Taina Jertfei


Taina Jertfei

Preacuvioase parinte staret, dragi studenti, pentru seara aceasta am anuntat ca voi vorbi despre taina Jertfei Mantuitorului.

In Simbolul credintei, indata dupa marturisirea credintei in Mantuitorul Iisus Hristos, in Fiul lui Dumnezeu care S-a intrupat, in Mantuitorul care S-a nascut ca om, urmeaza marturisirea de credinta despre jertfa Mantuitorului, despre rastignirea Lui: "S-a rastignit pentru noi in vremea lui Pontiu Pilat si a patimit si S-a ingropat". In aceste cuvinte se cuprinde marturisirea despre jertfa Mantuitorului, despre rastignirea Lui, despre patimirea Lui si despre moartea Lui pe Cruce, despre inmormantarea Lui. A fost inmormantat pentru ca a murit pe cruce: "S-a rastignit pentru noi in vremea lui Pontiu Pilat si a patimit", deci suferinta a fost o realitate. Se intelege, a murit si a fost inmormantat.

Sunt trei elemente pe care le avem in vedere: rastignirea ca fapt, patimirea ca realitate si moartea Mantuitorului nostru Iisus Hristos, toate intamplandu-se pentru noi.

Domnul Hristos Insusi a spus de mai multe ori despre patimirile Sale din Ierusalim. In Sfanta Evanghelie de la Ioan avem cuvantul ca "atat de mult a iubit Dumnezeu lumea incat pe Unul Nascut Fiul Sau L-a dat ca oricine care crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica" (Ioan 3, 16). In planul de mantuire era cuprinsa si jertfa, si rastignirea, si patimirea Domnului Hristos. Candva Domnul Hristos, ca om, ca om unit cu Dumnezeu dar in firea omeneasca, Si-a manifestat intr-un fel ezitarea in fata mortii, in fata rastignirii. Si a zis ca oare s-ar putea sa treaca, sa nu ajunga la patimire, si dupa aceea tot El a zis ca "doar pentru ceasul acesta am venit". Iar in gradina Ghetsimani L-a rugat pe Tatal, daca este cu putinta, sa treaca de la El paharul acesta, dar "nu voia Mea - zicea - ci voia Ta sa se implineasca". Toate acestea arata ca Domnul Hristos a suferit, a aratat in firea omeneasca stari asemanatoare cu starile pe care le au oamenii in fata suferintei. Dar pentru ca era nevoie de suferinta Mantuitorului pentru mantuirea noastra - a suferit El ca sa nu suferim noi, ca sa ierte pacatele noastre - Mantuitorul a primit jertfa. A intrat intru marirea Sa ca om prin patimire. Fiind prevazuta in planul de mantuire si rastignirea Mantuitorului, si suferintele Mantuitorului sunt luate in consideratie, lucrurile s-au petrecut potrivit cu proorociile. In Sfanta Evanghelie de la Matei e scris ca Domnul Hristos, in fata unei situatii in care ucenicii voiau sa-L apere de patimiri, de suferinte, a zis ca ar putea sa-L roage pe Tatal si sa-I trimita mai mult decat douasprezece legiuni de ingeri sa-L apere, dar atunci cum se vor implini Scripturile? (cf. Matei 26, 53-54) In Vechiul Testament proorocii au vorbit despre Mesia, despre omul durerilor, despre omul care cu rana sa va vindeca pe toti. Si Domnul Hristos a implinit proorociile. Intru El s-au implinit proorociile Vechiului Testament.

In general oamenii n-au inteles suferinta Domnului Hristos. Nici chiar ucenicii Sai. Sfantul Apostol Petru, de pilda, cand a aflat ca Domnul Hristos urmeaza sa patimeasca in Ierusalim, L-a luat deoparte si a spus "Doamne, sa nu Ti se intample Tie unele ca acestea" (Matei 16, 22). Si atunci Domnul Hristos l-a mustrat si a spus "Nu cugeti cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ce sunt ale oamenilor. Sminteala Imi esti." Cata vreme Dumnezeu vrea ca Eu sa patimesc, trebuie sa ne unim cu voia lui Dumnezeu si sa lepadam cugetele impotrivitoare fata de planurile lui Dumnezeu. Deci,a tu cugeti cele ce sunt ale oamenilor cand zici sa nu patimesc, iar Eu cuget cele ce sunt ale lui Dumnezeu cand zic ca trebuie sa patimesc. Bineinteles ca pe atunci ucenicii n-au putut avea lumina despre importanta patimirii. N-au avut o lumina sa inteleaga jertfa, sa inteleaga necesitatea jertfei pentru mantuire. Ei au vazut lucrurile cumva din exterior si intr-un fel dintr-o perspectiva omeneasca, nu dintr-o perspectiva mai presus de om. Nu i s-a descoperit Sfantului Apostol Petru si cele in legatura cu patimirea, ci numai cele in legatura cu persoana Mantuitorului. "Voi cine ziceti ca sunt?". "Tu esti Hristos Fiul lui Dumnezeu Celui Viu". Si atunci Domnul Hristos a zis: "Fericit esti Simone ca nu trup si sange ti-au descoperit tie aceasta, ci Tatal Meu Cel din ceruri" (Matei 16, 15-17). A inteles ceva in legatura cu persoana Mantuitorului, dar nu a inteles inca nimic in legatura cu taina Jertfei, cu jertfa in sine, cu patimirea ca jertfa, ca jertfa de buna voie. Cit a inteles nu era destul. Si gandirea in perspectiva umanului, in care nu era de fata si gandul la randuiala lui Dumnezeu, l-a facut sa spuna lucruri care tin de cugetarea omeneasca. "Nu cugeti cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ce sunt ale oamenilor."

De fapt nu numai Sfantul Apostol Petru a avut aceasta perspectiva de gandire, ci multi din vremea aceea, de pilda cei care au zis ca "daca esti Fiul lui Dumnezeu, coboara-Te de pe cruce" (Matei 27, 40), sau "daca esti Fiul lui Dumnezeu mantuieste-Te pe Tine si pe noi" (Luca 23, 39). Aceia nu au inteles nimic din taina jertfei, din jertfa in sine ci au inteles ceva numai din rastignire ca pedeapsa.

Stiti ca in Sfanta Evanghelie se spune ca Domul Hristos a fost rastignit intre doi talhari. De ce L-au rastignit intre doi talhari? Pentru ca si pe El L-au numarat cu talharii. Ei au avut constiinta ca rastignesc trei talhari, nu doi talhari si un drept. Caci daca considerau ca Domnul Hristos a fost drept, atunci nu L-ar fi rastignit. Nu aveau de ce sa rastigneasca dreptii. Aveau sa rastigneasca doar pacatosii, pe talhari. Si nu au asezat doi talhari, unul de-a dreapta si altul de-a stanga, ca sa fie incadrat un drept intre doi talhari, ci au avut la indemana trei talhari pe care i-au rastignit. Dintre care unul era drept, cum a zis sutasul care era la Crucea Mantuitorului cand a vazut fenomenele care s-au intamplat la rastignirea Mantuitorului si a zis: "Cu adevarat Omul Acesta drept a fost" (Luca 23, 47). Sau "Cu adevarat Fiul lui Dumnezeu era Acesta" (Matei 27, 54). Si-a dat seama de ceva mai presus de perspectiva gandirii omenesti, si-a dat seama ca e vorba de cineva care e ales al lui Dumnezeu. Bineinteles ca nu s-a gandit sutasul ca e vorba de Fiul lui Dumnezeu deofiinta cu Tatal, de unul din Sfanta Treime, ci s-a gandit ca e vorba de un om deosebit, de un om pe care Dumnezeu l-a ales si l-a primit. In orice caz, a dat marturie de faptul ca nu a fost talhar, ci a fost drept. Ca a fost Fiul lui Dumnezeu, nu a fost un om oarecare.

Unul dintre cei doi talhari care L-au vazut rastignit pe Domnul Hristos a zis: "Pomeneste-ma Doamne intru imparatia Ta", dupa ce l-a mustrat pe celalalt, care Il defaima, chiar si in suferinta fiind el, si zicea ca "daca esti Fiul lui Dumnezeu, mantuieste-Te pe Tine si pe noi" (Luca 23, 39;42). Si atunci tilharul cel drept, talharul care incepea sa nu mai fie talhar, a zis "Nu te temi tu de Dumnezeu, ca esti in aceeasi osanda? Si noi cele vrednice de pacatele noastre luam, pe cind acesta nici un rau nu a facut". A inteles tilharul ceva din taina jertfei. Noi patimim, patimim pentru ca am facut rele si plata pacatului o primim, plata rautatilor noastre o primim, pe cand acesta nu a facut nici un rau. Acesta e drept, noi suntem talhari si el e drept. A fost ceea ce a gandit crestinatatea in toata vremea: ca un drept, Domnul Hristos, a fost rastignit intre doi talhari, intre doi nedrepti, pentru ca cei care L-au rastignit nu L-au socotit drept, ci L-au socotit talhar. Ori in realitate Domnul Hristos era drept si a patimit pentru pacatele noastre. A primit in Sine plata pacatelor noastre. Ca sa nu mai patimeasca fiecare, pentru ca la masurile omului nu exista posibilitate de ispasire.

Sfantul Marcu Ascetul, de pilda, in Filocalie are un cuvant care spune ca noi nu avem ce sa-I aducem lui Dumnezeu. Daca am facut ceva rau, nu putem sa compensam cumva raul de odinioara cu faptele bune din prezent. De ce? Spune el de ce. Pentru ca noi nu avem nimic de adus lui Dumnezeu. Cum nu avem nimic de adus lui Dumnezeu? Nu putem sa facem nimic bun? Nu, putem sa facem lucruri bune, dar lucrurile bune pe care le facem noi sunt datoriile noastre fata de Dumnezeu. Nu le facem din puterea noastra numai, ci le facem ca un fel de colaboratori ai lui Dumnezeu. Dumnezeu ne da cinstire facandu-ne pe noi, cum zice Sfantul Petru Damaschin, colaboratori ai Lui. De aceea sfintii, cu cat faceau mai mult bine cu atat se smereau mai tare. Nu se smereau ca unii care au facut pacate, nu cu gandul la pacate se smereau, ci se smereau cu gandul la faptul ca e o cinstire pentru ei binele pe care-l pot face, ca sunt colaboratori ai lui Dumnezeu, ca-i cinsteste Dumnezeu facandu-i colaboratori ai Sai si ca nu numai din puterea lor se face binele. Asa incat sfintii aveau totdeauna motive sa se smereasca. Bineinteles ca nu aveau o smerenie ostentativa, asa cum fac unii dintre noi si mai ales dintre calugari, care tot timpul se prezinta ca pacatosi, ca sunt pacatos, ca sunt nevrednic. Nu in sensul acesta. Au avut in constiinta lor gandul ca ei sunt datori lui Dumnezeu. Nu au avut niciodata gandul ca Dumnezeu le este dator lor, ci gandul ca ei sunt datori lui Dumnezeu.

Asadar, Sfantul Marcu Ascetul atrage atentia ca, dat fiind faptul ca Dumnezeu ne-a dat puterile de a face bine, orice bine pe care il facem suntem datori cu el, nu avem niciodata un plus. Cum e conceptia catolica ce zice ca pentru a te putea mantui ai nevoie de o anumita cantitate de fapte bune, care bineinteles te schimba spre bine, dar ai si niste surplusuri daca faci mai multe fapte bune, care, dupa aceea, se pot da altora care nu au facut atatea fapte bune cate le sunt suficiente. E o conceptie, oamenii pot gandi ce vor. Dar ortodox gandind, noi nu avem niciodata un plus pe care il dam, pe care il putem transfera la altii. Ci tot ce facem noi spre bine se adauga la ceea ce suntem noi, se scrie in Cartea Vietii noastre si ne este necesar pentru ca niciodata nu ne putem opri din calea binelui. Noi suntem limitati si ne oprim cumva din calea binelui prin limitele pe care le avem, prin marginirile noastre, dar ceea ce facem noi e totdeauna ceva cu care suntem datori. Asa incat nu avem posibilitate sa intervenim spre bine prin puterile noastre pentru insuficientele, pentru nedesavarsirile, pentru greselile, pentru pacatele din trecut. Ne referim la ele si stam in fata lui Dumnezeu cu dorinta de a scapa de tot ce e rau - "Si ne mantuieste de cel rau" - de tot ce sta impotriva voii lui Dumnezeu, de tot ceea ce a fost o deviere in viata noastra, o deviere de la bine, si cerem de la Dumnezeu iertarea pacatelor si Dumnezeu nu ne cere nimic in schimbul greselilor sau pacatelor de odinioara, El ne da iertarea. Ramanand in noi, de multe ori, doar urmele nedesavarsirilor, urmele devierilor, urmele pacatelor noastre, dar jertfa Mantuitorului este ca sa putem primi iertarea aceasta, ca sa nu ni se mai ceara noua suferinta de pe urma pacatelor.

Bineinteles ca sunt si suferinte pe care le au oamenii, si pacatosii si cei mai putin pacatosi, pentru ca, de exemplu, nu se poate spune ca Sfantul Apostol Pavel a suferit pentru ca a fost pacatos. Cand l-a iertat Domnul Hristos, cand l-a primit Domnul Hristos, i-a iertat si urmarile pacatelor, dar Sfantul Apostol Pavel a suferit ca sa fie o pilda de suferitor cu gandul la Dumnezeu. Ori nu are ce aduce ca jertfa nici pentru el, nici pentru altul, ci ceea ce facem noi de fapt in asceza noastra este o continuare, cumva, a jertfei Mantuitorului nostru Iisus Hristos pentru viata noastra, pentru disciplinarea noastra. Nu ca ne ducem cu realizarile noastre bune in fata lui Dumnezeu si zicem: Doamne, dar Tu stii ca am facut cutare si cutare lucru bun? Acestea toate se inscriu in noi, se insumeaza in existenta noastra. Si, mai presus de toate, este jertfa Mantuitorului nostru Iisus Hristos, care ne deschide calea catre Sfanta Sfintelor.

Domnul Hristos a intrat in Sfanta Sfintelor nefacuta de mana omeneasca, zice autorul Epistolei catre Evrei. A intrat intr-o Sfanta a Sfintelor, dar nu in Sfanta Sfintelor cea din Templu, ci a intrat intr-o alta Sfanta a Sfintelor, sa zicem asa, intr-o regiune mai presus de lume, intr-un loc mai presus de obisnuit, a intrat acolo si ne duce si pe noi, ne-a deschis si noua calea catre Sfanta Sfintelor prin jertfa Lui. Pentru ca Rastignirea Mantuitorului are caracter de jertfa si este de fapt jertfa. De ce? Pentru ca a facut-o de buna voie. "Putere am sa Imi pun viata si putere am sa nu Imi pun viata pentru oile Mele" (Ioan 10, 18). Ori fiind un lucru pe care l-a facut de buna voie, e meritorie jertfa, si nu e necesara pentru Mantuitorul, pentru ca Mantuitorul de fapt nu avea nevoie de nici un fel de suferinta pentru El, pentru ca nu avea pacate. Si fiind om unit cu Dumnezeu, suferintele din umanitatea Lui au fost de fapt suferinte mai presus de om. Nu ca s-au comunicat lui Dumnezeu, dar omul care a patimit nu era numai om si de aceea au putere ispasitoare, putere iertatoare. In aceasta consta taina, taina Crucii.

Am pomenit ieri o alcatuire de la sfintele slujbe: "Taina cea din veac ascunsa si de ingeri nestiuta, prin tine, Nascatoare de Dumnezeu, celor de pe pamant s-a aratat; Dumnezeu intru unire neamestecata Intrupandu-Se si Crucea de bunavoie pentru noi luand". Deci exista o taina a Intruparii si exista o taina a Jertfei, o taina a Crucii, crucea fiind simbolul jertfei, simbolul suferintei, simbolul tainei suferintei Mantuitorului. Si nu numai al suferintei, ci si al Invierii. Daca Domnul Hristos nu ar fi inviat, Rastignirea Lui ar fi fost un fapt obisnuit, poate un fapt divers chiar. Dar pentru ca a inviat, avem confirmarea faptului ca suferinta Lui a fost o jertfa, o jertfa pe care a rasplatit-o Dumnezeu prin Invierea Mantuitorului Iisus Hristos. In legatura cu Invierea se spune in Scriptura si ca Dumnezeu L-a inviat si ca El Insusi a inviat. Si de fapt realitatea este ca fiind si Dumnezeu, prin firea dumnezeiasca a inviat. Oricum Dumnezeu L-a inviat, in sensul ca nu din putere omeneasca a inviat, ci a inviat din putere dumnezeiasca. Prin Inviere se confirma realitatea si calitatea jertfei.

In legatura cu Jertfa si Invierea noi spunem la sfintele slujbe de Dumineca, imediat dupa citirea Evangheliei cu Invierea: "Crucii Tale ne inchinam, Hristoase, si Sfinta Invierea Ta o laudam si o marim". Deci avem in vedere si Crucea si Invierea, legate una de alta. Crucea e adevarat ca in conceptia noastra, in gandirea noastra obisnuita ne infatiseaza mai mult Jertfa decit Invierea, dar de fapt ea cuprinde egal si Jertfa si Invierea, si Rastignirea si Invierea, si suferinta si preamarirea. "Invierea lui Hristos vazand, sa ne inchinam Sfantului Domnului Iisus, Unuia Celui fara de pacat". Si apoi indata facem legatura intre Cruce si Inviere: "Crucii Tale ne inchinam Hristoase si Sfinta Invierea Ta o laudam si o marim; ca Tu esti Dumnezeul nostru, afara de Tine pe altul nu stim, numele Tau numim. Veniti toti credinciosii sa ne inchinam Sfintei Invierii lui Hristos, ca iata a venit prin Cruce bucurie la toata lumea". Inca o data Crucea, inca o data Invierea. "Totdeauna binecuvantand pe Domnul, laudam Invierea Lui - de ce? - ca rastignire rabdand pentru noi, cu moartea pe moarte a calcat". Crucea cuprinde deci si Jertfa, si cuprinde si Invierea. Nu reprezinta numai jertfa, ci si biruinta prin jertfa. In acest inteles suntem noi cinstitori ai Crucii Mantuitorului si ai Mantuitorului rastignit pe Cruce, crucea fiind simbol al suferintei, simbol al Jertfei, si fiind in acelasi timp si simbol al Invierii.

Domnul Hristos a primit de buna voie patimirea in folosul nostru. Invierea Mantuitorului este si a Lui si a noastra. Rastignirea Mantuitorului este numai pentru noi, numai a noastra. El a suferit pentru noi. Cei care nu au inteles lucrurile acestea nici nu s-au referit la ele in acest inteles, ci le-au vazut ca pe niste lucruri care privesc fiinta omeneasca, care privesc firea omeneasca a Domnului Hristos. In orice caz rastignitorii nu L-au cunoscut pe Domnul slavei, cum zice Sfantul Apostol Pavel in Epistola I catre Corinteni. El scrie acolo ca daca ar fi cunoscut intelepciunea lui Dumnezeu, n-ar fi rastignit pe Domnul slavei (I Corinteni 2, 8). Ei nu au cunoscut decat firea omeneasca a Mantuitorului si de aceea au si zis catre Pilat: "Noi lege avem si dupa legea noastra El trebuie sa moara, caci S-a facut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu" (Ioan 19, 7). Deci S-a facut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu. A zis despre Sine ca e Fiul lui Dumnezeu. Aceasta e o hula, e un pacat mare. Deci dupa legea noastra El trebuie sa moara.

Cei doi care mergeau spre Emaus si erau tristi au fost intrebati de Domnul Hristos "Ce vorbeati pe cale?" (Luca 24, 17) Si de ce sunteti tristi? Si ei au spus ca Invatatorul lor a fost rastignit si ca a suferit si sunt dezamagiti, pentru ca ei asteptau altceva. Asteptau sa-i mantuiasca, asteptau sa le ajute si iata ca a murit. E drept ca spun unii ca a inviat, au fost niste femei la mormant si spun ca a inviat, dar ei nu credeau, ei credeau numai in suferinta, credeau numai in rastignire, dar nici in rastignire nu credeau ca mijloc de schimbare a omului spre bine, ca ajutor, ci credeau in faptul rastignirii. Stiau de faptul rastignirii, de fapt nu ca credeau, stiau ca Invatatorul lor a fost rastignit. Si atunci Domnul Hristos a zis: "O, nepriceputilor si zabavnici cu inima a crede toate cate le-au scris proorocii. Oare nu trebuia ca Fiul Omului sa patimeasca si sa intre intru marirea Sa?" (Luca 24, 25-26). Se intelege, sa intre intru marirea Sa, dupa firea omeneasca, pentru ca a avut totdeauna marire, ca Dumnezeu. Dupa firea omeneasca a intrat intru marire prin patimire, prin jertfa, prin rastignire, prin toate suferintele care au fost, legate de saptamana patimilor. Prin toate acestea Domnul Hristos a intrat, dupa firea omeneasca, intru marirea Sa. Si Domnul Hristos le pune in fata faptul acesta in perspectiva proorocilor, in perspectiva Scripturilor. Cat au inteles, nu stim, dar stim ca "inimile lor ardeau cand le vorbea pe cale" (Luca 24, 32), e o marturisire facuta de ei insisi in Emaus. Si sigur ca numai in perspectiva Invierii au inteles ceva, cat au inteles, Dumnezeu stie cat, despre rastignirea Mantuitorului, despre faptul ca aceasta a fost prevazuta de prooroci, ca a fost in planul lui Dumnezeu, ca aceasta nu a fost ceva intamplator, nu a fost ceva la care a dus rautatea omeneasca, ci a fost un plan dumnezeiesc in care Dumnezeu S-a folosit de rautatea omeneasca pe care nu a creat-o. Rautatea omeneasca a fost o realitate, a fost ceva de care nu s-a putut face abstractie si s-a putut folosi rautatea omeneasca pentru un plan dumnezeiesc.

S-ar putea pune intrebarea: bine, dar in cazul acesta, daca trebuia sa fie rastignit Domnul Hristos, trebuia sa fie si o rautate si rautatea inseamna ca a fost dirijata cumva, au fost dirijati oamenii sa ajunga rai si sa faca lucruri de felul acesta. Nu e asa. Rautatea s-a inmultit in lume, oamenii au devenit rai, si fiind rai au putut face lucruri rele. Nu au fost angajati oameni buni sa faca lucruri rele, ci au fost folositi oameni rai sa faca lucruri rele, insa care se indreapta spre bine, care sunt folositoare spre bine. Deci Dumnezeu nu a creat un Iuda, ca sa fie Iuda si sa-L vanda pe Domnul Hristos, nu a creat niste ostasi ca sa-L rastigneasca, ci ei au ajuns sa fie capabili de lucrul acesta. Noi, de exemplu, care suntem aici, nici unul dintre noi nu am fi in stare sa batem macar un cui intr-o mana a cuiva. Nu avem aceasta rautate, rautatea la masurile acelea. Chiar daca mai facem noi rele si mai zicem cuvinte jignitoare, si mai facem niste lucruri care nu se potrivesc cu binele si cu omul asa cum il vrea Dumnezeu, dar nu am putea face lucruri de felul acesta. Bine, dar sunt oameni care ar putea sa faca. Acum cand au fost multi oameni inchisi, inainte, in regimul trecut si au patimit pentru crezul lor, pentru ca nu au mers pe linia hotarata de partidul comunist, i-au dus la inchisoare si i-au batut. Cine i-au batut? Oameni care pot bate. Si oamenii aceia care au facut raul acesta nu au fost creati ca sa faca raul acesta, ci au fost rai si au putut fi utilizati la asa ceva.

Domnul Hristos a primit patimirea din iubire. In cruce ca simbol al jertfei Mantuitorului - acum nu vorbim numai de patimirea in sine, ci de calitatea patimirii - in patimirea Mantuitorului nostru Iisus Hristos se revarsa iubirea Lui. A fost necesara patimirea, Domnul Hristos a primit sa patimeasca. De ce? Pentru ca i-a iubit pe oameni. In Sfanta Evanghelie de la Ioan e scris ca "Iisus i-a iubit pe ai Sai si i-a iubit pana la urma" (Ioan 13, 1). Chiar Domnul Hristos are cuvant in Sfanta Evanghelie de la Ioan ca "Mai mare dragoste decat aceasta nimenea nu are, ca sufletul sau sa si-l puna pentru prietenii sai. Voi prietenii mei sunteti, daca faceti ceea ce va poruncesc" (Ioan 15, 13-14).

In cruce, ca simbol al jertfei si al patimirii, al patimirii cu calitatea de jertfa, se cuprinde iubirea lui Dumnezeu. Pe la noi, la manastire au trecut niste calugari francezi catolici care au devenit ortodocsi, si cand au trecut pe la noi, catolici fiind ei, un parinte, Placide - poate ati citit cartea "Nostalgia Ortodoxiei" -, a vorbit, era Dumineca a treia din Postul Pastilor, Dumineca Sfintei Cruci, si imi aduc aminte clar ca a spus: "Crucea este fata lui Dumnezeu indreptata catre oameni". Mi-a placut tare mult. Fata lui Dumnezeu indreptata catre oameni. Eu am tradus cuvantarea lui pentru credinciosii care erau in biserica si chiar le-am subliniat lucrul acesta, din partea mea, ca e foarte important sa privim Crucea in felul acesta, ca "fata lui Dumnezeu indreptata catre oameni". De ce e fata lui Dumnezeu indreptata catre oameni? Pentru ca Dumnezeu e iubire. In Sfanta Scriptura a Noului Testament, in Epistola I Soborniceasca a Sfantului Evanghelist Ioan, epistola cu care el a insotit Evanghelia - deci cand a scris Evanghelia a scris si Epistola I Soborniceasca si a insotit Evanghelia cu ea trimitand-o celor catre care a fost luare aminte cand a scris Evanghelia - se afirma de doua ori ca Dumnezeu este iubire.

Sa stiti ca Evangheliile sunt carti ocazionale. Nu sunt carti scrise ca sa ramana posteritatii. Sunt un fel de scrisori, un fel de revarsari de suflet pentru anumite trebuinte ale oamenilor care doreau sa stie ceva despre Domnul Hristos si atunci Sfintii Evanghelisti au scris cartile ca niste carti ocazionale. Singura carte a Noului Testament care e scrisa ca un fel de studiu e Epistola catre Romani a Sfantului Apostol Pavel. Celelalte sunt toate carti ocazionale. De fapt si Epistola catre Romani intr-un fel e ocazionala pentru ca Sfantul Apostol Pavel voia sa ii informeze si teologic pe crestinii din Roma si a scris o epistola, dar a scris-o cu ragaz si a scris-o punandu-si in epistola gandurile lui in legatura cu mantuirea venita prin Hristos. Celelalte sunt carti ocazionale, carti care au ramas in patrimoniul Bisericii, carti pe care Biserica le-a pastrat si le-a aparat, le-a talcuit, pentru ca inainte de a fi Scriptura a fost Traditia. Scriptura este Traditia de la inceput si Traditia de propovaduire, crezul Bisericii de la inceput. Evanghelia si Scriptura in general, Scriptura Noului Testament, este o marturie despre ceea ce credeau cei care nu au scris si cei care au scris.

Sectarii nu au dreptate sa spuna ca ajunge Scriptura, pentru ca Scriptura este numai o parte din ceea ce s-a propovaduit. Sfantul Apostol Pavel spune, scrie in Epistolele sale, ca "Celelalte lucruri le voi randui cand voi veni" (I Corinteni 11, 34). Sau "tineti la predaniile pe care le aveti" (II Tesaloniceni 2, 15). Nu numai ceea ce e scris. Si apoi scrierile Noului Testament nu le-au avut toti, cum avem noi acum Noul Testament, stim si ce a scris Matei si ce a scris Ioan si ce a scris Luca si asa mai departe, ci cartile lor au fost carti din care unii au avut una dintre ele, ceilalti au avut alta si cu vremea, abia dupa tiparire, s-a ajuns sa poti avea Scriptura, si sa spui uite ce scrie aici si uite ce scrie dincolo. Biserica a existat, sa zicem asa, fara Scriptura scrisa. A existat prin Scriptura vorbita, prin Scriptura propovaduita.

Sigur, e mare lucru ca s-au fixat niste adevaruri si au ajuns pana la noi. Au ajuns printr-o lucrare a lui Dumnezeu. Dar nu ai putea zice ca cineva, daca citeste din Scriptura, afla ceea ce trebuie sa stie, uite Scriptura, citeste aici si stii. Noi privim lucrurile in perspectiva Scripturii si in perspectiva Traditiei si in perspectiva traditiei vii a Bisericii. Daca ar disparea Scriptura, Biserica totusi ar exista in continuare, pentru ca traieste prin ceea ce se crede, prin ceea ce se invata prin propovaduirea vie. Noi ne referim acum la Scriptura, si foarte bine ca o avem si ne putem referi la ea.

Deci in Scriptura, in Epistola scrisa de Sfantul Ioan Evanghelistul se afirma de doua ori ca Dumnezeu este iubire (I Ioan 4, 8; 16). In Evanghelie este cuvantul ca "Dumnezeu a iubit lumea aceasta atat de mult incat L-a dat pe Fiul Sau Cel Unul Nascut ca tot cel ce crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica" (Ioan 3, 16), incluzand bineinteles in aceasta iubire, cand zicem "L-a dat", L-a dat si sa Se rastigneasca. Era nevoie de Rastignire, era nevoie de Jertfa, iata Fiul lui Dumnezeu S-a rastignit, S-a jertfit, Rastignirea Lui are calitate de jertfa, nu numai de patimire, si este in folosul tuturor credinciosilor.

Noi cam facem abstractie de faptul ca avem Jertfa Mantuitorului ca ajutor si pe Mantuitorul Cel ce S-a jertfit Il avem ca ajutor. De multe ori au impresia multi, si dintre duhovnici, ca trebuie sa faci nu stiu ce lucruri extraordinare ca sa-ti ispasesti pacatele. Pai sa stiti ca multi isi ispasesc pacatele nu pentru ca le da cineva sa faca niste lucruri ca sa-si ispaseasca pacatele, de multe ori iti da Dumnezeu niste canoane, iti da niste suferinte, niste necazuri. Atunci de ce sa-l mai ingreuiezi pe om? Mai vine cineva la mine si zice "Parinte, ce canon imi dati?" Si ii zic: dar nu ti-a dat Dumnezeu canoane destule? Fa-le acelea pe care ti le-a dat Dumnezeu, primeste-le pe acelea, ce sa-ti mai dau? Adica jertfa Mantuitorului nostru Iisus Hristos este totdeauna pentru noi ajutatoare si asta nu trebuie sa uitam niciodata.

Pentru ca daca uitam, uitam un lucru foarte important: deci Dumnezeu este iubire, din iubire L-a trimis pe Fiul Sau, din iubire fata de lume, fata de lume considerata creatia lui Dumnezeu, fata de oameni. Stiti ca Sfantul Apostol Pavel, de pilda, in Epistola catre Romani - sa stiti ca eu am avut o predilectie pentru lucrul acesta, pentru pozitivul acesta, pentru optimismul acesta al Scripturii, pentru partea aceasta. Nu stiu, parca pe mine m-a stingherit totdeauna cand am auzit ca Dumnezeu Se si manie. Parca as vrea sa fie un Dumnezeu care nu Se manie. Ca Dumnezeu pedepseste, ca Dumnezeu trazneste. Totdeauna cand am auzit asa ceva, parca Dumnezeul meu e altfel. Totdeauna am avut o aderenta la lucrurile acestea pozitive - are un cuvant care asa de mult imi place. Zice ca "daca Dumnezeu L-a dat pe Fiul Sau pentru noi, oare nu ne va da toate impreuna cu El?" (Romani 8, 32) E extraordinar. Din Evanghelie stim ca Domnul Hristos Il prezinta pe Dumnezeu ca Tatal Lui. Si spune ca "daca voi, rai fiind - noi ca oameni fiind rai in raport cu bunatatea lui Dumnezu - stiti sa dati fiilor vostrii cele bune, cu atat mai mult Tatal vostru Cel din ceruri" - se intelege, nu mai zice Domnul Hristos, "Care e bun". Deci Dumnezeu Cel bun e mai bun decat rautatea noastra, decat noi care suntem rai. Si fiind bun si rasare soarele peste cei buni si peste cei rai, si trimite ploaia peste cei drepti si peste cei nedrepti (cf. Matei 5, 45), aceasta inseamna ca Dumnezeu e Tatal tuturor, si al celor buni si al celor rai. Si daca El face asa, inseamna ca si noi trebuie sa facem si sa avem incredere in ce face Dumnezeu. De aceea e atat de multa zdrobire sufleteasca la oameni, pentru ca nu se gandesc la ce face Dumnezeu pentru om.

Dumnezeu face foarte mult pentru om. Jertfa aceasta, taina jertfei este pentru noi o dovada despre bunatatea lui Dumnezeu pe care noi de multe ori o ocolim si nu o bagam in seama. Nu ca o dispretuim, dar nu o bagam in seama. Ca si cand nu S-a rastignit niciodata Domnul Hristos si pentru noi. Ori in Crez spunem "Si S-a rastignit pentru noi in vremea lui Pilat din Pont. Si a patimit?" Pentru noi si pentru a noastra mantuire a venit Fiul lui Dumnezeu in lumea aceasta si pentru noi si pentru a noastra mantuire S-a rastignit. Si asa de putin ne gandim la lucrurile acestea. Adica slujbele Bisericii noastre sunt facute in asa fel incat ne pun in atentie jertfa Mantuitorului. Miercurea si vinerea sunt zile de pomenire a Crucii, de pomenire a jertfei, de pomenire a crucii ca simbol al jertfei. Le zicem, le ascultam cantate, le ascutam vorbite, le citim noi insine, dar prea putin ne gandim la valoarea Jertfei pentru noi, pentru noi si pentru a noastra mantuire. Prea putin ne gandim la Domnul Hristos care Isi manifesta iubirea prin jertfa pentru noi.

Si Jertfa aceasta se continua in fiecare Sfanta Liturghie pentru a se actualiza jertfa de odinioara in vremea noastra. Se aduce in fata noastra rastignirea de odinioara, dar nu numai Rastignirea, ci si Invierea, caci la Sfanta Liturghie preotul, dupa ce zice cuvintele "Luati mancati, acesta este Trupul Meu" si "Beti dintru acesta toti, acesta este Sangele Meu", pana canta credinciosii un "Amin" mai lung, zice asa: "Aducandu-ne aminte de aceasta porunca mantuitoare - de porunca sa facem si noi ceea ce a facut El la Cina cea de Taina, adica sa continuam jertfa: "Aceasta sa faceti intru pomenirea Mea pana la venirea Mea" - si de toate cele ce s-au facut pentru noi: - enumeram ce anume - de cruce, - aceasta inseamna de jertfa, de patimire ca jertfa, de jertfa intemeiata pe patimire - de groapa, - de mormantul Domnului Hristos, de inmormantarea Domnului Hristos - de invierea cea de a treia zi, de suirea la cer si sederea de-a dreapta - de-a dreapta Tatalui - si de cea slavita a doua iarasi venire, - si apoi spune cu glas tare - ale Tale dintru ale Tale, Tie aducem de toate si pentru toate". Deci din ale Tale aducem Cinstitele Daruri, fiind ale Tale, Ti le aducem din nou, Ti le aducem si noi ca ale Tale, din ceea ce ne-ai dat Tu, aducem acestea in fata Ta. "Tie aducem de toate si pentru toate", adica acestea reprezinta tot ce putem aduce, inclusiv inima noastra si acestea le aducem pentru ca ne aducem aminte de porunca mantuitoare de a aduce acestea, ne aducem aminte de cele ce s-au facut pentru noi - sa nu uitam, pentru noi - de Cruce, care reprezinta jertfa cea pentru noi, de groapa - respectiv de mormant, de inmormantare, de moartea Domnului Hristos care s-a facut pentru noi - de Invierea cea de a treia zi, care e si invierea noastra, de Inaltare, de suirea la cer, care e si pentru noi, si ca sa ne putem sui si noi la cer, de sederea de-a dreapta Tatalui, sa-L privim pe Mantuitorul totdeauna peste tot ce exista, mai presus de tot ce exista, si in sfarsit de cea de a doua slavita iarasi venire, de venirea a doua a Mantuitorului Hristos, pe care noi o traim in cadrul Sfintei Liturghii.

Noi nu suntem dintre aceia care mereu spun ca vine Domnul Hristos, ca e aproape venirea, ca suntem la sfarsitul veacurilor, ca suntem in vremi apocaliptice, ca in curand apare Domnul Hristos. Noi nu suntem dintre aceia, desi sa stiti ca Biserica de la inceput a avut aceasta perspectiva. Cei de la inceput, din primele generatii ale Bisericii au crezut ca Domnul Hristos vine in vremea lor. Si Sfantul Apostol Pavel chiar, Sfantul Apostol Pavel in Epistola I catre Tesaloniceni zice ca "noi cei vii care vom fi ramasi in viata la venirea Domnului, nu vom intrece pe cei adormiti" (I Tesaloniceni 4, 15). Cei adormiti vor invia, mortii vor invia si noi cei ramasi in lume impreuna cu ei vom fi rapiti in nori si vom merge in intampinarea Domnului in vazduh. Era gandirea Sfantului Apostol Pavel de atunci si aceasta s-a mentinut de-a lungul veacurilor, desi s-au corectat tot de Sfintii Apostoli. Sfantul Apostol Petru zice ca "inaintea lui Dumnezeu mia de ani e ca ziua ce a trecut" (II Petru 3, 8; Psalmul 89, 4), deci nu trebuie sa ne gandim la lucrurile lui Dumnezeu in perspectiva omului, in perspectiva timpului, ci trebuie sa vedem lucrurile in perspectiva dumnezeiasca, nu in perspectiva omeneasca. Asa ca sfarsitul poate sa fie aproape si poate sa fie departe, Dumnezeu stie cand va fi sfarsitul lumii, cand va fi a doua venire. Dar pentru noi fiecare Sfanta Liturghie este si o praznuire a celei de a doua slavita iarasi venire. Asa incat noi nu punem atat accent pe venirea Domnului Hristos, pentru ca venirea Domnului Hristos intr-un fel e prezenta intre noi la fiecare Sfanta Liturghie.

Asa ca jertfa Mantuitorului este o realitate care tine si de trecut dar tine si de prezent, si tine si de viitor. Si tine de viitor in intelesul ca pana vom mai fi in conditiile acestea, ale existentei umane si ale lumii pe care o traim, pana atunci noi avem in vedere jertfa Mantuitorului ca o realitate pentru noi. Sangele Mantuitorului nostru Iisus Hristos ca un mijloc de ispasire a pacatelor. Sfanta Cuminecatura, faptul de a ne impartasi ne ajuta sa ni se ierte pacatele. Se spune "Se impartaseste robul lui Dumnezeu cutare cu Cinstitul si Preasfantul Trup si Sange al Mantuitorului nostru Iisus Hristos "spre iertarea pacatelor si spre viata de veci". Credinciosii se impartasesc spre iertarea pacatelor si spre viata de veci. Deci e prezenta jertfa ispasitoare a Mantuitorului nostru Iisus Hristos in actualitatea noastra. De aceea noi tinem atat de mult la Sfanta Liturghie. Iar eterodocsii spun mereu ca ce Liturghie, nu are nici o importanta, ce preotie, lucruri care sunt inventate de oameni. Ei pot sa spuna lucrul acesta dar indiferent ce spun ei, stim ca pentru noi Sfanta Liturghie, chiar daca nu este cuprinsa in Scriptura - ca ei numai ce scrie in Scriptura iau in seama - chiar daca nu este cuprinsa in Scriptura - si de fapt nu e cuprinsa in Scriptura - noi tinem la Sfanta Liturghie cum tinem la Scriptura. Si poate ca tinem mai mult la Sfanta Liturghie decat la Scriptura pentru ca in cadrul Sfintei Liturghii se propovaduieste Scriptura, se citesc lecturi din Scriptura si pana la o vreme in centrul atentiei la Sfanta Liturghie este Evanghelia, care e pusa pe Sfanta Masa, si dupa ce se citeste Evanghelia, Evanghelia e pusa deoparte, e luata din centru ca sa vina in centru Euharistia ca realitate a jertfei Mantuitorului si a Invierii Mantuitorului si ca mijloc de imbunatatire sufleteasca dupa ce ai folosit cuvantul lui Dumnezeu si dupa ce te-ai format prin cuvantul lui Dumnezeu.

Dragi studenti, acestea sunt niste ganduri, niste ganduri pe care as vrea sa vi le pun in atentie si pe care sa le fructificati, si pe care sa le inmultiti, si pe care sa le mentineti in legatura cu taina Jertfei. Patimirea Domnului Hristos pentru noi este o jertfa, jertfa Mantuitorului facuta din iubire in folosul nostru. Sa nu uitam niciodata ca Domnul Hristos S-a rastignit pentru noi si pentru a noastra mantuire, ca Domnul Hristos ne ajuta din situatia aceasta de suferitor pentru binele nostru. Si cum am zis, daca Dumnezeu - zice Sfantul Apostol Pavel - L-a dat pe Fiul Sau pentru noi, - a primit ca Fiul Sau sa sufere pentru noi - daca Fiul lui Dumnezeu a suferit pentru noi, oare nu ne va da toate impreuna cu El? Vom putea sa ne gandim vreodata ca ne va parasi Dumnezeu? Pai Dumnezeu este iubire. Crucea este simbol al iubirii, este, va rog sa retineti lucrul acesta, "fata lui Dumnezeu indreptata catre oameni". Cum e fata lui Dumnezeu? Noi stim despre Dumnezeu ca e iubire. Aceasta e fata lui Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu indreptata catre oameni este fata lui Dumnezeu indreptata catre oameni, cuprinsa in Sfanta Cruce ca simbol al iubirii lui Dumnezeu fata de noi. Si ca semn, dupa aceea, al Invierii, care continua iubirea.

Prin urmare, toate lucrurile acestea sa le avem in vedere si sa ne gandim la taina Jertfei, la patimirea Domnului Hristos ca la o jertfa si la jertfa ca la o taina pe care nu o putem cuprinde pe deplin si sa nu avem cumva o scadere in fata pretuirii jertfei Mantuitorului cum aveau cei de demult, mai ales asupritorii crestinior, care ziceau ca crestinii cred intr-un Dumnezeu care S-a rastignit, cred intr-un Dumnezeu care a patimit. Noi credem intr-un Dumnezeu care e mai presus de rastignire si mai presus de patimire, dar care in fiinta omeneasca a Mantuitorului nostru Iisus Hristos a suferit pentru mantuirea noastra, pentru preamarirea lui Dumnezeu, pentru invierea noastra si pentru inaltarea noastra. Fara jertfa nu exista mantuire si noi continuam cumva jertfa Mantuitorului, nu numai prin Sfanta Liturghie ci si prin mijloacele de disciplinare ale vietii noastre, ale fiintei noastre. Postul, de pilda, este un fel de continuare a jertfei Mantuitorului nostru in noi, la masurile noastre. Si acestea sunt necesare, asceza in general e necesara, atat cat ne cere Biserica. Nu trebuie sa facem o asceza peste puterile noastre. Noi facem asceza pentru disciplinarea noastra, pentru invierea noastra, pentru pregatirea sufletului nostru ca sa fie receptiv la tot ce ne da Dumnezeu.

Va doresc folos si din aceasta intalnire, si din aceasta expunere pe care am facut-o, ca sa zic asa, din initiativa proprie. M-am gandit ca poate e bine acum la sfarsit de secol, cand oamenii fac fel de fel de aprecieri in legatura cu persoana Mantuitorului, sa ne gandim si la acest aspect al iubirii Mantuitorului manifestata in patimirea Sa care este jertfa Sa si care ramane pentru totdeauna, poate chiar pentru vesnicie, o taina. Pentru ca daca o cunoastem deplin nu mai e taina. Ori noua ne e destul cat cunoastem ca sa putem pretui aceasta patimire, ca sa putem pretui jertfa, ca sa intelegem ca jertfa Mantuitorului este si ramane taina. Dumnezeu sa ne ajute!

Ati amintit aseara despre afirmatia Sfantului Maxim Marturisitorul ca Intruparea Domnului Hristos ar fi avut loc chiar daca omul nu ar fi cazut in pacat, din dragoste fata de oameni. Se poate spune acelasi lucru despre jertfa Mantuitorului? Ar fi fost necesara daca Adam nu ar fi cazut in pacat? Am intalnit ipoteza ca jertfa Mantuitorului isi are originea tot in dragostea lui Dumnezeu si ca ar fi un temei la creatia lumii.

Cred ca jertfa nu ar fi fost necesara. Sunt pareri ale oamenilor, se poate intampla ca cineva sa le poata si justifica cumva dar eu cred ca jertfa s-a facut anume pentru pacat: "Cu rana Lui noi toti ne-am vindecat". Daca oamenii nu ar fi pacatuit, nu ar fi fost nevoie de jertfa ispasitoare, de o patimire ispasitoare.

Dar iubirea lui Dumnezeu nu se manifesta numai in jertfa. Se manifesta in jertfa in situatia noastra, ca oameni cazuti. Poate ca intr-un fel nici nu ar fi cazul sa ne gandim ce s-ar fi putut intampla daca lucrurile nu s-ar fi intamplat asa cum s-au intamplat. Dar Sfantul Maxim Marturisitorul vrea sa spuna ca Dumnezeu si-a manifestat iubirea si jertfa si apropierea de om in maxima apropiere prin Intruparea Fiului lui Dumnezeu, a fost in planul lui Dumnezeu. Caderea in pacat a venit dupa aceea si atunci nu se poate zice ca, pentru ca omul a pacatuit, a trebuit Dumnezeu sa gaseasca mijlocul acesta de a-l ridica, ci Dumnezeu ar fi vrut ca Fiul Sau sa Se faca om si in conditia in care omul nu ar fi pacatuit.

Este o afirmatie a Sfantului Maxim Marturisitorul pe care noi o luam in consideratie doar pentru ca ea cuprinde afirmatia ca venirea in lume a Fiului lui Dumnezeu este un lucru care s-ar fi intamplat si fara conditia aceasta. Nu putem zice ca Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu a patimit pentru ca omul a pacatuit. Nu pacatul L-a adus pe Fiul lui Dumnezeu in lume, ci pe Fiul lui Dumnezeu L-a adus iubirea.

Va rog sa faceti o legatura intre jertfele din celelalte religii si in special de la evrei, din Vechiul Testament, mai ales mielul pascal si jertfa unica, sangeroasa.

Toate jertfele din Vechiul Testament cate sunt pomenite si cate sunt randuite sunt o prevestire a jertfei Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Adica omul a simtit in constiinta lui trebuinta de a aduce ceva lui Dumnezeu. Si pentru ca nu s-a putut aduce pe sine insusi, nu s-a putut jertfi pe sine insusi, a adus jertfe in afara de el dar pentru el. Si acestea toate sunt si din credintele celor care nu au fost cuprinsi in Vechiul Testament, de alte credinte, toate jertfele acestea sunt prevestitoare ale jertfei Mantuitorului nostru Iisus Hristos, iar jertfa nesangeroasa din Sfanta Liturghie este continuatoare a jertfei Domnului Hristos. Nu mai sunt necesare jertfele de animale preinchipuitoare, ci este necesara doar prelungirea jertfei Domnului Hristos, actualizarea ei.