BATRANUL STRALUCESTE

Intr-o zi, plecand de la chilia batranului, mi-am amintit la poarta ceva care ma framanta.

- Parinte, yoghinul acesta, Niranjan, scotea o lumina!... i-am spus.

- Ce lumina?

- Uite, asa cum sedeam toti adunati in jurul sau, deodata a iesit din trupul lui si ne-a invaluit pe toti o lumina aurie, ca o sfera care se marea continuu. Apoi am simtit cum ma transform cu totul, cum mi se schimba mintea. Ce lumina era aceea?

Parintele si-a ridicat mana cu un gest suav, si mi-a pus-o pe cap fara sa spuna nimic...

O lumina s-a raspandit pretutindeni, umpland toata curtea. Oriunde priveam in jurul meu, vedeam aceasta lumina. Batranul era izvorul din care ea se revarsa. in ciuda intensitatii ei, ochii nu ma dureau; era imateriala si nespus de dulce. Nu ma saturam privind-o. Desi avea insusiri cu totul supranaturale, nu simteam uimire, ci ma bucuram de ea in chipul cel mai firesc. Eram imbatat de aceasta lumina pe care o absorbeam cu intreaga mea fiinta, in acelasi timp, mintea imi ramasese complet lucida, receptiva la toate elementele din mediul inconjurator. De altfel, cele cinci simturi functionau normal, cu singura deosebire ca li se adaugase unul nou: "vederea duhovniceasca".

Imi amintesc ca era miezul zilei, cu un soare arzator. insa stralucirea luminii imateriale a parintelui Paisie eclipsa pur si simplu lumina soarelui, covarsind-o cu mult in intensitate. Mi-e greu sa estimez durata acestui fenomen. Cert este ca, dupa o vreme, m-am pomenit pasind pe cararea catre Manastirea Kutlumusi. Nu-mi aduc aminte exact ce s-a intamplat intre timp. Eram profund schimbat cand am ajuns la manastire. Calugarii au remarcat imediat acest lucru.

- De la parintele Paisie vii? intrebau.

- Da, incuviintam clatinand din cap.

Nu pot spune ca a existat un moment anume in care mi-am revenit din aceasta stare. Ea s-a estompat treptat, intiparind insa adanc in sufletul meu o pace dulce, ale carei efecte persista pana astazi, la zece ani de la consumarea evenimentului. Traiesc inca roadele acelei tainice si profunde schimbari launtrice.

In felul acesta, am putut face prin experienta nemijlocita comparatia intre cele doua lumini. Ce mi-ar fi putut explica batranul prin cuvinte? Si cat as fi inteles din ceea ce mi-ar fi spus despre lumina yoghinului? Tocmai de aceea, parintele imi oferise acest dar duhovnicesc, astfel incat sa percep diferenta prin traire.

Si, intr-adevar, aceasta diferenta era uriasa, de-a dreptul incomensurabila. Pe cat difera o tinichea veche de una de aur, pe cat difera omul de Dumnezeu, pe cat difera minciuna de adevar, pe atat diferea lumina lui Niranjan de cea a parintelui Paisie. Nici macar nu s-ar putea gasi un termen de comparatie pentru stralucirea care izvora din batran.

Desigur, cineva care n-ar fi avut experienta luminii batranului, ar fi fost privat de posibilitatea unei comparatii. S-ar fi lasat, eventual, lesne fascinat de lumina yoghinului, si poate chiar s-ar fi aratat dispus sa-l urmeze pe calea intunecata a ratacirii. Insa un om familiarizat cu viata duhovniceasca, traitor al lui Hristos si cunoscator al experientelor sfintilor Sai, ar fi vazut-o in integralitatea realitatii sale brute: o lumina de provenienta demonica.

Voi incerca sa fiu mai explicit in a descrie si lamuri aceste evenimente spirituale.

Sufletul omenesc, prin insasi natura lui, poate primi fie harul dumnezeiesc, fie energia demonica. Totul depinde exclusiv de vointa libera a omului, de intentia lui asumata prin fapte.

Cand omul se apropie de Dumnezeu, de Hristos, prin pazirea poruncilor Lui si prin participarea la Sfintele Taine pe care insusi Iisus Hristos le-a intemeiat pe pamant si le-a incredintat ca mostenire vesnica Bisericii pe care tot El a intemeiat-o, atunci sufletul primeste inlauntrul sau pe Dumnezeu.

Prin Taina Sfintei impartasanii se intampla ceea ce insusi Hristos a fagaduit: Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu ramane intru Mine si Eu intru el (Ioan 6, 56).

Prin pazirea poruncilor, Hristos si Dumnezeu Tatal vor locui inlauntrul omului care ii va iubi: Daca Ma iubeste cineva, va pazi cuvantul Meu, si Tatal il va iubi, si vom veni la el si vom face locas la el (Ioan 14, 23).

Asadar, in felul acesta omul devine teofor, adica ajunge sa-L poarte pe Dumnezeu permanent inlauntrul sau. Sufletul unui asemenea om se uneste atat de strans cu Dumnezeu, incat devine una cu El: Cel ce se alipeste de Domnul este un duh cu El (I Cor. 6, 17). Sufletul omului se indumnezeieste si dobandeste prin har insusirile pe care Dumnezeu le are prin fire: nemurire, lumina, slava, cunoastere a trecutului si a viitorului, stapanire asupra materiei, si multe altele.

Lumina lui Hristos care salasluieste in sufletul unui astfel de om este atat de intensa incat se manifesta vizibil si la nivelul trupului, facandu-1 sa straluceasca - in sens literal. Cand omul acesta doreste, din ratiuni pe care el le cunoaste, descopera slava sufletului sau si altor persoane cu care intra in contact, asa precum Hristos le-a descoperit dumnezeirea Sa celor trei ucenici ai Sai pe Muntele Tabor: Iisus a luat cu Sine pe Petru, pe Iacob, pe Ioan, fratele lui, si i-a dus intr-un munte inalt, de o parte. Si s-a schimbat la fata inaintea lor, si a stralucit fata lui ca soarele, iar vesmintele Lui s-au facut albe ca lumina... (Matei 17, 1-2).

Biserica Ortodoxa aduce drept marturie multimile de sfinti care, de-a lungul tuturor celor doua mii de ani de existenta a sa, au avut nenumarate asemenea experiente si harisme. Toti acesti sfinti ai Bisericii adeveresc cuvintele Domnului Iisus Hristos: Cel ce crede in Mine va face si el lucrarile pe care le fac Eu, si mai mari decat acestea va face (Ioan 14, 12), dar si Fara Mine nu puteti face nimic (Ioan 15,5).

In randul acestor teofori se numara si parintele Paisie. El vadea lumina lui Hristos prin faptele sale, prin cuvintele sale, prin intreaga sa viata. Iar atunci cand era nevoie, o vadea si in chip suprafiresc inaintea ucenicilor sai.

Omul, calcandu-si propria constiinta - aceasta lege fireasca pe care Dumnezeu a inculcat-o in inimile oamenilor pentru a-i calauzi spre bine (fapta legii scrisa in inimile lor, prin marturia constiintei lor si prin judecatile lor - Rom. 2, 15) - se indeparteaza de izvorul binelui, de lumina, de Dumnezeu. El se intuneca si, prin pacatele pe care le savarseste, ii confera - intr-o masura variabila -drepturi asupra propriei persoane Diavolului.

Astfel omul se plaseaza de buna voie sub influenta energiei demonice. Iar daca ramane consecvent acestei alegeri, spiritele malefice vor intra in el si il vor stapani deplin, aducandu-1 in starea de demonizare.

Exista oameni (precum vrajitorii, magii, satanistii) care au ajuns la o asemenea pervertire a mintii incat urmaresc in mod expres ca demonii sa intre in ei. De aceea, il invoca regulat si explicit pe Diavol, invitandu-1 staruitor sa intre si sa le ia in stapanire sufletul. Ei fac aceasta in dorinta de a dobandi putere asupra oamenilor sau de a accede la un statut care sa le asigure celebritatea. Cu alte cuvinte, sunt motivati de patimile iubirii de stapanire, slavei desarte, trufiei.

Asadar, Diavolul il transforma intr-un simplu instrument pe omul asupra caruia isi exercita stapanirea. Ii transmite viclenia sa demonica si o parte din capacitatile pe care el, ca entitate spirituala, le are prin fire. Demonizatilor li se intampla frecvent sa-si schimbe radical trasaturile fetei, sa vorbeasca folosindu-se de cele mai diverse si mai stranii voci, sa leviteze, sa intuiasca evenimente viitoare, sa cunoasca faptele savarsite in trecut de oameni pe care ii intalnesc pentru prima oara, sa comunice telepatic, sa miste diverse obiecte de la distanta, sa provoace catastrofe naturale, s.a.m.d.

Insa Diavolul este legat de catre Hristos si nu poate lucra raul decat intr-o mica masura. Parintele Paisie imi spunea: "Cel mai mic dintre demoni are atata putere incat ar putea distruge intr-o clipita intreg pamantul, dar nu ingaduie Dumnezeu".

Altadata batranul mi-a zis:

"Atunci cand vorbeste la tribuna Karamanlis, spre exemplu, in fata unei multimi de zeci de mii de oameni, daca ar ingadui Dumnezeu sa apara Diavolul fie si numai pentru o secunda la acea tribuna, ar cadea cu totii morti de frica".

La o alta intalnire, povestindu-i batranului despre luminile pe care le vede cineva atunci cand mediteaza, mi-a spus: "Astfel de lumini, noi nu vrem sa vedem. Le intoarcem spatele... Odata, cand eram in Sinai, in pustie, mai sus de sihastria Sfintei Epistimi, am iesit seara din pestera si m-am suit pe creasta vecina, de unde vedeam manastirea. Acolo obisnuiam sa ma rog. Aveam o bricheta in mana si din cand in cand o aprindeam, ca sa vad pe unde pasesc pe stanca. in acea seara, numai ce facusem cativa pasi de la pestera mai departe, si o lumina ca de reflector a luminat toata partea aceea, ca si cand ar fi fost ziua. Am inteles imediat ca era de la cel viclean, care urmarea sa ma pacaleasca, facandu-ma sa ma impiedic si sa cad in prapastie. Astfel de lumini nu vreau sa vad, mi-am zis in sinea mea, si m-am intors in pestera".

Apostolul Pavel spune ca Diavolul se preface si in inger de lumina: Pentru ca unii ca acestia sunt apostoli mincinosi, lucratori vicleni, care iau chip de apostoli ai lui Hristos. Nu este de mirare, deoarece insusi Satana se preface in inger al luminii. Nu este deci lucru mare daca si slujitorii lui iau chip de slujitori ai dreptatii, al caror sfarsit va fi dupa faptele lor (II Cor. 11, 13-15). Adica Satana se straduieste sa insele inclusiv prin aparenta de inger al lui Dumnezeu; tot astfel si gurusii incearca sa se disimuleze sub aparenta sfinteniei, cu ajutorul puterilor demonice. Efortul lor de a insela se poate dovedi eficient pana cand omul ajunge sa-L cunoasca pe Hristos in Duhul Sfant.

Carti Ortodoxe

Cuprins