EPILOG

Si au zis apostolii catre Domnul: Sporeste-ne credinta!

(Luca 17,5)


Batranul Paisie spunea ca Hristos, dincolo de sirul nesfarsit al zguduitoarelor minuni pe care le-a savarsit, a lasat inadins anumite lucruri nelimpezite pana la capat in Evanghelie, spre a-i da in acest mod omului posibilitatea de a-si dovedi buna dispozitie, astfel incat credinta sa sa nu izvorasca din constrangere (spre exemplu, din multimea unor dovezi zdrobitoare), ci sa fie rodul bunei sale intentii. In acest fel, credinta devine si o lucrare proprie a omului, vrednica de lauda si de rasplata din partea lui Dumnezeu.

Asemeni necredintei, nici credinta in Dumnezeu nu are o baza stiintifica. Este totusi adevarat ca stiinta contemporana furnizeaza tot mai numeroase indicii ale existentei lui Dumnezeu. insa hotaratoare in privinta refuzului sau asumarii credintei in Dumnezeu raman intentia si calitatea fiecarei persoane in parte.

Desigur, aceasta alegere are consecinte dintre cele mai marcante pentru viata individului. Omul in al carui suflet se naste credinta dobandeste o putere uriasa care il transgreseaza intr-o dimensiune spirituala vesnica. El cunoaste realitati extrem de profunde, insa nu printr-un demers rational obisnuit, ci prin credinta si mai ales prin experienta. Credinta determina in chipul cel mai firesc faptele credintei; acestea, la randul lor, aduc cunoastere spirituala, care calauzeste la o tot mai profunda si mai intensa credinta. Astfel este parcurs intr-o continua ascensiune drumul credintei, pana ce omul ajunge la credinta desavarsita.

Punctul crucial il constituie prima circumstanta in care persoana va actiona intr-o maniera care se fundamenteaza pe credinta. in acest punct, omul trebuie sa faca un salt semnificativ, depasindu-si indoielile si ezitarile care de obicei sunt de natura sa bulverseze si chiar sa ne intrerupa brutal calatoria. Saltul este posibil printr-o miscare sufleteasca energica, hotaratoare, in virtutea careia omul sa actioneze bazandu-se pe intentia sa launtrica profunda, si sa inainteze astfel pe cale. Acest act al sau va fi motorul experientelor credintei si al cunoasterii spirituale. Mai departe, dificultatile si intensitatea luptei sufletesti vor creste analog cu progresul spiritual al luptatorului. Stacheta se va ridica putin cate putin, pana ce atletul va ajunge la credinta desavarsita.

Ezitarile si indoielile pe care suntem chemati sa le biruim prin credinta sunt reale, iar primejdiile - cat se poate de palpabile. Exista vrajmasi de temut care se straduiesc sa ne abata de pe calea adevarului si sa ne distruga. De aceea, este vital sa putem opera totdeauna distinctia intre himera si realitate, intre intuneric si lumina, intre ratacire si adevar, intre credinta gresita si cea adevarata.

Profunzimile credintei sunt imposibil de sondat cu instrumente rationale. Radacina ei este dumnezeiasca, iar puterea ei de neimaginat. Hristos subliniaza acest lucru, adresandu-se tuturor generatiilor de peste veacuri: Adevarat graiesc voua: Daca veti avea credinta cat un graunte de mustar, veti zice muntelui acestuia: Muta-te de aici dincolo, si se va muta; si nimic nu va fi voua cu neputinta (Matei 17, 20). Desigur, astfel de cuvinte pot parea mari; insa atunci cand ele sunt insotite de nenumarate fapte lipsite de orice echivoc, atunci trebuie sa le dam crezare si sa ni le insusim ca atare. Minunile infricosatoare pe care le-a savarsit si le savarseste Hristos sunt intarite prin marile minuni pe care le-au savarsit neincetat de-a lungul veacurilor si le savarsesc in egala masura astazi cei care au crezut si cred nestramutat in El, precum Domnul insusi fagaduise: Adevarat, adevarat zic voua: Cel ce crede in Mine va face si el lucrarile pe care le fac Eu, si mai mari decat acestea va face (Ioan 14, 12).

Exista astfel un neintrerupt lant de aur care, pornind de la Hristos, se continua cu sfintii apostoli, cu parintii apostolici, cu ascetii pustiurilor Egiptului, cu marii capadocieni, cu ierarhii, mucenicii si monahii isihasti de pretutindeni, si care isi prelungeste zalele pana in zilele noastre, cu nenumarati parinti plini de harismele Duhului Sfant, precum staretul Iacov sau batranii aghioriti Paisie, Porfirie, Iosif si Efrem. Toti acestia au savarsit o multime de minuni prin credinta in Iisus Hristos: i-au tamaduit cu desavarsire pe demonizati, pe paralitici, pe cancerosi, pe orbi, si nu o data au inviat oameni din morti! Iar aceasta acum, in zilele noastre, in chiar mijlocul nostru! S-au scris deja rafturi de carti reunind asemenea marturii, extrem de riguros atestate. Si totusi, nici macar aceasta nu este roada cea mai inalta si mai ravnita a credintei. Rezultatul ei final, si totodata telul nostru suprem, este cel pe care ni-1 reveleaza Sfanta Scriptura, vorbind despre Hristos: Ca tot cel ce crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica (Ioan 3, 15).

De ce exista insa oameni care, desi au auzit despre Hristos, totusi nu cred? Raspunsul ne vine si de aceasta data din partea lui Hristos: Oamenii au iubit intunericul mai mult decat Lumina, caci faptele lor erau rele (Ioan 3, 19). Fireste, printr-o asemenea atitudine, astfel de oameni se osandesc pe ei insisi sa traiasca pe pamant o viata cu totul grosiera, ancorata strict in sfera materiei, rupti de izvoarele spirituale ale lumii, lipsiti de Dumnezeu. Daca raman consecventi acestei tragice optiuni pana la sfarsitul vietii lor, atunci prabusirea lor ontologica se consfinteste pentru eternitate, in sensul unei despartiri vesnice de Dumnezeu, al unei suferinte vesnice, al unei morti spirituale asumate de buna voie. Acesta este iadul...

Invataturile lui Hristos, Sfintele Taine pe care le-a temeluit, minunile savarsite de El, toate detaliile vietii Sale, desi sunt exprimate prin mijloace omenesti, ele transcend la modul absolut ratiunea umana, simturile si limbajul comun. Provin intru totul de la Dumnezeu. Si, intrucat fapta lui Dumnezeu, socotita de catre oameni nebunie, este mai inteleapta decat intelepciunea lor (I Cor. 1, 25), nimeni nu poate scruta adancimile dumnezeiesti printr-un simplu efort mental. Prin insasi natura ei, gandirea omeneasca este inapta sa investigheze exhaustiv tainele lui Dumnezeu, fapt subliniat si de apostolul Pavel: Cuvantul crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mantuim, este puterea lui Dumnezeu (ICor. 1,18).

Omul a fost facut de Dumnezeu pentru a participa la viata Lui, pentru a deveni Dumnezeu prin har. Altfel spus, toate insusirile pe care Dumnezeu le poseda prin firea Lui (atotcunoasterea, atotputernicia, nemurirea, fericirea etc), omul le va dobandi ca o ofranda a iubirii lui Dumnezeu, exact asa precum in dar am primit si viata pe care o traim.

Aceasta indumnezeire a omului se lucreaza treptat, in masura in care inima omului, intentia lui, nazuinta lui cea mai profunda se statornicesc pe calea binelui. Cu cat vointa lui se lasa imboldita spre rau, cu atat el se indeparteaza mai mult de harul lui Dumnezeu si se indreapta mai alarmant spre intunericul fiintei, spre descrestere ontologica, spre iad.

Tocmai datorita originii sale divine, omul poarta adanc intiparit in sufletul sau dorul dupa Dumnezeu, dorul de indumnezeire. in absolut nimic altceva nu-si poate gasi implinirea sufletul omenesc. Nimic mai putin decat atat nu este vrednic de firea lui. Si exact acest dor binecuvantat dupa indumnezeire se straduieste sa ni-1 perverteasca Diavolul, astfel incat sa ne deturneze de la tinta noastra. Este strategia lui predilecta: de a corupe miscarile ontologice firesti ale omului.

Asadar, Diavolul a pervertit acest dor de indumnezeire - inteleasa ca restaurare, prin harul lui Dumnezeu, a starii omului de dinainte de cadere - in dorinta de autoindumnezeire. Ispititorul ne sopteste cu perfidie: "Singur, omule, vei deveni Dumnezeu! Ce nevoie ai de Dumnezeu? Esti Dumnezeu, numai ca nu o stii!".

Prin momeala autoindumnezeirii (Veti fi ca Dumnezeu... - Facere 3, 5), Diavolul i-a condus pe cei intai ziditi la razvratire impotriva lui Dumnezeu, la izgonirea din Rai, la declinul spiritual, la decaderea ontologica, la pierderea harismelor duhovnicesti. Viata omului s-a rupt de comuniunea cu Dumnezeu si a dobandit o serie de insusiri ale existentei animale: Omul, fiind in cinste, n-a priceput; alaturatu-s-a dobitoacelor celor fara de minte si s-a asemanat lor (Ps. 48, 12). Prin cadere, el a devenit stricacios, a cunoscut boala si, in cele din urma, moartea. Plata pacatului este moartea (Rom. 6, 23).

In Cartea Facerii, cea dintai a Vechiului Testament, este descris detailat acest moment fatal pentru intregul neam omenesc. Uriasa catastrofa ontologica pe care a suferit-o natura umana prin caderea protoparintilor, si care se transmitea din generatie in generatie, nu putea fi inlaturata decat de Dumnezeu insusi. Orice efort omenesc in acest sens era absolut insignifiant. Drept urmare, Dumnezeu S-a intrupat, asumandu-Si astfel plenar natura umana, si prin lucrarea Sa, prin faptele si invataturile Sale, dar mai ales prin Sfintele Sale Taine, i-a deschis din nou omului drumul catre indumnezeire. Este drumul pe care in chip fericit il parcurg pana la capat sfintii.

De-a lungul intregii istorii, Diavolul face uz de aceeasi veche capcana, autoindumnezeirea, pentru a reitera astfel marea cadere a omului. Ce ii fagaduiesc fiecarei persoane in parte invataturile orientale inspirate nemijlocit de catre Diavol si ingerii sai? Exact acelasi lucru prin care Diavolul ii inselase pe Adam si Eva in Rai: "Vei deveni Dumnezeu!". In ce fel? Prin exercitiile yoga, prin tehnicile de meditatie, prin ceremoniile si jertfele aduse demonilor.

Este tocmai ceea ce a dorit Diavolul insusi: sa devina Dumnezeu. Si voi pune tronul meu mai presus de tronul Celui Preainalt, si voi fi asemenea Lui, a gandit arhanghelul Lucifer, si a cazut cu infricosatoare cadere, devenind Diavol. Din arhanghel prealuminos, care raspandea pretutindeni in jur dumnezeiasca lumina necreata, a devenit demon preaintunecat. Cu aceasta boala spirituala se va stradui pana la sfarsitul veacurilor sa-l contamineze si pe om.

Diavolul si ingerii sai cazuti nu-si afla in nimic altceva mai multa satisfactie decat in a fi socotiti dumnezei, si a fi adorati ca atare. Prin insuflarea directa a teoriilor religioase orientale, demonii urmaresc asadar sa-l antreneze pe om intr-o dubla cadere: aceea de a-i venera pe ei, si aceea de a se venera pe sine insusi, in locul lui Dumnezeu.

Cine le mai poate veni in ajutor celor inselati de Satana intr-o asemenea masura? Numai Acela Care S-a facut om pentru a-i mantui pe cei zdrobiti cu inima, Acela Care S-a pogorat pe pamant ca sa afle oaia cea pierduta(y. Luca 15, 4), Acela Care a venit nu ca sa judece, ci ca sa-l mantuiasca pe om (v. Ioan 12, 47), Acela Care ne-a iubit atat de mult, incat a primit sa Se rastigneasca pentru noi, Preabunul si Atotputernicul Hristos Dumnezeu. El Se reveleaza pe Sine omului intr-o relatie vie, personala, in interiorul Bisericii pe care El insusi a intemeiat-o spre a exista pana la sfarsitul veacurilor.

Pentru ca omul sa-si improprieze aceasta revelatie, trebuie sa intre in staulul duhovnicesc al Bisericii. Aici il va intalni pe Singurul Dumnezeu Adevarat, pe care il va cunoaste prin experienta nemijlocita a comuniunii personale. Felul de vietuire al omului este cel care determina profunzimile acestei comuniuni. Cand omul isi armonizeaza modul de viata cu voia lui Dumnezeu, cu poruncile lui Hristos, atunci incepe sa se asemene cu Dumnezeu, sa devina Dumnezeu prin har si partas al celor mai adanci taine ale vietii.

Aceasta revelatie care se amplifica gradat poate ajunge - prin rugaciune - pana la vederea Luminii necreate a Sfintei Treimi, in care persoana umana se uneste ontologic, in mod constient si real, cu Dumnezeu. Omul traieste in Dumnezeu si Dumnezeu traieste in om. Omul devine teofor si cunoaste tainele lui Dumnezeu prin traire, participand el insusi la viata dumnezeiasca.

Cei care au ajuns la asemenea masuri duhovnicesti devin capabili sa ne invete si sa ne transmita si noua ceea ce traiesc ei, si astfel sa ne calauzeasca si pe noi la cunoasterea treptata si la iubirea Adevaratului Dumnezeu. Un astfel de om a fost parintele Paisie. El ne-a daruit nu numai inima sa, ci si intreaga sa experienta, pusa in slujba indrumarii noastre sufletesti catre dragostea lui Hristos.

Sa urmam asadar pasii batranului si ai tuturor sfintilor de peste veacuri, si sa-i chemam neincetat in rugaciuni, astfel incat fiecare dintre noi sa dobandeasca experienta lui Dumnezeu in Duhul Sfant. Atunci toate se vor aseza pe fagasul lor firesc: vom deosebi adevarul de minciuna, realitatea de imaginar, lumina de intuneric. Caci nu exista nimic mai insemnat, mai de trebuinta, mai inalt in aceasta lume decat cunoasterea si iubirea Adevaratului Dumnezeu.

Pentru ca ceea ce se pierde sau se castiga la sfarsitul oricarei calatorii omenesti in aceasta lume nu este nimic mai putin decat viata vesnica.

Carti Ortodoxe

Cuprins