OPERATIA

Om nenorocit ce sunt! Cine ma va izbavi de trupul mortii acesteia?
(Rom. 7, 24)

Caci precum Tatal are viata in Sine, asa I-a dat si Fiului sa aiba viata in Sine.
(Ioan 5, 26)

In general, problema noastra cea mai acuta consta in faptul ca nu ne cunoastem pe noi insine. Suntem ignoranti in privinta continutului launtric al inimii noastre. In covarsitoarea noastra majoritate, suntem stapaniti de orgoliu. Cu alte cuvinte, credem despre noi insine mai mult decat ne-ar indreptati realitatea. Ne supraapreciem posibilitatile. Omul macinat de orgoliu traieste sub imperiul imaginatiei, pierzand astfel contactul cu cea mai intima realitate - propria sa persoana. Consider ca apogeul acestui delir al mandriei este atins atunci cand cineva ajunge sa se socoteasca pe sine Dumnezeu.

Omului vanitos ii este inaccesibila obiectivitatea, intotdeauna el ii subevalueaza pe ceilalti in raport cu sine. Mandria este una din cele mai sumbre expresii ale orbirii spirituale. Lucifer a crezut ca poate deveni Dumnezeu prin furt si viclenie, si din arhanghel luminos a ajuns diavol intunecat si lipsit de minte. in acelasi fel isi inchipuie despre sine ca sunt dumnezei o buna parte dintre gurusii contemporani si mentorii curentului New Age. Fructul orgoliului este egoismul. Individul inrobit egoismului graviteaza exclusiv in jurul propriei persoane, traieste numai in scopul satisfacerii instinctelor sale si intr-un complet dezinteres fata de aproapele sau. El isi pierde abilitatea de a-si reprezenta fie si teoretic conceptul de "jertfa".

Un astfel de om eram eu insumi, la intoarcerea din India. Desi plin pana la refuz de rani sufletesti, ma consideram posesorul multor capacitati si valente deosebite. imi percepeam pana si neajunsurile drept calitati. Pe de alta parte, darurile firesti cu care fusesem inzestrat de Dumnezeu mi le atribuiam mie insumi, in vreme ce nereusitele le puneam totdeauna pe seama unor terte persoane sau factori exteriori. Erorile erau mereu datorate celorlalti. Cu toate ca bajbaiam intr-o adanca ignoranta, pretindeam a fi dobandit "inalte cunostinte spirituale".

Cand omul incepe sa puna in practica poruncile lui Iisus Hristos, i se deschid treptat ochii duhovnicesti si incepe sa perceapa miscarile launtrice ale inimii, care ii determina comportamentul exterior. Abia atunci i se descopera numeroasele sale plagi sufletesti. intr-un prim stadiu, le depisteaza doar pe cele grosiere. Apoi, cu cat i se fortifica sanatatea duhovniceasca, cu atat mai profund vede in sufletul sau. Ajunge in final sa-si constientizeze si sa-si recunoasca deschis toate patimile care il stapanesc. Accepta ca este iubitor de placeri, lenes, vanitos, nerecunoscator, lacom, razbunator, desfranat, manios, nedrept, ipocrit, si multe altele. Confruntat cu aceasta realitate bruta, el incepe sa faca eforturi de indreptare.

Omul smerit este cel care, desi innobilat cu multe harisme, se considera pe sine mai prejos decat toti oamenii si nu socoteste nimic ca fiind al sau, ci al lui Dumnezeu: Toata darea cea buna si tot darul desavarsit de sus este, pogorandu-se de la Parintele Luminilor (Iac. 1, 17).

Dumnezeu celor mandri le sta impotriva, iar celor smeriti le da har (Iac. 4, 6). Dumnezeu ingaduie ca viata omului mandru sa fie pusa la un moment dat la incercare, asa incat prin infruntarea unor necazuri sau patimiri sa-si revina, sa se tamaduiasca duhovniceste. Cand insa mandria ajunge sa depaseasca un anumit grad, lucrurile devin complicate si primejdioase. Pentru astfel de oameni devine valabil acel cuvant: risipiti au fost si nu s-au cait (Ps. 34, 15). Altfel spus, omul nu vrea sa invete din incercarile vietii, nu vrea sa-si accepte greselile, nu vrea sa puna capat orbirii si sa se smereasca. il impiedica masura devastatoare a orgoliului, care il face sa prefere autodistrugerea in locul transfigurarii prin cainta. El isi pericliteaza astfel existenta in vesnicie, exilandu-se de buna voie in taramul intunericului fiintial, in salasul demonilor, in iad. Este consecinta trufiei luciferice.

Cum poate fi ajutat un asemenea om? El are nevoie nu de un medic obisnuit, ci de unul asemenea ingerilor, inzestrat cu mult discernamant, cu infinita iubire, cu nespusa smerenie. Unui astfel de bolnav nu-i sunt eficiente obisnuitele "medicamente" duhovnicesti, ci ii este necesar un chirurg experimentat, care sa-i efectueze o veritabila "operatie" duhovniceasca.

Parintele Paisie avea atata smerenie, incat scufunda in ea intreaga mea mandrie, neutralizand-o. Ma lua in mainile sale cu multa atentie si delicatete, ca pe o frunza uscata, foarte fragila. Ma ingrijea cu nemarginita iubire, ca pe un prunc in pragul mortii. Si cu adevarat eram foarte aproape de nebunie, de moarte sufleteasca.

Intr-o zi, in chilia sa, batranul parea ca se pornise pe glume. Luase un cutitas si se facea ca vrea sa-mi taie gatul. Am stat linistit: din mana lui acceptam inclusiv moartea. Mi-a atins atunci gatul cu partea neascutita a lamei si a inceput sa ma "taie".

- Vrei sa-ti facem operatie? ma intreba.

- Orice spuneti, parinte.

- Ti-e frica?

- Nu, parinte, nu-mi este.

A devenit deodata serios.

- Bine, nu acum, la Pasti... Si mi-a dat drumul.

Asteptam linistit, bucuros si plin de curiozitate Pastele, care a venit dupa cateva saptamani. in ajunul Pastelui nu s-a intamplat nimic. Am asteptat si in noaptea de inviere, dar... tot nimic.

Duminica seara, in prima zi de Pasti, eram singur in casa. Ai mei iesisera, iar eu urmaream la televizor un film despre Hristos. La sfarsitul filmului am inchis emotionat televizorul, m-am mutat in camera alaturata, unde aveam o cruce impodobita, am ingenuncheat si am inceput sa ma rog.

Nespus de lin, si din ce in ce mai intens, simteam binecuvantarea batranului acoperindu-ma. il simteam in spatele meu, in picioare, binecuvantandu-ma. O putere, o energie purtatoare de viata se revarsa asupra mea din belsug, adapandu-mi intreg sufletul si trupul. Toata fiinta mea absorbea ca un burete aceasta energie plina de caldura, de vitalitate, de dulceata. Eram patruns de o minunata uimire si recunostinta vazand cum Cineva infinit de bun si de puternic, atat de puternic incat biruia moartea, imi daruia viata, bucurie, pace. "Slava Tie, Dumnezeule!", repetam la nesfarsit.

In chip tainic, mi-a fost dat sa ma contemplu pe mine insumi dinaintea lui Dumnezeu si sa-mi vad propria stare duhovniceasca. Am fost cu totul miscat, descoperind inlauntrul meu o profunda tendinta de respingere, de refuz al lui Dumnezeu. Exista o intreaga pervertire mentala a realitatii, o teribila orbire spirituala. Mintea mea se cufunda intr-o betie perpetua, alimentata de placerile patimase care ma cotropisera extrem de adanc.

Mi-am simtit sufletul aproape mort, cvasiinexistent. Vedeam mormantul sufletului meu, zidit din blocuri de piatra si acoperit de o stanca uriasa. Aflat inauntrul mormantului, eram insuportabil de nefericit, neavand loc sa ma misc nici macar cativa centimetri. Nu exista chip sa incerc macar sa imping gigantica piatra de pe mormant. Aerul imi lipsea, de asemenea, cu desavarsire. Sufletul imi zacea neputincios, intemnitat, gata de moarte. Ma cuprinsese un infricosator sentiment de groaza si de deznadejde. imi era cu neputinta sa ma mantuiesc singur. Pana si gandul despre mantuire se mistuise deplin. Constiinta imi era sfasiata de o singura intrebare: Cum am ajuns in aceasta stare? Cum m-am putut lasa intemnitat de Diavol in aceasta cumplita inchisoare spirituala?

Iata insa ca energia lui Hristos se revarsa dintr-o data asupra stancii. Piatra se topeste pe data. Puterea Diavolului, pacatul cel nimicitor, nu poate sta impotriva milei si iubirii dumnezeiesti. Piatra mormantului se deschide, sufletul meu este eliberat... incep sa ma misc, foarte incet, amortit, sovaielnic, uluit... incep sa ma simt, sa simt... Binecuvantarea lui Hristos ma incalzeste, daruindu-mi viata.

Ochii inaspriti, uscati, ferecati in sloiurile de gheata ale sufletului meu, nu putusera sa planga pana acum. Acum insa au fost eliberati si ei: izvorau necontenit siroaie de lacrimi. Lacrimi de bucurie, de usurare, de recunostinta. Cineva ma inviase, adapandu-ma cu viata din Viata Sa. Luase asupra Sa moartea si pacatul meu. Daruindu-mi viata, primise moarte de buna voie. Se impovarase cu moartea pacatului meu si ma eliberase, aducandu-ma iarasi la viata.

Limba omeneasca este neputincioasa in a descrie invierea duhovniceasca pe care am trait-o. Nu folosesc metafore, ci am in vedere sensul exact si cel mai concret al cuvintelor. Sufletul meu era mort si a inviat!

Primind atunci puterea de a ma cerceta pe sine in profunzime, m-am scarbit cu adevarat de mine insumi. imi spuneam: "Cum pot pretinde sa exist, cand o fac in acest chip mizerabil, intunecat, aducator de moarte? Este intr-adevar de neinteles indelunga rabdare a lui Dumnezeu". Inima mea a izbucnit atunci navalnic intr-o rugaciune revarsata ca un rau din strafundurile intregii mele fiinte.

"Dumnezeul meu, cum oare ma mai rabzi? Ia-ma, Dumnezeul meu, ia-ma... Nu vreau sa mai exist eu, cel atat de ticalos si de murdar... Fa sa dispara aceasta rautate, aceasta ura, aceasta mocirla in care zac. Nimiceste-mi toata uratenia... Dumnezeul meu, cum poti sa ma mai rabzi? Ma minunez de abisul iubirii, smereniei, bunatatii, delicatetei, ingaduintei Tale!"

Aveam sa obosesc destul de curand din pricina plansului dezlantuit. Epuizat, m-am intins pe pat. Batranul, pe care il simtisem prezent in tot acest rastimp, taiase intr-adevar o bucata mare din orgoliul meu. "Operatia" sa, spre deosebire de cele obisnuite, n-a lasat in urma nici o durere, ci doar bucurie, pace, si un dor nesfarsit de a se repeta cat mai grabnic. "Bisturiul" chirurgului nu ranise, ci vindecase adanc.

- Celor ce sedeau in latura si in umbra mortii, lumina le-a rasarit (Matei 4, 16).

- Pentru ca plata pacatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu - viata vesnica, in Iisus Hristos, Domnul nostru (Rom. 6, 23).

- Iar unde s-a inmultit pacatul, a prisosit harul (Rom. 5, 20).

Carti Ortodoxe

Cuprins