Iubirea neconditionata


Iubirea neconditionata

In limba romana exista doua cuvinte pentru aceeasi notiune: iubire si dragoste. Fiecare a capatat cu timpul un inteles oarecum diferit. Sentimentul acesta foarte complex sau foarte simplu, poate capata valente cu totul aparte. Adevarata iubire, cea neconditionata, este idealul. Cati dintre noi suntem insa capabili de ea?

Exista multe forme de iubire, de la cea materna si paterna, cea filiala, cea intre barbat si femeie, dintre membrii unei familii, pana la cea din cadrul unei comunitati religioase. Sufletul uman este insa de o complexitate extraordinara si, de multe ori, daca stai sa scotocesti in adancuri, descoperi porniri care, in realitate, nu au nimic de a face cu iubirea. Prin datul nostru si ca urmare a pacatului originar, suntem foarte putin capabili de iubire: ne raportam numai la noi, fiinta noastra este centrul lumii, organizam lumea inconjuratoare in functie de noi, chiar atunci cand avem impresia ca iubim ne manifestam, de fapt, tot egoist.

Spre exemplu, asociem deseori iubirea cu dorinta de posesie. Iubim, in general, ceea ce putem poseda, ceea ce poate deveni al nostru: fie obiecte, fie persoane. Acest tip de iubire se manifesta in cazul multor parinti care se simt intr-atat de legati de copii, incat nu le pot oferi libertatea de care orice fiinta umana are nevoie. E adevarat ca pana la un anumit punct, aceasta legatura este normala - e greu sa desparti o mama de copilul ei. Cand insa ea devine obsesiva, atunci este reprobabila. Aceasta atitudine poate aparea si in cazul unor cupluri.

Ne manifestam egoist chiar si atunci cand, la prima vedere, facem ceva pentru altii. Suntem capabili de sentimente frumoase pentru "ai nostri", suntem gata sa facem mici sacrificii pentru ei. Cand insa suntem confruntati cu situatia in care trebuie sa ajutam pe altcineva, necunoscut, ne dovedim total incapabili de a o face. De aceea, la intrebarea "Cine este aproapele meu?", Iisus raspunde cu parabola Bunului Samarinean, din care reiese, in final, ca ar trebui sa fim in stare de a dovedi macar un strop de compasiune pentru oricine.

O alta forma egoista de iubire este "iubirea - reflectare". Il iubim pe celalalt pentru faramele din noi pe care le regasim, mai mult sau mai putin, in el: fie ca ne seamana intrucatva ("e ca mine", ne spunem, si deja il simpatizam), fie ca il iubim pentru ca si el ne iubeste. Sentimentul nu pare sa se extinda dincolo de fiinta noastra. Cati suntem in stare sa iubim pe cineva total diferit de noi? De multe, ori chiar in cadrul unei familii, exista resentimente datorate divergentelor de opinie intre membri.

Socant este ca asemenea conflicte apar chiar si in cadrul unor comunitati religioase. Intrebarea naturala ar fi: "Daca nici acolo nu exista armonie si solidaritate perfecta, unde s-o mai cautam?" Exista, probabil, aceasta tendinta in noi - pe care ideal ar fi s-o depasim - de a nu-l intelege si de a nu-l iubi pe celalalt daca este diferit de noi - daca gandeste diferit, daca are alte convingeri, daca are alte asteptari de la viata, alt nivel de cultura.

Pe scurt, iubim ceea ce este asemenea noua, ceea ce dominam, ceea ce putem lua in stapanire, iubim chipul nostru reflectat in celalalt. Avem, majoritatea, "instinctul Evei"- daca ne place ceva, incercam sa-i inoculam si partenerului de drum preferinta noastra. Atatia parinti reusesc sa faca din proprii copii niste alter-egouri ale lor.

Iubirea adevarata, insa, cea despre care vorbeste Iisus, cea neconditionata, nu tine seama de astfel de bariere. Cu totii suntem creatia lui Dumnezeu, suntem, deci frati cu totii. De fapt, acceptand ca stramosii nostri sunt Adam si Eva, intelegem ca ne tragem din parinti comuni. Cum sa-l urasti, deci, pe cel care ti-e frate?

Iubirea neconditionata nu tine seama de diferente. Nici unul dintre noi nu-i seamana celuilalt, insa trebuie sa acceptam aceasta diversitate ca pe ceva firesc. Fiecare are rolul sau, locul sau in economia creatiei lui Dumnezeu. El ne-a inzestrat pe fiecare cu un anumit dar; e firesc ca acesta sa difere de la om la om. Sa ne imaginam un univers populat cu "cópii" fidele: acelasi comportament, aceleasi reactii, un orizont complet previzibil si, astfel, inchis.

Iubirea pentru Dumnezeu si prin Dumnezeu este de alta natura. Incerci sa gasesti in celalalt chipul lui Hristos, asemanarea cu El. Constient fiind ca tu insuti porti o particica de dumnezeire, stii ca si el, aproapele tau, oricat de rau ti s-ar putea parea, o are. Este scanteia divina si ea exista in fiecare din noi.

Sentimentul care sta la baza oricarei credinte religioase tinde sa orienteze si sa identifice omul cu sursa iubirii supreme. Religia este, de fapt, manifestarea exterioara a unei cautari interioare - ea trebuie sa ne modeleze sufletele, iar virtutea suprema la care trebuie sa ajungem este iubirea. Aceasta este, intr-adevar, cea mai mare dintre virtuti, incununarea celorlalte si cea care ne apropie cel mai mult de divinitate. Totul trebuie sa conduca spre iubire, totul trebuie subordonat ei. "Daca dragoste nu e, nimic nu e". "Dragostea indelung rabda, dragostea este plina de bunatate, dragostea nu se poarta cu necuviinta, nu se lauda, nu se trufeste, nu cauta ale sale, nu se aprinde de manie, nu gandeste raul, nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar. Toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda. Dragostea nu cade niciodata."(...) Iubirea adevarata, totala, e cea care trebuie sa ne umple sufletul, alungand de acolo orice altceva. Este treapta suprema, cea care ne apropie cel mai mult de divinitate, pentru ca e cel mai greu sa-ti stapanesti afectele, pornirile, pasiunile, sa simti ca nu mai esti in stare sa ai un singur gand rau, sa nu mai ai resentimente fata de nimeni.

Ar trebui sa ne intrebam mereu, si acesta sa fie barometrul a ceea ce infaptuim, daca dincolo de actiunile noastre exista cu adevarat iubire.