INTALNIREA CU SWAMI YOGAMUKANANDA

In acea perioada viata mea era influentata de multi factori. O puternica inraurire avea rugaciunea batranului, pe care o simteam in diverse momente ale zilei sau ale noptii revarsandu-se pasnic peste sufletul meu tulburat, daruindu-mi o oaza de bucurie in adanca mea durere si o anumita limpezime si liniste in torentul gandurilor. Simteam mangaierea unei puteri care ma intarea, si dobandeam incetul cu incetul o nadejde care ma tinea departe de impas si de autodistrugere.

De cealalta parte, nu contenisem cu vechile mele obiceiuri rele, care cu anii devenisera patimi ce-si intinsesera in sufletul meu radacini adanci si viguroase. Ma duceau de nas.

incercam sa umplu golul din viata mea cu lucruri materiale si cu filosofii, dar acest gol se marea, iar agonia se intetea... Creierul depunea eforturi febrile pentru a afla raspunsuri si solutii. Carti, multe carti... Multa lectura, multa reflectie. Filosofii, doctrine, muzica, tehnica... dar nici un rezultat, nici o dezlegare, nici o iesire.

Batranul imi arata nenumarate lucruri. Lucruri mari si minunate. Lucruri esentiale si inaltatoare. Nu-mi vorbea prin cuvinte, ci imi daruia trairi. Atingea sufletul meu cu sufletul lui, ne lega iubirea sa dulce, arzatoare, si imi daruia ochii sai duhovnicesti ca sa-i vad inima, ca sa vad in general.

Astfel a inceput sa se destrame treptat norul dens care ma invaluia. Lumea mi se descoperea intr-o tainica adancime si bogatie. Viata dobandea sens, iar cunoasterea existentei acestor lucruri era un alt fel de placere. O placere adevarata care nu se sfarsea, care devenea tot mai adanca si mai intensa, care, atunci cand se retragea, lasa in urma bucurie, iar nu tristete. Aceasta era placerea duhovniceasca.

De atunci si pana astazi, am pastrat aceasta inclinatie catre contemplarea tainei. Norii, pasarile, soarele, copacii, stancile, animalele, marea, oamenii, intreaga lume mi se descoperea ca o taina necuprinsa. Iar cea mai mare si mai intima taina era sinele meu insusi. Mi se parea atat de minunat si atat de necunoscut... Ce ascundea lumea? Ce ascundea sufletul? Intuiam ca acestea sunt lucrurile esentiale si voiam sa le cunosc.

Simteam ca toate se afla sub un control anume. O putere ascunsa, nevazuta, le stapanea. Rebel si anarhist in conceptii cum eram pe atunci, voiam sa scap de acest control, de aceasta putere.

Sufeream si multe alte influente in afara de cele ale batranului. Viata mea destrabalata ma expunea acestor influente. Interesul meu pentru ocultism, ezoterism, magie "alba", yoga, zen, buddhism, s.a.m.d., nu se diminuase. N-aveam deloc un punct de vedere clar asupra tuturor acestora. Mi se pareau importante, datatoare de speranta, capabile la randul lor sa reveleze posibilitatile vietii adevarate. Fagaduintele erau multe si mari... Le dadeam crezare.

Desigur, batranul ma avertizase:

"Uite, copilul meu, exista doua puteri in lume: Dumnezeu si Diavolul. Depinde cu cine se inrudeste cineva. Eu sunt cu Dumnezeu, cu Hristos. Acestia cu cine sunt? Are si Satana oarecare putere. Face si el oarece minuni. Era arhanghel, si isi pastreaza puterea de arhanghel, tocmai pentru ca Darurile lui Dumnezeu sunt neclintite.

Dumnezeu l-a plasmuit pe arhanghelul Lucifer si l-a impodobit cu toate virtutile si cu multe puteri. Acesta s-a pervertit insa pe sine. Datorita mandriei, a dat o rea intrebuintare libertatii pe care i-a daruit-o Dumnezeu, si a cazut astfel din starea sa ontologica si din locul sau din cer: Am vazut pe satana ca un fulger cazand din cer (Luca 10, 18). A cazut si a devenit Diavol. A cazut, si din lumina a devenit intuneric. A plasmuit pentru prima data rautatea si minciuna. De aceea Hristos il numeste tatal minciunii (Ioan 8, 44). inainte de caderea lui Lucifer nu exista nicaieri in cosmos rautate: Dumnezeu le-a creat pe toate bune foarte (Fac. 1,31).

Diavolul ii uraste pe oameni pentru ca sunt meniti comuniunii cu Dumnezeu in vesnicie. Acum el se lupta ca sa-1 desparta pe om de Dumnezeu cu orice chip, prin minciuna, ratacire, viclenie, cugete, fapte; sa-1 indeparteze de lumina si sa-1 aduca la intuneric, anume in stapanirea lui. Exista oameni care au intrat in slujba Diavolului. Prin ei savarseste Satana diferite false minuni".

Mai auzisem toate aceste lucruri, dar nu le crezusem. Nici nu le respingeam, nici nu le acceptam. De aceasta data ele veneau din partea unui om atat de bun si de bland, incat mi-era greu sa le pun la indoiala. Fusesem martorul atator lucruri minunate savarsite de el, vazusem la el atatea puteri, atatea cunostinte, atata sfintenie, incat nu puteam sa-i ignor parerea. Ezitam.

Exista, de cealalta parte, punctul de vedere conform caruia toti suntem una. Toate religiile conduc la acelasi Dumnezeu. Toate drumurile duc la aceeasi destinatie. Bineinteles, fiecare se straduieste sa faca o reclama mai mare propriului sau "magazin". Yoghinii pretindeau ca cea mai inalta cale este yoga si le gaseau neajunsuri celorlalti. Masonii aveau ceva de obiectat despre restul, recomandandu-se in fmal pe ei insisi ca fiind mai intelepti si mai buni. Magii "albi" sustineau ca ei se muleaza mai bine pe structura sufleteasca a omului apusean si ca yoga este pentru orientali. Punctul asupra caruia pareau toti sa ajunga la consens era acela ca Biserica este o institutie moarta, stupida, o fosila vrednica de mila care nu poseda cunoastere, putere, viata. in general, insa, isi adaptau punctul de vedere in functie de discutie si de circumstanta. Urmareau cu atentie ce camasa ideologica este la moda si o imbracau pe aceea. Desigur, n-am depistat din prima instanta aceste tertipuri prozelitiste, desi s-ar fi cuvenit sa fiu mai vigilent. Eram insa lipsit de orice viclenie in tot acest tavalug. Surprinzator, dar asa s-a intamplat.

Plimbandu-ma odata prin padure, ca sa-mi alin durerea si sa pun ordine in gandurile mele, sa trag o concluzie dupa toate cele intamplate, m-am intins putin la radacina unui pin.

Atunci ceva m-a invaluit brusc si m-a cuprins in intregime. Am pierdut cu desavarsire contactul cu lumea exterioara. Nu vedeam, nu auzeam, nu mai simteam nimic din cele ce se petreceau in padure. Nu stiu daca aveam ochii inchisi sau deschisi.

Vedeam o singura imagine... o femeie frumoasa cu par lung si negru, imbracata intr-o haina lunga, cafenie. In locul ochilor avea doi pesti de argint, de marimea ochelarilor. Era impresionant de frumoasa. In cateva clipe a disparut la fel de brusc.

Am continuat sa raman intins si sa ma gandesc. Nu ma nelinistisem. Am inteles ca era un mesaj din ashram.

Zilele precedente, spre exemplu, simtisem in timp ce paseam pe bulevardul Tsimiski cum cineva incerca sa inoculeze de la distanta in sufletul meu dorinta de a merge la ashram. Am atribuit faptul lui Shivamurti, femeia care intemeiase in Grecia ashramul yoghin. Nu ma supusesem insa acestei provocari, intelegand foarte bine ca dorinta imi fusese "implantata" din afara, ceea ce imi provocase chiar o criza de furie.

De data aceasta era totusi ceva intens, astfel incat m-am hotarat sa merg. Din curiozitate? Stiu si eu?... Mi-am zis pur si simplu sa merg. N-am stat pe ganduri prea mult. Socoteam ca o voi scoate la capat cumva.

Intr-una din zilele urmatoare m-am dus. Am urcat cu automobilul pana la vila din Panorama, acolo unde era adapostit pe atunci ashramul. Ziua era scaldata in soare si gazonul uscat. in curtea din spate sedea Shivamurti impreuna cu o swami (calugarita yoghina) indianca. Vizitatoarea straina era bruneta, frumoasa, cu par scurt. Ceilalti locatari ai ashramului se preumblau in jurul lor, la o oarecare distanta. Cautau prilejul de a o cunoaste si de a convorbi cu acea swami indianca, pe care o considerau foarte inaintata spiritual.

Datorita multelor mele relatii cu oamenii, stiam sa fiu oricand agreabil si plin de umor. Asa se face ca m-am pomenit glumind:

- Te-am cautat in cer si te-am gasit pe pamant.

Indianca s-a aplecat si a intrebat-o pe Shivamurti, in engleza:

- Ce a spus?

I-a explicat... Pe Shivamurti cautam sa o aflu cand am urcat.

Fata de Shivamurti nu incercam nici simpatii, nici antipatii. O demitizasem din prima clipa cand o vazusem. Descinsesem pe atunci in acelasi ashram, dornic sa o intalnesc. Toata multimea astepta cu nerabdare iesirea ei din camera. Mi se parea putin prostesc comportamentul lor. Cei mai multi erau tineri. A iesit brusc din camera, cu un aer extrem de impozant. Ca o imparateasa care iesea sa fie slavita de supusi, in vreme ce le impartea darurile si bunavointa ei. Doar ca ea era cea care avea mai multa nevoie de admiratia lor. Mi-a parut un teatru jucat prost. Ea mi-a aruncat o privire piezisa. N-am raspuns cu rolul admiratorului, precum astepta atat asistenta, cat si ea insasi. Am schitat o privire fugara si am continuat sa ma ocup cu ciornele mele.

Alta data mi-au facut "cinstea" de a-mi propune sa o conduc pe Shivamurti la aeroport cu autoturismul meu, avand astfel "marea ocazie de a fi ajutat de aura marii yoghine". Am gasit un pretext si am refuzat. Se juca de-a stapana. Era insa urat, ca orice astfel de joc. Eu nu voiam sa o incurajez prin coparticiparea mea. As fi devenit si eu responsabil in felul acesta.

Trecusem cu o oarecare frecventa pe la ashram, intrucat ma interesau anumite cunostinte si opinii de-ale lor. La aceasta se rezuma legatura mea cu ashramul si cu conducatoarea lui.

M-am asezat asadar alaturi de cele doua femei cu destula degajare, de vreme ce nu eram angrenat - precum ceilalti - in vreo relatie de tip superior-subaltern, dascal-ucenic. Am inceput discutia, insa in chip ciudat, conversand nu cu Shivamurti, ci cu indianca. Shivamurti s-a marginit sa traduca atunci cand intampinam dificultati cu engleza. Am discutat mult timp, fapt care a starnit invidia si curiozitatea celor din jur.

Evident ca indianca socotise semnificativ salutul meu. Ne-am spus multe. I-am destainuit cateva din lucrurile care mi se intamplasera, nedumeririle mele despre cine sunt, despre ce se intampla in lume, despre vedenii si despre alte evenimente neobisnuite legate de batranul Paisie.

- A sosit ceasul sa-ti afli gurul tau, mi-a raspuns.

Eu aveam astfel de nedumeriri inca de la 5 ani.

- Cum este cu putinta ca un copil sa incerce asemenea nedumeriri? m-am mirat eu.

- Din vietile mele anterioare, a venit raspunsul.

Aici ne-am poticnit. M-am gandit la batranul, la monahi... Ei socoteau aceasta conceptie o mare eroare. Nu exista vieti anterioare. Potrivit invataturii ortodoxe, omul are numai inceput, nu si sfarsit. Este nemuritor, dar are un inceput. Din chiar momentul conceperii sale, se creeaza o persoana noua care va exista vesnic. Dupa moarte se distruge trupul, iar sufletul ramane constient ca persoana, si asteapta invierea mortilor, cand noi toti ne vom redobandi inapoi trupurile. Aceste trupuri vor semana cu trupul lui Iisus cel inviat. Trupuri proslavite, vesnice, nestricacioase, neatinse de boala, foame, sete, somn. Trupuri care stapanesc materia si legile ei. Trupuri duhovnicesti. Precum trupul lui Hristos, care trecea prin usile incuiate, care s-a inaltat la ceruri, care a primit viata prin inviere. Cel intai nascut din morti S-a facut Hristos, si Lui ii va urma intreaga omenire, de la primul om, Adam, pana la ultimul. Vom deveni dumnezei prin har, prin puterea lui Dumnezeu si prin buna noastra intentie. Nu putem dobandi indumnezeirea prin trufasele eforturi care se sprijina pe puterile omenesti. indumnezeirea este darul iubirii lui Dumnezeu, Cel ce nu S-a rusinat sa Se faca asemenea noua, pentru a redeschide calea pe care omul o inchisese. Este darul lui Hristos, Dumnezeu-Omul, Care ne numeste frati ai Sai: Oricine va face voia Tatalui Meu Celui din ceruri, acela imi este frate si sora si mama (Matei 12, 50).

Si Lucifer a ravnit indumnezeirea. S-a straduit sa ajunga Dumnezeu prin furt si a devenit... Diavol. Asemenea si Adam in Rai, tot catre indumnezeire nazuia. Dar a voit sa o dobandeasca fara Dumnezeu, calcand legile lui Dumnezeu, si s-a distrus pe sine. Din nemuritor a devenit muritor, si a tras in caderea lui insasi firea omeneasca. Astfel, firea umana si-a pierdut slava si puterea, si a ajuns sa fie stapanita de Diavol, de sfatul caruia a ascultat. M-am gandit la toate acestea intr-o fractiune de secunda.

- De ce monahii sustin ca voi sunteti cu Diavolul?

am intrebat.

- Acestia nu cunosc, se afla intr-un plan inferior.

- Nu! Nu! am raspuns. Nu se afla intr-un plan inferior. Ei cunosc foarte multe lucruri.

Il aveam in minte pe batranul Paisie. El luase de mana un paralitic din nastere si il facuse sa mearga imprejurul chiliei. Pecetluise cu semnul crucii un bolnav de cancer la piept (caruia i se extirpasera trei sferturi din plamani si doctorii spuneau ca va muri in doua saptamani) si il facuse sanatos. Imi dezvaluise amanunte din viata mea pe care eu insumi le uitasem. Ma instiintase fara gres despre nenumarate lucruri ce urmau sa se intample in viitor. Hranea ursi din mana. intreaga natura il asculta. Se intalnea si convorbea cu sfinti, cu ingeri, cu Preasfanta Fecioara. Ajungea in locuri extrem de indepartate fara sa calatoreasca, iar in clipa urmatoare se afla iarasi la coliba lui. Dar nici macar toate acestea la un loc nu ma faceau sa strig "Nu!"... Era altceva, mai adanc, mai ascuns: batranul era teofor. il purta pe Dumnezeu inlauntrul sau. in inima sa, in sufletul sau. in jurul sau se revarsa harul lui Dumnezeu, pe care fiecare dintre noi il percepea la diverse intensitati si adancimi. Lui i se aplicau cuvintele lui Hristos: Daca Ma iubeste cineva, va pazi cuvantul Meu, si Tatal meu il va iubi, si vom veni la el si vom face locas la el (Ioan 14, 23). Dumnezeu isi facuse "locas" in inima batranului. Cel ce ramane in Mine si Eu in el, acela aduce roada multa (Ioan 15, 5). Roadele batranului se revarsau asupra miilor de oameni care il vizitau. Fiecare povestea apoi, cu recunostinta, propria sa experienta.

Toate aceste lucruri existau inlauntrul meu, dar nu le aveam limpezi in minte, nici nu le constientizam ca acum. Ele m-au determinat sa strig "Nu!".

- Nu exista Dumnezeu si Diavolul. Ne aflam dincolo de bine si de rau. Ce este raul? Ce este pacatul? a staruit ea.

- Cand ranesti, indurerezi, constrangi, ucizi pe vreun om sau pe tine insuti, acesta este pacat, am raspuns.

Discutia s-a oprit la acest dezacord. Ne-am ridicat si ne-am despartit. Eu am intrat in vorba cu niste cunoscuti de-ai mei. Ramasesem la un moment dat singur, cand s-a apropiat de mine iarasi indianca, pe numele sau Yogamukananda.

- Tu cu cine esti? m-a intrebat direct.

- Eu sunt dincolo de bine si de rau, i-am raspuns ironic.

A devenit foarte serioasa.

- Daca ar exista numai Dumnezeu si Diavolul, tu cu cine ai merge? m-a intrebat, privindu-ma intens.

- Calugarii spun ca voi sunteti cu Diavolul! am zis.

- So, what? (Si, ce?) a raspuns ea.

Raportat la context, raspunsul este echivoc. Poate insemna "Si ce daca zic asta calugarii?", sau "Si ce daca suntem cu Diavolul?". Insa modul de adresare nu sugera o simpla intrebare, ci se voia o invitatie si o provocare in acelasi timp. O recunoastere si un indemn la intovarasire. Exista de altfel si o atractie erotica intre noi (sa o pun oare pe seama Tantreil).

"Uite, suntem cu Diavolul si petrecem bine! Smecheria noastra! Vino si tu! Ce este, ce s-a intamplat? De ce ti-e frica?"

Acesta a fost mesajul de ansamblu pe care l-am primit eu prin canale non-verbale. Din pozitia trupului, din privire, din timbrul vocii, din simtirea sufletului.

Nu stiu in ce mod anume, dar lucra deja asupra sufletului meu. Un val de dorinta a navalit pustiitor asupra mea si ma provoca, ma impingea sa raspund: "Sunt cu Diavolul".

Am fost socat, m-am pierdut cu firea din pricina acestei navaliri neasteptate. incercam cu disperare sa-mi pastrez echilibrul ratiunii sub acest val al dorintei care era aproape sa ma inghita. in acelasi timp, traiam o experienta absolut inedita pe care ma straduiam sa o inteleg, sa aflu ce mi se intampla de fapt. Exista si o imensa uimire fata de manifestarea acestei puteri a ei. "Deci, are ceva puteri!", m-am gandit. "Trebuie sa fiu atent cu ea". Se intamplau multe lucruri simultan, brusc. Sedea in fata mea si ma privea cu maxima concentrare. Devenise toata o privire.

Am reusit sa-mi stapanesc aceasta pornire irationala a sufletului, sa nu cedez si sa spun ceea ce aveam cu adevarat in minte.

- Sunt cu Dumnezeu, am raspuns.

Voiam sa continui, dar fata i s-a intunecat instantaneu. Era manie? Amenintare? Ura? N-am apucat sa disting, caci s-a schimbat brusc si a plecat fara sa spuna un cuvant. De atunci n-am mai vazut-o...

Ceea ce as fi spus in continuare, daca n-ar fi plecat atat de intempestiv, era "But I like rebels, all my life I was a rebel" ("Dar imi plac rebelii, toata viata am fost un rebel").

Socotesc ca aceasta fraza descrie intru totul starea mea din acea vreme, si aici se afla explicatia faptului ca am continuat sa ma preocup de aceste lucruri si am facut calatoria in India.

Mai tarziu am aflat si alte detalii despre Yogamukananda. Fusese de la o varsta foarte frageda discipola a unui mare guru. A calatorit in intreaga lume, cutreierand din ashram in ashram, tinand conferinte si lectii despre yoga. O socoteau foarte inaintata. Era dintre discipolii apropiati ai lui Satyananda. Se bucura de aceeasi faima si in ashramul central al miscarii, din Mongyr (India), dupa cum aveam sa ma conving personal cateva luni mai tarziu, cand am mers acolo. A sustinut conferinte si diverse cursuri si in Grecia.

Carti Ortodoxe

Cuprins