Iconomia dumnezeiasca la Sfantul Chiril al Alexandriei


Iconomia dumnezeiasca la Sfantul Chiril al Alexandriei

Sfantul Chiril al Alexandriei

Sfantul Chiril al Alexandriei (+444), s-a nascut in Alexandria pe la anul 370. Primeste o stralucita educatie potrivit timpului si apoi ducand o viata calugareasca severa, la anul 412 a fost ales patriarh al Alexandriei, in locul lui Teofil.

Asemenea Sfantului Atanasie, Chiril a fost un mare conducator de Biserica, pe care a cinstit-o cu activitatea si zelul sau pastoral inflacarat. Calitatea de mare teolog si aparator al Ortodoxiei a ramas imprimata adanc in vasta sa opera de teologie apologetica, biblica, exegetica si partorala, din care rasare ca un soare vesnic stralucitor teologia hristologica a intruparii Logosului si a recapitularii tuturor in Hristos.

Asemenea Marelui Atanasie, Sfantul Chiril a elaborat o hristologie intemeiata pe invatatura Sfantului Evanghelist Ioan: "Cuvantul trup s-a facut si s-a salasluit intru noi." (Ioan 1, 14). El insista asupra unitatii Logosului intrupat, asupra indumnezeirii umanitatii Sale, asupra legaturii stranse care exista intre mantuirea noastra si icomomia intruparii.

Unitatea persoanei, dualitatea naturilor, unirea ipostatica care lasa totusi fiecarei naturi proprietatea si lucrarea ei, comunicarea insusirilor (communicatio idiommatum), reprezinta caracteristicile de fond ale hristologiei Sfantului Chiril. Termenii teologici.. primesc un sens mai direct in raport cu constitutia primita de Logosul intrupat. El are tendinta sa apropie sau chiar sa identifice acesti termeni. In hristologia Sfantului Chiril, acesti termeni desemneaza una si aceeasi irealitate: persoana.

Facand aceasta afirmatie, Sfantul Parinte are in vedere teoria trihotomica a lui Platon, ca omul se alcatuieste din trup, suflet animal si suflet rational si, combatand-o, el invata ca Iisus Hristos, la intrupare, a luat trup fara suflet rational. Locul sufletului rational, ratiunea (nous) a fost luat de Cuvantul insusi. De aici urmeaza ca in Iisus Hristos nu exista decat o singura natura, o singura persoana, de unde avem formula celebra...

O clasificare a celor patru termeni referitori la constitutia fizica a fiintei Logosului intrupat ar fi urmatoarea: pe de o parte "ousia si prosopon", iar pe de alta parte "physis si hypostasis", aceasta in nici un caz in sensul ca fiecare grupa de termeni ar desemna acelasi lucru. Prima grupa de termeni este aceea a termenilor - extrema; "ousia" exprimind esenta, generalul, mereu ou nuante de abstract, iar "prosopon" reversul esentei, ceea ce este mai concret perfect individualizat.

Termenii pe care i-am grupat separat, intalniti frecvent in scrierile hristologice ale Sfantului Chiril, au creat discutii nesfarsite in legatura cu adevaratul sau presupusul lor sens, ajungandu-se chiar ca aceleasi texte chiriliene sa fie interpretate antagonic. Fara a fi identici, dar fara a fi reversibili ca ceilalti doi, termenii "physis" si "hypostatis", intelesi corect, constituie singura cale spre adevaratele sensuri ale doctrinei bristologice marturisita de vrednicul urmas al Sfantului Atanasie cel Mare.

O singura fire, o singura realitate, un singur mod de existenta, care uneste natura si persoana intr-o singura entitate reala si care exista din vesnicie ca a doua persoana a Sfintei Treimi, dar care ia un moment dat devine "intrupata", ramanand pe mai departe o singura realitate si nu doua.

Aceasta unica realitate nu inseamna realitate de fiinta, de natura, care ar putea implica sensuri monofizite, ci inseamna realitatea modului de existenta. "Physis" uneste in persoana Logosului cele doua naturi, divina si umana, intr-un singur mod de existenta, caci ambele naturi nu pot exista decat prin aceasta persoana, dar fara sa se amestece sau sa se schimbe.

Intelegand "physis" in sensul de calitate de a fi, de a exista, si aplicat naturii umane a lui Hristos, putem spune ca acesta nu-si dobandeste si nu-si are "physis" prin sine insusi, ci prin persoana Logosului si, cum aceasta este din veci legata de natura divina, se poate vorbi de o singura fire intrupata a Logosului lui Dumnezeu.

Astfel "physis" nu are totdeauna sensul de "hypostasis", ci cateodata cel de "ousia", esenta specifica; "physis" si "hypostasis" au adesea o semnificatie distincta de "prosopon". Variantele se aplica firii umane a lui Hristos.

Avand aceasta cheie a intelesului, continutul termenilor mentionati diferind in vremea respectiva dupa scolile teologice, putem talcui formula in sensul ca pentru Sfantul Chiril exista o singura persoana a Cuvantului intrupat. Cele doua firi sunt afirmate deopotriva - cea dumnezeiasca explicit, cea omeneasca implicit prin atributul de intrupata".

Teologia Sfantului Chiril pregateste hotaririle posterioare ale Bisericii in materie de hristologie. El a facut sa progreseze mult teologia unirii ipostatice, dandu-i sensul exact si fixandu-i termenii esentiali. Acest fel al sau de a se exprima se explica in primul rand avand in vedere pozitia sa de pe care studiaza iconomia Intruparii.

Fiind un reprezentant al Scolii alexandrine, centrul teologiei sale despre intrupare il formeaza Logosul divin. El, avand in vedere persoana Mantuitorului Iisus Hristos, il numeste prosopon, dar de cele mai multe ori ii spune hypostasis, si acest termen prin care, dupa sfarsitul secolului al IV-lea se defineau peste tot in Rararit persoanele divine, arata legatura stransa care, in gandirea Sfantului Chiril, unea taina intruparii cu taina Sfintei Treimi.

El numeste, de asemenea, pe Logosul divin physis, din cauza naturii divine pe care o poseda in mod desavarsit, ca si Tatal si Duhul Sfant. Aceasta vedere inalta insufleteste intreaga opera a patriarhului Alexandriei, de o energie supranaturala. El numeste de aceea intruparea si... Sfantul Chiril, tinand cont de insemnatatea covarsitoare a unirii noastre cu Dumnezeu, prin iconomia intruparii Cuvantului, insista cu tarie asupra unitatii Logosului intrupat.

Fiul unic al lui Dumnezeu, adica Logosul divin, era perfect inainte de intrupare. El a vrut sa-si ia trup omenesc, potrivit planului iconomiei divine, dar acesta nu-i adauga nimic in plus si nici nu se schimba in sine insusi. Cel ce era mai inainte a devenit "trup" (caro), adica om. El s-a "nascut" ca om, dar prin nastere nu s-a produs o noua persoana; El este acelasi Cuvant care s-a "nascut" fara sa piarda ceva din cauza acestei uniri cu firea noastra.

Patrunzand cu spiritul sau de profund teolog insemnatatea unirii ipostatice a celor doua firi in Hristos si aparand aceasta invatatura in fata ereziei nestoriene care deosebea prea mult omul de Dumnezeu, deoarece nu admitea intre aceste firi decat o unire morala relativa (umanitatea nefiind unita cu Cuvantul, dupa nestorieni, decat printr-o legatura de relatie) si care ridica astfel si firea umana la demnitatea de persoana, ajungand la dioprosopism, Sfantul Chiril afirma impotriva acestei erori ca intre umanitate si divinitate exista nu numai apropiere sau legatura, ci o desavarsita unire.

Pentru a caracteriza mai bine acest adevar, Sfantul Chiril il numeste unirea dupa ipostas, nu ca si cum ar presupune aici un nou ipostas, ci pentru ca ea (unirea ipostatica) s-a facut in ipostasul preexistent al Cuvantului. Umanitatea Mantuitorului, desi completa, nu este.., in intelesul deplin al cuvantului, care pentru Sfantul Chiril comporta autonomie, existenta aparte prin sine, deci caracter personal.

De la formula "om desavarsit" si "Dumnezeu desavarsit", scriitori bisericesti ca Diodor de Tars (+394) si Teodor de Mopsuestia (+428) ajungeau la concluzia a doua firi separate in persoana Domnului. Dumnezeirea si umanitatea se prezentau ca antinomii carie in mod hotarit nu puteau fi reduse la unitate. Dumnezeu-Cuvantul, ziceau ei, a adoptat un om in care s-a salasluit, legatura creata fiind insa relativa. Nestorie a reluat acest punct de vedere, desi unii teologi considera ca nu in aceeasi masura.

In aceasta consta greaua sarcina a Sfantului Chiril ca sa stabileasca raportul exact al celor doua firi pe care sa le pastreze continuu intr-o unitate indisolubila, fara a le stirbi integritatea cu ceva.

Sfantul Chiril recunoscand deplinatatea dumnezeirii si umanitatii lui Iisus Hristos, afirma in mod explicit ca "altceva este Dumnezeirea si altceva umanitatea, luate fiecare din punctul de vedere al ratiunii intime, in Hristos insa ele s-au intalnit fara amestec sau schimbare, intr-o unitate ce mira si depaseste mintea".

Admitand si afirmand ca cele doua firi in unire raman ceea ce sant prin ele insele, Sfantul Chiril nu le considera totusi separate. El le are mereu in vedere cand le subsumeaza intr-una. Unirea ipostatica este redata prin termeni ca: henosis, synodos, symbasis, analepsis, proslepsis si altii, la care apoi s-a renuntat pentru a folosi expresii ca "unul si acelasi", "unul din doua firi", "unire adevarata", "unire dupa fire", "unire dupa esenta" etc.

In modul cel mai satisfacator, ea este designata cu termenul de "unire ipostatica", ceea ce in teologia Sfantului Chiril inseamna o unire reala, adevarata, naturala, suprema, nu exterioara de tip nestorian. Marele reprezentant al hristologiei ortodoxe stie ca numai o astfel de unire exprima adevarata intrupare.

Ipostatismul este accentuat mai ales in Anatematismele II-III: "Daca cineva nu marturiseste ca Cuvantul cel din Dumnezeu Tatal s-a unit cu trupul in chip ipostatic si ca unul este Hristos, dimpreuna cu trupul sau, acelasi, adica Dumnezeu si om laolalta, sa fie anatema" (II) si: "Daca cineva in Hristos care este unul, imparte ipostasele dupa unire, legandu-le intre ele numai cu legatura cea dupa merit adica dupa autoritate si putere si nu cu gasirea laolalta printr-o unire naturala, sa fie anatema" (III).

In sensul acesta vorbeste Sfantul Chiril de unica "natura" a lui Hristos: "O singura fire (natura) intrupata a lui Dumnezeu-Logosul".

Sfantul Chiril nu vede cum o natura, numita astfel, ar putea exista fara sa fie persoana. El este impresionat de principiul pus de Teodor de Mopsuestia (350-428), dupa care o natura completa este un ipostas. El se afla in fata unui mister. Dar in loc de a-si modifica gandirea sa, cum a facut Apolinarie si Teodor de Mopsuestia, Chiril recunoaste ca pentru noi unirea ipostatica a lui Iisus Hristos, care sta la baza doctrinei hristologice despre recapitularea tuturor in Hristos, este in esenta sa un mister de necuprins si neexprimabil. Noi nu vom putea spune pina unde merge puterea divina. Traditia, care ne-a transmis invatatura unirii personale a lui Iisus Hristos, are mai multa autoritate decit obiectiunile filozofarii hristologice.

Fata de Scoala antiohiana, pozitia Sfantului Chiril de Alexandria tinde inainte de orice sa afirme mantuirea acordata si adusa la indeplinire de Dumnezeu singur. Puterea mortii si a pacatului nu puteau fi invinse prin meritele omenesti ale omului Iisus. Logosul si-a asumat umanitatea si a facut-o in chip desavarsit a Sa. Intre elementul divin si uman in Hristos, nu este vorba de o simpla cooperare, nici chiar de o inter-penetratiune, ci de o unire: Cuvantul intrupat este unul, si nici o dedublare nu va putea fi observata in persoana unicului Rascumparator - Dumnezeu si om.

Mantuirea consta tocmai in faptul ca Logosul era prezent in toate etapele vietii umane a lui Iisus. El a fost nascut din Fecioara Maria. A nu o recunoaste Nascatoare de Dumnezeu, inseamna a respinge insusi misterul intruparii si al iconomiei divine, pentru ca in Hristos nu exista alt subiect decat Cuvantul, pe oare Fecioara l-a nascut trupeste.

Concomitent cu prezentarea doctrinei sale hristologice si in mod implicit, Sfantul Chiril subliniaza importanta ioonomiei divine, aratand ca in hristologie si iconomie este concentrata toata taina mantuirii noastre. Misterul iconomiei este dupa Sfantul Chiril, unitatea Dumnezeirii, cu umanitatea lui Hristos. Cine taie pe Hristos in doua in Omul si Cuvantul, zice el, "nu suporta iconomia". El da chiar unirii dumnezeiescului si omenescului in persoana lui Hristos, numele de "unire iconomica": Nu zice "in acesta e Fiul Meu", ci "Acesta e Fiul Meu", ca sa nu se inteleaga deosebit ca unul in altul, ci acelasi prin unire iconomica".

Unirea iconomica, fiind echivalenta cu unirea ipostatica, scoate mai mult in evidenta faptul ca in actul mantuirii este vorba in primul rand de o unire pornita din initiativa divina. Asumarea umanitatii, sau recurgerea la iconomie, s-a facut pentru ca era de trebuinta pentru mantuirea lumii patimirea, iar in firea proprie nu putea patimi Fiul lui Dumnezeu. Iconomia s-a realizat ca un instrument al mantuirii, in chip mestesugit.

In iconomia mantuirii, Hristos apare si in demnitatea Sa dumnezeiasca, dar nu este scapat cu totul nici de smerenia noastra omeneasca. Toate sunt ale Lui, deci si cele omenesti si nu dispretuieste iconomia pe care a laudat-o si Tatal, dupa cum spune Pavel: "ca pe cel ce n-a cunoscut pacat, pentru noi pacat l-a facut" (2 Cor. 5, 21). Iar alta data: "Cel ce nici pe Fiul Sau nu l-a crutat, ci L-a dat mortii pentru noi" (Rom. 8, 32).

Evident ca dupa Sfantul Chiril, Hristos, prin iconomie, ia asupra Sa pacatele noastre si moartea, adica vina noastra si urmarile ei si rastignirea pe cruce pentru noi. Moartea este si ea asumata de Fiul lui Dumnezeu prin intrupare, intrucat "trupul care a patimit cu moartea este al Lui, din cauza iconomiei".

Iconomia este o mare taina; este taina profundei si nepatrunsei asumari si purtari de catre Fiul lui Dumnezeu a limitelor si neputintelor noastre; ea este faptul de taina ca Fiul lui Dumnezeu le are si le traieste pe acestea cu ale Sale proprii, fapt in care consta tot "modul chenozei" sau al coborarii Sale (Filip. 2, 7-8), sau al golirii Sale de slava.

Iconomia nu are ca urmare numai "modul chenotic", ci si modul slavei (Filip. 2, 9-11). Iisus prin iconomie cu trupul primeste pe Duhul, iar intrucat este Dumnezeu prin fire, il daruieste pe Duhul. Dar prin primirea Duhului, firea umana din Iisus urca in slava. Duhul il primeste insa pe Iisus ca om, nu atat pentru Sine, ci prin El si in El, ca in cel dintai, pentru firea oamenilor. Iar dumnezeieste il da din firea Sa dumnezeiasca, iarasi nu atat Siesi, ci prin Sine ca prin cel dintai firii oamenilor.

Iconomia este mijlocul de umplere a firii tuturor oamenilor de Duhul Sfant si de ridicare a lor in slava, iar acestea s-au obtinut numai in urma chenozei: "S-a smerit pe Sine, ascultator facandu-se pana la moarte, pentru aceea si Dumnezeu l-a prea inaltat si i-a daruit Lui nume care este mai presus de orice nume." (Filip. 2, 8-9).

Prin vasta si profunda sa opera hristologica, Sfantul Chiril al Alexandrei a contribuit la elucidarea marilor probleme ale primelor secole crestine, ca si a celor urmatoare si in aceasta consta insemnatatea teologiei sale. Aceasta opera pastrandu-si importanta si prospetimea si in actualitate, se cere sa fie aprofundata in contextul invataturii generale a Sfintei Biserici, avand in vedere marele dialog de azi dintre Ortodoxie si celelalte confesiuni crestine, mai ales Bisericile necalcedoniene.

Hristologia Sfantului Chiril, prin multiplele sale aspecte contribuie la cauza unitatii bisericesti. Valoarea ei ecumenica rezulta din insesi caracterele ei principale, ca acela de a fi pe deplin ortodoxa si traditionala, in consensul Parintilor si al sinoadelor, ca si al dezvoltarii teologiei ulterioare mediatoare intre pozitii diferite si manifestand o suplete deosebita, intrucat a urmarit mereu unitatea persoanei lui Iisus Hristos si in consecinta unitatea Bisericii Sale.