DIAVOLUL, INGERUL SI MAICA DOMNULUI

Nu trecuse o luna de cand ma intorsesem din India. Ma aflam din nou in Sfantul Munte. Vremea era inchisa, innorata si rece. Ploua des in acele zile. Primavara nu-si intrase inca in drepturi. Batranul m-a invitat asadar in arhondaricul sau, desi in general avea obiceiul sa primeasca lumea afara, in curte.

Eram singur, nu existau alti vizitatori - atat datorita ploii, cat si a anotimpului (la sfarsitul iernii toate comunicatiile cu Athosul se intrerup adesea, existand pericolul ca pelerinii sa ramana astfel blocati temporar in Munte; de aceea, in aceasta perioada a anului, Muntele este frecventat doar de un numar redus de studenti, sau de oameni cu probleme speciale).

Era printre primele dati cand intram in arhondaricul batranului. Am fost condus intr-o camera mare, care avea in mijloc o soba incinsa ce reusea sa imprastie putin umezeala si frigul. De jur-imprejur erau improvizate banci de lemn, acoperite cu niste carpete facute de mana la razboiul de tesut. Pe unul din pereti atarna o fotocopie a textului profetiei pe care prorocul Daniil a facut-o despre Alexandru cel Mare, numindu-1 "imparatul elinilor". Textul era precedat de o scurta istorie a vietii prorocului si se incheia cu marturia istoricului Iosip, care spunea ca amintita profetie fusese oferita de catre arhiereul Iaddos si preotii evrei imparatului Alexandru in persoana, cand acesta a mers la Ierusalim.

Profetia descria activitatea, cuceririle, dar si destramarea statului lui Alexandru cel Mare dupa moartea sa. Toate aceste lucruri fusesera prorocite cu secole inainte de nasterea Marelui Alexandru.

Batranul mi-a spus ca nu exista o dovada mai zdrobitoare despre elenitatea Macedoniei si a Marelui Alexandru decat textul insuflat de Dumnezeu al Vechiului Testament. Aspectul merita retinut cu atat mai mult cu cat in momentul acela nu se declansase inca masina de propaganda a slavilor, care incearca sa uzurpeze istoria si pamantul grecesc.

Am incins apoi o indelunga conversatie, nu-mi amintesc exact pe ce tema. De aceasta data timpul trecea fara ca batranul sa dea semne ca s-ar grabi sa incheie. Sedeam pe scaunel, incovoiat atat din pricina frigului cat si a starii sufletesti, si ma desfatam de tovarasia batranului. Parea ca asteapta ceva, caci de o buna bucata de vreme nu mai exista vreun motiv vadit care sa indreptateasca ramanerea mea acolo. Fireste, eu n-aveam insa nici o dispozitie de a parasi chilia.

Peste putin a sunat clopotelul, iar batranul m-a lasat in camera si s-a dus sa deschida. A dat drumul cheii sa alunece pe sarma, iar vizitatorul a luat-o, a deschis poarta si s-a indreptat catre latura din spate a casei, unde in usa il astepta batranul. Eu ii auzeam din camera.

- Parintele meu, iubitul meu parinte! s-a auzit o voce puternica, plina de emotie, insotita de zgomotul facut de oaspetele care cazuse in genunchi si incerca sa-i sarute picioarele batranului.

In acelasi timp se auzeau pasii parintelui, grabindu-se acum sa se retraga, incomodat de zid in sfortarea sa de a-1 evita pe vizitator.

- Nu, bre minunatule, nu...! a strigat, stanjenit si incurcat, rugator si totodata destul de familiar, straduindu-se sa-l impiedice cu mainile sale pe musafir.

Eu ascultam scena din camera. Eram uimit de evlavia pe care o manifesta vizitatorul fata de batran, si de modul in care se smerea pe sine la picioarele lui, de adancul respect pe care il sugera intreaga scena. "O fi vreun calugar tanar pe care batranul l-a ajutat mult", m-am gandit.

In clipa cand in camera a intrat un barbat de 50 de ani, dintre cei sobri si conservatori - precum il vadea mustata sa rasucita - nedumerirea si mirarea mea au luat proportii. Ce l-ar fi putut determina pe acest barbat sa se poarte ca un adolescent inflacarat? Un astfel de comportament din partea unui asemenea om ar fi fost foarte greu de anticipat.

M-a salutat usor stanjenit si ne-am asezat toti trei. Faptul ca ma aflam in arhondaricul parintelui Paisie l-a facut pe vizitator sa banuiasca o legatura stransa a mea cu batranul si sa mi se arate extrem de amical, in pofida ciudatei mele infatisari. Am simtit nevoia sa-i raspund cu aceeasi cordialitate acestui om pe care, nu atat datorita varstei, cat a temperamentului si a conceptiilor despre viata, in alte circumstante l-as fi privit cu antipatie si suspiciune.

Intreaga sa atitudine, spontaneitatea, iubirea si respectul sau dezinteresat fata de acest calugar batran, sarac, smerit si neinvatat, vadeau un suflet prea putin ancorat in conformism si totodata fidel unor valori pe care le pretuiam si eu* la randu-mi. Atunci am constientizat prejudecatile cu care obisnuiam sa evaluez anumite categorii de oameni. imi devenise in sfarsit limpede cat de nedrept eram adesea in aprecierile mele.

Dupa ce a primit traditionala tratatie, musafirul a inceput o discutie cu caracter general si, la scurta vreme dupa aceea, batranul m-a rugat sa trec in camera alaturata, unde-si avea bisericuta. Precum majoritatea covarsitoare a chiliilor din Sfantul Munte, tot asa si cea a batranului adapostea sub acoperisul ei un mic paraclis.

M-am ridicat asadar si am intrat in camera vecina, in bisericuta, lasandu-1 pe oaspete sa se sfatuiasca intre patru ochi cu parintele. M-am inchinat la icoane si m-am asezat intr-o strana, spunand rugaciunea si privind din cand in cand afara pe ferestruica din fata mea. Era amiaza unei zile innorate, cu timp inchis.

Ceea ce urmeaza sa infatisez s-a intamplat brusc, pe neasteptate, mai rapid decat o bataie de aripi. M-am simtit asemenea unui orb care intr-o singura clipita isi redobandeste deplin vederea. Ai fi zis ca un intrerupator s-a rasucit fulgerator, facand sa straluceasca in camera o lumina intensa.

Astfel, deodata, am dobandit o perceptie cu totul noua. Trupul meu era nemiscat. Lucrurile din biserica straluceau indescriptibil. Fiecare obiect parea sa emita lumina din interior. Pana si peretii erau, intr-un anume fel, luminosi. Privind pe fereastra, am constatat ca si afara exista aceeasi lumina care conferea tuturor lucrurilor puritate. Acesta este cuvantul cel mai potrivit: puritate. Prin fereastra am vazut un norisor diafan, alb, stralucitor, fara margini bine definite. O lumina alba, stralucitoare si imateriala se revarsa din el, miscandu-se foarte repede in jurul chiliei... Era de fapt o fiinta luminoasa care zbura.

Am simtit in clipa aceea o liniste profunda, o pace neclintita, o deplina siguranta duhovniceasca, o bucurie care, desi coplesitoare, era totusi echilibrata. O veritabila "betie cumpatata" - asa cum caracterizeaza vechea traditie crestina acest tip de experienta. Natura, calitatea si intensitatea simtamintelor nu-si gaseau corespondent in absolut nimic din ceea ce cunoscusem in trecut.

Am ramas sezand linistit in strana. Dupa putin timp, si-a facut aparitia batranul. M-am intors foarte calm catre el si i-am spus:

- Parinte, am vazut un inger (realizez astazi ca nici macar nu pot explica felul cum mi se crease aceasta impresie)...

M-a privit cu atentie drept in ochi, ca si cand ar citi niste semne.

- A! Bine... Mergem inauntru, a raspuns linistit.

M-a introdus din nou in cealalta camera, unde astepta vizitatorul. Terminasera discutia. Asteptasem aproape doua ore si speram ca ni se va sugera sa ne retragem. Batranul insa nu trada nicidecum o asemenea intentie. Ne-a relatat niste intamplari presarate cu multe glume. Avea un umor de-a dreptul spumos, care mi-a provocat in mai multe randuri hohote de ras. in acest timp, musafirul sedea langa batran, pe aceeasi banca, iar eu in fata lor pe o buturuga.

La un moment dat, parintele a inceput sa povesteasca despre cineva:

- Un om se dusese tocmai acolo... (isi cauta cuvantul)... in Pakistan, sa zicem! Acolo s-a cam incurcat, l-au manjit si pe fata cu ceva cenusa...

Mi-am amintit imediat de jertfa din India si de bulina de untura arsa pe care mi-o desenase intre sprancene yoghinul ucenic al lui Babaji, astfel incat m-am simtit direct vizat.

Desi in cea mai mare parte a timpului se adresa vizitatorului, parintele ma privea cand si cand cu subinteles. Am priceput asadar ca vorbea despre mine si despre calatoria mea in India. O facea insa intr-o asemenea maniera incat celalalt sa nu inteleaga ca era vorba despre mine.

Am inceput deodata sa simt o foarte stranie tulburare. Parca ceva anume se impotrivea inlauntrul meu.

- Acolo departe, deci, l-a ispitit Diavolul. Insa si el spunea la randul sau rugaciunea, si nu-i dadea Diavolului pace.

Parintele si-a intors atunci privirea catre mine. Eu am inteles si am inceput sa spun in minte rugaciunea "Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma". Nu mai eram deja atent la povestire, ci la rugaciune.

In timp ce vorbea, ca si cand ar fi rostit o fraza in cadrul povestirii, s-a intors catre mine si a spus:

- Duh necurat, iesi din faptura aceasta!

Si indata a continuat istorisirea, tinandu-l pe celalalt de mana. La scurt timp m-a privit din nou, rostind iarasi ca pe o parte a povestirii propozitia:

- Duh necurat, iesi din faptura aceasta!

Chipul sau era luminat de o stralucire tainica, ascunsa, pe care insa o percepeam; era serios, iar ochii sai capatasera o expresie pe care arareori o mai intalnisem. O expresie care revela slava ascunsa a sufletului sau. O expresie care vadea o fiinta calitativ diferita de ceea ce in mod obisnuit numim "un om normal", atat de diferita incat incepeai sa te intrebi daca este cu adevarat om. Pe chipul batranului, in privirea sa, descopeream dimensiuni nebanuite ale firii omenesti.

Am continuat cu inflacarare rugaciunea, desi pe moment nu puteam discerne importanta a ceea ce se petrecea.

S-a intors apoi pentru a treia oara si a spus:

- Duh necurat, iesi din faptura aceasta!

Am simtit atunci ceva imaterial iesind dinlauntrul meu, dezlipindu-se si despartindu-se de mine. Am simtit practic eliberandu-mi-se mintea si sufletul de sub intensa influenta a unui alt spirit. In acelasi timp, am dobandit si o intensa perceptie, constiinta, cunoastere a sufletului meu ca fiind ceva extrem de concret si palpabil. M-am simtit usurat, ca si cand as fi scapat de o imensa greutate. Abia in clipa aceea am constientizat in ce presiune traisem. Am simtit acel "ceva" care iesise dinlauntrul meu stand acum in spatele meu, in stanga; o prezenta a carei putere te bloca pur si simplu. imi ingreuna sufletul chiar si de la acea mica distanta. M-am ridicat cu intentia de a ma indeparta de aceasta prezenta si am cautat adapost la picioarele batranului. M-am asezat pe podea, langa genunchii lui.

In momentul acela, aproape simultan cu cuvintele batranului si cu eliberarea mea, vizitatorul m-a uimit inca o data.

A sarit in picioare brusc, si a strigat uluit:

- Maica Domnului, Maica Domnului, ce mireasma este aceasta? Parinte, parinte, Preasfanta este alaturi!

O mare bucurie il cuprinsese, facandu-l sa uite de toate celelalte lucruri din jurul sau. Era acea bucurie pe care o simte sufletul atunci cand ii intalneste pe sfinti in chip minunat si suprafiresc, "in Duhul Sfant". Omul striga necontenit intr-un acces de fericire, si ne ruga sa mergem alaturi in biserica. Eu am incetat sa mai simt in camera teribila si strivitoarea prezenta a acelui "ceva" pe care, inainte de cuvintele batranului, il purtasem in sufletul meu.

Oare stralucirea slavei Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu alungase din sufletul meu si din camera "duhul necurat" - precum il numise batranul? Ce altceva ar fi putut percepe sufletul atat de entuziasmat al vizitatorului, daca nu mireasma duhovniceasca a Preacuratei? Sunt intrebari carora simtul comun si ratiunea naturala nu le pot raspunde transant. Exista insa si un alt tip de certitudine care se naste launtric prin "instiintare dumnezeiasca", fiind rezultatul unei lucrari nemijlocite a lui Dumnezeu in adancurile sufletului omului. Veracitatea cunoasterii pe care ea o furnizeaza este de o evidenta intima indubitabila.

Eram uimit si fascinat. Mi se intampla si mie exact ceea ce intalnisem relatat atat de simplu in vietile sfintilor sau, mai profund, mai elevat, in scrierile marilor asceti si sfinti ai ortodoxiei. Erau evenimente care se derulau cu o simplitate extrema, insa de o profunzime ontica abisala, in raport cu care sufletul se infricoseaza si se bucura in acelasi timp. El simte frica sfanta si cutremur, stari sinonime celei mai coplesitoare fericiri, intrucat face pe viu experienta nemarginitei iubiri a lui Dumnezeu.

Traiam asadar o adevarata sarbatoare. Ne desfatam de daruri tainice si ignoram deja orice lucru pamantesc. Ne simteam pe cat de mici, pe atat de fericiti. Rugaciunea batranului, izvorata din inima sa neprihanita, era cauza acestor experiente dumnezeiesti.

Incet-incet am intrat in biserica. Voiam sa-i multumesc batranului si m-am dus "sa-i pun metanie" (sa-i fac, adica, o plecaciune pana la pamant). M-a impiedicat oarecum stanjenit.

- Acolo, acolo pune metanie! si mi-a aratat cu mana catre icoana Maicii Domnului din catapeteasma, pe care o privea atat de transfigurat incat am avut senzatia ca in clipa aceea o vede pe Preasfanta aievea.

- Am pus, parinte, mai inainte.

- Pune acum, bre copilasule, cand iti spun, a insistat el cu un amestec de hotarare si delicatete, indemnandu-ma prin gesturi sa ma grabesc.

Am pus asadar din nou metanie, spre marea satisfactie a batranului, care tresalta de emotie ca un tata care isi vede fiul bucurandu-se de favorurile imparatului.

Marturisesc ca abia astazi sunt in masura sa realizez cu adevarat dimensiunile si insemnatatea acestor evenimente duhovnicesti pe care le-am strabatut atunci intr-o succesiune ametitor de alerta. Constientizez pe deplin atat propria mea nevrednicie, cat si sfintenia batranului, care, adanc indurerat sa ma vada intr-o asemenea stare de prabusire, s-a rugat lui Dumnezeu sa ma vindece cu medicamente din cele mai tari, pe masura bolii de care sufeream. Iar Dumnezeu, Care ii asculta pe cei smeriti, i-a implinit cererea staruitoare.

Incet-incet, batranul ne-a scos in curte. M-a rugat sa deschid poarta, apoi sa o incui in urma noastra si sa pun cheia in minusculul vagonet improvizat, asa incat sa o poata trage inapoi in casa. Am luat amandoi binecuvantare si am plecat.

Ne-am indreptat impreuna spre Karyes. Cararea era pustie si serpuia urcand printre tufe, pe sub copaci. Dupa ce ne-am indepartat la vreo suta, doua sute de metri de casuta, musafirul parintelui mi-a spus cu inflacarare:

- Bre, este sfant, este sfant, intelegi?

- Da, da, i-am raspuns.

M-a apucat de mana si m-a oprit. M-a privit drept in ochi.

- Intelegi ce-ti spun? Este sfant! intelegi?

Socotea ca-i raspunsesem afirmativ dintr-un simplu act de complezenta.

- Da, da, cred si eu cu tarie acelasi lucru! l-am asigurat. il cunosc de ceva timp pe batran, si stiu ca asa este.

M-a privit iarasi patrunzator, s-a convins ca vorbesc serios si ne-am continuat drumul.

Cara in spate o valiza veche, mare, pe care o avea petrecuta cu niste curele peste umeri. ii era extrem de incomod, mai ales ca valizele de acest fel erau dotate cu manere voluminoase, pentru a putea fi carate de mana. M-am mirat de povara lui. "Nu putea sa-si ia ceva mai confortabil?", ma gandeam. De cand incepuse urcusul, se oprea la fiecare cinci pasi. Gafaia, iar chipul si mustata ii straluceau de sudoare. Mergeam foarte incet, in vreme ce eu insistam sa-l ajut preluand valiza pe umerii mei. Refuza insa cu indarjire, continuandu-si urcusul si discutia.

Eram curios sa aflu ce-1 determinase pe acest om sa cada in genunchi fara nici un fel de retineri si sa ceara cu ardoare si recunostinta sa sarute picioarele batranului. Apoi, si cuvintele sale "Este sfant, este sfant!" marturiseau despre existenta unor experiente iesite din comun. Asadar, am inceput discutia cu scopul de a afla amanunte. M-a ajutat in acest sens familiaritatea lui, faptul ca traisem impreuna niste evenimente cu totul minunate, desi sunt sigur ca el nici nu-si daduse seama ca batranul tocmai scosese din mine un demon, si inca unul de frunte, dintre cei care se ostenesc sa-l cufunde pe om in inselare si ratacire duhovniceasca.

In fine, tovarasul meu de drum mi-a marturisit ca valiza sa era absolut goala si ca o purta "de camuflaj", pentru a nu-i fi remarcata infirmitatea.

"Am fost ofiter superior de aviatie. Nu credeam in Dumnezeu mai mult decat... majoritatea celorlalti. Mergeam la biserica sporadic, doar la vreo sarbatoare mai mare sau la vreo ceremonie mai deosebita. Fumam mult, trei pachete pe zi. M-am imbolnavit rau. Am fost nevoit sa plec la Londra, unde mi-au scos trei sferturi din plamani. De altfel, imi lasasera cel de-al patrulea sfert doar pentru a mai avea cu ce sa respir, cat de cat, pe parcursul celor doua saptamani pe care imi prognozasera ca le mai am de trait - iar aceasta, in cel mai fericit caz. Le-am zis ca voi merge sa mor acasa, in Grecia. M-am intors foarte indurerat. Mi-a trecut apoi prin minte sa merg si in Sfantul Munte, unde nu fusesem niciodata. Cand am ajuns aici, am auzit despre parintele Paisie si am pornit in cautarea lui.

I-am gasit pana la urma coliba. Mi-a deschis usa el singur, inainte sa ciocanesc.

- Bun venit, Dimitrie! mi-a zis. Te asteptam,

Intr-adevar, avea pregatita si tratatia. Ma strigase pe nume, desi ma vedea pentru prima data! Am ramas cu gura cascata de un cot. M-a indemnat sa sed, sa ma odihnesc.

- Nu te necaji, nu te necaji, toate au sa fie bine, mi-a zis.

Eu nu rostisem inca nici un cuvant!

- Toate vor merge bine! mi-a spus el, si mi-a facut cruce de trei ori peste piept.

Au trecut de atunci doi ani si jumatate. Ma simt excelent. Nici n-am murit in doua saptamani, asa cum ar fi fost normal, nici metastaza n-a facut cancerul meu, nici medicamente n-am luat. Sunt foarte bine. Doar atat, ca ma deplasez greu, fiindca nu mai am plamani cu care sa respir...".

Spunandu-mi acestea si discutand bucurosi despre multe altele, am ajuns la manastire.

- Vin din cand in cand sa-l vad, imi zice. Numai ca in manastire nu pot sta. Imediat ce se incuie portile, ma simt ca la inchisoare. De aceea ma duc la hotel la Karyes, si seara mai discut cu oamenii la restaurant.

Astfel mi s-a dezlegat si enigma legata de comportamentul lui. Totodata, primeam o marturie in plus despre inca una din multele harisme ale batranului, anume harisma tamaduirii: putea sa-i vindece pe oameni de orice boala. Pe foarte multe persoane, printre care si acest ofiter, le-a smuls din ghearele mortii in ultima clipa.

Iar celor ce vor crede le vor urma aceste semne: in numele Meu, demoni vor izgoni... peste cei bolnavi isi vor pune mainile si se vor face sanatosi (Marcu 16, 17-18).

Carti Ortodoxe

Cuprins