi rasfata trapul cu patimi prin bogatie, petreceri, slava desarta, care inchid inima, inabuse sufletul si duc la neputinta comuniunii: "Nu se culeg struguri din spini" (Mt. 7, 16). Asa sunt cei bogati pomeniti in Evangheliile dinaintea Nasterii Domnului, care nici unul nu pot "sluji la doi domni" (Mt.6,24), nu pot crede "nici de-ar invia cineva din morti" (Lc. 16,31), nu vor "gusta din Cina" (Lc. 14,24) pentru cei chemati. Ca loc al vietii vesnice, Raiul se arata in Hristos nu ca loc de petreceri, ci ca si calea stramta pentru trup, dar calea plinatatii pentru inima, si acest lucra l-a facut pe Mantuitorul sa spuna la fiecare "fericire" si "vai"-uri, si anume: pentru cei "satui" acum; pentru cei ce "rad" acum; pentru cei ce-si iau pe pamant mangaierea lor prin bogatii; pentru cei "vorbiti de bine" (Lc.6,24-26).

Invierea Mantuitorului a facut sa se vada toata zestrea" lui Adam care in Hristos prin taina Sfantului Botez se impartaseste ca "haina cea dintai" (Lc. 15,22). Tot crestinul care a cunoscut cu adevarat pe Hristos va simti, astfel, ca o grea povara pentru suflet poftele, desfatarile, bunastarea: "Ce roade aveati atunci de care acum va rusinati, caci sfarsitul lor este moartea" (Rom.6,21), despre care Sfantul Apostol Pavel spune ca pe toate cele din lume le socoteste ca o pierdere, pentru a urma lui Hristos si a se asemana cu El (Filip.3,7-8). Daca oamenii nu ar vedea in Hristos "haina dintai" pe care o aveau de la Dumnezeu ca si Adam, sau daca s-ar inspaimanta de Hristos, ar fi nevrednici de El, deoarece El a fost trimis sa aduca "cele ale noastre" (Lc. 16,12) de la Dumnezeu, pe care oamenii le descopera in El ca pe "drahma pierduta" (Lc. 15,8). Daca pe "cele ale lor" nu le-ar vedea in Hristos, oamenii ar fi nevrednici si de propria lor copilarie si "pruncie", care este varsta comuniunii ca a ingerilor (Mt. 18, 10), dupa care adesea tanjesc ca dupa un lucru pierdut.

Chipul lui Hristos cu care era inzestrat omul la inceputul zidirii ii intreaba mereu pe oameni de cele ascunse ale lor, de cugetul lor, pe care ei il inabuse in ei insisi, avand constiinta mereu impovarata, fiind lipsiti de odihna, mereu "osteniti si impovarati" (Mt. 11,28). Daca n-ar vrea sa se asemene cu Hristos, Dumnezeu le-ar demasca cugetul, deoarece nu asa au fost ziditi de El, si nu pentru altceva au fost ziditi, decat pentru chipul lui Hristos, care de aceea este "adevarul" (Ioan 17,17). Iar in Hristos, Dumnezeu le-a dat totul, nu mai are ce da: "Toate ale Mele ale tale sunt" (Lc. 15,33), raspunde tatal fiului celui mare, care-i reprosa ca nu i-a dat "nici macar un ied sa se veseleasca" (Lc. 15,29), asa cum nu s-a dat celor din Vechiul Testament (Evrei 7,19). "Nu avem un alt Nume prin care sa ne mantuim" (F.Ap.4,10-12), spune Sfantul Apostol Petru despre Numele lui Hristos. Daca nu ar intra pe calea lui Hristos, bucuria pe care o are Dumnezeu pentru ei ar ramane inchisa oamenilor pentru totdeauna intr-o viata desarta si intr-o moarte fara inviere, lucru valabil atat pentru iudei, cat si pentru pagani: "Toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu" (Rom.3, 23).

Dumnezeu a aratat in Hristos ca "El a cunoscut zidirea noastra" (Ps.102, 14) si in acelasi timp El demasca in Hristos faptura lor, cand vor sa fie altceva decat Hristos. El este "desavarsit", si cand fiul Sau i-ar cere "paine", nu i-ar da "piatra" (Mt.7,9-11), iar bucuria pe care o are Dumnezeu pentru ei prin Hristos este ca aceea, care "uita durerile" (Ioan 16,21) si este atat de mare, incat le-ar parea rau pentru totdeauna ca n-au suferit nimic pentru Hristos, ca nu si-au luat "crucea", asa cum a fost chemarea Sa, iar acest sfat al Sau era tocmai in vederea unei astfel de bucurii; le va parea rau ca s-au razbunat, in loc sa rabde, si orice greseala cat de mica fata de aproapele o vor simti pentru totdeauna ca pe o povara in inima lor, daca n-au iertat, ca sa li se ierte si lor si sa scape astfel de "viermele cel neadormit" (Marcu 9,44) al mustrarii de cuget (Isaia 65,13-14); le va parea, de asemenea, rau ca nu L-au chemat sa fie cu ei ca sa nu greseasca, asa cum i-a pazit pe ucenicii Sai fara de pacat (Ioan 17,12), si asa cum se roaga neincetat Biserica: "Apara, mantuieste, miluieste, si ne pazeste pe noi, Dumnezeule cu harul Tau!".

Crucea fiecarei zile, rabdarea, suferinta, sunt in Hristos o jertfa inaintea lui Dumnezeu si acestea, ca jertfe, inlatura teama din vremea Legii Vechi, cand se spunea: "O, de-ar fi inima lor asa ca sa se teama de Mine si sa pazeasca toate poruncile Mele, in toata vremea, ca sa le fie bine lor si fiilor lor in veci" (Deut.5,29). in Hristos, insa, in care voia lui Dumnezeu este "paine", nu "piatra", porunca Lui este o bucurie, deoarece "comoara pe care o avem in vase de lut" (2Cor.4,7) este pusa in lumina de "comoara ascunsa in tarina" (Mt. 13,44), comoara invierii din viata lui Hristos. "Porunca Lui este viata vesnica" (Ioan 12,50), de aceea, cand "porunceste tuturor oamenilor ca toti de pretutindeni sa se pocaiasca" (Fapte 17,30), El ii cheama de fapt la bucurie in Hristos, si tot pentru acea "bucurie" se roaga Biserica in Hristos: "Ca sub stapanirea Ta, totdeauna sa fim paziti", ca rugaciune a celor ce au cunoscut "latimea si lungimea, inaltimea si adancimea dragostei lui Hristos" (Ef.3,18). El s-a sfintit prin Jertfa pentru a fi iubit prin slava Invierii Sale, caci tinerea poruncilor nu mai e posibila fara iubirea de Dumnezeu din sfintirea Numelui Sau: "De Ma iubeste cineva, va pazi Cuvantul Meu" (Ioan 14,23).

Crucea isi are, astfel, in Hristos sensul deplin, acela de "scut" al bucuriei si al "Luminii" si tocmai de aceea, atunci cand Hristos, Fiul Omului, va veni ca Mire, se va arata pe cer Crucea ca "semnul Fiului Omului" (Mt.24,30), iar rasplata pe care o va da, va fi ca aceea a unui "stapan al bucuriei", atunci cand va zice: "Bine sluga buna si fidela, peste putine ai fost pusa, peste multe te voi pune, intra in bucuria stapanului tau" (Mt.25,21). Caci, fata de "comoara" Sa in Hristos, Dumnezeu asteapta de la oameni fidelitate in cele smerite ale Sale, suflet curat si sincer, ca sa nu spuna ca celor vicleni: "Daca in cele straine nu ati fost fideli, cine va va da pe ale voastre?" (Lc. 16,12)

Numai atunci oamenii vor putea patrunde sensul adanc al Evangheliei de la "Duminica izgonirii lui Adam din rai", si anume sensul de Lege a vietii vesnice":

"De veti ierta oamenilor greselile lor, si Tatal vostru cel ceresc va ierta voua; iar de nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta greselile voastre.

Cand postiti, nu fiti tristi ca fatarnicii, caci ei isi smolesc fetele ca sa se arate oamenilor ca postesc. Adevarat va graiesc voua, si-au luat plata lor. Tu insa cand postesti, unge capul tau si fata ta o spala ca sa nu te arati oamenilor ca postesti, ci Tatalui care este in ascuns, si Tatal tau care vede in ascuns, iti va rasplati tie.

Nu va adunati comori pe pamant, unde molia si rugina le strica, si unde furii le sapa si le fura. Ci va adunati comori in cer unde nici molia, nici rugina nu le strica, unde furii nu le sapa si nu le fura. Caci unde este comoara ta, acolo va fi si inima ta" (Mt.6,14-21). Pentru Evanghelia de mai sus a avut loc "izgonirea din rai" a primilor oameni, ca singura cale de reintoarcere in sanul lui Dumnezeu, din care oamenii au fost scosi prin sminteala. In lumina acestei Sfinte Evanghelii se poate intelege, ca izgonirea din rai a insemnat, de fapt, ajutorul lui Dumnezeu, pentru ca rautatea sa nu inghita virtutea, si pentru ca rabdarea si suferintele sa pastreze cugetul curat pentru Hristos, prin care, lucrarea providentiala a lui Dumnezeu de a-i scoate pe oameni din paradis este preamarita ca pe o pedagogie dumnezeiasca a mantuirii.

Cea mai importanta tema a acestei Evanghelii este, deci, "iertarea", ca singura pe care Mantuitorul o comenteaza dupa ce invata Rugaciunea Domneasca, deoarece iertarea trebuie sa-i asemene pe oameni cu desavarsirea lui Dumnezeu, pe care Mantuitorul il descopera ca "Tata" sfintindu-i Numele, si prin care este biruit pacatul stramosesc. Astfel, cand Mantuitorul se adresa parintilor Sai care L-au regasit in Templu cu cuvintele: "De ce trebuia sa ma cautati? Nu stiati, oare, ca in cele ale Tatalui Meu se cadea sa fiu?" (Lc. 12,49) El arata ca acolo unde este voia Tatalui, acolo este si inima Sa. La varsta de 12 ani El ramasese la Templu dupa incheierea sarbatorii, la care parintii Sai veneau cu El la Ierusalim in fiecare an, si cu toate ca era numai de doisprezece ani, umplea de uimire prin intrebari si raspunsuri pe invatatorii de Lege de la Templu, tocmai pe cei care nu fusesera de fata la intampinarea Lui ca prunc de catre dreptul Simeon. Desi raspunsul lui Iisus catre parintii Sai era pe acelasi ton copilaresc de ascultare si supunere, ei au ramas uimiti, caci n-au inteles cuvintele: "In cele ale Tatalui Meu se cadea sa fiu". Rascoliti in sufletul lor, ei si-au adus aminte de fagaduintele lui Dumnezeu de la Buna Vestire si proorociile dreptului Simeon de la ceremonia Intampinarii Domnului: desi fusesera martorii atator fagaduinte in legatura cu Iisus, ei L-au cautat ingrijorati aproape o saptamana, manati de atasamentul lor profund fata de acest fiu. Iisus a pretuit acest sentiment parintesc ca unul care fusese pus de Tatal Sau "sub epitropi si iconomi pana la vremea randuita" (Gal.4,2). Dar El a tinut sa arate ca este mai mult; sa arate unde trebuie El cautat; sa arate ca desi Templul este casa lui Dumnezeu, totusi, Dumnezeu insusi, este "Tatal" Sau. Ca oameni profund credinciosi, cu inima curata si buna, ca toti cei drepti, care aveau sa infloreasca in Hristos precum finicul, ei, indeosebi Sfanta Fecioara Maria, au pastrat aceste cuvinte in inima lor si n-au intrebat: "Cine poate cunoaste pe Dumnezeu ca Tata?".

Dupa multi ani de ascultare fiasca a lui Iisus in Nazaret, si dupa pogorarea Duhului Sfant la Botezul Sau, Mantuitorul avea sa spuna ucenicilor Sai: "Pe Dumnezeu, nimeni nu L-a vazut vreodata. Numai Fiul, Cel ce este in sanurile Tatalui (cele ale Tatalui Sau), Acela a marturisit" (Ioan 1,18); "Toate mi-au fost date Mie de catre Tatal Meu si nimeni nu cunoaste pe Fiul, decat numai Tatal, nici pe Tatal nu-L cunoaste nimeni, decat numai Fiul si cel caruia va voi Fiul sa-i descopere..." (Mt. 11,27). Dar, tocmai de aceea Mantuitorul cheama la El pe "toti cei osteniti si impovarati", ca sa afle odihna (Mt. 11,28) si sa-L cunoasca pe Dumnezeu ca "Tata", asa cum va spune la incheierea lucrarii Sale pe pamant, pentru care Tatal L-a trimis: "Am aratat numele Tau oamenilor pe care Mi i-ai dat" (Ioan 17,6).

Inainte de Mantuitorul nimeni nu a putut cunoaste pe Dumnezeu ca "Tata", nici chiar Sfanta Fecioara Maria, care era cea mai apropiata de chipul lui Dumnezeu in om. Dumnezeu avea sa se descopere oamenilor ca "Tata", tocmai prin ascultarea lui Hristos de voia lui Dumnezeu, pe care o avea scrisa in adancurile chipului lui Dumnezeu dupa trup (Ps.39,11), ca vadire tainica a adancurilor Duhului Sfant (Ps.35,6). Aceasta a fost si calea impartasirii acestui chip in oameni prin porunca Tatalui catre Fiul Sau, cand L-a trimis in trup: "Sezi de-a dreapta Mea..." (Ps. 109,1), prin care avea sa mustre si sa lumineze pe cei fara de lege: "Se vor rusina de Fiul Meu!" (Mt.21,37). Dimpotriva, pentru cei ce au dat urmare chemarii Sale, aceasta cale a voii lui Dumnezeu in Hristos dupa trup, ca "stalpul de foc" (Iesire 40,38) ce era calauza poporului ales in pustie, a insemnat "scrierea in inimi a voii lui Dumnezeu" (Ier.31,33), sfintirea ei si a Numelui lui Dumnezeu ca "Tata", care a impartasit fiilor Sai in Hristos "calea vietii", "precum in cer", ca "Lumina" fara de moarte, "asa si pe pamant", ca "Lumina lina a Sfintei Slave"; ca mangaiere a Duhului Sfant; pe pamant, unde a restaurat "cerul" care fusese stricat.

Acest chip al lui Dumnezeu, avea sa se vadeasca in copilul Iisus mai adanc decat in Sfanta Fecioara Maria ca adevarata cale a infierii, a starii de Fiu al Celui pe care El L-a numit "Tatal Sau", al Celui "fara de moarte", dar care se arata in Hristos inainte de toate ca "Emmanuil", "Dumnezeu cu noi", izvor de puteri pentru cei ce urmeaza Lui. Vadindu-i-se acest chip al lui Dumnezeu in Hristos, Sfantul Pavel avea sa scrie: "De as sti toate tainele si stiinta si dragoste n-as avea, nimic nu sunt, de nici un folos nu-mi este" (ICor. 13,3-4). "Dragostea toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda" (1 Cor. 13,7). in Hristos, S-a aratat acel Duh "care se roaga pentru noi cu suspinuri negraite", chiar atunci cand oamenii nu stiu, ce si cum sa se roage (Rom. 8,26). In El S-a vadit adancul Duhului cel atat de roditor, de rugator si de jertfelnic: "Simone, v-a cerut satana sa va cearna ca pe grau, Eu insa M-am rugat sa nu scada credinta ta" (Lc.22,31-32).

Purtarea chipului lui Dumnezeu in Duhul Sfant prin toate incercarile din lume pana la biruinta (Ioan 16, 33), puterea de a sadi in oameni acest chip prin chemare, indreptare si desavarsire (Rom. 8, 30), botezarea lor cu Duhul Sfant (Mt. 3, 11), "sfintirea" Numelui lui Dumnezeu ca "Tata" (Mt. 6, 9), toate acestea au constituit lucrarea Mantuitorului de restaurare a omului. El nu a venit sa "copleseasca" cu stiinta, cu care la doisprezece ani ii uimea pe invatatii de la Templul din Ierusalim, ci a asteptat de la Dumnezeu ungerea, "sfintirea" cu numele de "Hristos" prin botezarea cu Duhul Sfant la Iordan, pentru ca, prin trupul Sau, ca "pe o cale noua si vie" (Evrei 10,20) fata de Tablele de piatra ale Legii de pana atunci, deci, pentru ca sa se faca voia lui Dumnezeu "precum in cer, asa si pe pamant", intrucat "Legea, prin Moise s-a dat, iar darul si adevarul prin Iisus Hristos au venit" (Ioan 1,17), sa se scrie voia lui Dumnezeu in inimi, nu doar in minte ca pana atunci si cu infricosarea inimii: deci ca "painea cea spre fiinta" (Mt. 6,11), spre viata, ca "paine" de la Betleem, iar nu ca "piatra" de pe "Sinai" si de la "Ierusalim".

Astfel, zabovirea "in cele ale Tatalui Sau" la Templul din Ierusalim, insemna dezvaluirea adancului lui Dumnezeu in fata invatatorilor de Lege, care nu aveau Duhul lui Dumnezeu ca dreptul Simeon, vazatorul "Luminii" lui Dumnezeu in Pruncul Iisus. Insa numai slujirea Mantuitorului in Duhul Sfant ca Hristos, "Unsul Domnului", Mesia, care ca "samarinean milostiv" (Lc. 10,33), unge cu untdelemn ranele omului cazut intre talhari, jefuit de averea cereasca si ranit de moarte, ramanand "abia viu", traind numai cu paine pentru trup, fara slava voii lui Dumnezeu (Rom.3,23). impinsi de vrajmasul lor "sa locuiasca la intuneric ca mortii cei din veac" (Ps. 142, 3-4), oamenii nu stiau nici dreapta nici stanga lor (Iona 4, 11). Numai cei credinciosi pot vedea in Hristos "Lumina" care straluceste peste ei "in latura si in umbra mortii" (Isaia 9, 1), pe cand cei necredinciosi nu simt nevoia de a fi "izbaviti de cel rau", deoarece nu cunosc pe Dumnezeu ca "Tata". Ca straini de Hristos ei se comporta cu vrajmasie fata de El, ca si cum ar fi incheiat un contract cu moartea (Isaia 28, 15-18). Ei se simt prea bine pentru a se ruga vreodata si a nu prigoni pe cei ce cred, motiv pentru care Mantuitorul arata ca in acest fel ei se osandesc singuri (Ioan, 3, 18)

Preotul si levitul de la Templu, ca oameni ai Legii Vechi, treceau pe langa cel ranit, nesocotindu-i suspinul durerilor. Dar Hristos a stat cu cel ranit de moarte, ungandu-i ranile, ducandu-l la un han (Biserica) si stand cu cel ranit de moarte toata noaptea, pana ce catre ziua acesta a putut sa deschida ochii si sa intre pe drumul insanatosirii. In acest fel Mantuitorul a sfintit numele Lui Dumnezeu ca "Tata"' al fiilor Sai celor fara de moarte, intrucat urmeaza lui Hristos. In viata Sa in trup, S-a vadit "Lumina" si "adevarul" ei: Invierea prin darul iubirii lui Hristos de a primi sa fie omorat, ca sa se vada "adevarul" vietii Sale si biruinta Sa in lume, de pana la moartea Sa: "Pentru aceea Ma iubeste Tatal, ca sufletul imi pun pentru oi" (Ioan 10,17); "Eu sunt Pastorul cel bun si sufletul imi pun pentru oi" (Ioan 10,11). Painea de la Betleem este facuta din graul care rodeste in pamant (ICor.15,36), devenind astfel "mana cereasca", paine a fiintei, a averii lui Dumnezeu ca "Tata" pentru ,fiii" Sai. De aceea, in Sfanta Liturghie rugaciunea de invocare a Numelui lui Dumnezeu sfintit ca "Tata", este inaltata de catre adunarea credinciosilor numai dupa aducerea Jertfei Mantuitorului ca sfintire a painii si vinului si prefacerea lor prin lucrarea Duhului Sfant, invocat de preot pentru Sfanta Euharistie, in Trupul si Sangele lui Hristos.

In Jertfa Mantuitorului se vadeste taina infierii ca scriere in inimi a voii lui Dumnezeu si sfintire a Numelui Sau, ca izvor de har si de putere, ca "Nume minunat" (Facere 32,29), cum i-a spus lui Iacob ingerul; ca numele de "Tata", "Parinte al veacului ce va sa fie" (Isaia 9,5); "Si pentru ca suntem fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Sau in inimile noastre, prin care strigam: Tatal nostru!" (Gal.4,6). Iar Sfanta Liturghie se incheie cu rugaciunea de multumire pentru darul lui Dumnezeu in Hristos: "Am vazut Lumina cea adevarata, am primit Duhul cel ceresc...", prin care Dumnezeu insusi "S-a aratat in trup" si, tocmai de aceea, "S-a indreptat in Duhul" (ITim.3,16), vadind adancul Duhului lui Dumnezeu si al Chipului Sau in om, dupa masura voii Sale, sfintit astfel ca o comoara: "A binevoit Dumnezeu sa se salasluiasca in El toata plinatatea dumnezeirii dupa trup" (Col.2,9), asa cum s-a aratat pe Tabor, ca putere a venirii Imparatiei: iubire de vrajmasi, lepadare a grijii celei lumesti, toate acestea exprimate prin cuvintele: "Bine este sa fim aici" (Mt.17,4).

Mantuitorul Hristos este "Domn al slavei" (ICor.2,8), pentru ca, prin El, Dumnezeu a aratat oamenilor "infierea" in viata Sa. El a ascultat de Dumnezeu in trup ca Fiu al Tatalui Celui fara de moarte, devenind, astfel, pentru lume "Lumina lina a sfintei slave a Tatalui ceresc...". El nu mai merge ca Adam in pamant: "Eu merg la Tatal Meu" (Ioan 16,16); "Ma sui la Tatal Meu si Tatal vostru, la Dumnezeul Meu si Dumnezeul vostru" (Ioan 20,17). In rugaciunea "Tatal nostru", care este rugaciunea Bisericii in Duhul Sfant a celor ce se aduna in Numele "sfintit" al lui Hristos de la doi sau trei, iar nu a unui individ singular; deci in aceasta rugaciune Mantuitorul arata, ca insusi Dumnezeu isi sfinteste prin El Numele Sau, il scrie in inimi ca ajutor de sus pentru cei ce urmeaza Lui, ca sa poata din nou iubi pe Dumnezeu din toata inima lor, si de aici sa dobandeasca puterea de a iubi pe aproapele ca pe ei insisi, ca temelie a Imparatiei lui Dumnezeu pe pamant. Iar voia lui Dumnezeu in Hristos, este cautata ca o "comoara" din bucuria inimii, din veselia cu "cantece si jocuri" (Lc. 15,25) de la "ospatul cu vitelul ingrasat", ca partasie la Hristos, prin care "viata lor este ascunsa cu Hristos in Dumnezeu" (Col.3,3).

Voia lui Dumnezeu s-a sfintit, astfel, in Hristos ca "paine spre fiinta" vesnica dupa numele Celui ce s-a aratat in "rugul care ardea si nu se mistuia", ca semn al Luminii pururea fiitoare cum o descrie Mantuitorul: "N-ati citit in cartea lui Moise, cand I-a vorbit Dumnezeu din rug, zicand: Eu sunt Dumnezeul lui Avraam si Dumnezeul lui Isaac si Dumnezeul lui Iacob? Deci Dumnezeu nu este Dumnezeul celor morti, ci al celor vii" (Marcu 12,26-27). Mantuitorul invata pe oameni sa ceara in rugaciune aceasta paine in fiecare zi ca "mana cereasca", hrana cu care Dumnezeu satura in pustie poporul Sau, si care tocmai, de aceea, se dadea numai pentru o singura zi, ca sa fie ceruta in rugaciune in fiecare zi. Ca semn al bucuriei si al harului, mana arata si spiritualitatea structurilor poporului lui Dumnezeu, al Bisericii: "Cel ce aduna mult, aceluia nu-i prisosea, cel ce aduna putin, aceluia nu-i lipsea" (Iesire 16,17-18).

De la cea dintai cerere "Sfinteasca-Se numele Taul", pana la cererea "Painea noastra cea spre fiinta, da-ne-o noua astazi", Mantuitorul arata in Rugaciunea Domneasca tot ceea ce face Dumnezeu pentru om si care depaseste puterile omului, dar ca pe acestea le da omului in dar pentru rugaciune, cu puterea sfintirii Numelui Sau in Hristos, asa cum arata cantarea liturgica: "Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte", sub auspiciile careia, urmeaza in Sfanta Liturghie, citirile din Sfanta Scriptura: Apostolul si Evanghelia. Rugaciunea Domneasca se continua insa cu o cerere, care depinde de contributia omului pentru a fi ascultata si indeplinita de catre Dumnezeu: "Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri" (Mt.6,12). Este vorba mai curand de o "negociere" ca o conditie a primirii iertarii proprii in schimbul iertarii altora, ceea ce ar arata cat de greu iarta oamenii semenilor lor greselile acestora fata de ei.

Tocmai de aceea, in predica de pe munte Mantuitorul vrea sa adanceasca in comentariul Sau numai aceasta cerere din toata "Rugaciunea Domneasca": "De veti ierta oamenilor greselile lor, si Tatal vostru cel ceresc va ierta voua greselile voastre. Iar de nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru cel ceresc nu va ierta voua, greselile voastre" (Mt.6,14-15). Dumnezeu este numit "Tata" inca si pentru cei ce nu iarta, dar tocmai pentru a se arata ca neiertarea aproapelui duce la pierderea lui Dumnezeu ca "Tata", asa cum si-a sfintit El Numele in Hristos. Tot astfel conchide Mantuitorul si la "Parabola cu cei doi datornici", cu referire la cel care nu i-a iertat foarte putin aproapelui sau, dupa ce Dumnezeu ii iertase o imensa datorie, imposibil de achitat. Stapanul iarta, sluga nu iarta!: "Tot astfel nici Tatal vostru cel ceresc, nu va va ierta greselile voastre, de nu veti ierta fiecare din inima greselile aproapelui vostru" (Mt. 18,35).

Mantuitorul arata ca este vorba, de a ierta celor care isi recunosc greseala si cer iertare; ca este vorba de a mustra pe fratele care greseste, desigur, cu mustrare frateasca: "Certa-ma-va dreptul cu mila si ma va mustra, iar untuldelemn al pacatosului, sa nu unga capul meu" (Ps. 140,5). Iar, daca mustrarea frateasca si in fata Bisericii nu duce la recunoasterea vinovatiei, atunci se trag "granite", nu ca fata de vrajmasi, ci ca fata de straini de Hristos: pagani si vamesi. In acest caz este vorba de luarea crucii si de urmarea lui Hristos; este vorba de cruce si desavarsire pentru darul Luminii dumnezeiesti de la Dumnezeu Tatal care este desavarsit, deoarece ,face sa rasara soarele peste buni si rai" (Mt. 5, 45-48), neputand fi vorba de vreo "dictatura" a soarelui. In Hristos este casa lui Dumnezeu, atat de diferita de structurile din lume, fie ca "monarhie", fie ca "democratie", despre care Mantuitorul spunea ucenicilor Sai: "Stiti ca ocarmuitorii neamurilor domnesc peste ele si cei mai mari ale lor le stapanesc. Dar intre voi sa nu fie asa" (Mt. 20, 25-26).

Este vorba de imbracarea cu "armele lui Dumnezeu" (Efeseni 6, 11) ca un ostas duhovnicesc si astfel, de partasia la biruinta lui Hristos prin desavarsire, care duce la preamarirea lui Dumnezeu prin jertfa laudei: "Cantare de biruinta, cantand, strigand..."; este vorba, de asemenea, de iesirea din clestele in care a fost inchisa lumea indepartata de Dumnezeu prin sminteala ca intr-o inchisoare: teza-antiteza, bine-rau, dreptate-nedreptate, iubire-ura, toate acestea simbolizate intuitiv prin "mersul sarpelui" si "munca lui Sisif". Caci in aceasta inchisoare in care se afla lumea, dreptatea si pacea nu se pot impaca niciodata: "Cand fiara ostenita-n Cain tace / E sangele lui Abel care striga" (A. Vlahuta). Numai in Imparatia lui Dumnezeu s-a aratat prin Hristos impacarea dintre dreptate si pace: "Mila si adevarul se vor intampina, dreptatea si pacea se vor saruta..." (Ps. 84,12). Dumnezeu a aratat in Hristos taria Mielului si biruinta prin ea, dar piericiunea cruzimii "lupului" (Isaia 11,6), daca nu va paste impreuna cu mielul, tamaduindu-se de cruzime. In acest fel, iertarea celor ce gresesc este ca o eliberare din inchisoare, din clestele mortii din lume, deoarece: "Caile celui ce tine minte raul, duc spre moarte".

Chemarea la jertfa "iertarii" este conditia gustarii "painii" celei spre fiinta, a bucuriei si pacii Duhului Sfant, mai profunda decat orice satisfacere a simtului de dreptate prin razbunare, si cel ce o gusta nu mai simte vrajmasia din afara lui Hristos, din partea lumii, si stie ca i-ar fi parut rau pentru totdeauna, daca n-ar fi rabdat, daca s-ar fi razbunat, daca n-ar fi suferit nimic: "Ai gatit masa inaintea Mea impotriva celor ce Ma necajesc" (Ps.22,6); "Domnul este ajutorul meu si eu voi privi cu bucurie pe vrajmasii mei" (Ps. 117,7). Mantuitorul cere iubirea de vrajmasi, deoarece adevaratul vrajmas al omului este rautatea din omul insusi prin patimile trupului: "Daca veti trai dupa trup veti muri, dar daca cu duhul veti omori faptele trupului veti fi vii" (Rom. 8,13). "Omorati patimile trupului" este chemarea in Hristos, ca la o lucrare de "nemilostivire" fata de sine insusi, caci dorinta de a "scapa sufletul" (Marcu 8,35) este implinirea poftelor trupului. Mantuitorul arata ca a aduce jertfa la altarul lui Dumnezeu, la desavarsirea Sa, inseamna a cauta "iertarea" si "impacarea" cu cei ce au gresit, sau fata de care cineva a gresit. Aceasta cale este si calea adunarii in Numele lui Hristos ca Biserica Sfanta, si are loc ca o chemare la Hristos, in care este desavarsirea lui Dumnezeu si jertfa iesirii din paradisul celor pamantesti, in care "lupul rapeste si risipeste oile" (Ioan 10,12). De aceea, inceputul drumului catre Sfintele Pasti in Postul Mare a fost asezat de catre Sfintii Parinti sub semnul "izgonirii lui Adam din Paradis" de catre Dumnezeu, pana la chemarea si urmarea lui Hristos de buna voie si inceputul zidirii din nou a Bisericii, a Imparatiei lui Dumnezeu, care avea ca structura interioara, iubirea de Dumnezeu din toata inima si de aproapele ca de sine insusi prin Evanghelia iertarii, a postului, a adunarii de comori in cer, asa cum cheama si Mantuitorul si Sfintii Sai Apostoli: "Nu judecati, ca sa nu fiti judecati" (Mt.7,1); "Ca niste fii ai lui Dumnezeu preaiubiti, imbracati-va cu milostivirile indurarilor, cu bunatate, cu smerenie, cu blandete, iertand unii altora, asa cum si Hristos v-a iertat pe voi" (Col.3,12-13); "Pastrati unitatea Duhului, in legatura pacii" (Ef.4,3); "Cautati pacea si sfintenia cu toata lumea, fara de care nimenea nu va vedea pe Dumnezeu" (Evrei 12,14).

Cererea de a fi iertati "precum si noi iertam celor care gresesc", este asezata intre cererile: "Painea noastra cea spre fiinta, da-ne-o noua astazi" si aceea: "Nu ne lasa sa fim amagiti in ispitire, ci ne izbaveste de cel rau", tocmai pentru ca, nu numai ca oamenii nu vor putea gusta painea cea spre fiinta daca nu iarta, dar nici nu vor putea rezista ademenirilor din ispite, prin care cel rau vaneaza lumea si o tine in chingile determinismului sau, socotit de lume fatalism, destin si soarta, ca intr-o inchisoare: "Te vad prins in lanturile satanei" (F.Ap.8,23), spune Sfantul Apostol Petru lui Simon Magul. Lumea este ca cel ce striga dupa ajutor, dar se tine strans de "lanturile satanei". Daca la amagirea oamenilor diavolul se numeste cel "viclean", sau sarpe, astfel, dupa amagire, el se numeste "cel rau", sau lup pentru cei pe care nu i-a putut amagi. Mantuitorul a biruit ademenirea sarpelui "sfaramandu-i capul" (Facere 3,15) ca putere de amagire si cea mai puternica arma a sa: "De m-ar fi ocarat vrajmasul, as fi rabdati" (Ps.54,12). Dar El a trebuit sa sufere apoi, prigoana rautatii diavolului ca "lup", pe care l-a legat prin crucea si jertfa Sa (Mt. 12,29), dupa cum a fost profetia Tatalui impotriva diavolului (Facere 3, 15), dupa ce oamenii au fost dusi la sminteala de a calca voia lui Dumnezeu, care era insasi inima lor si viata lor vesnica.

Oamenii se fac partasi acestei biruinte urmand lui Hristos Care ii dezleaga de legaturi cu Lumina Sa, asa cum i-a invatat sa se roage, dupa ce vor asculta chemarea Sa de a ierta: "Si nu ne lasa pe noi sa fim ademeniti in ispitire, ci ne izbaveste de cel rau", care dupa ce in Hristos, nu-i va putea amagi, ii va prigoni ca si pe Hristos, dar care le este "scut si "acoperamant". Prin El Dumnezeu a dat oamenilor ajutor sa-si zideasca lorusi casa vietii vesnice si i-a chemat la priveghere asupra Luminii lui Hristos: "Acoperindu-ne sufletul, nimeni nu va strica cetatea noastra"; "Laudati-L pe El, intru taria puterii Lui" (Ps. 150,1), de care orice violenta si cruzime se sfarma (Mt. 21, 44): "Domnul va da tarie poporului Sau, Domnul va binecuvanta pe poporul Sau cu pace" (Ps.28,11); "Stati tari, si Dumnezeu va zdrobi in curand pe satana (cel ce sta deasupra, in vazduhuri, sub cer -Ef.6,12) sub picioarele voastre" (Rom. 16,20).

"Iertarea" celor ce gresesc este, astfel, calea unica de iesire din sistemul lumii ca urmare a muscaturii de sarpe, pe care nu-l poate omul sesiza decat prin privirea la "sarpele de arama" (Ioan 3,14), la Hristos rastignit, care nu din "fatalism" sau "predestinatie" moare, ci pentru ai Sai: "Sufletul imi pun pentru oi" (Ioan 10,15); "Luati, mancati; acesta este Trupul Meu..." (Mt.26,26-28), si din cauza vinovatiei lumii (Ioan 16, 9), al carei "pacat" este ridicat prin Jertfa lui Hristos, Mielul lui Dumnezeu. Iertarea este partasie la lucrarea pacii ca izbavire, tamaduire de muscatura sarpelui, a raului din lume care este socotit determinism, destin, soarta, conceptie combatuta de Sfintii Parinti 29) cu toata puterea. Este partasia la Hristos ca "facatori de pace", care, de aceea, "fii ai lui Dumnezeu se vor chema'' (Mt.5,9).

Astfel, pentru urmarea lui Hristos, Duminica de la inceputul Postului Mare inseamna si chemarea la pocainta semnificata prin Canonul cel Mare al Sfantului Andrei Criteanul, care se va incheia in saptamana a cincea, odata cu Duminica pomenirii Sfintei Maria Egipteanca, model desavarsit de pocainta, si posibilitatea urmarii lui Hristos care se arata.

b) Chemarea Sfintilor Apostoli dupa Botezul Mantuitorului. Evanghelia Duminicii intaia din Postul Mare, a Ortodoxiei.

Daca Evanghelia Duminicii de la inceputul Postului Mare, care arata conditiile pentru urmarea lui Hristos in urma izgonirii din paradis, a carui scop tocmai acesta a fost, astfel Evanghelia primei Duminici a Postului Mare arata pe Cel care cheama la urmarea Sa, pe Mergatorul inaintea lor, si care astfel ii face partasi Lui, se seamana pe Sine insusi in ei, pe insusi Mantuitorul Hristos care a spus: "De-Mi slujeste cineva, sa-Mi urmeze Mie si unde Eu sunt, acolo va fi si sluga Mea" (Ioan 12,26). Ei vor fi cei pe care i-a "hotarat Dumnezeu sa fie asemenea chipului Fiului Sau" (Rom 8,29), intrucat "i-a cunoscut dinainte". El este Cel trimis sa asculte, intrucat Dumnezeu n-a mai voit jertfe si prinoase si, de aceea, i-a pregatit un trup, in care voia Sa este in inima Acestuia (Ps.39,9-11), pentru ca pe "asinul" ascultarii Sale, sa aseze ca "Samarinean milostiv" pe cel cazut intre talhari, ramas "in latura si umbra mortii" (Isaia 9,1), ranit cu boala umplerii de sine, ale carui rani sa le unga cu "untdelemn si vin" (Lc. 10,34) ca "har si adevar" (Ioan 1,17).

Pe Acesta "Tatal L-a sfintit si l-a trimis in lume" (Ioan 10,36) odata cu primirea Duhului Sfant ca Cincizecime personala la Botez, si marturisirea, ca El este "Fiul Sau Cel iubit". "Trimiterea" in lume este manarea de catre Duhul Sfant ca "Apostolul Tatalui", care da darurile Sale mai mult decat o mama pentru pruncul ei, si El s-a dat astfel celor care s-au rugat ca "fii" (Mt.7,11). Deci, El este darul celor ce L-au cerut ca fii. Nu cu "stiinta" a fost trimis sa vina, asa cum a aratat la 12 ani la Templu, ci a asteptat Numele de "Hristos" ca Unsul Domnului, slujitorul in Duhul Sfant, ca "Adam cel de-al doilea" (I Cor.15,45). Faptul ca la ispitire a respins imparatiile lumii cu slava lor, arata ca El era ca "piatra mica" din vedenia proorocilor, care atingea statuia cu capul de aur la picioarele ei de lut (Daniel 2,31-35); ca este "grauntele de mustar" al Imparatiei lui Dumnezeu ca cea mai mica dintre toate semintele (Mt. 13,31); ca in El s-a vadit chipul omului lui Dumnezeu, care prin Duhul Sfant si pentru revelarea Lui (Ioan 14,17) "s-a smerit pe Sine, ascultator facandu-se pana la moarte pe cruce" (Fii.2,5); ca El este adancul cel mare vadit la Botez, fata de care "marea (mortii) a vazut si a fugit, iar Iordanul (raul vietii) s-a intors inapoi" (Ps. 113,3) prin Inviere. "Ascultarea" va insemna revelatie prin Jertfa ca putere de a deschide ochii oamenilor, la "hanul" la care l-a dus pe cel cazut intre talhari, dand gazdei (Biserica) cei doi dinari: pe Dumnezeu ca Emanuil, adica Fata lui Dumnezeu catre oameni; si pe omul zidit de Dumnezeu dupa masura ascultarii ca om de Dumnezeu, in care s-a vadit "toata plinatatea dumnezeirii dupa trup" (Col.2,9). In configuratia treimica a chipului lui Dumnezeu, Mantuitorul cauta dupa botez pe cei ce vor constitui reazemul iubirii Sale de aproapele ca de sine insusi din iubirea de Dumnezeu din toata inima, si care vor fi ca o "Mireasa" (Ioan 3,29) a sufletului Sau de Mire: "Pe miei ii va strange la sanul Sau" (Isaia 40,11).

"Adancul" aratat prin ascultare, ca si descoperire a chipului Duhului Sfant, slujitorul cel Mare a lui Dumnezeu Tatal, va insemna implinirea profetiei: "Duhul tau cel bun ma va calauzi la pamantul cel drept" (Ps. 142,10) si este cantat de la Botez pana la Duminica "Intrarii in Ierusalim": "Adancul marii l-a descoperit si pe ai Sai pe uscat i-a trecut"; "Pamantul cel roditor de adancime, uscat l-a umblat oarecand soarele; "Aratatu-s-au ale adancului izvoare, umejunii neimpartasite"; "Marea o ai calcat si pe popor l-ai mantuit".

Prezenta Duhului Sfant in Hristos dupa biruinta asupra ispititorului arata epifanic adancul lui Dumnezeu, Sanul Sau, Mana Sa, Dreapta Sa, care deschide cerul: "Veti vedea pe ingerii lui Dumnezeu suindu-se si pogorandu-se peste Fiul Omului" (Ioan 1,51), ca oarecand pe "Scara" visata de Iacob (Facere 28,12), si mai ales ca smerenia deschizatoare de ceruri a Sfintei Fecioare (Lc. 1,48). Ungerea cu Duhul Sfant, sfintirea ca trimitere in lume (Ioan 10,36) insemna in inima Mantuitorului Hristos toata recunostinta ca "dreptate, pace si bucurie" (Rom. 14,17), ca o "ungere a Sa cu undelemnul bucuriei mai mult decat pe partasii Sai" (Ps.44,9), pe care ii va duce la aceeasi ipostaza prin botezarea lor cu Duhul Sfant: "Partasi dumnezeirii Sale facandu-i fara pizmuire", spune rugaciunea dinaintea Sfintei impartasanii. El a fost trimis sa stea de-a dreapta, insa manat de Duhul Sfant, cu acea "dragoste fara odihna a lui Dumnezeu Savaot" (Isaia 9,6).

In aceasta ipostaza, in primul rand la El se refereau cuvintele spuse ucenicilor: "In dar ati luat, in dar sa dati" (Mt.10,8); "Cand veti implini tot ce v-am poruncit sa ziceti: slugi nevrednice suntem, ca n-am facut decat ceea ce se cadea sa facem" (Lc. 17,10); "Apasa asupra Mea sarcina de a propovadui si vai mie de nu voi binevesti" (lCor.9,16). Din bucuria Duhului Sfant, El iubea pe aproapele ca pe Sine insusi, dand in dar, ceea ce a primit in dar: "Voiesc ca acolo unde Eu sunt, sa fie si cei pe care Mi i-ai dat" (Ioan 17,24), deci ducandu-si Mireasa acolo unde se afla El. Ungerea insemna pentru El: "Nimeni nu aprinde Lumina si o pune sub obroc, ci in sfesnic si lumineaza tuturor celor din casa" (Mt.5,15), caci afara e "intunericul". El insusi era "sluga buna si fidela pusa peste putin" (Mt.25,21), adica peste cele mici, neinsemnate: "Ca si Moise a fost credincios in toata casa lui Dumnezeu" (Evrei 3,5-6), implinind binecuvantarea data lui Iacob: "Te voi binecuvanta si nu te voi lasa, pana nu voi implini tot ce ti-am fagaduit" (Facere 28,15).

Pentru pierderea acestei inimi dumnezeiesti i-a scos Dumnezeu pe oameni din paradis, ca sa-i cheme in Hristos la restaurarea ei prin eliberarea de "spinii si palamida" patimilor: "De nu va veti intoarce si va veti face ca pruncii, nu veti intra in Imparatia lui Dumnezeu" (Mt.18,3), ceea ce insemna de fapt ajutorul lui Dumnezeu prin El ca sa se intoarca, asa cum reiese din genericul drumului catre Inviere la inceputul Postului Mare: "Ajutor si acoperitor s-a facut mie spre mantuire, acesta este Dumnezeul meu si-L voi preamari pe El". Iar binefacerea dumnezeiasca de restaurare a inimii, ca cea a recunostintei pruncilor, este exprimata in chemarea: "Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihnii" (Mt.11,28). "Fiul este icoana Tatalui, chip al ipostasului Sau" si in acest sens in Fiul se descopera inima Tatalui ca o slava a Sa: "Cuvantul s-a facut trup si s-a salasluit intre noi; si am vazut slava Lui, slava ca a Unuia - Nascut din Tatal, plin de har si de adevar: Si din plinatatea Lui toti am luat har peste har" (Ioan 1,14-16). Fiul are acea inima a pruncilor, "a caror ingeri vad pururi Fata Tatalui" si care ca o Lumina este o continua si puternica chemare la intoarcere, de altfel ca singura cale a odihnei lui Dumnezeu.

Daca sminteala de la inceput a putut avea loc prin folosirea perfida a chipului lui Dumnezeu impotriva Cuvantului, astfel la Duminica intaia din Postul Mare, numita a dreptei credinte, sau a "Ortodoxiei", aratarea chipului in Hristos este temelia Cuvantului. Comentand versetele: "Sa nu caute nimeni numai ale sale, ci fiecare si pe ale altuia; acelasi gand sa fie in voi, care era si in Hristos Iisus, Care, Dumnezeu fiind dupa chip, n-a socotit o stirbire a fi El intocmai ca Dumnezeu, ci s-a desertat pe Sine luand chip de rob, facandu-se asemenea oamenilor" (Fil.2,4-7), Sfantul Ioan Hrisostom arata impotriva lui Arie, ca aici este vorba, intr-adevar, de o "condescendenta" in ceea ce priveste slava divina de care Hristos ca Dumnezeu atotputernic s-a desertat, dar nu si de chipul lui Dumnezeu, caci acest chip de-abia acum se vede in realitatea Lui, ("S-a aratat in trup, s-a indreptat in Duhul"-1Tim3,16, care de acum calauzeste: Isaia 57,16; 18; Ps.142,10), asa cum il impartasea Cuvantul 30). Dumnezeu S-a desertat de "slava" ca sa-si arate "chipul". Atunci "Cuvantul era viata" (Ioan 1,4) ca stare permanenta de a fi "viu" si "viata era Lumina oamenilor". Dar prin aratarea chipului, Lumina este aceea care duce la vadirea chipului, pana cand jertfa chipului va sfinti Cuvantul, invatatura Sa, asa cum se arata in imaginea lui Hristos ca Pantocrator, in care se vad Trupul Sau si Evanghelia Cuvantului Sau sfintit ca "adevar", intelegandu-se, de fapt, ca fara Trupul Sau, Cuvantul ar ramane numai Cuvant, nu si "adevar". Riscul doctrinei lui Arie era stricarea masurii de indreptare a oamenilor in Hristos, careia i se va opune doctrina patristica a indumnezeirii, indeosebi prin Sfantul Atanasie cel Mare si Sfintii Parinti Capadocieni.

Dar aratarea "Chipului" care sfinteste "Cuvantul" a avut loc prin Botezul ca ungere cu Duhul Sfant si ascultarea Sa ca om potrivit chipului, pana la forma ei suprema, adica moartea pe cruce (Filip.2,8), din care crestinii au luat forma botezului in Hristos pentru darul Duhului Sfant (Rom. 6,4). Asemanarea cu oamenii vadeste in El prin Botez si Duhul Sfant, adancul dumnezeiesc, ca o "prapastie" fata de lumea care uraste Duhul Sfant si ascultarea de Dumnezeu, neavand nici "infierea", nici "slava" (Rom.3,23). In Hristos, chipul lui Dumnezeu nu putea ramane fara "iubirea de aproapele ca de sine insusi" din "iubirea de Dumnezeu din toata inima". Inca inainte de a-si chema "Mireasa", chipul Sau a fost pus la incercarea de a pierde darul Duhului Sfant prin ispitire. Invocand ascultarea de Cuvant, Mantuitorul a biruit ispita, pastrand Duhul Sfant. El va fagadui cununa vietii tuturor celor ce vor fi biruitori in ispite (Apoc.2,7-10), dar, mai inainte urma sa aiba loc asemanarea cu chipul Sau prin chemarea lor la lepadarea de sine si "adancire" in cele dumnezeiesti (Ps.35,6). Ca numai putini au dat urmare acestei chemari, o arata cele spuse despre Natanael: "Iata cu adevarat israelitean, in care nu este viclesug!" (Ioan 1,47). Numai cei chemati mai intai de Sfantul Ioan Botezatorul la botezul pocaintei, au putut fi chemati si de catre Mantuitorul.

Urmarea lui Hristos este posibila numai prin lepadarea de sine. De aceea va spune Sfantul Pavel ca "pe cele slabe din lume le-a ales Dumnezeu, ca sa rusineze pe cele tari" (1 Cor. 1,27), intrucat "cele slabe" au dainuire in Hristos, au o "tarie", care se deosebeste radical de violenta trecatoare prin care oamenii din lume se considera "tari". Deosebirea este ca cea dintre "bunatate" si "moarte". Rautatea, violenta, viclenia sunt contrare Luminii dumnezeiesti: "Prietenia lumii este dusmanie fata de Dumnezeu" (Iacob 4,4); "Ceea ce la oameni este inaltat, uraciune este inaintea lui Dumnezeu" (Lc. 16,15). Numai credinta in Dumnezeu poate fi calea ascultarii de Dumnezeu: "Am crezut de aceea am si grait, iar eu m-am smerit foarte. De aceea, am zis intru uimirea mea: tot omul este mincinos" (Ps.115,1-2).

In Hristos ascultarea inseamna "sedere de-a dreapta" (Ps.l09,1) in "Lumina" dumnezeiasca, ceea ce duce la desavarsirea dumnezeiasca a Tatalui, care ,face sa rasara soarele peste buni si rai; face sa ploua peste drepti si peste nedrepti" (Mt.5,45). De aceea, fiind chip al Tatalui, El "n-a fost trimis sa judece lumea, ci ca lumea sa se mantuiasca prin El" (Ioan 3,17), prin dragostea Lui jertfelnica, desigur la chemarea si prin ascultarea de El (MU 7,5), cum a spus Tatal Sau pe Tabor. Trimiterea Fiului este semnul unei atat de mari iubiri a lui Dumnezeu fata de lume, chiar daca lumea ii este vrajmasa, deoarece desavarsirea Sa inseamna si iubirea de vrajmasi (Mt.5,45). In acelasi sens, El nu va ingadui slugilor sa smulga neghina din grau (Mt. 13,29) si va arata ca mai rea decat vrajmasia sincera este "viclenia" care-l deosebeste pe "sarpe" (Ioan 17,15) de "lup" (Mt.10,16). Deci, ascultarea, "sederea de-a dreapta", la care L-a trimis Tatal, cuprinde in ea acea dragoste, care "toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda" (1 Cor. 13,7). Sfintii ucenici vor spune ca "Lupta noastra e nu cu trup si sange, ci cu puterile intunericului ce stapanesc prin vazduhuri" (Ef.6,12), si vor indemna: "Luati toate armele lui Dumnezeul" (Ef.6,13). Daca Mantuitorul a spus: "Pe cel ce vine la Mine nu-l voi da afara!" (Ioan 6,37), astfel si Iuda Iscarioteanul venise, dar el nu avea doar rautate sincera, care prin marturisire se putea vindeca, ci "viclenie", care niciodata nu "va paste cu mielul" (Isaia 11,6). Ca o "slava" a Tatalui, Hristos este "plin de har si de adevar" (Ioan 1,14) ca si pruncii, ca si Tatal: "Dumnezeu este Lumina si nici un intuneric nu este in El" (1Ioan 1,5) iar in Hristos, "Lumina Sa lumineaza in intuneric si intunericul n-a cuprins-o" (Ioan 1,5).

Cei ce urmau Lui cu credinta se puteau ruga, ca si Biserica: "Apara, mantuieste, miluieste si ne pazeste pe noi Dumnezeule cu harul Tau", si astfel Mantuitorul a putut spune: "Pe cei ce Mi i-ai dat, i-am pazit si nici unul din ei n-a pierit, decat numai fiul pierzarii" (Ioan 17,12), al varsarii de sange prin viclenie, care nu s-a indreptat, si orice chemare la intoarcere ramanea "neauzita", deoarece "intunericul nu vine la Lumina, ca sa nu i se vadeasca cugetul" (Ioan 3,19-20) si faptele rele: "De se va rusina cineva de Mine si de cuvintele Mele in acest neam prea desfranat si pacatos se va rusina si Fiul Omului, cand va veni intru slava Sa cu sfintii ingeri" (Marcu 8,38); "Nimeni nu poate sluji la doi domni..." (Mt.6,24); "Ia seama ca Lumina care e in tine sa nu ajunga intuneric" (Lc. 11,35); "Daca Lumina care e in tine ajunge intuneric, cu cat mai mare va fi intunericul?" (Mt.6,23), "Nici de-ar invia cineva din morti nu vor crede!" (Lc.16,31). Aceste chemari au fost atat de patrunzatoare, incat cei ce nu le-au ascultat, acest lucru nu insemna o predestinatie, ci "vina" fata de Duhul Sfant: "Cand va veni Acela va vadi lumea de pacat ca oamenii nu cred in Minei" (Ioan 16,9), deoarece in Hristos era "plinatatea de har si de adevar" (Ioan 1,14) a lui Dumnezeu.

Avand in vedere aceasta Lumina dumnezeiasca din smerenia ascultarii lui Hristos, in care "a mutat" si Biserica, Sfantul Apostol Pavel va spune ca: "Ne-am facut priveliste lumii si ingerilor si oamenilor" (ICor.4,9), caci aceasta ascultare este calea slavitei Invieri. Iar "daca Hristos n-a inviat" (1 Cor. 15,17), am fi "mai de plans decat toti oamenii" (1 Cor. 15,19), care macar nu s-au lepadat de sine, au mancat si au baut fara nici o nadejde de mantuire (1 Cor. 15, 32). Daca Biserica este chemata nu sa aleaga neghina din grau, ci sa lumineze cu Hristos in intuneric, astfel Mantuitorul mai arata ca in navodul Imparatiei lui Dumnezeu intra "pesti buni si pesti rai", dar alegerea e lasata pentru sfarsitul veacurilor (Mt. 13,48). Asa a inceput Mantuitorul calea Sa cu ucenicii Sai sub auspiciile rugaciunii acelui rege, care neintelegand cum a putut gresi cu atata cruzime, spunea: "Ca sa te indreptatesti intru cuvintele Tale si sa biruiesti cand vei judeca Tu" (Ps.50,5), dar cu atat mai mult a cerut: "Inima curata zideste intru mine si duh drept innoieste intru cele dinauntru ale mele" (Ps.50,11), lucrare care va insemna: "Scoate din temnita sufletul meu, ca sa se marturiseasca Numelui Tau" (Ps. 140,7).

Spre deosebire de ceilalti profeti, noutatea in predica Sfantului Ioan Botezatorul este "calea Domnului" pe care el a fost trimis s-o pregateasca si pe care el n-o socotea diferita de calea Legii, vestind doar judecata apropiata, iar nu innoirea vietii, sau "nasterea din duh" (Ioan 3,3). Noua era si asemanarea dintre "calea Domnului" si "pustie" ca "loc neted", fara "var ale deznadejdii, si fara "dealuri" ca simbol al stapanirilor omenesti (Lc.3,4-5). Ea nu putea fi nicidecum asemanata cu "Ierusalimul" unde erau "dealurile" si "muntii" stapanirilor omenesti, ca "uraciunea pustiirii la locul cel prea inalt" (Mt.24,15). "Calea Domnului" era calea Duhului Sfant, a iubirii de aproapele prin iubirea de Dumnezeu. Omul a fost zidit sa stapaneasca peste toate cele zidite pe pamant (Facere 1, 26), dar nu peste aproapele sau. Necomuniunea cu Dumnezeu este numita in Sfanta Scriptura "pacat", deoarece are urmari negative asupra vietii pe pamant, si strica chipul lui Dumnezeu, (IPetru 2,11) pe cand "ascultarea" de Dumnezeu ca singura cale a "plinatatii", este semn al Imparatiei Sale. De aceea, dupa "chemarea" ucenicilor si inainte de "desavarsirea" (Evrei 11,40) lor, Mantuitorul ii "indrepteaza" pe calea Imparatiei lui Dumnezeu (Rom.8,30), care consta in "scrierea in inimi" sau "sfintirea" celor doua porunci: "Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din tot sufletul tau, din tot cugetul tau si din toata puterea ta, si pe aproapele tau ca pe tine insuti" (Mt.22,37,39), porunci care in paradis erau o stare permanenta ca stalpi ai Imparatiei lui Dumnezeu "gatita de la facerea lumii" (Mt.25,34).

Mantuitorul, Fiul lui Dumnezeu intrupat, era El insusi "grauntele de mustar al Imparatiei lui Dumnezeu" (Mt. 13,31), in care cele doua porunci, voia lui Dumnezeu, era scrisa in inima Sa, (Ps.39,11), iar roadele ei in Duhul Sfant urmau s-o vadeasca prin jertfa in moarte drept "adevar" al mantuirii. De aceea, Mantuitorul cheama pe ucenici sa-I urmeze Lui, pentru ca El merge inainte, "scriind voia lui Dumnezeu in inimile lor" (Ioan 12,26). Moise spusese catre Domnul: "De nu mergi Tu insuti cu noi, atunci sa nu ne scoti de aici..." (Iesire 33,15). Iata, ca acum Mantuitorul merge inainte si cheama la urmarea Sa, dar numai o "ramasita", o "turma mica" (Lc. 12,32) L-a urmat, caci calea pe care El mergea inainte era cea a smereniei, a saraciei, a ascultarii, a iertarii, a luarii crucii si a iubirii de dusmani, si pentru aceasta "cale" a Imparatiei lui Dumnezeu numai putini nu aveau inima ocupata cu lucruri lumesti. Aceasta "cale" este o "plinire" (Mt.5,17) in adancime si a Legii Vechi: "Ramasita care va fi, va prinde radacini in jos si va aduce roade in sus" (Isaia 37,31). De aceea, dupa Cincizecime, cu desavarsirea lor in Hristos, ucenicii, prin plinatatea bucuriei in Duhul Sfant si luarea crucii, aveau sa urmeze lui Hristos "la lucrul slujirii" (Ef.4,12), spre a deveni "pescari de oameni" (Lc.5,10).

Mantuitorul era purtatorul darurilor Duhului Sfant ca "Unsul Domnului", "Mesia", "Hristosul", avand podoaba Sa de Mire cu care a castigat Biserica, atunci cand a zis: "Nimeni nu vine la Mine de nu-l va atrage pe el Tatal Meu" (Ioan 6,44) si acest lucru, deoarece: "Eu am o marturie mai mare decat a lui Ioan: faptele pe care Mi le-a dat Tatal sa le fac" (Ioan 5,36). Ele se inscriu in acea lege duhovniceasca: "Cel ce va face si va invata, acela mare se va chema in Imparatia lui Dumnezeu" (Mt.5,19) si tocmai de aceea s-a profetit despre lucrarea Sa: "Dreptatea va merge inaintea Sa, si va gati calea pentru pasii Sai" (Ps.84,14). "Pasii Sai" erau invatatura Sa, despre care profetii spuneau ca "toate ostroavele o asteapta" (Isaia 42,2-5).

De aceea, indata dupa chemarea Apostolilor, Sfintele Evanghelii il arata pe Mantuitorul ca "Iisus", ca Cel care "izbaveste", care invata, care aduce Lumina, calauzind la "botezul cu Duhul Sfant", catre "Lumina lina a sfintei slave a Tatalui ceresc", a Tatalui din cer, unde nu este nici rautatea si nici moartea, catre "Lumina Sa cea minunata" (1 Petru 2,9), pe care vremelnicia n-o poate atinge: "Vremea-ncearca in zadar, / Din goluri a se naste", spune poetul. Pentru cei luminati de Mantuitorul, ingerii vor aduna la sfarsitul lumii rugul vremii ca un covor. Cu deosebita pregnanta redau picturile exterioare ale manastirilor din Moldova "Lumina" din starea primordiala pe un fond complet alb al scenelor creatiei, in puternic contrast cu restul scenelor colorate, ca si cum acel alb ar "sparge" zidul in acel loc. Intuirea in acest fel a acestei lumini" aduce aminte de faptul, ca Dumnezeu va ridica din firea omului povara vremii si se va ingriji de pumnul de lut din om, ridicandu-l din pulberea pamantului. Pentru ca, in Mantuitorul, Dumnezeu isi arata puterea de a intoarce sufletele la starea lor de la inceput, in care intunericul si moartea nu-si aveau locul: Invierea Sa este biruinta asupra mortii care a cuprins ca o "mare" tot neamul omenesc, iar viata oamenilor se intoarce la Dumnezeu prin adancul Iordanului ca apa a botezului, asa cum arata cantarile liturgice inca de la Botezul Domnului: "Marea a vazut si fugit si Iordanul s-a intors inapoi" (Ps. 113,3).

Daca in Evanghelia dupa Matei, chemarea Apostolilor este urmata de invatatura despre lepadarea de grijile pentru hrana si imbracaminte, care trebuie precedate de "cautarea mai intai a imparatiei lui Dumnezeu si a dreptatii Lui" (Mt.6,33), iar in Evanghelia de la Luca chemarea este urmata de invatatura despre "iubirea de dusmani" (Lc.6,35) ca asemanare cu Dumnezeu prin desavarsirea Sa, astfel chemarea dupa Evanghelia de la Ioan arata in centrul ei persoana Mantuitorului ca si chip si asemanare a lui Dumnezeu, dupa cum era intaiul Adam la inceput (1 Cor. 15,45).

Ca si la Nasterea Mantuitorului, Evanghelia "aratarii" Sale in Duminica Ortodoxiei este precedata de pericopa Apostolului din Epistola catre Evrei cap. 11, unde este vorba de credinta celor din Vechiul Testament incepand cu Avraam, si care alcatuieste o lume a lui Dumnezeu marturisita de insusi Mantuitorul: "Fericiti sunt ochii vostri ca vad si urechile voastre ca aud. Caci adevarul graiesc voua, ca multi prooroci si drepti au dorit sa vada cele ce priviti voi si n-au vazut, si sa auda cele ce auziti voi, si n-au auzit" (Mt. 13,16-17). Este vorba de lumea lui Dumnezeu care nu pierde adancul Duhului Sfant, dar care in Hristos se arata, pentru a se semana din nou in lumea de dupa pacatul stramosesc ca "samanta buna" (Mt. 13,24). Dupa cum in Vechiul Testament lumea nu era vrednica de adancul dumnezeiesc al celor drepti, mai ales "la plinirea vremii" (Gal.4,4), cand "lucratorii viei" nu au venit la "Cina cea mare" (Lc. 14,16-24), tot astfel, in Hristos adancul dumnezeiesc al Duhului Sfant deschide cerul: "Veti vedea pe ingerii lui Dumnezeu suindu-se si pogorandu-se peste Fiul Omului" (Ioan 1,51). Cerul s-a deschis si la Buna Vestire pentru Sfanta Fecioara Maria, care de aceea a marturisit: "Mareste sufletul meu pe Domnul... ca a cautat spre smerenia roabei Sale" (Lc. 1,46-48).

Prezenta Duhului Sfant in firea umana a Mantuitorului inseamna "dreptate, pace si bucurie" (Rom. 14,17) in inima Sa, asa cum nu a mai fost in nici un om de la inceputul zidirii, iar in viata Sa inseamna smerenia si slujirea in "ascultare pana la moarte pe cruce" (Fil.2,8). De aceea, Mantuitorul este "Mesia", "Hristos" "Unsul Domnului", "mladita din radacina lui Iesei" (Isaia 11,1): "A binevoit Dumnezeu sa se salasluiasca in El toata plinatatea" (Col. 1,19); "In El locuieste dupa trup toata plinatatea dumnezeirii" (Col.2,9). Ori de cate ori vorbea despre credinta, Mantuitorul pomenea mai intai numele Sau de "Hristos" si apoi pe cel de "Iisus": "De se va rusina cineva de Mine si de cuvintele Mele..." (Marcu 8,38); "Cel ce isi va pierde sufletul pentru Mine si pentru Evanghelie, acela il va castiga" (Marcu 8,35), si aceasta, deoarece Mantuitorul mergea inainte cu darurile Duhului Sfant, concretizate in "roadele Duhului" (Gal.5,22-24) si ca marturie a Sa mai mare decat a lui Ioan Botezatorul (Ioan 5,36). Adesea El spunea iudeilor necredinciosi: "De nu credeti in cuvintele Mele, credeti in lucrarile pe care le fac" (Ioan 10,37-38).

Toate cuvintele Mantuitorului din Evanghelie se refera la viata Sa, astfel ca El este zugravit ca "Pantocrator" in partea cea mai de sus a locasului crestin ortodox de inchinare, pentru a se vedea ca Sfanta Evanghelie pe care o tine cu mana stanga in dreptul inimii Sale, este binecuvantata cu mana dreapta si sfintita ca "adevar" prin Jertfa Trupului Sau, ca dovada a temeliei liturgice a Sfintelor Scripturi si a caracterului lor liturgic. Aceasta imagine a Mantuitorului ca "Pantocrator", in sens nu de "Atotstapanitor", ci "Atottiitor", arata trecerea pascala a Bisericii in Hristos, ca in lumea lui Dumnezeu, asa cum o arata Sfintele Icoane ce se cinstesc la Duminica Ortodoxiei. Caci El nu a venit ca "stapanitor", ci ca "slujitor" (Mt.20,28) prin lucrarea harului care merge pana la Jertfa (Ps.84,12), si numai astfel isi ia "stapanirea", prin plinatatea celor ce urmeaza Lui (Ps. 109, 2-3). De aceea, pentru cei chemati, El este ca un Mire: "Cum se insoteste flacaul cu fecioara, asa se insoteste Domnul Dumnezeul Tau cu Tine" (Isaia 62,5); "Imparatia cerurilor este asemenea omului imparat care a facut nunta fiului Sau" (Mt.22,2).

Lucrarea harului inseamna pentru El "cantare din fluier", spre deosebire de "cantarea de jale" (Mt. 11,17), de la chemarea la pocainta a Sfantului Ioan Botezatorul sub auspiciile osandirii celor de sub Lege. Daca El a fost "uns cu untdelemnul bucuriei mai mult decat partasii Sai" (Ps.44,9), astfel lucrarea Sa nu este alta, decat calauzirea lor ca, fratii Sai" (Evrei 2,11-12) catre "botezul cu Duhul Sfant" (Rom.8,29-30). Ca si Maica Domnului, ei aveau vrednicia chemarii, ca "cei nevinovati cu mainile si curati cu inima, care nu si-au luat in desert sufletul lor" (Ps.23,4); ca "cei cu inima curata si buna, care aduc roade prin rabdare" (Lc.8,15). Ca aceasta chemare nu era o "predestinatie", ci o "vrednicie" din ascultare sub Lege, o arata vedenia din cartea "Pastorul lui "Herma", in care pietrele care se rostogoleau pana la malul apei, simbolizand botezul, doreau sa intre dar nu puteau, semnificand pe cei care veneau la Hristos, ca si tanarul bogat, nu cu jertfa lepadarii de sine pentru desavarsirea in daruire de sine, ci erau "slujitori la doi domni" (Mt.6,24), fiind "legati cu pofte si desfatari trupesti", asa cum ii arata parabola cu "Cei chemati la Cina cea Mare" (Le. 14,16-24), si parabola "Semanatorului" (Mt. 13,3-9).

Tocmai aceasta "dezlegare din legaturi" (Ps.l40,7;Ioan 8,32), era lucrarea Mantuitorului de "vindecare", caci Legea Veche dadea doar iertarea prin pocainta, dar nu si dezlegarea de patimi. Legea inabusea pacatul stramosesc, dar nu il inlatura sau vindeca. De aceea, genericul lucrarii Mantuitorului putea fi profetia: "Ramasita care va fi va prinde radacini in jos si va aduce roade in sus" (Isaia 37,31). Ea este implinirea altor mari fagaduinte: "Ca la Domnul este mila si multa mantuire la El si El va izbavi pe Israil de toate faradelegile lui" (Ps. 129,7-8). Realizarea acestei "izbaviri" o arata cuvintele profetiei: "Cum nu se intoarce ploaia ce cade pe pamant pana nu aduce rod, asa nu se va intoarce cuvantul Meu gol la Mine" (Isaia 55,10-11). Toate cuvintele Evangheliei se refera la Hristos ca Inaintemergator al Bisericii, pe care El le adreseaza in intregime Bisericii Sale, deoarece ca un Mire, "a iubit-o si s-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinteasca, curatind-o cu baia apei prin cuvant" (Ef.5,25-26). In acest sens, Mantuitorul, Cuvantul lui Dumnezeu intrupat, nu se intoarce la Tatal pana nu va spune: "Lucrul pe care Mi l-ai dat sa-l fac, l-am facut" (Ioan 17,4).

Ucenicii urmau sa se faca partasi la "adevarul" vietii Sale inainte de a-L cunoaste (Ioan 8,32). El nu este "legat" asa cum voia lumea sa-L prinda. El a "biruit lumea" (Ioan 16,33), deoarece viata Sa nu poate fi tinuta de moarte, ci rupe legaturile ei (F.Ap.2,24) si tocmai de aceea dezleaga din legaturi pe cei care "cunosc" acest adevar prin partasie la El, intrucat Hristos s-a vadit "Usa" mantuirii, prin care cine intra, iese la "pasunea" (Ioan 10,9) darurilor Duhului Sfant. Este aici nu numai o dezlegare din "legaturi", ci si o bucurie a roadelor Duhului ca o "slava" (Evrei 2,10) a urmarii lui Hristos 33), care nu avea doar "neputinta" de a face raul, ci puterea faptelor bune ca "pomul bun", ca "samanta buna". Asa a fost omul zidit, si in paradis n-a cerut niciodata sa mearga la cer, ca dupa sminteala de la pacatul stramosesc, asa cum s-a manifestat la Turnul Babel, pe acelasi loc al paradisului, ci el se pogora la "Pomul Vietii". Acolo insa, ca "samanta buna" pentru roade, omul se "pogora", se adancea pana acolo, incat sa descopere adancimile vesnice ale "Pomului Vietii" (Lc. 10, 30), care, fata de forma impunatoare a "pomului cunostintei" era neinsemnat la infatisare. Nimeni nu poate omori faptele trupului daca nu are nasterea din duh, ca o adevarata Inviere in Hristos: "Cati L-au primit le-a dat lor putere sa se faca fii ai lui Dumnezeu, care nu din ispita, din pofta trupeasca sau barbateasca, ci de la Dumnezeu s-au nascut" (Ioan 1,12-13).

c) Lumina Sfintei Evanghelii. Duminica a doua din Postul Mare a Sfantului Grigorie Palama.

Calea nasterii din duh pentru omorarea patimilor trupului este puterea lui Dumnezeu in Hristos, deoarece fara aceasta nastere nu pot fi omorate faptele trupului: "Nu poate pomul rau sa faca roade bune" (Mt.7,18); "Nu se culeg struguri din spini" (Mt.7,16); "Umblati dupa duh si nu veti mai implini faptele trupului" (Gal.5,16); "Daca veti trai dupa trup veti muri; dar daca cu duhul veti omori faptele trupului veti fi vii" (Rom. 8,13). Dar pentru aceasta schimbare, conversie, nu se cere ca la antici nimicirea trupului pentru eliberarea sufletului, cand de fapt nici sufletul nu e bun, daca trupul e plin de patimi, caci curatirea trupului incepe cu cea a sufletului: "Daca ochiul tau va fi curat, tot trupul tau va fi luminat, ca si cum te-ar lumina o faclie cu stralucirea ei" (Lc. 11,36). Deci, este nevoie de osteneala urmarii lui Hristos, de cautat Lumina Lui, care "a venit (numai) pentru ca lumea sa se mantuiasca prin El" (Ioan 3,17). Ca "Emanuil", "Dumnezeu cu noi", Mantuitorul nu-si apartine Lui, ci Bisericii ca Mirele ei. Lucrarea de "conversie" a celor trupesti prin nasterea din duh o incepe Hristos, ca sa implineasca cererea staruitoare a acelui rege din Israel, exprimata in Ps.50, care nu stia din ce cauza comite raul, dar stia ce nevoie are: "Inima curata zideste intru mine, Dumnezeule, si duh drept innoieste intru cele dinlauntru ale mele" (Ps.50,11). Indemnul de la inceputul acestui drum este lepadarea de grijile vietii, pana se va arata harul acelei "comori ascunse in tarina, pe care cand cineva o afla (dar i se va da, de o va cauta) mai intai o ascunde; apoi de bucurie merge si vinde toate cate are si cumpara tarina aceea" (Mt. 13,44). Tot astfel, indemnul la "iubirea de vrajmasi" este calea de a cunoaste, ca cel mai mare vrajmas al omului este boldul mortii din om, si este un indemn, de "luare a crucii" fata de ura sincera din lume, cand de fapt in fata "vicleniei" acesteia este nevoie cu mult mai mult, de rugaciune cu priveghere: "Privegheati si va rugati, caci de-ar sti stapanul casei la care ceas din noapte vine furul, ar priveghea si n-ar lasa sa-i sparga casa" (Mt. 12,43).

Sub aceste auspicii Mantuitorul isi anunta lucrarea de "indreptare" dupa exemplul de credinta profunda a sutasului (Mt.8,5-13); apoi prin semnificatia potolirii furtunii pe mare (Mt.8,23-27) ca putere de potolire a vanturilor din minte si a valurilor din inima (Ef.4,14), care sunt tulburarile provocate de ganduri. Cand s-a iscat furtuna "El dormea", ca sa arate ca e nevoie de cerere la necazuri (Ps. 140,1), dar mai ales faptul, ca El are acea "casa a sufletului" pe care vanturile si valurile nu o pot atinge; El are acea "liniste mare" (Mt.8,26) ca "pacea lui Dumnezeu care covarseste toata mintea" (Fil.4,7). "Scularea" Sa este semn al Invierii ca putere de a certa vanturile si valurile in sufletul ucenicilor, care vor avea acea bucurie in plinatatea ei, pentru care "nu vor mai intreba nimic" (Ioan 16,23), deoarece covarseste toata mintea si pe care "nimeni nu o va putea lua de la ei" (Ioan 16,22), ca si o "casa a sufletului" lor nebantuita de "vanturi si valuri" si fagaduita lor de Hristos insusi: "Va voi lua la Mine, ca sa fiti si voi acolo unde Eu sunt" (Ioan 14,13). De aici se vede ca intruparea nu s-a transpus in litera Bibliei, ci in Sfinti ca Revelatie prin Jertfa, si din Sfinti in Biblie.

"Lumina" arata prin El, ca in lume este "intunericul" (Ioan 1,5) care cauta sa o cuprinda, dar ca lumea este "cuptorul" (Apoc.3,18) in care se lamureste "aurul"; ca in ea sunt "portile iadului" (Mt.16,18) ca putere de ademenire in gradul cel mai inalt, si apoi de amenintare, ca locul in care Mantuitorul a dus "lupta cea buna" (2Tim.4,7) pana la biruinta (Ioan 16,33). "Puterile intunericului din lume stapanesc prin vazduhuri" (Ef.6,12), pe cand prin Hristos "adevarul vine din pamant" (Ps.84,12), ca painea fiintei din bobul de grau ce rasare din pamant (ICor. 15,36-42). Puterile intunericului ademenesc pe calea larga a pieirii, dar prigonesc pe cei de pe calea stramta, care insa sunt plini de darurile Luminii pururea fiitoare. Astfel, la incheierea lucrarii Sale Mantuitorul spunea: "Iata, vine stapanitorul lumii acesteia, si de la Mine nu are de luat nimic" (Ioan 14,30). Mantuitorul arata ca viata in lume este, nu loc de distractie, ci de lupta, caci este de preferat calea suferintei, iar nu fuga de ea ca scapare de suferinta si ca pierdere a sufletului (Mt. 16,25). Urmarea lui Hristos inseamna rabdarea pana la biruinta pentru cununa vietii. Stapanitorul lumii, care nu poate sa nu vina asupra lui, deoarece viclenia ca "arma lui cea mai puternica s-a sfaramat" (Lc. 11,22), astfel ca de la el nu are de luat nimic (Ioan 14,30), El avand, insa, toate darurile Duhului Sfant, ca un "vitel ingrasat" (Lc. 15,23) inainte de taiere. El are toate darurile Duhului nu numai ca aratare a Numelui lui Dumnezeu, ci si ca semanare a acestora in cei care au urmat Lui: "Unde Eu sunt, acolo va fi si sluga Mea" (Ioan 10,25). Viata Sa a fost o lupta, ca "lupta cea buna" (2Tim.4,7) pana la biruinta prin sederea de-a dreapta (Ps. 109,1), la care Mantuitorul i-a facut partasi pe ucenicii Sai, carora mai inainte de Patimile Sale sfintitoare le-a spus: "Voi ati fost dintru inceput cu Mine in incercarile Mele" (Lc.22,28).

Ei vor merge pe "vanturi si valuri" in istoria Bisericii ca si Mantuitorul, al carui semn pe corabie prin "atipire" era acela ca: "Vantu-l bate nu-l razbate!", asa cum au fost profetiile: Asteptand, am asteptat pe Domnul cel ce Ma izbaveste de imputinare de cuget si care erau o "marturie mai mare decat a lui Ioan" (Ioan 5,36), fiind vorba de aratarea nu numai a Sa ca Mesia, ci si a chipului Tatalui Insusi (Ioan 17,6). Acest lucru l-a ajutat pe Sfantul Ioan sa ramana intre cei fericiti" (Lc.7,23), care nu se smintesc de Mantuitorul si de Lumina Sa. Daca nu-i aratase crucea, asa cum vorbise cu Nicodim (Ioan 3,14), caci pe aceasta ar fi inteles-o Sfantul Ioan si mai putin, astfel, el era, doar, "sluga care nu stie ce face Stapanul" (Ioan 15,15).

Intr-adevar, Acestuia "I se cadea, sa creasca" (Ioan 3,30), insa "in adancime", ca o epifanie a adancului pana la descoperirea "Pomului Vietii", (asupra caruia se arunca "pomul cunostintei" si-l omoara), asa cum fusese si porunca de "crestere" prin pogorare in starea paradisiaca. "Lumina" este numai pentru inimi, de aceea harul este paine" de intarire nu piatra a Legii; "peste" al luminarii, nu sarpe al smintelii prin cunostinte (ICor.8,1). Proportia aratata in Evanghelie prin episodul inmultirii painilor este acela de "cinci paini" pentru intarirea inimii si "doi pesti" pentru luminarea mintii (Mt.14,13-21). Asa este reflectat, de fapt, raportul dintre Trupul euharistic al Domnului si Biblie in icoana Pantocratorului.

Numai celor cu inima curata si buna li s-au aratat tainele Imparatiei lui Dumnezeu (Mt. 13,11), oricata dibacie si agerime de minte ar fi putut avea cei cu inima invartosata, din cauzele si urmarile ei: "Ai ascuns acestea celor priceputi cu mintea si le-ai descoperit pruncilor" (Mt. 11,25). Astfel, inimile care nu se deschid, iubesc intunericul si de aceea urasc Lumina, calea de mijloc fiind exclusa: "Cine nu e cu Mine e impotriva Mea!" (Mt. 12,30). Dar Lumina lumineaza si nu osandeste, chiar atunci cand marturiseste "adevarul" si mustra ca "sarea", care este simbol al puterii Duhului Sfant de indreptare. Cine L-ar intelege pe Mantuitorul ca osanditorul cuiva, isi va lua singur pedeapsa de a ramane in "intuneric", si mai ales de ducere la ratacire a multora: "Daca cineva propovaduieste o alta Evanghelie, anatema sa fie!" (Gal.1,8-9). Sfantul Apostol Pavel, a cunoscut "desavarsirea" lui Dumnezeu in Hristos. In El Dumnezeu face sa rasara Lumina Sa peste buni si rai, dar arata "calea" prin insasi experienta vietii Sale ca "adevar", lucru care il va face pe Sfantul Apostol Pavel sa exclame: "Nimic nu putem impotriva adevarului, ci pentru adevar" (2Cor.13,8).

Episodul Sfintei Evanghelii, care releveaza aceasta deosebire dintre Hristos si lume, ca o contradictie unilaterala din partea lumii, dar mai curand ca o separare de lume, separare a Luminii de intuneric (Maleahi 3,18), este pericopa tamaduirii slabanogului din Capernaum, in cea de-a doua Duminica a Postului Mare, dedicata Sfantului Grigorie Palama, ca teolog al Luminii line a Taborului si al puterii lui Dumnezeu de a aduce acea "liniste mare", isihasta, prin certarea vanturilor si valurilor. Aceasta pericopa este relevanta, deoarece ea arata inceputul impotrivirii fata de "Lumina". "Soarele dreptatii" (Maleahi 3,20), ca simbol al lui Hristos la prooroci, era darul lui Dumnezeu mai mult decat viata care se intretine cu paine, cu toate ca si aceasta se datora desavarsirii lui Dumnezeu, Care "face sa rasara soarele peste buni si rai, face sa ploua peste drepti si peste nedrepti" (Mt.5,45). Toate acestea le-a dat Dumnezeu, pana ce avea sa arate in Hristos, ca o Lumina a vietii, ca: "Nu numai cu paine va trai omul, ci si cu tot cuvantul ce iese din gura lui Dumnezeu" (Mt.4,4).

"Soarele dreptatii", insemna puterea ce o da Dumnezeu in Hristos, de caldura si Lumina pentru calea faptelor bune: "Dreptatea va merge inaintea Lui si va gati calea pentru pasii Sai" (Ps.84,14). Aceasta "dreptate" a lui Hristos ca roade ale Duhului Sfant, avea sa insemne implinirea proorociei, ca "Soarele dreptatii va veni cu tamaduiri in razele Sale (nu cu osandire) si veti iesi si veti zburda ca viteii de ingrasat" (Maleahi 3,20). Aceasta era fagaduinta lui Dumnezeu prin profeti catre cei credinciosi din poporul Sau, care vedeau cum cei rai aveau prosperitate, iar ei umblau tristi inaintea Domnului fara folos pamantesc (Maleahi 3,14-15; Ps.72,2-9; Ps.36,1-7). Lor le face Dumnezeu fagaduinta de mai sus si tot lor, datorita rugaciunilor lor ca ale unor "fii" (Mt.7,9-11), le datoreaza Biserica venirea lui Dumnezeu pe pamant in Hristos. Ei erau incurajati sa astepte Lumina lui Dumnezeu, si totusi: "Marturisiti fiind prin credinta, n-au primit fagaduintele, pentru ca Dumnezeu randuise pentru noi ceva mai bun, ca ei sa nu ia fara noi desavarsirea" (Evrei 11,39-40). Ei fac parte dintre cei despre care s-a spus, de asemenea: Adevarat va spun, ca multi prooroci si drepti au dorit sa vada cele ce priviti voi, si n-au vazut, si sa auda cele ce auziti voi, si n-au auzit" (Mt.13,17). incurajarea ce li se adresa era aceea: "Cel ce nadajduieste in Domnul, nu va fi rusinat" (Isaia 49,23); "Jertfiti jertfa dreptatii si nadajduiti in Domnul" (Ps.4,5): Atunci veti vedea deosebirea dintre cel drept si cel pacatos" (Maleahi 3,18).

Acest lucru se arata in minunea tamaduirii unui slabanog la Capernaum. Mantuitorul isi arata puterea de a dezlega din legaturile pacatelor, ale neputintei de a nu pacatui, ale amagirii, ale robiei, ale inchisorii: "Duhul Domnului, peste Mine, care M-a uns... sa dau robilor slobozire" (Isaia 61,1). "Daca Fiul omului va va face liberi, cu adevarat veti fi liberi" (Ioan 8,36); "Scoate din temnita sufletul meu, ca sa se marturiseasca Numelui Tau" (Ps. 141,7); "Sa patrunda inaintea Ta, suspinul celor ferecati" (Ps.78,11); "Sa nu se intoarca rusinat de la Tine cel umilit, saracul si sarmanul sa laude numele Tau" (Ps.73,22). Toate acestea justifica afirmatia Sfantului Apostol Pavel: "Toate fagaduintele facute de Dumnezeu prin prooroci sunt in Hristos da, si prin El, amin" (2Cor.1,20).

Usurarea dezlegarii din aceste legaturi a simtit-o si slabanogul din Capernaum inca inainte de a fi tamaduit de neputintele trupului: "Fericiti carora li s-au iertat faradelegile si carora li s-au acoperit pacatele" (Ps. 31, 1). In casa in care propovaduia Iisus, cei care il aduceau la El n-au putut intra pe usa din cauza multimilor, ci prin acoperis, ca un semn al adancirii in Hristos, pentru a intra in camara Luminii Sale, ca si leprosul Neeman, care a trebuit sa se smereasca in ascultarea de voia lui Dumnezeu si sa fie, astfel, dezlegat de neputinta. Bolnavul din Capernaum a fost coborat prin acoperis la Hristos si a iesit pe usa casei tamaduit, umbland si laudand pe Dumnezeu, cel care implinise inca o data lucrarea milei dumnezeiesti prin Hristos: "Veti iesi si veti zburda ca viteii de ingrasat", (Maleahi 3,20) si acest lucru, deoarece El a spus despre Sine: "Eu sunt Usa: prin Mine de va intra cineva, se va mantui; si va intra si va iesi si pasune va afla" (Ioan 10,9). Tamaduirea prin iertarea pacatelor a fost fagaduita inca din Vechiul Testament ca o slava a Numelui lui Dumnezeu: "Pre Cel ce curateste toate faradelegile tale, pre Cel ce vindeca toate bolile tale" (Ps. 102,3), pentru care psalmistul indemna la recunostinta fata de Dumnezeu: "Binecuvanteaza suflete al meu pe Domnul si nu uita toate rasplatirile Lui" (Ps. 102,2).

Sfanta Evanghelie spune ca Mantuitorul a daruit dezlegare si tamaduire bolnavului "vazand credinta" (Marcu 2,5) atat de mare a celor care l-au adus la El. Era o credinta "vie si lucratoare" (ITes.1,3); iubire de aproapele ca de sine insusi, iubire de aproapele ca de Hristos insusi ca iubire de Dumnezeu, aratata in conditii grele; iubire adevarata, care "toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda" (ICor.13,7). De cata vreme cei ce l-au adus la Mantuitorul sufereau ca nu pot face nimic si cu cata bucurie l-au adus la Mantuitorul cu nadejdea, ca El il poate vindeca. La aceasta credinta se gandea Mantuitorul, cand a aratat ca ea inseamna iubire de El insusi, care va fi rasplatita la judecata din urma cu darul partasiei la Lumina lina, pururea fiitoare, fara de moarte: "Veniti binecuvantatii Tatalui Meu, de mosteniti imparatia gatita voua de la facerea lumii ca... bolnav am fost si M-ati cercetat" (Mt.25,36); "intrucat ati facut aceasta unora dintre acesti frati ai Mei mai mici Mie mi-ati facut" (Mt.25,40).

Insa darul tamaduirii slabanogului din Capernaum mai arata o realitate: pe langa credinta vie si lucratoare, el arata pentru prima data si impotrivirea fata de mila lui Dumnezeu: "Carturarii cugetau in inimile lor: Acesta huleste, caci cine poate sa ierte pacatele decat numai Unul Dumnezeu?" (Marcu 2,6-7), pe cand, despre multimile credincioase se spune: "Toti erau uimiti si slaveau pe Dumnezeu zicand: Niciodata nu am vazut asemenea lucruri!" (Marcu 2,12). Sfanta Evanghelie nu spune ca cei ce se impotriveau Mantuitorului s-ar fi schimbat la vederea minunii si L-ar fi recunoscut ca trimis al lui Dumnezeu, care zisese: "Se vor rusina de Fiul Meu!" (Mt.21,37). Asa isi zicea stapanul viei cu privire la lucratorii rai la vederea faptelor bune ale lui Hristos. Fata de ei se implinea insa proorocia ca: "Se va astupa gura celor ce graiesc nedreptati"; (Ps.62,10) "Eu am o marturie mai mare decat a lui Ioan: faptele pe care mi le-a dat Tatal sa le fac" (Ioan 5,36), spunea Mantuitorul, celor ce se impotriveau faptelor milei dumnezeiesti, Mantuitorul mustrandu-i in Numele lui Dumnezeu cu "sarea sfanta a Cuvantului", iar nu cu vrajmasie: "Certa-ma-va dreptul cu mila si ma va mustra, iar untuldelemn al pacatosului, sa nu unga capul Meu" (Ps. 140,5). Mantuitorul insusi a invatat: "De-ti va gresi fratele tau mustra-l...de nu te va asculta, spune-l adunarii, si daca nici atunci nu te va asculta, sa-ti fie ca un pagan si vames" (Mt.18,15). Aceasta inseamna, a nu-l considera nici "vrajmas", dar nici "aproapele tau". Tocmai pentru aceste situatii, Mantuitorul avea sa invete, ca voia lui Dumnezeu si "calea" Sa este "luarea Crucii", rabdarea pentru impotrivirea care are loc fata de Lumina, caci fara cruce, Lumina nu se poate pastra, intrucat ea nu ar mai fi "desavarsirea Tatalui" (Mt.6,45).

Astfel, Mantuitorul a mustrat cetatile in care facuse cele mai multe minuni ale Sale, caci nu s-au pocait (Mt.11, 20), chiar si Capernaumul, "cetatea Sa": "Vai tie Horazine, vai tie Betsaido... iar tu Capernaume pana la cer te-ai suit, pana la iad te vei pogori, caci de s-ar fi facut in Sodoma minunile ce s-au facut in tine, ar fi ramas pana astazi. Zic voua, ca pamantului Sodomei ii va fi mai usor in ziua judecatii decat tie" (Mt. 11,23-24). Caci , faptele Sale" erau nu pentru a distra sau infricosa pe cineva, ci pentru pocainta ca asemanare cu El. Pocainta nu mai era un "moralism" ca in Vechiul Tesatament ci bucuria asemanarii cu Hristos si urmarea Lui. Mantuitorul arata ca cei mandri prin stiinta lor, dar fara inima, nu vad "calea" lui Dumnezeu, pe care o afla doar cei cu "inima curata si buna" in smerenia si rabdarea lor roditoare (Lc.8,15). Prin aceasta, insa, Mantuitorul face constatarea deosebirii dintre cei ce urmeaza Lui si cei ce nu cred in El: "Duhul Sfant va vadi lumea de pacat, ca oamenii nu cred in Mine" (Ioan 16,9); "Cel ce nu va crede, se va osandi" (Marcu 16,16) singur pe sine. Despre aceasta deosebire a vorbit, inspirata de Duhul Sfant, si Sfanta Fecioara Maria, ca dintre: "Cei puternici de pe scaune", pe de o parte, si "cei smeriti", pe de alta parte: "Pe cei flamanzi (dupa Dumnezeu) i-a umplut de bunatati, iar pe cei bogati (plini de ei insisi) i-a scos afara deserti", (Lc. 1,53). Aceasta deosebire apare in Sfanta Evanghelie sub diverse chipuri in limbajul intuitiv-simbolistic al Mantuitorului: grau - pleava, (Lc.3,17) miel - lup (Mt.10,16), calea stramta - calea-larga (Mt.7,13), tara departata - casa parinteasca (Lc.15,13;25), dospire - azima (ICor.5,8), care, mai mult decat o deosebire, arata "prapastia" dintre ele, mai mare decat departarea dintre cer si pamant (Lc. 16,26).

Carti Ortodoxe

Cuprins