EVENIMENTELE SPIRITUALE

Dupa Allahabad si reintalnirea cu Babaji, m-am intors din nou la Mongyr, in ashramul lui Satyananda. M-au primit ca pe un cunoscut.

Cand am pornit din Grecia in aceasta calatorie, ma hotarasem sa-mi impun o deschidere totala fata de India si tot ceea ce insemna ea. De altfel, acesta a fost si motivul pentru care imi scosesem pana si cruciulita pe care mi-o daruise parintele Paisie. Decisesem ca trebuie sa traiesc India cu adevarat, si nu sa o observ ca un turist. Am luat parte asadar cu tot sufletul meu la viata ei. Eram deschis de bunavoie tuturor influentelor ei. Asteptam ca la sfarsit sa vad ce va pastra filtrul inimii mele din toate aceste evenimente.

In aceeasi maniera m-am straduit sa petrec si in ashram. Faceam totul impreuna cu ei: ma sculam dimineata, maneam, munceam, discutam, faceam exercitii yoga. Pentru a cunoaste un lucru trebuie sa-l traiesti, nu sa-l analizezi pur teoretic. Traiam asadar ca un membru al ashramului. Purtam insa inlauntrul meu si amprenta experientelor crestine. Asa se face ca am incercat sa imbin anumite practici yoghine cu crestinismul. De pilda, ma trezeam dimineata si incepeam cu meditatia. O data ajuns la un nivel mental mai profund al meditatiei, incepeam sa zic rugaciunea "Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma", asa cum o invatasem in Sfantul Munte.

Cred ca nu exista o limba omeneasca atat de bogata, de profunda si de subtila pentru a descrie intensitatea extraordinara, adancimea si consistenta evenimentelor care se derulau la nivelul mintii si al inimii mele in asemenea imprejurari. Constiinta lua act cu uimire de aceste fenomene si abia apuca sa le inregistreze. Nu exista timp pentru analiza critica si evaluare rationala.

Ma aflam asadar intre doua influente spirituale foarte puternice. Oscilam adesea cand intr-o parte, cand in cealalta. Cea mai mica inclinare a intentiei mele avea o rezonanta imediata asupra efortului meu spiritual. Eram angrenat intr-o lupta plenara, care angaja intreaga mea fiinta. Pericolele de rigoare imi amenintau nu doar modul de viata, ci intreaga existenta. Am ajuns inevitabil la epuizare. Fara sa ma fi suprasolicitat fizic, depusesem totusi o stradanie sufleteasca iesita din comun. A fost mult pana si numai faptul ca a trebuit sa traversez toate aceste experiente si contacte spirituale la care m-am expus. Scopul pe care il urmaream presupunea insusiri de care eu personal nu dispuneam. incercam sa disting calitatea si provenienta evenimentelor spirituale, insa nu posedam criteriile pe seama carora as fi putut discerne.

Imi amintesc ca pana si somnul meu suferise modificari. Aveam vise din cele mai stranii, insotite permanent de senzatia ca in sufletul meu se petrec transformari neobisnuite. Daca aseman sufletul cu o casa, cineva parea nu numai ca-mi schimba pozitia mobilierului, dar darama si zidurile, construia in alta parte etc. Socotesc ca in timpul somnului eram hipnotizat. Altfel spus, ma hipnotizau de la distanta. Cineva sustragea cheile constiintei mele si patrundea in casa sufletului meu.

Cateodata intarziam sa ma trezesc dimineata, adica ma sculam la ora 7 in loc de ora 5, de pilda, iar Benoir radea pe seama mea, pretinzand ca lenevesc. Eu ma simteam insa deja obosit, caci pe durata somnului eram supus acelor transformari sufletesti.

- Dar, protestam eu, daca ai stii tu cate lucruri mi se intampla noaptea... Nu se poate spune tocmai ca dorm...

Si in timpul zilei primeam asemenea influente. Patimeam schimbari neasteptate, ca si cand o alta minte, un spirit oarecare se suprapunea peste sufletul meu, si incepeam sa desenez tot felul de simboluri mistice stranii si expresive. Uneori le modelam din pamant, daca se intampla sa intru in astfel de stari in timp ce lucram la gradina.

Fenomenele acestea devenisera constantele permanente ale zilelor mele, imbogatindu-se treptat cu evenimente de extrema intensitate, pe care le voi descrie ceva mai jos. Aveam convingerea profunda ca pentru toate acestea era responsabil conducatorul ashramului. Nu-1 puteam gasi insa nicaieri, spre a-i cere lamuriri.

Pe de alta parte, m-a ajutat si Dumnezeu, prin rugaciunile batranului Paisie, astfel ca mai puteam uneori sa-mi trag rasuflarea si sa ma revigorez sufleteste. Odata, pe cand ma gaseam la tipografie si desfasuram o activitate de rutina stand jos, am inceput sa spun in minte rugaciunea "Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma". Am spus-o vreo jumatate de ora si deodata am constientizat cu bucurie ca un val duhovnicesc nevazut ma inconjurase ocrotitor. Se pogorase atat de gingas, de tacut si de lin, ca roua pe lana, precum spune Sfanta Scriptura. Era insa atat de vadit pentru toate simturile mele... M-am umplut de fericire si de pace. Am remarcat in acelasi timp ca yoghinul responsabil peste tipografie ma privea intens si ciudat. Dar simteam o asemenea siguranta dumnezeiasca incat nu ma nelinistea deloc privirea lui. Dupa aceasta intamplare trebuie ca intrasem totusi in colimatorul lor. A doua zi am surprins un yoghin in varsta urmarindu-ma pe ascuns de pe terasa unei cladiri, in timp ce lucram in gradina. Aceasta s-a intamplat cateva zile la rand. Se pare ca incepusera sa simta intr-un fel sau altul efectul rugaciunilor pe care le facea batranul pentru mine; intalneau o anumita opozitie de ordin spiritual si nu stiau cui sa o atribuie.

Luarea in stapanire

Intr-o zi, in jurul orei 11 dimineata, mi s-a intamplat ceva cu totul iesit din comun... Mintea mi s-a "golit" brusc, ca si cand eul meu ar fi disparut. incetasem sa mai fiu stapan peste sine. Altceva sau altcineva preluase controlul mintii si trupului meu. Undeva in "strafunduri", la mare "departare", subzista o vaga palpaire a constiintei de sine, dar ramasesem absolut indiferent fata de evenimentele care mi se intamplau. Am abandonat lucrul si am intrat in camera mea, teleghidat ca un robot de catre cineva necunoscut. M-am intins pe pat, cu fata in sus. Am stat acolo nemiscat, fara sa dorm, fara sa ma gandesc, fara sa aud, fara sa mai am macar perceptia timpului. in lumea mea sufleteasca se intampla ceva care nu depindea de mine catusi de putin. Am simtit doar ceva ghiortaindu-mi inauntrul pieptului. Nu mai pastram decat o palida urma a constiintei de sine.

"Puterea" care m-a transpus in aceasta stare s-a retras apoi putin cate putin. Nu stiu exact ce a facut in sufletul meu. Presupun ca a fost insa consecinta unei stradanii a yoghinilor de a-mi revizui anumite conceptii si de a neutraliza cateva din impotrivirile mele. Nu prin convingere, ci prin forta, intr-un deplin si perfid dispret fata de libertatea mea. incet-incet, am inceput sa-mi redobandesc constiinta. L-am auzit pe Benoir strigandu-ma de dincolo de usa. inainte sa mai apuc sa ma ridic, a intrat inauntru precipitat:

- De ce ai incuiat usa? De o ora ma chinui sa intru.

M-am mirat. Yala era descuiata, eu inca nu ma ridicasem din pat, iar membrele imi erau aproape intepenite.

- N-am incuiat, usa era deschisa! am raspuns.

- De cinci ori am incercat sa intru si era incuiata, a protestat el iritat. Te-am strigat, nu m-ai auzit?

Am privit atunci ceasul: era 1 dupa-amiaza. Ma aflasem asadar in aceasta stare mai bine de doua ore! Am privit si usa deschisa. Eram stupefiat. "Cine i-a tinut usa blocata lui Benoir?", ma intrebam in tacere. "Se pare ca cel care m-a si azvarlit in pat ca pe un lemn".

Benoir avea 25 de ani si un fizic bine antrenat si robust. Ar fi fost in stare sa tranteasca usa de perete fara probleme. M-am mirat de aceasta putere mentala care se manifestase inclusiv material atat de eficient, tinandu-i usa blocata lui Benoir.

.Am luat in calcul si posibilitatea ca cineva sa ma fi hipnotizat in prealabil, fara sa-mi dau seama, ori poate de la distanta; dar cine ii tinuse usa contra lui Benoir? Hipnotizarea mea nu putea explica chestiunea usii "incuiate". Prin urmare, rezulta cu necesitate ca era implicata si o alta putere... Nu cumva in ceea ce au numit ei "hipnoza" se amesteca si Diavolul, asa cum spuneau monahii din Sfantul Munte?

Lumina

Cursul de Nidra Yoga se desfasura la pranz. in acea zi lectia trebuia sa fie predata de o swami australiana blonda. Ne-am intins cu totii pe podea, cu fata in sus, fara sa ne atingem intre noi, am inchis ochii si ascultam vocea swami tei dandu-ne indicatii. Dupa relaxarea corporala, a venit randul imaginatiei. Am inceput sa ne reprezentam mental imaginile frumoase pe care ni le sugera: apusuri de soare, flori, ape curgatoare... incetul cu incetul, mintea noastra se desprindea de simturi si auzeam numai vocea femeii. Ajunsesem deja la un nivel foarte profund cand, deodata, am vazut in sufletul meu stralucirea unei lumini albe. Ceva ca un flash. M-am mirat, caci nu-mi indusesem o astfel de imagine, asa cum procedasem cu cele precedente, si nici swami nu daduse vreo indicatie in sensul aceasta. Se ivise de la sine. A durat doar o clipita. N-am simtit nimic special la vederea ei, in afara de nedumerire: de unde sa fi aparut?

In scurt timp, swami ne-a readus treptat la ceea ce numim stare normala a constiintei. Cativa din clasa atipisera in timpul lectiei. Ea a intrebat atunci daca cineva dintre noi vazuse cumva vreo lumina. imi era simpatica, dar nu i-am dezvaluit nimic. Ceilalti ar fi socotit-o ca pe un succes, insa nu voiam sa ies in evidenta sau sa starnesc curiozitatea celor din jur. Am simtit ca ea a perceput ceea ce mi se petrecuse, dar voia sa se convinga deplin.

Intamplarea aceasta mi-a atatat si mai mult egoismul, fundamentandu-mi convingerea ca am o vocatie speciala pentru yoga, de vreme ce traiesc experiente deosebite la care ceilalti nu au acces. Aceasta magulire de sine actiona in fapt ca o momeala perfecta.

Dincolo de aceasta, socotesc ca intreaga "lectie" nu era decat o mostra practica de hipnoza in grup. Cat despre lumina pe care o vazusem, ea se datora de aceasta data unei simple reactii a traiectelor nervoase. Spre exemplu, daca strangem din pleoape cu putere sau daca ne presam globii oculari, vom "vedea" niste lumini, ca urmare a faptului ca celulele nervoase reactioneaza la aceasta presiune; tot asa, atunci cand ne ridicam brusc sau cand ne lovim de ceva, "vedem" uneori niste "stelute". Este un simptom cat se poate de firesc, datorat reactiei unor stimuli nervosi.

Inda, Pingala, Sushumna

Intr-o dimineata, pe la orele 10, la numai cateva minute dupa ce incepusem sa meditez in pozitia lotusului, am fost cotropit dintr-o data de o putere. Am simtit ceva ca o lovitura puternica si fulgeratoare. Ghidat automat de aceasta putere, trupul mi s-a intins, coloana vertebrala a devenit absolut dreapta si am luat - fara vreo intentie ori silinta personala - pozitia lotusului perfecta, fara nici un cusur. in acelasi timp am vazut cu mintea (caci aveam ochii inchisi) o intensa imagine cromatica. Reprezenta cele trei canale energetice de baza. Era exact ca toiagul lui Asclepios, cu cei doi serpi incolaciti in jurul sau -simbolul medicilor si totodata al yoghinilor. Canalul din centru - Sushumna, cum i se spune - era mai gros si de un galben aprins, iar celelalte doua mai subtiri, rosu si albastru, se impleteau de jur-imprejurul acestuia. Imaginea a durat putin iar apoi a disparut. Am simtit imediat ca o mana puternica eliberandu-mi corpul si mintea.

Desi aveam zilnic asemenea stari de "luare in stapanire", de posedare, aceasta a fost diferita in intensitate, anume foarte puternica. Yoghinii o socoteau indiciul unei chemari speciale, care arata ca trebuie sa incep sa lucrez pe canale. Mi s-a spus: "Sunt aproape deschise. Mai ai nevoie de putin exercitiu. Calea ta este Kundalini Yoga". intr-adevar, am fost impresionat. Am inceput sa intreb, sa studiez, sa exersez cu mai mult entuziasm. Toate tainele pareau sa-si gaseasca in curand dezlegarea. Traversam de fapt, fara sa o stiu, unul din cele mai critice momente ale vietii mele: ma aflam intr-o teribila ratacire, la doar un pas de colaps...

Atmosfera spirituala

Exista, pe de alta parte, si o suita de discrepante vizibile intre mine si cei din jur. Ei intelesesera ca am o anumita "slabiciune" fata de Hristos. Abordam acest aspect mai ales in discutiile cu Tony si cu Louis, care proveneau dintr-un mediu crestin. Mai mult, tatal lui Tony era pastor in Anglia. El credea insa ca Hristos a fost yoghin. Ceea ce m-a frapat insa si mai mult a fost credinta lor ca Shiva este viu. Aveau in camera lor postere cu Shiva. il admirau ca pe "yoghinul cel dintai", care descoperise calea yoga. Nu le era prea clar statutul lui Shiva, dar il plasau cu mult deasupra lui Hristos, privindu-1 mai degraba ca pe un zeu. De altfel, Hristos fusese "ucenic al lui Shiva"!

M-am mirat ca nu ezitau sa-l indumnezeiasca pe Shiva si sa-l minimalizeze pe Hristos, in conditiile in care, pe de alta parte, Tony declara ca este ateu! Mai scoate-o la capat, daca poti...

In ashram se cantau asa numitele kirtan, imnuri cu continut religios, prin care erau venerati atat zeii hindusi, cat si gurul. Exista conceptia ca aceste imnuri emit o serie de unde sonore care actioneaza pozitiv asupra mintii omenesti, prin rezonanta. Ele fusesera descoperite de niste oameni foarte avansati spiritual. Toti yoghinii erau asadar incurajati sa cante kirtan, pentru a primi aceasta influenta benefica. Se considera in general ca toate imnurile religioase produc astfel de rezonante, dar kirtan erau cele mai eficiente.

O explicatie analoaga era oferita si despre mantre, aceste fraze-rugaciuni scurte care se repetau continuu. De obicei, ele contineau nume hinduse precum Shiva sau Krishna, ori numele magic OM. Practic, erau rugaciuni -invocari ale lui Shiva si Krishna. Pentru a-i insela insa si a-i menaja pe cei care nu credeau in Shiva si Krishna -intrucat miscarea avea multi adepti occidentali - sustineau ca puterea mantrelor nu rezida in invocarea numelor zeilor, ci intr-o oarecare unda rezonanta care s-ar afla continuta in fiecare mantra. Furnizau astfel o explicatie aparent "stiintifica", ce putea fi mai usor acceptata de catre un occidental, convingandu-1 sa inceapa sa repete zilnic, de sute de ori, numele lui Shiva sau al lui Krishna, ori sunetul OM. Pretindeau ca exista si mantre crestine, precum "Doamne, miluieste", care produc la randul lor influente benefice (datorate - desigur! - undei pe care o contin).

M-am hotarat sa-i pun un pic la incercare. in loc de alta mantra hindusa, am inceput sa rostesc "Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma". in plus, pe langa kirtan, am inceput sa-i cant si Maicii Domnului "Aparatoare Doamna". De asemenea, dimineata am inceput sa fac, impreuna cu exercitiile yoghine, si cateva metanii. Rezultatele au fost cat se poate de vizibile.

Benoir, cu care traiam in aceeasi camera si pe care l-as fi putut caracteriza drept avansat, isi facea in fiecare dimineata jumatate din exercitiile de Kriya. Initial, a adoptat un comportament foarte sarcastic fata de "inovatiile" mele. Apoi a inceput sa aiba probleme serioase. Nu-si mai putea face exercitiile. in atmosfera spirituala se produsesera schimbari care il impiedicau, intampina dificultati pentru care ma considera raspunzator. Eu am fost absolut impresionat de rezultatele putinei rugaciuni pe care o spuneam in minte si ale putinelor metanii pe care le faceam din cand in cand. in cele din urma, Benoir a cerut sa plece si a schimbat camera.

Daca vreodata cantam "kirtanuF crestin catre Maica Domnului cu voce tare, pe vreun hol sau trotuar, le starneam prin aceasta o spontana indispozitie tuturor yoghinilor din jur. Cand imi faceau vreo aluzie, imi placea sa-i tachinez protestand: "Dar nu spuneati ca au si acestea unde binefacatoare?". Astfel m-am convins ca in ciuda declaratei tolerante, a pretinsei intelegeri profunde si deschideri fata de celelalte religii, in realitate nu-i puteau accepta nicidecum pe Hristos si pe Maica Domnului. ii deranjau infricosator de tare.

Dupa nenumarate posedari, o altfel de... vizita

In aceeasi zi, la amiaza, m-am intins in camera. Nu dormeam, ci ziceam cu ochii inchisi rugaciunea "Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma", folosind un sirag de matanii indian. Cineva s-a apropiat atunci de mine foarte lin, si ceva a inceput sa se schimbe in inima mea. Potrivit traditiei ortodoxe, in locul unde exista organul inimii se afla totodata si centrul sufletesc al omului. Acolo se intampla acum ceva deosebit. De aceasta data eram deplin constient. Stateam nemiscat, intins pe spate, si urmaream ceea ce mi se intampla cu liniste si bucurie. Deodata, mana mea dreapta ce tinea mataniile a zvacnit in sus. Singura, fara ca eu sa-i imprim vreo miscare! in aceeasi clipa am auzit tare si foarte limpede o bataie de aripi, exact ca si cand ar fi zburat de langa mine o pasare. Era de necrezut! Traiam insa o pace desavarsita in adancul inimii. M-am gandit din prima clipa la parintele Paisie.

Am iesit apoi din camera, am facut cinci pasi pe coridor si l-am intalnit pe Niranjan.

- Niranjan, l-am strigat, ce se intampla de la un timp? Mi se petrec atatea lucruri!

- Nu te teme, mi-a zis.

- Nu ma tem. Dar tu faci lucrurile acestea?

- Aici locul este plin de energii. Adauga si energia gurului, apoi energia swamilor, toate acestea...

Cu alte cuvinte, Niranjan mi-a sugerat ca nu e nimeni raspunzator pentru ele. Nu exista responsabilitate sau vointa personala, ci doar o energie fara constiinta, fara forma, fara valente morale, precum energia electrica, de pilda. Nu poti condamna din punct de vedere moral curentul electric pentru ca ucide prin electrocutare, dupa cum nu-i poti atribui merite pentru binefacerile pa care ti le aduce. Nu exista vointa personala si, deci, nu exista responsabilitate personala.

Pe de alta parte, Niranjan era categoric o persoana, si dispunea in mod evident de niste capacitati cel putin neobisnuite pe care le utiliza cat se poate de constient. Iar eu eram tot o persoana, care, opunand rezistenta, putea fi distrusa tocmai prin aceste capacitati!

Cat despre cel din urma eveniment spiritual -aceasta vizita pe care o primisem - a fost cu totul diferit de cele care-1 precedasera. il "simtisem" launtric pe batranul Paisie alaturi de mine. Inima mi se umpluse de dulceata si de iubire. Simteam ca iubesc intreaga lume, inclusiv pe conducatorul Niranjan. Aceasta nu mai era hipnoza. Nu avea nimic din ameteala ei si din lipsa constiintei de sine, ci dimpotriva: ma aflam intr-o stare de maxima luciditate. Parintele Paisie isi dovedise iarasi grija si respectul fata de mine... Venise exact in clipa in care eu, constient, lucid si responsabil, ii ceream ajutorul lui Hristos - in timpul rugaciunii.

Sadsang

Cateodata, dupa-amiaza, conducatorul ashramului se aduna impreuna cu toti yoghinii intr-una din salile mari ale ansamblului. Se aseza in mijloc, iar ceilalti faceau cerc in jurul sau. Era un prilej de a i se adresa orice fel de intrebari.

La o astfel de intalnire, am intrebat:

- Daca cineva a ajuns sa nu mai aiba incredere in propria lui minte, realizand ca explicatiile pe care aceasta i le furnizeaza sunt forme fara substanta, in ce fel va mai gasi raspunsuri la intrebarile fundamentale, de vreme ce nu crede in mintea sa si in explicatiile acesteia? Cum va progresa in cunoastere?

Niranjan i-a dat cuvantul unui swami american.

- Prin credinta, a raspuns acesta, dar exista doua feluri...

Cu un gest taios, gurul l-a oprit. As fi fost foarte interesat sa aflu ce va zice mai departe, dar Niranjan a hotarat ca trebuie sa aud numai pana in punctul acela.

"Daca asa stau lucrurile, daca este deci o problema de credinta, atunci eu am credinta mea", mi-am zis. Mai tarziu am meditat asupra afirmatiilor pe care le faceau frecvent: ca Hristos a fost un yoghin, ucenic al lui Shiva, ca a murit in ashramul sau din Himalaya pe care il numise "Noul Ierusalim", ca Shiva era un fel de Dumnezeu, cel dintai yoghin al lumii, etc. Nu-L respingeau deci cu totul pe Hristos, dar Ii negau dumnezeirea si Ii minimalizau invatatura, prezentand-o ca pe o ramificatie secundara a hinduismului. Pretindeau ca intre crestini si hindusi nu exista diferente esentiale, dar ca cei din urma se afla la un nivel spiritual mai inalt.

Mi-am amintit atunci un tropar al Bisericii pe care il auzeam in anii copilariei la fiecare praznic al Bobotezei, cand ma ducea matusa mea sa vad cum este azvarlita crucea in rau; acest tropar mi-a limpezit lucrurile:

In Iordan botezandu-Te Tu, Doamne, inchinarea Treimii s-a aratat
Caci glasul Parintelui a marturisit Tie, Fiu iubit pe Tine numindu-Te;
Si Duhul in chip de porumbel a adeverit intarirea cuvantului.
Cel ce Te-ai aratat, Hristoase Dumnezeule, si lumea ai luminat, slava Tie!


Cum puteau ei sustine ca nu ne despart deosebiri radicale, de vreme ce aici Biserica vorbeste despre Sfanta Treime, despre Duhul Sfant, si marturiseste fara echivoc ca Hristos este Dumnezeu intrupat? Cum puteau ei afirma ca Hristos a fost ucenic al lui Shiva? Cum puteau pretinde ca suntem una, de vreme ce credem lucruri fundamental diferite?

Agresiunea finala

Intr-una din diminetile urmatoare, lucrand in gradina in tovarasia nemtoaicei Prakas, i-am spus:

- M-am hotarat sa plec in Sfantul Munte si sa raman acolo impreuna cu acel ascet despre care ti-am vorbit.

- Da, e greu sa ramai in ashram... asta e pentru sufletele evoluate, mi-a raspuns ea vizibil incurcata.

Din bunatate, ar fi vrut sa raman in ashram, pe care il considera un loc foarte propice "progresului spiritual". Ea nutrea iubire si admiratie fata de guru.

Insa ceilalti yoghini - si mai ales Niranjan - nu priveau chestiunea cu atata bunavointa si candoare precum Prakas. ii deranja indoiala mea. Voiau sa ma supuna cu orice pret si sa ma pastreze in ashram "viu sau mort".

Cand Prakas le-a transmis hotararea mea de a-i parasi si de a ma intoarce in Sfantul Munte, au actionat rapid si energic.

La pranz, pe cand ma aflam singur in camera, am fost supus unei experiente terifiante, odioase, inumane, cel putin echivalenta cu o crima sufleteasca. Sedeam pe scaun incercand sa-mi adun gandurile, cand brusc am trait ceva inspaimantator. Prima imagine cu care am asociat ceea ce mi se intampla a fost aceea, atat de frecventa in filmele de cinema, a unor blocuri gigantice care se transforma intr-un morman de bucatele in cateva fractiuni de secunda, sub efectul unui bombardament puternic. Daca cineva ruleaza apoi pelicula in sens invers, vede aceasta gramada de bucatele ridicandu-se la loc si formand blocurile. Astfel mi-am simtit si eu sufletul naruindu-se instantaneu. Toate "coloanele" si "grinzile" lui s-au zdrobit si au cazut. Traiam o durere de neimaginat si o frica devastatoare. Nu mai aveam putere nici pentru cel mai mic lucru. Daca pana in urma cu cateva clipe imi proiectasem calatoria de intoarcere in Grecia, acum un asemenea gest mi se parea absolut irealizabil, ma temeam nu numai sa ma intorc in Grecia, ci si sa ies din camera! Eu, care cutreierasem intreaga Indie, ma temeam acum sa deschid pana si usa! Chiar si numai gandul de a parasi ashramul ma ingrozea cu totul. Ma stapanea o neputinta atotcuprinzatoare. imi era frica de tot ceea ce intalneam in jur... Eram asemenea unui catelus paralizat de spaima, gata sa asculte cu recunostinta de stapanii sai. Ma simteam ranit, distrus, pulverizat.

"Parinte, ajutor...", am soptit deodata. in chiar clipa aceea, cu o repeziciune uluitoare, sufletul meu s-a inzdravenit deplin. O alta putere a venit inlauntrul meu si m-a intarit mai viguros decat inainte. Ma simteam foarte bine si fortificat sufleteste. Am auzit apoi glasul batranului Paisie, spunandu-mi in minte: "E nevoie de lupta, copilul meu".

Eram socat si uimit, ca in fata unei revelatii! Ce puteri actioneaza asupra mea? Mi-am petrecut restul zilei in camera, chircit de frica.

Am facut atunci o fagaduinta: "Maica Domnului, ajuta-ma sa scap de aici, si iti voi darui intreaga mea minte. Este a ta, iti apartine". Am inceput sa cant "Aparatoare Doamna...".

Am iesit din camera abia in dimineata urmatoare. Ca de obicei, nu circula multa lume. M-am apucat sa lucrez in gradina impreuna cu Prakas.

- Tu ce cauti pe aici? am auzit pe cineva intrebandu-ma cu asprime.

Era yoghinul responsabil peste tipografie.

- N-ai aflat ca astazi trebuie sa ramanem cu toti in cladiri?

- Nu, am raspuns, de-abia am iesit.

Era manios. A tras-o deoparte pe Prakas, si i-a vorbit intre patru ochi. La capatul scurtei lor discutii, ea mi-a explicat ca ar trebui sa ma duc sa lucrez in cladirea tipografiei, unde vom avea "protectie spirituala". S-ar fi zis ca ne aflam in toiul unui razboi spiritual. Acesta fusese ordinul gurului. Era nervos. Ceva le tulburase apele, intr-adevar, toata lumea ramasese adapostita prin cladiri; acolo erau "protejati"! Aceasta stare de lucruri a durat nu mai putin de trei zile.

"Rugaciunea batranului le-a stricat toate socotelile, exact asa cum s-a intamplat si atunci cand cu initierea in Mind Control", mi-am zis in sinea mea.

Dupa cateva zile mi-am pregatit bagajele. Urma sa plec impreuna cu Tony, englezul. Voiam sa-mi iau ramas bun de la conducator. Cel putin ma primise la un pret foarte scazut, aproape gratis fata de cat plateau ceilalti. S-au ivit insa cateva complicatii cu pregatirile, fapt pentru care intalnirea de ramas bun a fost cumva precipitata si improvizata. El se afla inauntru, in dreptul unei ferestre deschise, iar eu afara.

- Sanatate, Niranjan, plec!

S-a uitat catre mine strangandu-si pleoapele pana cand ochii i s-au facut ca o linie. Ma privea cu ura!

- Ce sa fac? l-am intrebat.

- Sa iei legatura cu Shivamurti.

M-am simtit prost. Eram socat de aceasta privire plina de ura. Nu-i puteam intelege temeiul. Dupa cateva zile i-am trimis din New Delhi o scrisoare in care ii spuneam ca mi-as fi dorit sa ne despartim prieteneste.

Dupa multi ani (intre timp Satyananda murise, iar lider al miscarii devenise Niranjan, al carui nume era acum Niranjananda), mi-a cazut din intamplare in maini un periodic al miscarii ("Informatiile Yoga Peania", nr. 1/1999). La pagina a doua exista un articolas pe care gurul il semna cu intregul sau titlu onorific: "Paramahamsa Niranjananda". Am putut citi cu uimire, dar si cu satisfactie, urmatoarea sa marturisire - care explica si ceea ce mi se intamplase mie, fie si cu intarzierea acestor ani de zile:

"Gurul ii ingaduie sanniasinului (yoghinului incepator) sa traiasca mai departe in ashram impreuna cu el. ii lasa personalitatea proprie pentru a o folosi in infruntarea diferitelor situatii. intre timp insa, gurul pregateste atent si cu discretie absoluta lui naruire. Printr-o simpla actiune a gurului, eul sanniasinului dispare fulgerator".

Adica... exact ceea ce se petrecuse cu mine. Naruire sufleteasca, durere, deplina neputinta.

Se gaseste aici marturia limpede a faptului ca in spatele tuturor acestor fenomene sta gurul insusi, nicidecum o pretinsa "energie" a locului, impersonala si iresponsabila, asa cum incercase odinioara sa ma convinga acelasi Niranjan. El continua si acum sa ascunda insa durerea sufleteasca de nesuportat si agonia cumplita pe care le aduce "absoluta naruire". Si nu numai atat, ci ascundea in continuare inca si faptul ca, anihilat sufleteste, celalalt devine un rob dependent si supus in totalitate gurului. Nu "sanniasin", ci rob este numele sau adecvat, intrucat caracterizeaza cu riguroasa precizie tipul relatiei sale cu gurul si cu cei din jur. Dar Niranjan nu se opreste aici, ci merge cu mult mai departe. Crima sufleteasca la care recurge o prezinta ca pe o binefacere spirituala. "Te-am scapat, zice el, de obstacolul sinelui tau, ti-am deschis drumul spiritual"! Aceasta este splendida "maretie" a gurusilor!

Carti Ortodoxe

Cuprins