Societatea rurala in secolele IX-XI


Societatea rurala in secolele IX-XI

In acest interval de timp asistam la cresterea marii proprietati in detrimentul micii proprietati a taranilor independenti, ceea ce a dus la schimbari importante in organizarea sociala, militara si chiar politica a Imperiului. O analiza verticala a acestui fenomen ne poate conduce la cateva consideratii. Mai intai opozitia dintre cei bogati, puternici (dunatoi) si cei mici (penetai) nu reflecta in intregime realitatea sociala din mediul rural bizantin, unde conditiile erau deosebit de complexe. Cei puternici erau aceia a caror bogatie sau functie le permitea sa exercite o anumita presiune asupra micilor gospodarii taranesti. Un bogat avea cea mai frumoasa casa, in care isi putea primi musafirii; taranul de conditie medie isi pemitea sa intretina o pereche de boi, un magar, un servitor, iar daca saracea de tot nu-i mai ramanea decat casa. In acelasi oras putem intalni atat pe marele proprietar fara griji materiale, cat si pe taranul de conditie medie, pe taranii independenti (parechi), pe taranii saraci care posedau o casasi o gradina sau pe sclavi. Taranul bizantin putea avea unul sau mai multi sclavi, ce erau folositi atat la muncile domestice cat si in calitate de muncitori agricoli.

In al doilea rand, intre cei foarte bogati si cei care nu aveau aproape nimic, mai exista asanumita clasa a exploatatorilor agricoli. Conducatorii satelor proveneau din randul clasei de mijloc a taranilor, dintre acestia fiind recrutati si soldatii themelor sau stratiotii321. In secolul al X-lea, Constantin al VII-lea considera ca un fapt normal posesia de catre acestia a unei suprafete de pamant. Disparitia micii proprietati a avut in aceasta perioada grave consecinte economice, fiscale si militare. La randul ei, dezvoltarea excesiva a marii proprietati prezenta un pericol a carui amploare a putut fi cu adevarat evaluata in vremea lui Vasile al II-lea, cand a avut loc revolta marilor seniori ai Asiei Mici, Bardas Focas si Bardas Skleros.

O Novela data de Roman Lecapenul in 922, incerca sa remedieze aceasta situatie: prin aceasta se interzicea celui bogat sa achizitioneze pamantul celui sarac si dadea castig de cauza saracului, atunci cand acesta era la concurenta cu un bogat pentru cumpararea unui teren. Novela stabilea ca puteau cumpara un lot urmatoarele categorii: rudele apropiate, coproprietari care aveau pamantul impreuna cu vanzatorul, proprietarii carea aveau parcele alaturate lotului pus in vanzare, vecinii care achitau taxele in comun cu fostul posesor. Bogatii nu puteau cumpara decat in cazul in care posedau pamanturi in satul respectiv. Din pacate Novela nu a avut rezultatele scontate pentru ca iarna anului 927-928 a fost deosebit de grea, mai ales pentru cei saraci, apoi o seceta a dus la o recolta foarte slaba, astfel incat posesorii de pamant s-au aflat intr-o situatie deosebit de grava.

Aceste masuri erau reconfirmate de Roman Lecapenul intr-o alta Novela a sa din 934, dar nici aceasta nu s-a putut aplica deoarece insasi functionarii care aveau obligatia aplicarii legii, erau proprietari de pamanturi. Pe de alta parte, taranii descurajati se puneau de buna voie la dispozitia acestor oameni bogati, devenind serbii acestora.

Vasile al II-lea era si mai categoric: o Novela din 966 anula prescriptia de 40 de ani pentru seniorii care achizitionau un teren, obligandu-i pe cei bogati sa plateasca impozitele celor saraci in cazul in care acestia erau in imposibilitatea sa o faca. In ceea ce priveste exploatarea solului, nu trebuie sa confundam marea proprietate cu marile exploatari: mai intai pentru ca avem de-a face cu o dispersare a terenurilor in sate diferite, iar terenurile erau uneori inchiriate la tarani care beneficiau de ele pe termen nelimitat. Acestia din urma locuiau in aceleasi localitati, practicau aceleasi culturi si isi achitau impozitele fie singuri, fie cu ajutorul proprietarilor. Din punct de vedere al conditiilor economice, prea putine lucruri diferentiau pe parechi de tarani proprietari. Trebuie sa retinem ca de la inceputul pana la sfarsitul Imperiului bizantin, indiferent de statutul juridic al terenului, celula de baza a exploatarii solului ramane exploatarea familiala micasi mijlocie. Acest tip de exploatare reprezenta idealul comun al tuturor membrilor societatii bizantine. Taranul cultiva pamantul pentru necesitatile sale: reinnoirea septelului, procurarea de unelte, hrana familiei si a servitorului, plata impozitului si eventual a taxei de inchiriere. Tinand de preturile pentru achizitionarea animalelor sau procurarea de unelte, eventualul surplus parea derizoriu; taranul nu reusea sa scape de conditia sa prin mijloace economice.

Categoria celor puternici se referea la doua situatii complementare: bogatia ca putere economicasi detinerea autoritatii, adica a puterii administrative sau militare. Defintiile date de textele legislative din secolul al X-lea se refereau la trei notiuni:

1. la bogatie: textele legislative din secolul al X-lea nu fac referire la pragul superior de la care cineva poate fi considerat puternic, ci mai degraba la pragul de jos, de la care o persoana putea fi considerata slaba. Oricum elementul determinant in inscrierea printre cei puternici ramanea cel financiar;

2. demnitatea sau functia ocupata, unde ii putem include pe functionarii civili si militari din administratia centrala;

3. strategii din administratia provinciala, precum si autoritatile bisericesti (episcopi sau egumeni) care erau considerati printre cei puternici. In aceasta situatie se declansa un dublu mecanism: cei care detineau autoritatea o foloseau pentru a-i domina pe cei slabi si pentru a le cumpara pamantul. La inceput, functionarii in cauza nu erau neaparat bogati, insa prin utilizarea puterii pe care o detineau ei cautau sa dobandeasca un statut socio-economic, ce le permitea mai tarziu sa se integreze vechii aristocratii. Aceasta din urma categorie era deja bogata. In acest sens avem multe marturii printre care si pe aceea a peloponezienei Danielis care in secolul al IX-lea ii dadea imparatului Vasile I cca. 3.000 sclavi sau paflogonianul Mauriciu care avea un mic corp armat pentru a se apara impotriva turcilor. De asemenea Filaret, autorul unei autobiografii, ne explica cum atunci cand avea un necaz, situatia ii era ameliorata de un functionar de la fiscul provinciei in care locuia326. Vedem astfel cum puterea era folosita in favoarea aristocratiei funciare, iar aceasta profita din plin de relatia privilegiata cu functionarii dornici de a-si spori bunurile materiale.

Prin revenirea la marea proprietate, mediul rural bizantin a cunoscut astfel in secolele VIII-XI o schimbare sociala considerabila. Aceasta nu inseamna ca economia rurala a fost complet bulversata; o parte a taranilor care si-au vandut terenurile le-au recuperat in locatie, in calitate de parechi, in aceleasi localitati fara sa modifice astfel productia agricola. Cu toate acestea, in unele regiuni si in epoci diferite, aceste mutatii sociale au determinat un fel de fenomen de "dezertificare", care a cuprins sate intregi. La frontierele orientale ale Asiei Mici, factorii politici au amplificat acest fenomen. Asa cum expansiunea micii proprietati era paralela cu cresterea demografica, miscarea sociala inversa a condus la o scadere demografica considerabila in mediul rural, chiar la un exod rural cu consecinte grave asupra culturilor agricole. Dezvoltarea proprietatii rurale mici si mijlocii corespundea astfel unei cresteri economice in acest spatiu, iar regresiunea atragea dupa sine recesiune.

Carti Ortodoxe

Cuprins