PORTARITA

Pasii mei catre crestinism erau nesiguri. Batranul ma trimisese sa stau temporar la un ascet. Acesta traia singur intr-o casuta, in padure. Era necesara o ora de mers pe jos, pe carari deseori blocate de crengi, pentru a ajunge in locul de unde s-ar fi putut cumpara ceva. Exista o mica gradina pe care o ingrijeam in fiecare dupa-amiaza. Era multa liniste! Aproape nici un om. O data pe saptamana venea un parinte "vecin" pentru Dumnezeiasca Liturghie. Alteori ascetul slujea singur, si astfel petreceam cate 15 zile fara sa intalnim vreun om.

Intre noi ne vedeam foarte putin peste zi. O ora dimineata, cand citeam cu voce tare din cate o carte patristica in timp ce ascetul picta, si vreo doua ore dupa-amiaza, in gradina; urma apoi indata masa si slujba pavecernitei.

Imi petreceam timpul citind despre ortodoxie. Texte scrise in adancul veacurilor, avand o vechime de pana la o mie sapte sute de ani; texte mai recente, datand de acum trei-patru sute de ani; in fine, texte ale unor oameni care murisera in urma cu cativa ani. Toate despre ortodoxie. Scrise de asceti, de oameni incercati in nesfarsite osteneli si lupte duhovnicesti, care la capatul unei vaste si nemijlocite experiente personale, dobandisera cunoastere duhovniceasca. Si tocmai in virtutea acestei cunoasteri extrem de inalte, vorbeau despre om, despre ce se ascunde in sufletul si in mintea lui, despre taina si maretia lui, dar si despre caderea lui.

Vorbeau despre Dumnezeu, despre cum il cunosteau, cum il simteau, cum il vedeau, cum traiau impreuna cu El, cum il pierdeau, cum il aflau din nou - tot mai aproape, tot mai limpede, tot mai intim.

M-a impresionat identitatea punctelor de vedere si a trairilor unor oameni pe care ii desparteau chiar si o mie cinci sute de ani, spre exemplu. Eram foarte uimit.

- Aceasta este traditia ortodoxa, imi spunea ascetul - el insusi un veritabil isihast. Deseori ii ceream sa-mi clarifice diverse nedumeriri.

imi limpezea nenumarate lucruri, caci era purtatorul viu al unei traditii vii: traia in acelasi mod si avea aceleasi experiente ca si ascetii secolelor anterioare, de la Acelasi Hristos. Iisus Hristos, ieri si azi si in veci Acelasi este (Evrei 13,8).

Traiam in rugaciune, in studiu patristic si in lupta duhovniceasca. Le mai amestecam din cand in cand, si incepeam sa practic diferite exercitii yoghine, meditatii si celelalte. Exista in sufletul meu o ferventa inclinatie catre magie, si ea se manifesta sporadic in aceste practici. Dincolo de aceasta, exista insa o intensa viata launtrica. Pe cat de linistita si de rutinata era viata noastra exterioara, rje atat de prodigioasa era cea sufleteasca, cea launtrica. In exterior nu se intampla nimic, dar inlauntrul sufletului se petreceau nenumarate evenimente de maxima intensitate. Ciocniri, razboaie, lupte, angoase, rascoliri, tulburari, dupa cum si daruri dumnezeiesti: experiente ale harului dumnezeiesc, simtirea in trup a lui Dumnezeu, deschiderea mintii si intelegerea adanca a scrierilor patristice, sete arzatoare de cuvant dumnezeiesc, desavarsita dispozitie pentru rugaciune, cunoastere de sine insuflata de sus, dulceata sufleteasca si trupeasca, dor dupa Dumnezeu, lacrimi dulci si zdrobire de pocainta.

Scriam poezii de slava, de cantare si de dragoste catre Dumnezeu si catre batranul Paisie care, prin rugaciunea sa, mi-a daruit putinta de a trai toate aceste lucruri.

Prin ajutorul sfintilor, traversam frecvent asemenea experiente care ne aduceau liniste, bucurie, putere, curaj si vointa de a continua acest fel de vietuire istovitor, dar atat de roditor. Sufletul se adancea, coborand pana in abis. Apoi se inalta, atingand si cerul. Cunostea lucruri pe care nu le percep cele cinci simturi si traia intr-o realitate pe care numai el o poate atinge.

Printre nenumaratele experiente coplesitoare pe care le-am trait in aceasta stare sufleteasca, memoria mea distinge una inca si mai aparte. Se apropia ziua de 15 august, praznicul Adormirii Maicii Domnului. Intreg Sfantul Munte se afla in sarbatoare, de la un capat la celalalt. "Gradina Maicii Domnului" (cum mai este numit Athosul) o cinstea si o slavea cu nespusa bucurie pe ocrotitoarea sa, Preacurata Fecioara.

La toate manastirile se faceau privegheri in cinstea Maicii Domnului. Nu exista monah, nu exista om care sa nu ia parte la acest praznic. Ne-am pregatit si noi sa coboram la manastirea de care apartinea chilia noastra, pentru a participa la priveghere.

Inca din data de 13, ma cuprinsese un razboi infricosator pentru micimea masurilor mele duhovnicesti. Pentru parintii sporiti, el s-ar fi dovedit probabil o gluma. Pentru mine insa, era ceva peste puteri. Brusc, mintea mi s-a umplut de ganduri. Altfel spus, daca intr-o zi obisnuita mi se derulau prin minte doua-trei ganduri pe minut, spre exemplu, deodata s-au cumulat o suta - doua sute de ganduri! Se succedau cu o viteza formidabila, exercitand o presiune insuportabila asupra mintii. Am cazut astfel prada unei foarte grave stari de confuzie. Mai mult, toate aceste ganduri erau rele, urate, cu un accentuat substrat negativ, si toate imi propuneau sa nu merg la priveghere. M-am pierdut, nepricepand ce se intampla cu mine. Situatia putea fi asemanata cu aceea in care un oarecare guraliv, viclean, rautacios si perfid, iti vorbeste incontinuu la ureche, comentand cu mare patos toate cele din jurul tau - oameni si situatii, fara sa-ti lase nici cel mai mic ragaz pentru a-1 contra si a ordona lucrurile intr-un cadru logic. Te bombardeaza fara intrerupere, pricinuindu-ti dureri de cap si secatuire sufleteasca.

Iar daca acest calomniator ar fi un om in carne si oase, atunci fara indoiala ca te-ai indeparta de el si te-ai linisti dupa un oarecare timp. Ce poate face insa cineva cand nu poate scapa de aceasta gura rea, urata, flecaritoare? Cand aceasta stare te urmareste pana si in pat, fara incetare, uneori vreme de trei-patru zile incontinuu? La aceasta se adauga si faptul ca ma confruntam pentru prima data cu astfel de stari. Era un razboi mental. Un razboi al gandurilor, precum il numesc monahii ortodocsi.

Imi dadeam seama ca nu mai sunt eu insumi. Am incercat sa ma impotrivesc. M-am straduit sa alung tot acest noian de ganduri. Nici un rezultat. Mai mult, ele sporeau in intensitate. Ai fi zis ca le iritasem. Am perseverat in rugaciune. Aveam sa intampin insa o si mai acerba rezistenta, astfel incat foarte repede am cedat neputincios si, incovoiat, m-am oprit.

Eram dezarmat. Nu ma puteam impotrivi! Aproape ca nu credeam ca ceea ce mi se intampla poate fi real.

Batranul a inteles totul dintr-o simpla privire.

- S-au adunat albinele, mi-a spus el zambind. Ia sa vedem, vei putea dovedi rabdare?

Intr-adevar, aceste ganduri erau precum albinele, caci "intepau" si... durea.

In noaptea din ajunul privegherii n-am putut dormi, caci raul continua si rugaciunea mea se derula mecanic, fara participare launtrica.

Dimineata mi-a adus o cumplita migrena, datorata lipsei de somn care-mi imputinase puterile. Mi se parea ca intreg creierul este pe cale sa mi se dezintegreze din pricina succesiunii rapide si a presiunii gandurilor.

Dupa-amiaza am coborat la manastire, unde ni s-a cedat o camera pentru a ne odihni cateva ore inainte de marea slujba. M-am intins, asadar, insa n-am putut sa-mi linistesc mintea.

La priveghere, am intrat in biserica deja epuizat; iar pe masura ce oboseala crestea, starea mi se inrautatea. Un parinte vecin, care venea deseori la chilia noastra pentru liturghie, monah venerabil, experimentat si inaintat in cele duhovnicesti - precum imi spusese batranul - s-a apropiat zambind de strana in care ma prabusisem. Ne indrageam reciproc, astfel incat m-am bucurat sa-1 vad.

- Ce e, cum merge lupta? a intrebat.

- Greu, parinte, i-am raspuns.

M-am aplecat sa-i sarut mana, dar si-a tras-o inapoi si mi-a dat o scatoalca de alint peste cap. A fost de-ajuns pentru ca toata starea mea launtrica sa se schimbe. Ce s-a intamplat? Cum s-a spulberat furtuna? Cum s-au imprastiat norii? Cum s-a facut o astfel de liniste? Ce bucurie si usurare erau acestea? Cum s-au mistuit toate gandurile intunecate intr-o clipita? Ce scatoalca sa fi fost aceea? Ce putere dumnezeiasca salasluia in acea mana?

Am ridicat capul, bucuros, si l-am privit plin de fericire.

- Hai, sa mergem sa cantam putin, mi-a spus, si l-am urmat bucuros la strana. Am sezut unul langa altul si am cantat Maicii Domnului. Ma simteam atat de usurat, atat de minunat, atat de dulce alaturi de el... Am fost adapostit pentru un scurt rastimp sub aripile sale duhovnicesti. Intre cantari mi-a spus:

- Nu te teme, te ispiteste Diavolul. Nu are putere. Ce mi-a facut mie astazi!... Dimineata ziceam rugaciunea pe siragul de matanii, asezat. Mi-a adus un somn atat de domol... dar mi-am venit repede in fire, dandu-mi seama ca incearca sa ma insele, batandu-si joc de mine. Am navalit asupra lui sa-1 alung si a fugit. in timp ce fugea l-am intrebat de unde este. "Din Iconio, din Iconio", a strigat si s-a facut nevazut. Era asadar din Asia Mica.

Aveau multe temple idolatre acolo. M-am ridicat apoi si l-am auzit cum urla din padure: ba ca o fiara, ba ca un porc, ba ca tot felul de alte salbaticiuni. O face doar ca sa ne infricoseze si sa incetam rugaciunea. Insa nu are putere, ne sperie doar in chip mincinos, de departe. Dumnezeu il tine legat. Nu-1 lasa liber, caci altfel ne-ar omori, ne-ar sfasia de vii. Nu te teme, ne ocrotesc Preasfanta Fecioara si Sfintii.

Cum as fi putut sa ma mai tem? inotam intr-un adanc de bucurie! Nu-mi dovedise putin mai inainte batranul puterea sa duhovniceasca? Nu ma scapase de aceasta urgie? Nu-1 alungase departe de mine pe Diavol? Eram bucuros pentru ca Dumnezeu imi descoperise inca un monah adevarat. inaintand privegherea, s-au asezat si alti oameni intre noi, astfel ca m-am despartit de batranul calugar. Am dus privegherea pana la capat fara probleme.

Dupa slujba ne-am odihnit, iar dimineata, cand m-am trezit, am aflat ca batranul Sava - acesta ii era numele - plecase din manastire catre chilia sa isihasta. Noi urma sa stam si la masa, iar apoi sa mergem pentru vecernie la manastirea Iviron, ca sa ne inchinam icoanei Maicii Domnului Portarita, potrivit dorintei mele.

Indata ce m-am trezit, nenorocirea a revenit, mai salbatica, mai agresiva. Acum insa stiam ce mi se intampla si il dispretuiam oarecum pe Diavol, dupa rusinea pe care o patise de la batranul Sava.

Pe masura ce inaintam pe drumul catre Portarita, razboiul crestea. Ce furtuna neasteptata era aceasta? Ganduri salbatice, blasfemiatoare, viclene, poruncitoare, navalind unul dupa altul cu putere si repeziciune: "Scoala-te! Pleaca! Acum! indata! Nu te duce la Portarita intoarce-te inapoi!". Nu-mi mai puteam stapani mintea. Singurul lucru pe care il doream era sa se mai potoleasca intensitatea acestui iures, sa-mi reziste mintea care era deja pe punctul de a se dezintegra. Sufeream ingrozitor. Eram extrem de posomorat. Daca nu s-ar fi intamplat cele cu batranul Sava, as fi cedat gandurilor si as fi plecat departe de Portarita, departe de batranul care ma gazduia, departe de Sfantul Munte. Am ales insa solutia rabdarii si am continuat drumul invaluit in aceasta intunecare. Cu mare greutate puteam gandi coerent, fie si vreun lucru simplu, de pilda: "Unde mi-am pus lanterna?" sau "Hai sa-mi iau pulovarul". in mintea mea era o aglomerare asfixianta.

Cand am ajuns la manastire, majoritatea oamenilor veniti pentru praznic plecasera. Putinii vizitatori ramasi se aflau impreuna cu monahii in biserica pentru slujba vecerniei. Paseam prin biserica afundat in bezna unei chinuitoare confuzii si dureri. M-am oprit in fata icoanei Portarita. Era o icoana mare, de aproximativ 1,5 metri inaltime, ferecata in aur, impodobita cu multe pietre scumpe si alte ofrande de pret. Era cea mai vestita icoana facatoare de minuni din Sfantul Munte.

Ma aflam la cativa metri in fata ei. Nici nu-i auzeam pe cantareti, nici nu-i percepeam pe cei de langa mine. Mintea imi era cotropita, incapabila de a reactiona. In zapaceala aceea launtrica, ochii mi-au cazut pe icoana. "Maicuta mea, ajuta-ma!", am ingaimat cu un urias efort.

intr-o fractiune de secunda, exact asa cum apasa cineva intrerupatorul si aprinde lumina, s-a petrecut o schimbare inlauntrul meu. Mintea mi s-a curatit cu desavarsire. Nu numai ca s-a oprit tot potopul de ganduri urate, dar au disparut pana si gandurile normale. Mintea mea nu mai functiona. Facultatea cugetatoare se volatilizase. Exista insa altceva, un alt tip de facultate, un nou mod de a percepe, de a simti, de a exista. Un mod de cunoastere non-mental. O liniste si o pace adanca imi stapaneau mintea, intr-o adevarata si desavarsita isihie.

Am vazut deasupra capetelor noastre un nor stralucitor, alb, diafan. Vederea lui imi metamorfozase intreaga minte. Aceasta lumina era nespus de curata, de sfanta, de plina de bunatate si putere, cu totul opusa starii mele duhovnicesti. Eu imi vedeam toata mizeria morala. Izvora din mine un miros insuportabil. Eram exact contrariul a ceea ce era acel nor. Cum se indupleca oare sa se apropie de mine? Mi se parea de neinteles. Cum putea ingadui cu atata bunavointa mizeria mea? Dragostea si gingasia pe care mi le arata ma copleseau pana la extaz. Aproape ca imi doream sa se indeparteze, caci mi se parea cu totul nepotrivit si chiar urat sa ne aflam impreuna. Revarsa asupra noastra din belsug negraite daruri duhovnicesti. Miruri frumos mirositoare, duhovnicesti, se pogorau peste mocirla sufletului meu in care clocotea rautatea. Un fir de par ma mai despartea de moartea duhovniceasca si, iata, mi-a fost daruita viata...

Privelistea acestui lucru minunat nastea dintr-o data in sufletul meu cunoastere, intelegere, tamaduire, putere, cainta, recunostinta, iubire, respect, bucurie, intristare pentru pacate, nadejdea vietii vesnice.

Gasesc zadarnica orice stradanie de a schita oricat de vag aceasta nespusa bogatie de viata. Aproape deznadajduit de neputinta mea, ma opresc aici.

Cat timp a durat aceasta stare, nu stiu. Era ca si cand as fi patruns deodata in taramul existentei vesniciei, trupul meu aflandu-se totusi sub influenta timpului. imi amintesc ca, atunci cand am iesit din biserica la terminarea slujbei, traiam inca efectele acestei extraordinare schimbari.

L-am intalnit pe ascet si am inceput sa urcam spre chilie. Starea precedenta venirii la slujba, acea ispita teribila, m-a cuprins din nou, astfel incat mi-am pierdut coerenta gandurilor si a cuvintelor.

Uitasem ce mi se intamplase in biserica. imi aminteam numai ca se petrecuse ceva important, dar nu mai retineam ce anume.

- Ceva s-a intamplat in biserica, parinte, dar nu pot sa-ti spun pentru ca nu-mi amintesc.

M-a privit nedumerit si a atribuit straniile mele cuvinte ispitei prin care treceam - "albinelor" care se adunasera, asa incat nu s-a mai preocupat de acest lucru .

Incet-incet lucrurile au reintrat in matca lor fireasca. M-am intors la starea pe care o numim "normala", dar am uitat cu desavarsire acea intamplare. Ea avea sa-mi revina in minte putin cate putin, dupa multe luni de zile. Abia dupa mai bine de un an mi-am putut-o reaminti limpede. Se pare ca Dumnezeu, pentru pricini numai de El stiute, a adus uitarea, si a ingaduit sa-mi amintesc despre toate atunci cand am avut cu adevarat nevoie.

Dupa mai multi ani, l-am intrebat pe un batran pustnic atunci cand l-am vizitat la chilia sa:

- Ce a fost, parinte, norul acela?

Dupa ce m-a ascultat cu atentie, mi-a raspuns:

- A fost harul Maicii Domnului.

Carti Ortodoxe

Cuprins