ALLAHABAD: A DOUA INTALNIRE CU BABAJI

Toti yoghinii din Mongyr ai lui Satyananda erau impresionati de faptul ca-1 intalnisem pe Babaji in ashramul sau din Himalaya. Veneau asadar sa-mi ceara diverse amanunte. Voiau, de pilda, sa afle locatia exacta, ceea ce era insa destul de greu de determinat. in orice caz, pareau extrem de dornici sa aiba o intalnire cu Babaji. Pentru ei, acesta reprezenta aproape un mit. Chiar si Niranjan, conducatorul ashramului, isi manifesta oarecum fascinatia si curiozitatea. Cand mi-a spus "He is in the highest level" ("El se afla la nivelul cel mai inalt"), am inteles ca toti cei de acolo impartaseau aceeasi opinie. Cert este ca "actiunile" mele crescusera in ashram cu acest prilej.

Eu stiam asadar ca, in ziua cutare a lunii, Babaji va cobori pentru cateva zile in Allahabad, unul dintre orasele sfinte ale Indiei, situat pe valea Gangelui. Cand am cerut asadar "permisiunea" de a merge sa-l vad, am intalnit iarasi pe chipurile lor fascinatie si uimire pentru faptul ca urma sa plec intr-acolo tocmai in zilele acelea. Ma considerau norocos, privilegiat. Mi-au explicat indata si motivul. La fiecare doisprezece ani avea loc in Allahabad o mare sarbatoare religioasa la care se adunau yoghini si gurusi din toata India. Sarbatoarea dura trei zile si era inchinata intregului panteon hindus. As fi avut, prin urmare, nespusa "cinste" si "binecuvantare" sa ma aflu printre marii yoghini, si in felul acesta sa fiu "ajutat" de energia si de vibratiile lor. Faptul ca eu, un strain neinitiat, cunosteam locul si ziua cu pricina, a fost socotit de catre conducator un privilegiu iesit din comun, astfel incat mi-a "ingaduit" calatoria. Altfel spus, mi-a returnat pasaportul si banii pe care mi-i retinusera la intrarea in ashram.

Am luat asadar trenul si, dupa o lunga calatorie, am coborat in Allahabad. Era un oras indian clasic, cu structura si aspectul unui sat urias: drumuri mici, inguste, intunecate si murdare, case cu doua sau trei caturi, majoritatea lor fiind construite din lemn si lut, iar cele mai moderne din beton. Cum s-ar fi putut cineva descurca in acel haos labirintic? Harti nu existau, iar drumuri mari nici atat! Orice strain s-ar fi ratacit in mod sigur de la prima incercare de a patrunde in oras.

Am mers la un hotel din apropierea garii. Am inchiriat o camera cu un singur pat, m-am odihnit pana dupa-amiaza, iar apoi am iesit la plimbare cu intentia de a lua si masa. Am decis ca din ziua urmatoare sa-l caut pe Babaji. Nu mi se parea deloc probabil sa-l gasesc eu, insa credeam ca va aranja el cumva lucrurile, intocmai ca si la intalnirea precedenta.

Curand s-a innoptat, iar eu continuam sa cutreier drumurile. Din loc in loc, ma strecuram pe cate o ulicioara stramta si luam pulsul zgomotoasei vieti indiene. Drumurile erau ticsite de lume. Problema suprapopularii este in India una incendiara. Pe toate arterele intalnesti mari aglomerari de oameni, vehicule foarte putine si o mizerie de nedescris. Eram contrariat de faptul ca nu izbucneau in lant epidemii de ciuma sau holera. Purtam o pereche de ghete care imi mai diminuau intrucatva repulsia de a fi nevoit sa pasesc pe asemenea drumuri. Orasul-sat nu dadea impresia ca ar dispune de un sistem de canalizare. Majoritatea indienilor mergeau in picioarele goale, calcand direct pe stratul gros format din noroi, fecale animale si umane, zoaie si deseuri.

Luminile electrice pe aceste stradute erau rare, dar existau focuri aprinse ici si colo. Indienii au in general obiceiul sa aprinda seara focuri la marginea drumului. Resimtind puternic frigul dupa arsita zilei, se aduna in jurul focului si se intind la taifas ceasuri in sir. Multi dintre ei nici macar nu au unde sa mearga altundeva, drept pentru care dorm pe trotuare.

In acea noapte, insa, yoghini de toate felurile isi amplasasera adaposturi in cele mai diverse locuri. Unii in cate o groapa, altii in vreo curte, altii intr-un parc, altii sub vreun copac oarecare. Oamenii se adunau in jurul lor, isi scoteau incaltarile si se asezau. Urmau sa-si petreaca noaptea cantand Bhagavad Gita in intregime. Unii aveau si instrumente cu care acompaniau cantarea. Indienii cei mai credinciosi sedeau in imediata apropiere a yoghinilor, de jur-imprejurul lor. Altii stateau mai departe, urmarindu-i in picioare, iar dupa scurt timp plecau. Eu cascam gura plimbandu-ma dintr-un loc in altul.

M-am alaturat unui grup oarecare. Yoghinul din mijloc purta rasa portocalie. Era slab, cu parul si barba albe si lungi. Avea un chip linistit si frumos. Sedea in pozitia lotusului. in fata unei carti deschise, canta cu mana dreapta la un instrument care semana cu o muzicuta minuscula. Avea si un glas melodios. Pentru mine, constituia tipul cel mai reprezentativ al yoghinului. Corespundea intru totul imaginii pe care mi-o construisem despre ceea ce inseamna un "yoghin". Acesta parea sa fie si motivul pentru care ma oprisem in fata lui, asa incat m-am apucat sa-l cercetez cu atentie.

Brusc, am luat seama la mine insumi, constientizand ca mi se intampla ceva bizar: capul imi juca incoace si incolo, ca si cand as fi incercat sa alung ceva care voia sa se aseze deasupra mea; cu amandoua mainile imi frecam ochii, de parca m-as fi straduit sa ma trezesc, in timp ce lumea se indeparta din jurul meu uimita si infricosata. Unii dintre ei paraseau chiar definitiv adunarea. in sfarsit, mi-am revenit! L-am privit impasibil pe yoghin. "Las-o mai usor cu maruntisurile astea ieftine!", i-am zis in sinea mea. Nu ma suparasem pe el, ci pur si simplu imi pierdusem orice interes. Am plecat indiferent fata de "puterile" lui, pe care tocmai mi le dovedise.

Dupa putin timp m-am intors la hotel si m-am culcat.

Reflectand mai tarziu asupra intamplarii, am constatat ca nu-mi putusem da seama cand anume mi-am pierdut controlul si constiinta de sine. Nu realizasem cand a inceput exact, nici cat a durat acea stare ce ma cuprinsese, nici ce am facut in tot acel rastimp. Devenisem constient abia din momentul in care am inceput sa ma lupt pentru a scapa. Dar acela fusese oare inceputul, sau sfarsitul fenomenului? Nu cumva yoghinul nu izbutise sa ma hipnotizeze? Nu cumva ii esuase tentativa de a ma supune? Nu cumva se straduise numai, fara succes? Ori poate se petrecuse tocmai contrariul? Adica, incepusem sa ma impotrivesc abia la sfarsit, dupa ce m-a "lasat" el, cand am inceput sa ma trezesc? Cate minute durase aceasta "luare in stapanire"? Probabil ca n-am sa o aflu niciodata. Problema cea mai serioasa era ca si el intervenise asupra mea tot fara permisiunea sau consimtamantul meu. O facuse pe ascuns, inopinat, cu viclenie, fara ca macar sa-l invit sau sa-l provoc. Maniera in care actionase m-a edificat asupra intentiilor sale perfide.

Este demna de remarcat si spaima oamenilor care fugeau. Ea dovedeste ca experienta le spunea ca se intampla ceva rau, ceva care justifica teama. Daca ar fi avut experiente benefice de pe urma unor astfel de intamplari, atunci cu siguranta nu s-ar fi infricosat, ci dimpotriva, s-ar fi bucurat, si in nici un caz n-ar fi fugit, ci s-ar fi apropiat si ar fi sezut.

Eu ma "obisnuisem" deja sa fiu expus unor astfel de tehnici, fapt pentru care nu mi-a fost frica. Dimpotriva, il socotisem pe yoghin un diletant. Desigur, nu cunosteam exact modul in care procedase. Ceea ce-mi provoca insa curiozitatea era acel "lucru" care avusese tendinta clara de a se aseza pe capul meu. Nu fusese ceva vizibil, audibil sau palpabil, dar il simtisem invartindu-se imprejurul capului meu, asezandu-mi-se pe crestet si apoi indepartandu-se, iar aceasta de mai multe ori. Mi se paruse a fi o anumita energie sau un spirit. Era ca un norisor care se invartea in jurul meu. in tot cazul, nu mi-1 doream prin preajma; era apasator, sumbru, agasant, malefic, agresiv, intr-un cuvant - respingator.

Iar toate acestea le simtisem ca atare exact atunci, asadar intr-o perioada cand inca ma zbateam in ignoranta si confuzie, nestiind ce se intampla cu mine. Astazi pot spune cu certitudine ca acel individ indreptase asupra mea "un spirit rau, un demon care se straduia sa-mi patrunda in suflet si sa ma aduca sub stapanirea sa, supunandu-ma poruncilor yoghinului. in acea imprejurare am reusit sa evit un asemenea deznodamant, insa din nefericire aveam sa o patesc mai tarziu.

In dimineata urmatoare am pornit in cautarea lui Babaji. Aveam la mine o adresa, care totusi nu reprezenta nimic in fata haosului din acest sat urias. Eram insa linistit: cel care ma calauzise pana in varful Himalayei trebuia negresit sa-mi dea si acum o mana de ajutor pentru a ma indruma catre el.

Mancand o banana in loc de mic dejun, am intrebat la intamplare un trecator. Mi-a spus ca trebuie sa merg exact in directia opusa. M-am intors deci inapoi. Dupa ceva drum am intrebat din nou. Omul s-a uitat cu atentie la adresa si mi-a spus ca trebuie sa trec de cealalta parte a liniei ferate, intrucat dedesubtul adresei era scris "civil line". Urmandu-i sfatul, am ajuns la gara si am traversat calea ferata.

Abia atunci am inteles intr-adevar ce inseamna "civil line". M-am pomenit intr-o alta lume: drumuri largi, sosele, bulevarde, parcuri uriase, case elegante, cu doua sau trei etaje, cu gradini si curti spatioase, in stil european. Pretutindeni domnea o curatenie care nu sugera nici o legatura cu orasul in care descinsesem in seara precedenta. De asemenea, traficul era extrem de rarefiat.

Ce se intampla, practic? Calea ferata despartea asa-zisul "oras" de zona civilizata. Aceasta era regiunea in care colonistii englezi isi construisera casele si parcurile. Era despartita de zona indiana prin liniile de tren, si numai pe cateva poduri suprainaltate putea cineva sa acceada in aceasta regiune. Diferenta economica era uriasa: de o parte foamea, saracia, lupta pentru supravietuire, de cealalta parte luxul si opulenta. Doua lumi cu totul opuse. Astazi, desigur, nu mai existau englezi. Vechii stapani fusesera izgoniti. in locul lor s-au instalat noii stapani, localnici. Aristocratia indiana a preluat impozantele case. Aceasta "schimbare de garda" nu le-a adus insa nici o ameliorare a nivelului de trai celor care au facut-o posibila prin jertfa lor de sange, anume tocmai locuitorii zonei sarace. Ei isi urmeaza mai departe aceeasi viata mizera si nefericita. Precum animalele - se nasc, dorm si mor pe drumuri.

Acesti indieni au trait asa dintotdeauna, nedispunand de nici un alt termen de comparatie. Ce se intampla insa cu occidentalii, europeni si americani, care au venit aici influentati de tot felul de scriitori care au cultivat mitul Indiei, si, o data ajunsi aici, s-au lasat prada consumului de narcotice, si-au risipit toti banii, si-au vandut pana si pasapoartele, iar acum sunt goniti de propriile lor consulate carora le-au solicitat regulat ajutor financiar? Ce se intampla cu acesti occidentali ajunsi la sapa de lemn, care dorm in strada? in ce deznadejde se vor fi cufundat? Cum de nu si-au pierdut inca mintile? Cui i se poate imputa in primul rand aceasta situatie? Ce demoni si ce oameni amagitori i-au momit prin cuvinte dulci si mincinoase, cu povesti imbietoare, cu fagaduinte false? N-au oare nici o raspundere indivizi precum Herman Hesse, de pilda, care prin cartile lor au trimis vapoare intregi de tineri in India?

Daca mi-ar fi furat cineva borseta in care aveam banii, pasaportul si biletul de intoarcere, m-as fi aflat automat in aceeasi situatie tragica. Si sunt sigur ca multi indieni ar fi recurs la crima pentru a intra in posesia acestei borsete care continea cel putin echivalentul salariului lor pe doi ani. Evitam sa ma si gandesc la acest aspect.

Patrunsesem asadar in Allahabadul civilizat, cascand gura la micile palate si la locatarii acestora. Am avut ocazia sa admir chiar si casa lui Gandhi. Intre timp, insa, nimeni din cei interogati nu s-a dovedit in masura sa-mi localizeze adresa lui Babaji. Atunci m-am asezat pe o bancuta si i-am cerut mental gurului sa ma ajute. Am facut chiar o fagaduinta, ca voi da 10 rupii milostenie unui indian oarecare.

Un tanar de vreo 20 de ani trecea cu o bicicleta prin fata mea. I-am facut semn si s-a oprit. Aratandu-i adresa, mi-a spus ca il cunoaste pe proprietarul casei. Era un mare si foarte bogat librar si editor, care avea legaturi comerciale cu strainatatea. Imobilul se afla la aproximativ 3 kilometri departare. Tanarul s-a oferit sa ma duca cu bicicleta sa. M-am urcat asadar pe bicicleta, si dupa putin timp am ajuns la destinatie: o vila a carei curte era plina de oameni.

Intrucat insotitorul meu dadea mari semne de ezitare in a ma urma, iar eu ma grabeam sa ajung inauntru, am intrat repede de unul singur, uitand sa-i multumesc in vreun fel.

M-a intampinat o foarte vasta gradina, cu gazon, fantana arteziana si statui. Ziua era frumoasa, senina, cu un soare arzator. Oamenii sedeau laolalta pe gazon. Se distingeau ucenicii apropiati ai lui Babaji, cei care il insoteau permanent si care il purtau uneori chiar pe brate. Se grupasera cumva separat. Ceilalti nu se apropiau. L-am zarit printre ei si pe cel imbracat in negru, pe care il infruntasem la Heracan, cand mi-a poruncit sa-mi scot incaltarile si sa ma inchin lui Babaji.

M-am apropiat si m-am asezat langa ei pe gazon. Am deschis discutia cu unul dintre ei, care mi-a parut mai simpatic, mai familiar. Umbla tot timpul gol-golut, avand asupra sa doar o bucata de panza galbena pe care o asternea pe jos atunci cand voia sa se intinda.

Mi-a spus povestea lui. Era olandez din Amsterdam. Nu-i placuse deloc viata in Europa. De aceea, pe la varsta de 20 de ani, a luat hotararea de a pleca definitiv in insulele tropicale Fiji din Oceanul Pacific. Pe drumul catre Fiji a trecut prin India, unde l-a intalnit pe Babaji in ashramul Heracan din Himalaya. Pana in acel moment nu avusese nici o legatura cu yoga sau cu vreun alt tip de religiozitate. imi povestea:

"Cand am ajuns in fata lui Babaji, m-a facut sa ma simt uite atat de mic (si mi-a indicat cu degetele vreo 2 centimetri), in timp ce pe el il simteam urias cat un munte.

- Tu vei face comert, mi-a spus cu fermitate.

- Eu, comert, Babaji?! m-am mirat eu, nu fara teama.

- Da, tu, du-te acum.

Plecand din ashram, aveam sa inchei foarte curand primul meu contract comercial. Eram pe atunci doar un mic golanas cu o bruma de bani. in trei ani am devenit un prosper om de afaceri internationale. Calatoream numai cu avionul si realizam un profit anual de aproximativ un milion de dolari. Bineinteles, am reusit toate acestea numai cu puterea lui. Apoi Babaji m-a chemat langa el. Am parasit totul si m-am apucat de yoga".

- Mie nu-mi place sa muncesc, i-am spus la un moment dat olandezului.

- Atunci nu munci, mi-a raspuns. Ce-ti doresti, o viata linistita?

- Nu! Vreau sa aflu ce se intampla in aceasta lume.

Toate sunt un mister, si nu pot intelege mai nimic.

- Eu sunt de trei ani impreuna cu Babaji, si inca nu inteleg nimic. Nu stiu cine sunt, nici ce trebuie sa fac in aceasta lume, nici ce insemnatate are tot ceea ce se intampla, tot ceea ce fac, nici directia in care merg. Tu faci lucruri pe care nu le doresti?

- Nu, sunt liber si fac tot ce vreau.

Ceilalti l-au strigat si s-a ridicat sa plece.

- Unde mergi? L-am intrebat.

- Ne ducem sa fumam.

- Pot veni si eu?

- Haide!

Am intrat intr-o incapere spatioasa a vilei. Toti cei dinauntru aveau in jur de 30 de ani. in timp ce pregateau tsilum, le-am marturisit:

- Cand ma aflu in fata lui Babaji, mi-e frica.

- Sa nu te temi deloc, sa nu-ti fie frica, mi-a spus surazator cel mai gras dintre ei.

El a aprins primul tsilum. Tragea, tragea, tragea... fara sa mai termine. Cand a expirat, in cele din urma, a umplut de fum toata camera dintr-o singura suflare! I-au urmat si ceilalti, cu aceleasi rezultate. Venindu-mi si mie randul, am incercat sa o fac pe grozavul. Am tras cat am putut mai mult, dar n-am izbutit chiar nimic, in comparatie cu ei. Am ametit insa atat de tare, incat am simtit ca sunt gata sa lesin. La urmatoarele "runde" am participat numai de forma. Amestecul era extrem de tare.

Iesind afara ametit, am patruns in curtea interioara a vilei. De jur-imprejur erau cladiri tetragonale. Se aflau aici cam trei sute de persoane, intre care si destui europeni. Am zarit o tanara blonda, imbracata in haine traditionale indiene, pe care o cunoscusem in New Delhi. Sarmana, se credea femeia lui Babaji si se straduia sa se comporte ca atare. Mi-a fost mila de ea, caci o gaseam absolut ridicola. Nimeni n-o jignea, dupa cum nici nu-i dadea vreo atentie. Parea sa fi luat-o putin razna. Statea de ani de zile in India si traia o himera. Ma intrebam: n-a putut nimeni sa o faca sa-si revina? N-a incercat nimeni sa o aduca la realitate? Care era atitudinea gurului? Mai degraba ii hranea inchipuirea, dupa cum concluzionasem din povestirile unei prietene de-a ei din Delhi. inca un element semnificativ in cartea de vizita a lui Babaji. Nu cumva avea relatii cu ea? Toti indienii manifestau o fascinatie aparte fata de albii blonzi, semintia vechilor lor stapani, fascinatie amestecata cu ura si invidie. Sa constituie oare Babaji o exceptie? Mi-am reamintit o suita intreaga de istorii relatate de tinere care o patisera in felul acesta cu gurusii lor...

Intre timp, toti cei prezenti treceau prin fata lui Babaji si i se inchinau, dupa care ii sarutau picioarele. Fata de unii se purta foarte sever, fata de altii era bland si binevoitor.

L-am reintalnit pe tanarul care ma adusese pe bicicleta. Insista sa merg si eu inaintea lui Babaji. Cuprins de temeri, am incercat sa tergiversez. S-a simtit foarte prost, fapt pentru care, nevoind sa-l pun intr-o situatie dificila, m-am dus. indata ce am ajuns inaintea lui Babaji, acesta a devenit iarasi sever. Eu am simtit din nou o frica teribila, aproape paralizanta. Abia am izbutit sa soptesc in minte: "Ajutor!". Exact in acea clipa, gurul s-a mai domolit.

- Cine te-a adus aici? a intrebat.

- Tu, i-am raspuns, neglijandu-i pe toti cei care se facusera instrumentele vointei sale si recunoscand in el cauza adevarata.

- De unde vii?

- Din Mongyr.

I n spatele sau stateau ca niste garzi de corp cei cu care fumasem impreuna.

A facut un semn si m-am indepartat usurat de presiunea si angoasa pe care le simteam in fata acestei creaturi bizare. Ce anume ma infricosa atat de tare? Ochii sai neobisnuiti? Marea sa putere? Dar si parintele Paisie avea o foarte mare putere, dupa cum si ochii sai deveneau neobisnuiti, mai presus de fire, insa nu ma speriasem niciodata alaturi de el, ci dimpotriva. De ce ma stapanea totdeauna aceasta apasare si fobie in fata lui Babaji? - ma intrebam eu pe atunci...

A sosit si ora mesei. Ne-am asezat pe pamant, in siruri. I s-a impartit fiecaruia cate o frunza mare pe care urma sa fie pusa mancarea: cartofi, verdeata, orez fiert si condimente din belsug. Tanarul care statea langa mine mi-a povestit ca devenise de curand patronul unei fabrici. Era asadar un indian bogat, urmand sa devina si mai bogat, de vreme ce se afla abia la inceput. isi datora intreaga situatie lui Babaji, despre care spunea ca le "imparte bogatie" unora dintre discipolii sai. Printre acestia se numara si editorul proprietar al vilei. intr-adevar, costurile gazduirii erau imense, mai ales ca yoghinii aveau sa ramana patru-cinci zile in casa editorului, dupa care urmau sa-si schimbe locatia. Iar toata aceasta lume trebuia sa manance si sa doarma. Familia eliberase camerele si le cedase integral gurului si ucenicilor sai. Marturiseau cu totii ca prosperitatea materiala le era asigurata prin intermediul "capacitatilor" lui Babaji. "Desigur, pe toate acestea le-am realizat prin puterea lui", era leit-motivul tuturor.

Jertfa

Dupa masa a inceput jertfa. in curte fusese amenajat un altar special, unde aprindeau focul si jertfeau. S-au adus niste tipsii cu materii unsuroase. Babaji aducea jertfa, ajutat de stapanul casei si de cei mai apropiati ucenici, care erau masati in jurul sau. Luau din cand in cand grasime cu o lingura mare si o aruncau in foc, in timp ce cantau diferite imnuri catre zei. Se raspandea un pregnant miros de carne arsa. Toti ceilalti urmareau cu evlavie. Aceasta slujba a durat aproximativ doua ore. La sfarsit, din lingura innegrita pe care o folosisera la slujba, unul dintre discipoli (era tocmai "amicul" meu olandez) lua cu degetul funingine si atingea fruntile celor prezenti, desenandu-le astfel cate o bulina intre sprancene. M-am apropiat si eu, beneficiind de acelasi tratament. Fusesem impresionat de slujba. N-am realizat insa pe moment cui ii era adresata acea jertfa. Bineinteles ca nu lui Hristos. Oamenii erau politeisti, idolatri. La inceput am sesizat mai greu consecintele acestui aspect, deoarece, sub influenta crestinismului, imi era complet strain modul lor de perceptie a realitatii. Ei insa aduceau cu adevarat jertfe idolilor, intocmai precum vechii elini, oricat de neverosimil mi se parea pe atunci!

Yoga si hinduismul sunt lucruri inseparabile. isi asuma exact aceeasi filosofie, aceeasi credinta, izvorasc una din cealalta. Hinduismul nu poate fi imaginat fara zeitatile sale diforme si monstruoase. Yoghinii acestia erau pur si simplu fideli traditiei, slujeau si se inchinau idolilor lor. Iata ca si in secolul XX exista idolatri! Mi-am facut astfel o idee despre cum va fi aratat Grecia inainte de crestinism, cand oamenii se inchinau celor doisprezece zei ai Olimpului. Desigur, indienii ii intrec cu mult pe vechii elini. Ei venereaza mii de zeitati, dintre care o mare parte au aspect si insusiri de animale, iar nu de oameni - precum aveau zeii antici ai grecilor.

Inchinarea

Gurul se plimba nestingherit prin mijlocul oamenilor, fara ca cineva sa cuteze a se apropia de el sau a-i atine calea. Apoi a disparut inspre aripa sudica a cladirilor. Multimea a format o coada. "Se duc sa treaca iarasi prin fata lui, ca de obicei", m-am gandit eu. Fiindca intentionam sa parasesc vila, am intrat si eu in rand. Nu pentru a ma inchina lui Babaji, asa cum ma indemnau ei, ci doar in semn de salut. Era un simplu gest de politete. "In definitiv, mi-au oferit ospitalitate!", imi spuneam in gand.

Sirul era lung si nu-1 vedeam pe Babaji. Il ascundeau cativa copaci. Dupa un timp, apropiindu-ma mai mult, l-am vazut iesind din spatele copacilor. Pana sa apuc sa ma mai intreb cui se inchinau atunci oamenii daca nu lui Babaji, m-am pomenit in fata unui templu cu vreo douazeci de statuete de cate jumatate de metru inaltime. Alaturi se postasera grupuri de brahmani care supravegheau sirul cu severitate. Babaji se catarase pe creanga unui copac si ma privea. In fata mea mai erau trei persoane. Se inchinau, lasau bani si plecau. M-am jenat sa ies din rand. Ar fi fost un gest jignitor fata de toti ceilalti. Nu aveam nici posibilitatea de a pleca discret. M-am apropiat asadar si m-am inchinat idolilor, facand in aceeasi clipa si rugaciune catre Hristos.

Astfel am calcat porunca lui Dumnezeu pe care o auzisem intr-un chip atat de minunat in minte atunci cand am urcat pentru prima data treptele ashramului Heracan si am facut cunostinta cu idolii.

Eu sunt Domnul Dumnezeul tau. Sa nu ai alti dumnezei in afara de Mine. Sa nu te inchini la idoli, nici sa le slujesti lor. Ce facusem eu in acea zi? Nu participasem la o slujire? Nu ma alaturasem unei jertfe? Nu erau ele adresate in mod evident idolilor hindusi? Nu spune prorocul David in Psalmi ca Toti idolii neamurilor sunt demoni (Ps. 95,5)? Nu sfarsisem prin a ma inchina idolilor?

Oare nu pentru ca refuzau sa arunce un pumn de tamaie in foc spre cinstirea idolilor isi pierdeau martirii crestini avutia lor, isi pierdeau persoanele iubite, isi pierdeau insasi viata in grozave torturi suferite din partea idolatrilor?

Asa refuzau ei sa se supuna minciunii si tatalui minciunii, Satanei. Asa se luptau pentru adevar. Iar acest adevar este cel mai insemnat dintre toate. El nu vizeaza cine stie ce constructie abstracta sau teorie cu termen limitat, ci priveste intreaga viata a omului, anume risipirea ei in minciuna, in ratacire, sau valorificarea ei autentica prin contact nemijlocit cu realitatea, care este Dumnezeu.

Martirii crestini se luptau cu iubire pentru adevar, pentru Dumnezeu, pentru semenii lor, aratandu-le calea adevarata care duce la viata vesnica, straduindu-se sa-i elibereze din non-existenta propriilor himere, din moarte.

Desigur, ei insisi au dobandit viata vesnica prin moartea trupului. Au schimbat cele vremelnice cu cele vesnice, cele ieftine cu cele de pret. Au primit darul iubirii si al curajului de la Dumnezeu, Care a fagaduit intregii lumi: Oricine va marturisi pentru Mine inaintea oamenilor, si Fiul Omului va marturisi pentru el inaintea ingerilor lui Dumnezeu (Luca 12, 8).

Hristos ne indeamna sa nu ne temem de vrajmasii Sai, care au puterea sa ucida doar trupul nostru, dar n-au nici o stapanire si nici o putere asupra sufletului nostru vesnic, si deci nu ne pot aduce vatamari substantiale. Trebuie sa ne temem mai degraba de despartirea de Adevar si de Iubire, adica de Adevaratul Dumnezeu, despartire care ne conduce la pierderea fericirii vesnice.

De buna seama, atunci n-am realizat intreaga semnificatie a gestului meu. Constiinta mea nu functiona. In plus, eram ametit de tsilum, tarat de sentimentele amicale fata de cativa yoghini, inselat de formalisme politicoase. Intrasem in rand cu un scop, dar in final am facut cu totul altceva. Tocmai pentru ca aveam anumite "circumstante atenuante", Dumnezeu m-a iertat mai tarziu...

Cum m-am demonizat

Dupa acest ultim act, lumea a inceput sa se imprastie in grupuri. Babaji se retrasese. Ma hotarasem sa plec. Zarindu-1 pe yoghinul olandez, m-am dus sa-mi iau ramas bun. M-am asezat langa el pe gazon si am schimbat cateva cuvinte. "Ne vom revedea", i-am spus si l-am lovit prieteneste peste coapsa. Atunci am simtit ceva iesind din corpul sau si intrand in al meu. O putere mi-a inundat tot trupul.

M-a privit cu uimire! S-a ridicat si a plecat precipitat, fara sa mai spuna un cuvant. M-am mirat si eu de ceea ce simtisem, dar si de reactia olandezului gol-golut. N-am inteles ce mi se intamplase.

Am pornit apoi pe jos spre hotel, unde am ajuns abia la miezul noptii, dupa opt ore de mers. Pe tot parcursul acestui drum, am simtit in mine o uriasa energie. Ma simteam foarte puternic. Paseam cu mandrie si aroganta, netemandu-ma de nimeni si de nimic. Niciodata in viata mea nu ma simtisem atat de puternic. Mi se parea ca-i am pe toti oamenii in mana si ca ma pot impune in fata oricui fara nici un efort. Eram stapanul stapanilor. "Niciodata in viata mea nu am pasit atat de liber pe pamant", m-am gandit atunci. Acest sentiment de libertate izvora din lipsa oricarei frici sau nesigurante. Eram convins ca pot controla absolut orice situatie neprevazuta... iar neprevazutul n-a intarziat sa se iveasca.

Se innoptase si intrasem pe un drum secundar, ingust si intunecat. La 50 de metri in fata mea am vazut vreo zece barbati care puneau ceva la cale, aratand catre mine. Le paream o victima sigura. Am inaintat drept spre ei, ignorandu-i cu desavarsire. Cand ne mai desparteau 10 metri, s-au adunat buluc si au pornit catre mine intr-un iures mut si salbatic. Nu m-am temut nici o clipa, ba chiar zambeam arogant continuand sa pasesc in acelasi ritm. De indata ce au ajuns langa mine si m-au inconjurat, au inlemnit. Le-a disparut orice urma de indrazneala. S-au repliat inspaimantati. M-am oprit si i-am privit. Cineva din lateral mi-a strigat ceva pe un ton amenintator si injurios. M-am intors, l-am privit si s-a oprit brusc. Apoi mi-am facut drum exact printre ei, impingandu-i usor dar ferm, si m-am indepartat fara sa le mai dau nici o atentie.

I n mod normal acestia s-ar fi napustit asupra mea, mi-ar fi smuls pretioasa borseta cu banii si pasaportul, m-ar fi trantit la pamant, m-ar fi scuipat si m-ar fi lovit cu picioarele, cu pumnii si cu orice altceva le-ar fi dictat salbaticia si ura lor. in saracia si disperarea din India, astfel de incidente erau la ordinea zilei.

Ce se intamplase insa? Ce vazusera pe chipul meu, determinandu-i sa cedeze terifiati? Fetele lor ii recomandau ca pe niste oameni lipsiti de scrupule. Nu se jucau. Mai facusera astfel de lucruri, aveau experienta. Cu siguranta ca ramasesera deodata extrem de intrigati in privinta mea. Cat despre mine, stiam negresit ca posed "puterea" lui Babaji, pe care o dobandisem mai degraba de la "prietenul" meu olandez, la plecare.

Ispita puterii


Mi-am continuat drumul. Se innoptase bine si am intrat intr-un parc imens, unde existau vechi constructii de mari dimensiuni. Era un templu oarecare. Stiam ca asemenea locuri sunt frecventate de hoti, dar nici macar nu-i luam in calcul. Nu mi-am luat nici un fel de masuri de precautie pentru a evita sa fiu vazut si urmarit de virtualii talhari. Ma preocupa intens un cu totul alt aspect: dispuneam de o mare putere! Traiam cu adevarat puterea.

- Putere... putere! Ce-i rau in asta? ma intrebam in sinea mea.

- Bine, dar tu ce cauti de fapt in viata? imi replicam intr-un dialog launtric.

M-am asezat sa fumez o tigara si sa reflectez mai adanc si mai limpede. M-am intins pe jos si am inceput sa privesc stelele Indiei. Pe fondul unei relaxari fizice si psihice, simteam amplificandu-se inlauntrul meu dorinta de putere. Incercam sa-mi dau seama daca merita sa ma impotrivesc acestui impuls interior.

- Este rau sa pasesti ca un stapan, ca un suveran pe pamant? Sa nu te temi de nimeni si de nimic? Sa-ti fie toate la indemana si sa obtii cu usurinta tot ceea ce doresti? De ce sa fie rau? ma intrebam provocator pe mine insumi.

Diversi indivizi se apropiau de mine, unii tarandu-se, altii pasind pe langa mine cu indiferenta. Numai ce-mi intorceam fata catre ei, si se indepartau instantaneu. Mi-am adus aminte de germanul in costum pe care il intalnisem la intoarcerea mea din ashramul Heracan, discipol si el al lui Babaji. Se revarsa din el puterea. O putere stranie. Eram convins ca inspiram si eu acum acelasi sentiment.

Nu stiu cat timp am zacut polemizand cu mine insumi. Conflictul interior imbraca forma unui dialog de felul acesta:

- Bine, tu ai renuntat la putere. Nu te mai preocupa in mod special sa stapanesti; acum te-ai reintors la vechile deprinderi?

- Da, insa de data asta dimensiunile sunt colosale. Ce-ti va mai putea sta impotriva? Pe care femeie o vei dori si n-o vei avea? Ce confort economic iti va mai lipsi vreodata? Ce cunoastere vei cauta si n-o vei dobandi?

Diavolul imi indusese senzatia ca ar avea putere nelimitata de a-mi oferi toate acestea.

- Da, dar n-am sa gasesc prin asta iubire! m-am impotrivit eu din nou.

- Vei avea cele mai mari satisfactii din lume, gandeste-te!

- Da, dar pe mine ma intereseaza adevarul, ce importanta au toate celelalte? Si daca le ai, si daca nu le ai, ce-i cu asta? Sunt toate desarte, stupide si ridicole... Nu, nu ma intereseaza puterea, nicidecum!

I n aceasta stare m-am dus la hotel, unde am dormit aproape pana in dupa-amiaza urmatoare.

A doua zi am petrecut-o reflectand indelung. Ce se intamplase cu mine? Ce concluzie puteam desprinde? De partea cui erau yoghinii, a lui Dumnezeu sau a Diavolului? Constituia hinduismul un drum alternativ catre Dumnezeu, sau era o cursa a Diavolului, o perfida ratacire care ii facea pe oameni sa-si iroseasca viata fara scop, fara sens? Nu puteam inca raspunde acestei dileme. Rememoram evenimentele, convorbirile, persoanele; le-am examinat cu atentie, cautand sa aflu in ele elementele care ar fi furnizat solutii intrebarilor mele. Totusi, n-am izbutit sa ajung la certitudini.

Intr-una din serile urmatoare l-am vazut in vis pe Babaji. M-a luat de mana, m-a invatat sa zbor si sa cant in acelasi timp o mantra care se referea la zeul Shiva: "Hare Om Namah Shivaya". Aceasta mantra mi se intiparise puternic in minte. M-am trezit cantand-o. Eram animat de dorinta arzatoare de a merge la gara, caci "stiam" pur si simplu ca la acea ora Babaji va pleca. Am coborat scarile in toiul noptii, dar am aflat usa hotelului incuiata. Am strigat insistent, insa nu s-a gasit nimeni sa-mi deschida. M-am suit pe terasa hotelului si am auzit in departare o multime de oameni care scandau inflacarat: "Sfinte parinte biruitor!"... Discipolii isi luau ramas bun de la gurul lor. Au strigat mai mult de o ora.

Mantra se lipise de mintea mea: "Hare Om Namah Shivayam". Era efectul unei interventii nemijlocite a lui Babaji. Din nou, nu,mi se ceruse consimtamantul sau aprobarea... M-am gandit iarasi la cat de diferit se purta cu mine batranul Paisie! Ma respecta desavarsit. Nu facea niciodata ceva fara incuviintarea mea.

I n zori m-am dus la culcare, in timp ce mantra mi se tot invartea prin minte. Exista in melodia ei ceva care ma atragea. Eram insa iritat de faptul ca-mi fusese implantata in minte din exterior.

Carti Ortodoxe

Cuprins