Monahismul in Biserica Ortodoxa si spiritualitatea sa

In timpul propovaduirii Evangheliei, Mantuitorul se adresa ucenicilor si tuturor celor care il ascultau zicand : "Daca vrea cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-sl ia crucea si sa-Mi urmeze Mie"(Mt. 16,24). Caile de urmare a lui Hristos sunt multe, fiecare credincios avand posibilitatea sa-si aleaga calea care i se pare lui mai potrivita. Indiferent de calea pe care o urmeaza, adevaratul credincios trebuie sa dea dovada, prin tot ceea ce gandeste, vorbeste si face, de un autentic duh crestin care sa-i aduca implinirea si desvarsirea religios-morala. intre aceste cai se afla si cea a vietii monahale, asupra careia dorim sa reflectam in cele ce urmeaza.

Intre Sf. Parinti care au scris despre monahism si despre desavarsirea religios-morala a celor care si-au ales aceasta cale amintim: Sf. Vasile cel Mare, Sf. Teodosie cel Mare, Cuv. Antonie cel Mare, Cuv. Macarle Egipteanul,. Cuv. Eftimie cel Mare, Cuv. Efrem Sirul, Cuv. loan Casian, Cuv. Benedict de Nursla, Sf. Grigore Palarna, Palsie Veliclcovskl etc.

In traditia Bisericii Ortodoxe nu exista nici o diferenta din punct de vedere al continutului intre spiritualitatea credinciosilor mireni si spiritualitatea monahilor. Sunt doua aspecte ale aceleiasi realitati. Viata monahaia, in traditia ortodoxa, este consacrata unei experiente personale a lucrarii Duhului Sfant prin ascultare, saracie sl feciorie (curatie sufleteasca si trupeasca), adica cele trei voturi pe care cel care doreste sa imbratiseze viata monahala le face inaintea lui Dumnezeu, a staretului sau duhovnicului precum si inaintea obstei monahale si a credinciosilor prezenti la celebrarea serviciului religios-liturgic al tunderii in monahism. Viata monahala, desi pare un mod de viata aparte, nu se deosebeste cu nimic din punct de vedere spiritual de viata credinciosilor mireni, care actualizeaza darul divin al Botezului printr-o continua pocainta. Spre deosebire de Biserica Romano-Catolica, unde se gasesc cateva mii de ordine religioase (monahale), fiecare avandu-si harisma si spiritualitatea sa, in Biserica Ortodoxa exista un singur ordin monahal numit "Basilian", care se conformeaza regulei Sf. Vasile cel Mare, de la care ii vine si numele. La aceasta putem adauga si faptul ca in traditia ortodoxa orice manastire sau asezamant monahal depinde din punct de vedere canonic de episcopul locului, considerat superiorul sau staretul tuturor manastirilor, el exercitandu-si aceasta responsabilitate prin delegatul sau, numit exarh. Cu tdtul altfel stau lucrurile in Biserica Romano-Catolica unde exista mai multe congregatii care sunt independente de autoritatea episcopului locului, avandu-si sediul la Vatican (Roma).

Stransa legtura dintre spiritualitatea monahala si cea a credinciosilor mireni este bine reliefata intr-o rugaciune pe care preotul liturghisitor o rosteste inainte de citirea Evangheliei: "Stapane, lubitorule de oameni, Doamne, straluceste in inimile noastre lumina cea curata a cunoasterii Dumnezeirii Tale si deschide ochii gandului nostru spre intelegerea evanghelicelor Tale propovaduiri. Pune in noi si frica fericitelor Tale porunci, ca toate poftele trupului calcand, vietuire duhovniceasca sa petrecem, cugetand si facand toate cele ce sunt spre buna-placerea Ta. Ca tu esti luminarea sufletelor si a trupurilor noastre, Hristoase Dumnezeule si tie slava inaltam... "

Cuvantul monahism, care deriva de la grecescul monahos-monastikos (solitar, cel care traieste singur), indica un mod de viata evanghelica consacrata rugaciunii, contemplatiei si ascezei, in totala retragere de lume, si de aici constiinta de "pelegrin" a monahului, in deplina ascultare fata de parintele sau spiritual, care poate sa fie nu numai un ieromonah, ci si un simplu monah sau monahie cu o viata imbunatatita, capabila sa indrume pe cei incepatori in viata monahala ca si pe orice credincios in ceea ce priveste desvarsirea religios-morala. in acest sens poate ca e mult mai semnificativ cuvantul calugar care provine din grecescul kalogheros si care inseamna batran bun sau om cu viata imbunatatita.

Aceasta retragere totala din lume (fuga mundi) este traita si inteleasa ca o fuga de mondenitate, adica de ceea ce este lumesc, stricacios, pacatos, rau si nicidecum ca un dispret fata de lume, fata de oameni si fata de creaturile din lume. Lumea este buna, este creata de Dumnezeu, pe cand raul sau pacatul este o lucrare a diavolului care sub diverse forme inseala pe oameni, ducandu-i la pierzare. Ar fi o mare greseala sa consideram lumea ca un rau, lucru condamnat de sfintele canoane ale Bisericii. Sf. Scriptura spune clar: "Dumnezeu a vazut toate cate a facut, si iata, erau bune foarte"(fac. 4, 3).

Retragandu-se din lume, monahul sau calugarul ramane in comuniune spirituala cu lumea pentru care el se roaga neincetat. E semnificativa o discutie pe care parintele Galaction de la manastirea Sihastria a avut-o cu un pustnic in ceea ce priveste comuniunea dintre viata monahala si viata credinciosilor de rand. intr-o zi parintele Galaction piimbandu-se prin padure, intalnise, prin intamplare, un pustnic caruia ii puse aceasta intrebare: "Spune-mi, parinte, cand va fi sfarsitul lumii? Suspinand, pustnicul raspunse: Vrei sa stii, parinte Galaction! Cand nu va mai fi carare intre om si vecinul sau!" Descoperim in cuvintele acestui pustnic o surprinzatoare definitie a sensului vietii de comuniune, aceasta cu atat mai mult interesanta si semnificativa cu cat ea a fost rostita de un pustnic. Cand oamenii vor pretinde sa traiasca in chip egoist, despartiti unii de altii, inchizandu-si inimile fata de problemele cu care se confrunta ceilalti semeni ai lor, cand va lipsi iubirea si slujirea reciproca, intr-un cuvant comuniunea, viata va fi lipsita de sens si lumea se va apropia de sfarsit.