Milostenia

 

Milostenia

Milostenia este printre cele mai inalte virtuti ale iubirii crestine. "A face mila" este, de fapt, cheia invataturii lui Hristos, si multe dintre parabolele biblice vorbesc despre ea. "Mila" este acea inclinatie a sufletului uman, de "a privi catre celalalt", de a iesi din egoismul ce ii este caracteristic. Este, cu siguranta, o forma de iubire. De multe ori, cand spunem mila, ne gandim la cineva care are nevoie de ajutor, cineva aflat intr-o suferinta fizica sau morala. In mare masura, asa este, insa substantivul "milostenie" si verbul "a face mila" pot capata multe sensuri.

Exista, in primul rand, o mila trupeasca si una sufleteasca. Prima consta in a oferi ceva material, ceva care ne prisoseste, cuiva care este in lipsa. De la a oferi unui cersetor pe strada, pana la a face un act de caritate, in termeni moderni, oferind mult mai mult, fiecare ofera cat poate, cat "ii da mana" . Sentimentul care insoteste actul respectiv este, sau ar trebui sa fie, mila, de fapt iubirea. "Ar trebui", pentru ca de multe ori facem lucrul acesta aproape inconstient, din formalism, din spirit de imitatie, pentru ca "asa am auzit la Biserica", in speranta unei rasplati divine, gandindu-ne la viata de apoi, pentru a acumula fapte bune, menite sa le contrabalanseze pe cele rele, facute constient sau inconstient. Din pacate, de multe ori indeplinim aceste acte din automatism, fara sa avem in suflet cu adevarat mila, adica iubirea adevarata, iubirea care te face sa-l "vezi" cu adevarat pe celalalt, sa-l integrezi in substanta sufletului tau, sa simti in tine nevoia lui.Aceasta implica o altfel de raportare si, cu siguranta,ea este cea despre care vorbeste Iisus: cu alte cuvinte, daca gestul fizic de a oferi nu este insotit si de o jertfa a sufletului, el nu are nici o valoare. Motivul principal este acela ca, desi traim in plan material, intr-o realitate fizica, suntem inzestrati si cu suflet, si ca tot ceea ce facem aici, in lumea aceasta cu legi imuabile, in care ajungem prin nastere si din care plecam prin moarte, are un reflex si in planul spiritului. Din pacate traim ca niste orbi, crezand ca aceasta este singura realitate. Nu mai avem ochi pentru cealalta, suntem prea legati de lucruri, de oameni, pentru a mai privi catre acel "dincolo", unde vom ajunge totusi la sfarsitul acestei vieti pamantesti si unde vom merge numai cu sufletul.

Sufletul ni-l cream, ni-l "daltuim" aici pe pamant - in el sunt si vor fi toate faptele noastre, tot ceea ce "acumulam" aici,dar nu valorile materiale, ci altfel de realizari, imateriale ca insasi substanta sufletului, cel cu care vom merge "dincolo". Este important, deci, sa constientizam ca mila este, de fapt, un sentiment, si ca ea trebuie sa fie motorul actiunii concrete.

Tot o forma de milostenie in plan material sunt pomenile pentru cei morti. Scopul lor initial era acela de a oferi celor nevoiasi ceva de mancare, deci pe de o parte,de a ajuta pe cineva aflat in nevoie, si pe de alta, de a oferi ceva facand o jertfa de iubire pentru aproapele nostru, continutul sufletesc al acesteia indreptandu-se catre cel decedat, usurandu-i poate suferintele, incarcatura pacatelor. Asa va fi fost la inceputuri, pentru ca acum, din pacate, obiceiurile frumoase s-au pervertit: fie ca "pomana" a devenit ceva formal (ne aducem aminte ca trebuie sa o facem la anumite perioade de timp, in rest putem trece fara nici o strangere de inima pe langa cineva sarac), fie ca au devenit niste ospete la care iau parte multi, dar in nici un caz saraci, iar pomana devine un prilej de a benchetui, a glumi, a bea, a fuma poate - si ne intrebam de ce asemenea intalniri trebuie sa aiba ca prilej comemorarea cuiva decedat, fie ca se fac - la tara mai ales - din mandrie, fie ca exista o opulenta atat de mare, incat nu mai au nimic de a face cu virtutea crestina a cumpatarii ( exista, de exemplu, obiceiul de a aduce la biserica de Sambata mortilor atata mancare incat, de multe ori, credinciosii nu mai au loc de multimea colivelor si a ofrandelor care umplu un spatiu destinat, de fapt, rugaciunii). Pe scurt sunt multe manifestari care si-au pierdut sensul initial si au devenit o expresie a societatii in care traim, a consumului exagerat, iar sensul initial ,care era mila crestina, a disparut.

Desi scopul este pozitiv, efectul poate fi contrariu si de multe ori putem stimula un viciu (sunt cersetori care din banii primiti isi cumpara bautura, tigari, etc). Fiecare din noi oferim ceea ce ne place cel mai mult: unii mancare, altii haine, chiar bautura. Trebuie sa stim ce sa-i oferim celuilalt. Cei mai multi dintre noi nu intelegem ca exista forme superioare de iubire pentru aproapele nostru. Putem face in multe feluri mila fara sa riscam sa-i stimulam celuilalt un viciu, fara chiar sa cheltuim. E suficient sa stim sa iubim.Putem face deci mila in multe feluri, si nu numai in plan material.

A cultiva in familie o atmosfera de pace, de iubire, de intelegere, oferind celui mai apropiat (sot, sotie, copil) caldura, dragoste, deci ceva din preaplinul nostru sufletesc, incercand sa luptam pentru stingerea oricarui conflict, raspandind, deci, in jurul nostru, in familie si apoi in mediul in care lucram bunatate - reprezinta, cu siguranta,a face mila.

A oferi celui de langa tine, celui pe care-l intalnesti pe strada, acasa, la serviciu, un zambet si nu o incruntare, a-i da o mana de ajutor cuiva care are nevoie, a mangaia pe cineva suferind, a-i oferi o vorba buna (nu intamplator cand spunem "buna ziua", "noapte buna", etc, de fapt il "directionam" pe celalalt catre bine, catre pozitiv). A gandi frumos despre cineva, poate scuzandu-i o greseala inconstienta, a invata pe cineva drumul drept (fara impunere insa, cu blandete) sunt gesturi simple, carora le-am pierdut parca intelesul. De multe ori, din pacate, chiar in Biserica fiind, ne imbrancim, ne suparam pe cel de langa noi, il certam. Sau, dupa terminarea slujbei, acasa, ne suparam pe vecinul nostru, pe copilul nostru, pe sot, etc., vinovati deodata de niste greseli capitale - cea mai frecventa fiind aceea de a nu fi facut ceea ce credeam noi ca trebuie sa faca, uitand, de fapt, ca suntem diferiti si ca de multe ori putem sa gandim sau sa actionam diferit.

Putem face si lucruri mai "mari": a merge intr-un spital sau azil, incercand sa aducem mangaiere unui batran, unui bolnav, a-i vizita pe orfani...

Rugaciunea pentru cineva este, poate, forma cea mai frumoasa si mai adevarata a milei: rugandu-te pentru el, si raportandu-te la Dumnezeu ca la instanta suprema, il lasi pe El sa hotarasca ceea ce e mai bine pentru omul acela (noi, imperfecti fiind, am putea sa credem ca ceva e bine, conform opticii noastre, si in realitate sa nu fie asa). Totodata, fiind imateriala ca insasi esenta sufletului, va actiona chiar acolo, in "miezul" fiintei noastre, ca un medicament care "se duce" exact in locul unde e nevoie de el. De asemenea, prin rugaciunea pentru celalat, e clar ca nu astepti nici o rasplata. Incerci sa faci bine si atat.

Totul poate deveni, de fapt, expresia milei in viata noastra. Cu conditia sa fii capabil sa oferi, sa oferi cat mai mult din tine si mai ales din sufletul tau si fara sa astepti nimic in schimb.