Nostalgia paradisului


Nostalgia paradisului

Actiunile pe care le infaptuim in plan fizic sunt de multe ori o urmare a vietii afective. Traim atat de acut sentimentele, incat viata noastra este adesea expresia acestora, traim deseori intre "imi place" si "nu-mi place", "iubesc" - "nu iubesc", construindu-ne universul interior si exterior pe acesti doi piloni.

Probabil ca la inceputuri, in Paradis, primii oameni erau altfel. Nu exista in ei aceasta dihotomie: Da/Nu, Iubire/Ura. Starea paradisiaca a fost cu siguranta aceea a unui "Da" continuu - o stare plenara de iubire, de pace. Prin gustarea din marul oprit, omenirea capata o constiinta polara. De atunci a aparut probabil incapacitatea omului de a vedea intr-un mod egalizant totul.S-ar putea ca tot de atunci, prin tot ceea ce face, omul sa caute acea stare de fericire paradisiaca. Orice actiune in plan fizic are si un reflex in planul sentimentelor. Prin actul de a manca, a bea, a procrea, omul cauta placerea, iar acest sentiment este o "urma" a aceluia din paradis, de dinainte de cadere.El nu realizeaza insa ca aceste stari sunt, de fapt, animalice si apar ca urmare a satisfacerii unor instincte. Lasandu-se robit de ele, fara a incerca sa le depaseasca, omul ramane, astfel, incorsetat in chingile unei materialitati care il "trage" tot mai tare catre pamant.

Paradoxal, incercand sa iasa din monotonia, din cenusiul unei existente lipsite de sensul suprem, omul care isi face din ele un scop in sine, nu face decat sa se apropie si mai mult de moarte. O dorinta satisfacuta cheama o alta dorinta, si tot asa, la nesfarsit. Omul se afunda tot mai tare in noroiul gros al patimilor.

Pentru a reveni la starea paradisiaca, ar trebui sa nu mai gandim polar, sa cautam peste tot binele, frumosul, adevarul, deci valorile pozitive. Desi raul exista , nu se poate nega, refuzand sa-l vedem,el nu va mai avea putere asupra noastra. Am putea, de asemenea, sa-l consideram ca pe ceva necesar, care nu are alt scop decat sa potenteze binele.

Deci primul pas este sa depasim gandirea duala, sa lucram cu categorii pozitive si sa nu lasam nimic rau sa ne invadeze constiinta. Lucrul nu e tocmai usor, de multe ori mintea ne poate juca feste si putem sa luam raul drept bine. Numai printr-o continua raportare la Dumnezeu, ca sursa a Binelui suprem, putem discerne binele de rau.

O a doua treapta, care de fapt este o alta lupta cu sine, este cea a dominarii afectelor. Binele, raul, etc., sunt categorii abstracte. In momentul in care ele devin traire, incepem sa le folosim in legatura cu lucrurile, oamenii, actiunile. Gandirea scindata are ca reflex, la nivelul sentimentelor: "Imi place/Nu-mi place". De aici o intreaga gama de sentimente, senzatii, care ne pot umple sufletul de o stare frumoasa sau, dimpotriva, de una neplacuta ."Lupta" pe care trebuie sa o ducem este aceea de dominare a afectelor negative .O victorie castigata la nivel mental se va repercuta si la nivelul sentimental. Invatand sa inlaturam din minte ideile negative, vom reusi usor sa alungam si sentimentele negative.

Probabil ca e aproape imposibil sa recastigam starea paradisiaca in mod continuu.Traim de fapt sincopat, avem momente de inaltare, cand reusim sa-L atingem parca pe Dumnezeu, apoi cadem. Poate ca numai prin cadere ne putem inalta. Pentru a ajunge la Rai trebuie sa trecem prin Iad . Daca ne-am stradui mai mult sa depasim contrariile, sa nu mai vedem totul in stare de conflict, daca am reusi sa depasim formele si am cauta mai acut continutul, Esenta?

Dumnezeu reprezinta Binele absolut, in El toate contrariile se topesc. Gandirea in categorii opuse, in contrarii, apartine omului, a carui minte este scindata. Probabil ca inainte de pacatul din Rai omul avea mintea asemenea lui Dumnezeu. Cand cel rau se intruzioneaza in mintea lui, incepe sa vada lucrurile dual: bine-rau, viata-moarte. De fapt, tot ce apare ca al doilea termen al acestei opozitii, chiar si moartea, deci, apare ca urmare a starii de ruptura in doua. Inainte, omul fiinta in "unul"; dupa pacat insa ( care inseamna la modul simbolic ruptura, scindare), el traieste intr-o permanenta sfasiere. De aici tragismul vietii umane. Prin tot ceea ce face, el incearca sa revina la starea paradisiaca - o stare de iubire continua, de "unu"-, in care nu exista contrarii. Cautand-o insa in placerile legate de material, el va fi condamnat sa o caute mereu fara sa o atinga. Pentru a reveni macar intr-o anumita masura la starea primordiala, ar trebui sa lasam sa traiasca in noi numai pozitivul, numai primul din cele doua contrarii, substituind negativul prin pozitiv.

Greselile primilor oameni se repeta, deci, in fiecare din noi, fiindca suntem urmasii lor, dar le putem "repara": neascultarea prin ascultare, lacomia prin cumpatare, osanda ( Eva il invinuieste pe sarpe, Adam o invinuieste pe Eva) poate fi eliminata raportandu-ne numai la greselile noastre (daca esti in stare sa-ti vezi sufletul cu adevarat, constati ca gresesti si tu de fiecare data). Totul trebuie facut pentru sporirea pacii interioare. Un suflet chinuit, haituit ii influenteaza pe ceilalti in sens negativ; dimpotriva, daca cineva isi afla pacea, "o mie de oameni in jurul lui se vor mantui". Trebuie sa ne ducem pacatele unii altora, o greseala a mea putandu-se intinde si in cei din jur. Asta daca nu avem "anticorpi".

Un alt pacat al primilor oameni este cel prin care Eva, dupa ce gusta din fructul oprit, ii da si lui Adam. Exista in noi, psihologic vorbind, tendinta de a-l duce pe celalalt pe drumul propriu, considerand ca acesta este cel mai bun sau poate singurul. Nu-i lasam celuilalt libertatea de a alege. Pe de alta parte, intr-o familie e greu ca unul sa mearga intr-o directie iar celalalt in alta. Cei doi trebuie sa se modeleze unul dupa altul pentru a nu aparea conflicte.

Nimic nu e rau sau bun in economia creatiei lui Dumnezeu. Totul este spre mantuire. Chiar si greselile lui Adam si ale Evei, Dumnezeu le indreapta prin Iisus. Raul poate fi pus astfel in slujba binelui; fiecare cadere este, de fapt, o treapta pe care o vom urca.