Despre descoperirea spirituala a lucrarilor sfintei lumini si despre lucrarea spirituala si dumnezeiasca a vietii virtuoase

-ma inchis singur in chilie,
lasati-ma cu Dumnezeu, singurul iubitor de oameni,
retrageti-va, departati-va, lasati-ma singur
sa mor inaintea lui Dumnezeu, Cel ce m-a zidit.
Nimeni sa nu bata la usa, nimeni sa nu-mi adreseze vreun cuvant,
nimeni sa nu-mi atraga mintea
de la vederea bunului si frumosului Stapan,
nimeni sa nu-mi dea vreo mancare, sa nu-mi aduca vreo bautura !
Caci imi ajunge sa mor inaintea Dumnezeului meu,
a Duhului milostiv, a Dumnezeului de oameni iubitor,
care s-a pogorat pe pamant ca sa recheme pe pacatosi
si sa nu-i introduca cu Sine in viata dumnezeiasca.
Nu mai voiesc sa vad lumina lumii acesteia,
nici soarele insusi, nici cele din lume,
caci vad pe Stapanul meu, vad pe imparatul,
vad pe Cel ce este cu adevarat lumina si Creatorul a toata lumina,
vad izvorul a tot binele, vad cauza tuturor,
vad inceputul fara de inceput, prin care au venit toate la existenta
prin care toate primesc viata si se umplu toate de hrana
Caci prin voia Lui se fac si se vad toate
si prin vointa Lui dispar toate.
Cum voi iesi deci din chilie, parasindu-L pe El ?
Lasati-ma sa plang si sa jelesc pentru zilele si noptile
pe care le-am pierdut privind lumea aceasta,
privind soarele acesta, privind lumina
sensibila si intunecata a lumii, care nu lumineaza sufletul,
privind o lumina fara de care traiesc
si cei orbi cu ochii in lumea aceasta, o lumina de care m-am veselit si eu amagindu-ma, necugetand ca mai este peste tot vreo alta lumina,
care, cum s-a spus, este si viata si cauza existentei a tot ce este sau va fi vreodata peste tot;
si asa am fost ca un lipsit de Dumnezeu, necunoscand pe Dumnezeul meu.
Dar acum a binevoit, dintr-o mila negraita, sa mi se arate si sa mi se descopera mie, nevrednicului
si asa am vazut si am cunoscut cu adevarat
ca EI e Dumnezeul tuturor,
Dumnezeu pe care nimenea dintre oamenii din lume nu L-a vazut (loan I, 4).
Caci este in afara lumii, in afara luminii si intunericului,
in afara vazduhului, a mortii, a toata simtirea.
De aceea, vazandu-L, am fost ridicat mai presus de simturi.
Deci cei ce sunteti sub simturi,
lasati-ma nu numai sa ma inchid in chilie si sa sed inauntru,
ci si sa sap o groapa sub pamant si sa ma ascund in ea,
si sa petrec acolo in afara de lumea intreaga
si vazand pe Stapanul si Creatorul cel fara de moarte,
sa aleg moartea din iubire, stiind ca nu voi muri.
Caci ce folos mi-a venit de la lume ?
Ce castiga si acum cei ce sunt in lume ?
Cu adevarat nimic, ci vor locui goi in morminte,
si se vor scula goi si vor fi judecati toti
ca lasand viata adevarata,
sau lumina lumii, adica pe Hristos (loan VIII, 12),
au iubit intunericul si au ales sa umble in el,
neprimind lumina care lumineaza in lume,
pe care lumea nu o poate cuprinde, nici n-o poate vedea.
De aceea, va rog, parasiti-ma si lasati-ma singur,
ca sa plang si sa-L caut pe Acesta,
ca sa mi se dea cu imbelsugare si sa mi se arate in bogatie.
Caci nu se face numai vazut, nu se lasa numai contemplat,
ci se si comunica, locuieste si ramane si este
ca o comoara ascunsa in san,
pe care cel ce o poarta se indulceste
si vazand-o se bucura
si crede ca toti o vad ascunsa in el.
Dar nu e vazuta de toti, nu e atinsa,
nu o poate fura vreun fur,
nu o poate rapi vreun talhar, chiar daca l-ar omori
pe purtatorul ei.
De vrea sa o fure, in zadar se oboseste
sa rascoleasca in punga, sa cotrobaiasca prin haine,
sa o caute dezlegand braul celui ce o are;
chiar de i-ar taia pantecele, chiar de i-ar pipai prin maruntaie,
nu va putea sa o ia.
Caci este nevazuta, de neprins in mana,
de neatins, cu totul de nepipait.
Totusi se lasa atinsa de maini, dar de ale celor vrednici,
nu de-ale celor nevrednici.
Sta si in palma.
Dar, o, minune; Ce este ceea ce nu este ? caci nu are nume.
Deci uimit si dorind sa o tin,
strangand mana am socotit ca o tin si ca o am,
dar mi-a scapat, neputand sa o tin nicidecum in mana mea.
Si intristat am deschis pumnul mainii mele
si am vazut iarasi in ea, ceea ce vedeam mai inainte.
O, minune negraita, o, taina straina !
De ce ne tulburam in zadar, de ce ne amagim toti,
de ce ramanem neajutorati in fata acestei lumini,
nesesizate prin simturi,
noi care, desi dispunem de simturi, am fost cinstiti cu
ratiunea intelegatoare ?
De ce privim la toate, la cele stricacioase,
cand avem un suflet nematerial, intreg nemuritor ?
de ce ne miram de acestea, intr-o nesimtire totala
si pretuim, ca niste orbi, mai mult greutatea fierului ?
si masa mare a acestuia in loc de aurul mic,
sau decat pretiosul margaritar, socotind lucru fara valoare
si nu cautam micul graunte de mustar,
care e mai de pret decat toate cele vazute
si mai mare decat existentele si creaturile nevazute ?
De ce nu dam toate si nu-L dobandim pe Acesta,
de ce voim sa avem viata, nedobandindu-L pe Acesta ?
Credeti ca e mai bine sa murim de mai multe ori, de se poate
si sa-L castigam numai pe Acesta, micul graunte !
Vai celor ce nu-L au sadit pe El
in sanul sufletului lor; ei vor flamanzi mult.
Vai celor ce nu-L vor vedea pe El odraslind,
ca vor sta goi ca un copac fara frunze.
Vai celor ce nu cred cuvantului Domnului,
ca acesta va creste ca un copac si va intinde ramuri.
Vai celor ce nu ajuta cu sarguinta si cu paza mintii
cresterea de fiecare zi a acestui mic graunte;
ei se vor pagubi de lucrarea lui,
ca sluga care a ingropat prosteste talantul,
cum sunt si eu, lenevindu-ma in fiecare zi.
Dar, o, Treime neimpartita, o, unitate neamestecata,
o, lumina in trei ipostasuri. Parinte, Fiule si Duhule Sfinte,
o,.Stapanire si inceputul fara de inceput al inceputului.
O, lumina ce nu poate fi numita, ca una ce e cu totul fara nume,
care e iarasi cu multe nume,
ca una ce lucreaza toate.
O, slava cea una si inceputul tuturor, stapanirea si imparatia,
o, lumina care esti si o vointa si o gandire si un sfat si o putere,
miluieste-ma, indura-te de mine, necajitul !
Caci cum n-as fi necajit, cum nu m-as intrista,
ca dispretuiesc si privesc cu nepasare
atata bunatate, atata mila a Ta,
cu nerecunoscatorul si netrebnicul,
umbland atat de fara grija pe calea poruncilor Tale ?
Dar induioseaza-Te cu mila si asa de mine
si aprinde, Hristoase al meu, caldura inimii mele,
pe care a stins-o moleseala ticalosului meu trup,
somnul, stomacul satul si bautura de vin mult.
Acestea au stins cu totul si flacara sufletului meu
si au uscat izvorul, tasnirea lacrimilor mele.
Caci caldura naste foc, iar focul iarasi caldura
si din amandoua se aprinde flacara, izvorul lacrimilor.
De fapt, flacara odrasleste siroaie, iar siroaiele nasc flacara.
cugetarea la poruncile si la dispozitiile Tale,
atentia la mine insumi, care a luat pocainta ca impreuna lucratoare.
Acestea m-au asezat in mijlocul celor ce sunt si a celor
La ele m-a adus staruirea in cele dumnezeiesti,
viitoare.
Si, ca urmare, iesind deodata din cele vazute,
am fost cuprins de frica, vazand de unde am fost izbavit.
Vedeam de fapt si inainte cele viitoare, dar de departe,
iar dorind sa le vad de aproape, s-a aprins in mine focul dorintei
si pe incetul s-a aratat in chip negrait o flacara,
mai intai in mintea mea, apoi in inima.
Si din flacara au tasnit lacrimile dorului de Dumnezeu
si impreuna cu cele din ea s-a ivit o dulceata negraita.
Dar atunci m-am increzut in mine,
caci aceasta incredere nu se stinge cu totul.
Si mi-am zis: flacara arde bine in mine.
Si lenevindu-ma, iar m-am lasat stapanit de somn si
de dorinta de sarutare a stomacului in chip prostesc.
Si molesindu-ma, m-am folosit cu imbelsugare de vin.
Nu m-am imbatat, dar m-am saturat de el.
Si indata s-a stins aceasta minune infricosatoare; dorul din inima,
aceasta flacara ce ajunsese pana la cer
si ardea in mine cu tarie, dar nu mistuia
firea ierboasa din maruntaiele mele,
ci o prefacea, o, minune, in flacara.
Caci iarba atinsa de foc nu era arsa de acesta,
ci focul invaluind iarba
se unea mai degraba cu ea
si o pastra intreaga nemistuita.
O, putere a focului dumnezeiesc, o, lucrare minunata !
Tu care spargi stancile si muntii numai prin frica de Tine si prin fata Ta, Hristoase, Dumnezeul meu,
cum iti amesteci cu iarba, fiinta dumnezeiasca intreaga,
Tu care locuiesti, Dumnezeul meu, in lumina cu totul de nesuportat ?
Cum ramanand neschimbat si cu totul neapropiat,
pazesti nemistuita firea ierbii,
dar pastrand-o neschimbata, o prefaci intreaga
si ramanand iarba, se face lumina, dar nu lumina iarba.
Tu, lumina, Tu unesti neamestecat (neconfundat) cu iarba
si iarba se face ca lumina, prefacuta in chip neschimbat.
Nu pot sa acopar cu tacerea minunile Tale,
nu pot sa nu spun iconomia Ta,
pe care ai infaptuit-o cu mine, risipitorul si curvarul,
Nu suport sa nu povestesc tuturor
bogatia de nedesertat a iubirii Tale de oameni, Mantuitorul meu,
Caci voiesc sa primeasca din ea lumea intreaga
si sa nu ramana cineva cu totul gol de ea.
Dar mai intai straluceste, imparate al tuturor, iarasi in mine,
salasluieste-Te in mine si lumineaza smeritul meu suflet,
arata-mi limpede fata dumnezeirii Tale
si arata-Te mie in chip nevazut, Dumnezeul meu.
Caci nu Te faci intreg vazut, dar imi apari intreg.
Fiind cu neputinta de prins, voiesti sa mi Te faci si
Te faci intreg sesizabil.
Fiind neincaput in toate, Te faci cu adevarat mic
si Te faci vazut in inimile mele si pe buzele mele
ca un san luminos si ca o dulceata,
stralucind si intorcandu-Te catre mine, o, Taina minunata.
Da-mi-Te pe Tine astfel si acum, ca sa ma satur de Tine,
ca sa Te sarut si sa imbratisez
slava Ta negraita, lumina fetei Tale
si sa ma satur si s-o pot transmite si tuturor celorlalti
si mutandu-ma sa vin la Tine slavit intreg.
infatisandu-ma Tie, devenit si eu lumina din lumina Ta.
Si prin aceasta nu ma voi ingriji de aceste multe rele
si voi fi eliberat de teama de-a ma schimba iarasi.
Da, da-mi aceasta, Stapane, daruieste-mi aceasta,
Tu Cel ce mi-ai dat mie, nevrednicului, toate celelalte in dar.
Fiindca mai ales de aceasta am nevoie, aceasta e totul.
Caci desi mi Te arati si acum, desi ai mila de mine si acum,
desi ma luminezi si acum si ma inveti in chip tainic
si ma acoperi si ma pazesti cu mana Ta cea tare
si esti cu mine si pui pe fuga pe draci si-i faci sa dispara
si toate mi le spui si toate mi le daruiesti
si ma umpli de toate bunatatile, o, Dumnezeul meu,
n-am nici un folos din acestea de nu-mi vei da
sa trec fara sa fiu rusinat prin portile mortii.
De nu va veni capetenia intunericului si nu va vedea slava Ta
unita cu mine si nu se va rusina intunecatul,
ars de lumina Ta neapropiata
si nu vor fi puse pe fuga impreuna cu el
toate puterile potrivnice
vazand semnul pecetii Tale;
si de nu voi trece eu cu incredere in harul Tau,
fara sa tremur deloc; si nu ma voi apropia
si nu voi cadea inaintea Ta,
ce folos voi avea de cele ce se intampla acum in mine ?
Cu adevarat, nici unul, ci focul lor ma va arde si mai mult.
Desi nadajduiesc in impartasirea de bunatatile si de slava vesnica
si doresc sa fiu robul si prietenul Tau,
de voi fi lipsit deodata de toate
si de Tine insusi, Hristoase al meu,
cum nu-mi va fi tristetea mai grea ca a necredinciosilor,
care nu Te-au cunoscut pe Tine si n-au vazut
lumina Ta stralucind si n-au cunoscut dulceata Ta ?
Dar daca voi dobandi, Mantuitorule,
sfarsiturile si cununile acestor arvuni,
sfarsituri si cununi ce le-ai fagaduit, Hristoase,
celor ce-au crezut in Tine,
atunci voi fi fericit si Te voi lauda pe Tine,
Tatal si Fiul si Sfantul Duh,
Dumnezeul cel Unul, in vecii vecilor. Amin
Carti Ortodoxe

Cuprins