LUMINA SAU INTUNERIC

Resimteam intim limitele ratiunii mele. Mintea nu se dovedea apta sa analizeze o serie intreaga de evenimente care o depaseau considerabil. Cum, asadar, sa optez decisiv intre cele doua cai religioase? Ezitam in a lua hotararea definitiva pe care toti o asteptau din partea mea.

Astazi constat retrospectiv ca nu ratiunea era chemata sa decida, ci inima. Adica ceva mult mai profund si mai puternic, practic centrul fiintei umane. Nu mintea urma sa construiasca o ideologie, ci in inima trebuia sa se nasca o credinta.

intr-o zi l-am intrebat pe batranul despre yoghini:

- Parinte, nu pot sa inteleg: sunt oameni inteligenti, cultivati, cu multe valente. De ce sa fie rai? N-au nici un motiv! Nu pot pricepe!

Batranul m-a privit, si-a clatinat capul si n-a spus nimic.

La cateva zile dupa aceea, cu putin inainte de Pastele lui 1984, s-au intamplat urmatoarele:

intr-o dupa-amiaza ma aflam singur in imobilul meu din Tesalonic, meditand asupra unor lecturi recente, intr-o fractiune de secunda, m-am surprins pierzand brusc si total contactul cu realitatea inconjuratoare. Nu mai aveam nici un fel de perceptii vizuale, auditive sau tactile. Cele cinci simturi incetasera cu desavarsire sa mai functioneze. Lumea exterioara se stinsese complet in intuneric, exact asa precum o camera se cufunda in bezna printr-o simpla actionare a intrerupatorului electric. Deturnata de la prelucrarea semnalelor senzoriale, mintea mea fusese integral absorbita intr-un taram duhovnicesc. Era captiva unui eveniment spiritual.

Am vazut atunci simultan doua elemente distincte: pe de o parte, o lumina alba, lina si odihnitoare, desi foarte intensa si stralucitoare; pe de alta parte, un intuneric adanc si dens.

La inceput, atentia mi-a fost atrasa de intuneric. Mi-a provocat un sentiment de frica, dar si un anume fel de fascinatie. Desi ma cuprinsesera frisoane de spaima, eram stapanit in acelasi timp de o mare curiozitate, inaintand deci cu mintea catre acest intuneric, am perceput dimensiunile actului in sine al negarii. Cu cat ma afundam mai mult, cu atat mai dens devenea intunericul, si cu atat mai accentuata negatia. Exista in ea o putere uriasa, o anumita "maretie" - as indrazni sa spun. Era ipostaza negativa a realitatii.

Pe cat de mult eram atras de lumina, pe atat de tare ma atragea si intunericul. Simteam izvorand dintr-o parte un ocean de iubire; din cealalta, un abis nemarginit de ura. Altruismul la cotele lui absolute emana din acea lumina, in vreme ce intunericul se arata generator al egoismului absolut. Prin respingerea luminii, prin aversiunea manifesta fata de ea, intunericul plasmuia un alt taram fiintial.

Am inteles dintr-o data ca toate existentele insufletite si neinsufletite din univers erau creatiile luminii. Lumina strabatea si umplea fiecare lucru si persoana din aceasta lume. O oarecare constiinta personala decisese insa, la un moment dat, sa inlature din intimitatea sa fiintiala lumina care o crease. Lumina a respectat hotararea libera a creaturii sale si s-a retras in afara ei. Astfel a aparut un taram fiintial al intunericului. Asa a devenit intunericul realitate. Prin negarea luminii s-a plasmuit intunericul. Spre deosebire de lumina, acesta nu exista de la sine si prin sine, ci doar atata timp cat exista negarea luminii. intunericul nu poate exista fara lumina. Doar lumina fiinteaza prin sine insasi.

Intunericul era pur si simplu rezultatul optiunii libere a unei constiinte personale. El reprezinta modul de existenta pe care l-a ales o oarecare fiinta din cosmos, anume Diavolul.

Acest act al negarii seamana intrucatva cu o creatie, fara sa fie ca atare. El mimeaza actul creator al lui Dumnezeu, in sens contrar. Este tocmai consecinta neputintei ontologice a Diavolului de a crea, de a zidi, de a da viata. Negand intreaga creatie, intreaga lumina, intreaga energie, intreg harul lui Dumnezeu, Diavolul a confectionat o realitate din nefiinta, a "creat" moartea, intunericul. inainte de aceasta auto-separare a Diavolului, nu exista nici moarte, nici intuneric, ci toate erau pline de lumina si viata.

Asadar, simteam emanand din intunericul in care ma afundasem salbaticia dezlantuita, rebela, nebuna, distrugatoare si autodistrugatoare a negarii pure. Fara sa pot vedea ceva in jurul meu, auzeam rasete grotesti si asurzitoare adancindu-se in bezna ca intr-un ocean, inaintasem foarte putin in intuneric. Ca si cand as fi bagat numai capul in apa. Adancul oceanului doar il intuiam. Am inteles insa puterea pacatului, atractia lui, tentatia lui, substanta lui; pe de alta parte, am inteles si non-existenta lui, impotenta lui extrema. El este nimic altceva decat o "lipsa". in speta, absenta luminii. Pe cat de infricosator devine din momentul in care te castiga, pe atat este de rizibil si de neputincios cand te tii departe de el prin felul in care traiesti. Nu poate birui decat pe cineva care cedeaza de buna voie, prin libera alegere.

M-am tras inapoi cu groaza si repulsie. Am inaintat spre lumina si am patruns in ea, insa nu foarte adanc; numai ce am trecut hotarul. Ma aflam foarte aproape de limita despartitoare, insa m-a mangaiat atat de mult, mi-a dat atata siguranta... M-a umplut de viata, de pace, de bucurie, de cunoastere. Eram coplesit de iubirea si de generozitatea cu care imi revarsa darurile sale, pe care le ignorasem pana atunci si de care nu eram vrednic.

La scurt timp dupa aceasta, totul s-a terminat brusc, exact asa cum si incepuse. A fost o lectie profunda, de numai cateva minute. Nici un cuvant n-ar putea-o explica. Mi-a revelat distinctii subtile, sensuri adanci si insemnate, care covarsesc atat limbajul comun, cat si ratiunea insasi. O veritabila revelatie. Dar, mai presus de orice, un test prin care a fost pusa la incercare intentia mea launtrica. A fost vadita dispozitia precumpanitoare a inimii mele.

Din fericire, desi la inceput s-a miscat catre intuneric, in cele din urma inima mea a aflat odihna in lumina. Si tot din fericire, lumina m-a primit.

Ce era lumina? in Evanghelia dupa Ioan, Hristos spune: Eu, Lumina am venit in lume, ca tot cel ce crede in Mine sa nu ramana in intuneric (Ioan 12, 46); iar Apostolul talcuieste: Dumnezeu este lumina si nici un intuneric nu este intru El (I Ioan 1, 5).

Acest eveniment m-a initiat in taina libertatii de alegere a oamenilor si a ingerilor. Ei au fost inzestrati de Dumnezeu cu liberul arbitru, astfel incat nu sufera nici un fel de constrangeri in a se misca dupa bunul lor plac in plan duhovnicesc si in sfera moralitatii. Atat ingerii cat si oamenii inclina spre bine sau spre rau ca rezultat al unei dispozitii si decizii strict personale. intr-un anume sens, ei se plasmuiesc pe sine fara nici un fel de ingradiri. isi confera singuri un proiect ontologic, hotarand asupra modului in care vor exista. Aceasta libertate a lor este cel mai mare dar pe care l-au primit de la Dumnezeu.

Intaia fiinta care a dat la un moment dat o rea intrebuintare libertatii sale a fost arhanghelul Lucifer. El este marele razvratit, "creatorul" si stapanul intunericului. El este izvorul, initiatorul si promotorul raului. El i-atras dupa sine si pe ceilalti ingeri care au devenit demoni. El ii atrage si pe oameni catre taramul sau, catre modul sau de existenta. Lucifer fusese harazit sa ramana intr-o relatie nemijlocita cu Dumnezeu, sa se inalte spiritual, sa se impartaseasca de dumnezeiasca fericire si sa-si justifice tocmai prin aceasta existenta. Era insa absolut liber, iar la un moment dat a ales lepadarea, ruperea de Dumnezeu, si persevereaza pana astazi in aceasta optiune. La fel se intampla cu toti oamenii care se intorc impotriva lui Dumnezeu, consfintindu-si astfel in deplina cunostinta de cauza autodistrugerea. Exista o doza de nebunie in acest gest. Trebuie subliniat ca ei nu au fost creati spre rau, ci singuri au decis sa dea curs acestei patimi nebunesti a orgoliului.

Dumnezeu respecta intr-atat libertatea cu care El insusi si-a inzestrat fapturile, incat n-o anuleaza nici macar atunci cand aceasta se intoarce impotriva Lui. Prefera sa foloseasca alte nenumarate moduri de a le atrage din nou, cu multa gingasie, aproape de iubirea Lui. insa Diavolul, demonii, vrajitorii, oamenii rai nu vor cu nici un chip sa se schimbe! Ei ajung la o asemenea pervertire incat aleg moartea in locul vietii, ura in locul iubirii, durerea in locul fericirii, raul in locul binelui. Si toate acestea fara o cauza precisa, fara un motiv anume... Mintea li se clatina in fata dimensiunilor irationalului. Astfel se distrug de unii singuri, autocultivandu-si aceasta nebuna vanitate care sugruma sufletele.

"Un Doamne, miluieste sa fi zis Diavolul, si Dumnezeu l-ar fi iertat", mi-a spus candva parintele Paisie.

"Aici, mai jos, un batranel se ruga pentru Diavol. il durea inima pentru el. isi zicea in sinea sa: Faptura lui Dumnezeu este si acesta. Arhanghel a fost, si uite cum a ajuns. Asadar, se ruga pentru el. in timpul rugaciunii, i-a aparut intr-un colt vicleanul, avand coarne si mirosind ingrozitor, si a inceput sa-i dea cu tifla si sa-l ia in ras. Uite asa ii dadea cu tifla, cu amandoua mainile (si batranul mi-a reprodus gestul intocmai)! Diavolul refuza totdeauna cainta."

"Batranelul" era insusi parintele Paisie, asa cum avea sa mi-o marturiseasca altcandva, mai tarziu.

ii multumesc lui Dumnezeu ca mi-a daruit sa traiesc aceasta experienta, intrucat, necrezand mai inainte ca pot exista oameni pur si simplu rau intentionati, ma expuneam unor pericole care m-ar fi putut costa chiar viata. Port inlauntrul meu convingerea ca prin rugaciunile batranului am primit acest dar duhovnicesc, dobandind astfel cu prisosinta raspunsul la intrebarile pe care i le pusesem in legatura cu gurusii ("De ce sa fie rai? N-au nici un motiv...").

- Intru El era viata si viata era lumina oamenilor. Si lumina lumineaza in intuneric si intunericul nu a cuprins-o (Ioan 1, 4-5).

- Eu sunt Lumina lumii; cel ce imi urmeaza Mie nu va umbla in intuneric, ci va avea lumina vietii (Ioan, 8, 12).

- Eu, Lumina am venit in lume, ca tot cel ce crede in Mine sa nu ramana in intuneric (Ioan 12, 46).


- Dumnezeu este lumina si nici un intuneric nu este intru El (I Ioan 1,5).

- Ca oricine face rele uraste Lumina si nu vine la Lumina, pentru ca faptele lui sa nu se vadeasca. (Ioan 3, 20)

Carti Ortodoxe

Cuprins