PRIMA VIZITA IN SFANTUL MUNTE

Viata mea la facultate a fost o aventura. Petreceri, drumetii, iubiri, teorii si ideologii. Citeam mult, filosofam mult, discutam mult, cautam mult. Toate acestea intr-o continua miscare si imprastiere.

Se sfarsise vara si, impreuna cu ea, si banii nostri. Noi insa voiam sa ne continuam vacanta, baile si calatoriile. Atunci, un oarecare prieten a propus sa mergem in Sfantul Munte.

- Ce sa facem acolo? am intrebat.

- Cutreieram din manastire in manastire: avem cazare si masa gratuite, ba intre timp mai facem si cate o baie, a raspuns prietenul meu.

- In regula, mergem.

Daca n-ar fi staruit el atata, n-am fi putut sa ne trezim la 5 dimineata. Nu dormiseram decat trei ceasuri.

Autobuzul a facut trei ore de la Tesalonic pana la Uranupoli. Am urcat apoi pe vaporul care urma sa ne duca in Munte. Am plutit paralel cu coasta peninsulei vreme de un ceas si jumatate. Aveam un sentiment de bucurie launtrica. Manastirile erau impresionante, iar micile chilii, pierdute prin verdele ierburilor, langa mare, atestau un mod linistit de viata si o filosofie a indepartarii de desertaciunea lumii. Vedeam visul meu intrupat. Deseori discutam cu prietenii mei sa plecam undeva departe de societatea aceasta a masinariilor inumane, si sa traim simplu, la tara, dupa regulile noastre. Iata, asadar, ca anumiti oameni reusisera. Eram sincer bucuros!

Itinerariul calatoriei noastre a fost Tesalonic -Uranupoli - Dafni (portul) - Karyes (capitala) -Manastirea Kutlumusi - Manastirea Iviron - Manastirea Stavronikita - Manastirea Grigoriu - Tesalonic.

Am cunoscut monahi, am stat de vorba cu ei. Am fost uimit sa constat cat erau de inteligenti si de cultivati. Se dovedeau extrem de fini cunoscatori ai problemelor sociale, politice, ideologice, filosofice si existentiale care ma preocupau. Cuvintele lor erau adanci si pline de miez. Simteam o mare satisfactie sa pot discuta cu ei. Nu acceptam punctele lor de vedere, caci nu aveam vreme sa reflectez eu insumi asupra lor. Oricum, insa, erau conceptii serioase, pe care nu le putea cineva respinge prea usor.

M-a impresionat si modul chinovial de organizare a vietii lor. Nu exista in manastire avere personala. Toate apartineau tuturor. Proprietate obsteasca. Mancau cu totii impreuna, laolalta cu oaspetii lor, aceeasi mancare, la aceeasi masa. Anual, in cadrul unei mari intruniri, schimbau intre ei diversele slujiri, astfel incat fiecare sa fie angrenat in toate activitatile: un an, gradinar; anul viitor, tamplar; urmatorul an, trapezar, s.a.m.d. Egumenul era ales prin vot de catre intreaga obste, pe viata, cu exceptia cazului in care si-ar fi manifestat el insusi dorinta de a demisiona din aceasta demnitate. Erau alesi si "responsabilii-sefi", care, impreuna cu egumenul, constituiau corpul administrativ al manastirii.

Existau intre ei alte valori si alte relatii decat cele cu care suntem noi obisnuiti. Fiecare cauta sa-1 slujeasca pe celalalt. O atmosfera de iubire frateasca, un duh de jertfire de sine. Se bucurau atunci cand puteau ajuta. Cata diferenta fata de individualismul mizerabil si inuman al locuitorilor marilor orase!

Aici se pastra viu vechiul duh al crestinismului, cu cinele comune, cu "agapele", cu bunurile obstesti. in primele biserici crestine nu exista nici un sarac, nimeni care sa fie lipsit, pentru ca toti crestinii, bogati si saraci, isi puneau averile la dispozitia Bisericii si astfel ele deveneau proprietatea tuturor membrilor Bisericii. Si toate acestea fara nici o constrangere, fara crime, ura, "dictaturi ale proletariatului" si alte grozavii. Proprietate obsteasca intemeiata nu pe constrangere, ci pe libertate, pe iubirea din inima pentru aproapele.

Asa a invatat Hristos. Aceasta este calea pe care a aratat-o. Calea iubirii.

La un moment dat, am realizat ca imaginea care exista in mintea mea despre crestini si crestinism, pe de o parte, si ceea ce vedeam si traiam acum, pe de alta - erau doua lucruri cu totul contradictorii. Eu credeam ca in general crestinii sunt oameni cu probleme psihologice, ingusti la minte, dar smecheri si mizerabili. Credeam ca Biserica, crestinismul, sunt pe cale de disparitie, apartinand unei traditii mumificate, adecvate preponderent oamenilor de joasa speta, sarlatanilor si gainarilor. Am fost uimit cand am cunoscut faptele si oamenii de aproape.

M-am intrebat curand: "Bine, dar cum s-a format si a prins contur in mintea mea aceasta imagine negativa, falsa, despre crestinism si despre Biserica?". N-aveam nici un drept sa emit vreun punct de vedere asupra acestor teme, intrucat nu cunoscusem niciodata de aproape vreun calugar, vreun preot sau vreun crestin practicant.

Toata aceasta imagine negativa se formase inlauntrul meu datorita ziarelor si televizorului. Adoptasem un punct de vedere strain de realitate... Deci, fusesem supus unei spalari a creierului! in aceasta si consta supunerea, robia spirituala: controlul gandirii prin mijloacele de informare in masa.

Oare in cate alte probleme fusesem supus aceleiasi spalari a creierului? Putin cate putin, crampei cu crampei, o mica stire dupa alta - si astfel ne sunt induse cu premeditare in minte imagini deformate. Numai constientizarea si obisnuinta de a discerne si a controla informatiile pe care le primim ne pot elibera de aceasta sclavie spirituala.

In paralel cu aceste ganduri si evenimente, s-a derulat un alt set de intamplari cu mult mai insemnate si mai... misterioase. in acele zile sufletul meu era cuprins de bucurie si de pace, ca si cand m-ar fi acoperit o binecuvantare, ca si cand cineva imi calauzea pasii, scotandu-i in calea mea pe oamenii potriviti pentru a-mi vorbi si a ma invata. Era dumnezeiasca purtare de grija?

Plecand cu vaporul din Sfantul Munte, m-am straduit sa-mi astern experientele pe hartie, in textul de mai jos, pe care l-am scris atunci.

Iata ce scriam: "Acum simt ca pot pleca din Munte. Simt ca s-a incheiat un ciclu. Un seminar. Acum inteleg existenta acestui ciclu, pe care nu-1 constientizasem ca atare in timp ce se derula.

Am primit trei lectii, si n-as fi putut pleca inainte de a le sfarsi. Ceva launtric ma tinea in Munte atata vreme cat sufletul meu inca prelucra aceste lectii. Erau dati cand ma simteam foarte incarcat. Angrenajele sufletului meu lucrau la temperaturi inalte.

La Stavronikita, egumenul ne-a vorbit la cimitir. A fost prima discutie. intreaga manastire, cu atmosfera ei, cu miscarile, sunetele, icoanele ei, actiona asupra noastra. La inceput, egumenul se pierdea intr-un anume fel atunci cand vorbea: inchidea ochii pe jumatate, isi misca incet-incet capul, intra intr-o stare anume. Cuvintele lui mi-au parut mai intai incurcate, dar apoi si-au aflat insiruirea logica. De la el am inteles misterul existentei Bisericii. Ce este Biserica? Raul cel purtator de viata care curge neincetat prin veacuri.

Pe Dumnezeu L-a definit ca Cel ce a dat timp netimpului si loc nelocului. Nu-mi puteam lua ochii de la egumen. Ceva facea ca toate cuvinte lui sa rasune adanc inlauntrul meu si sa-si dezvaluie tainica incarcatura dinaintea constiintei mele.

Simteam ca ceva se intampla aici. Ceva care depasea hotarele unei simple convorbiri. Altcineva, mai inalt, nevazut, era invatatorul. Nu egumenul.

La Kutlumusi - alta stare de lucruri. Simteam o presiune interioara, un impuls de a pleca. O teama datorata faptului ca monahii de aici se apropiau de cugetele mele cele mai adanci. Erau familiarizati cu problemele existentiale care ma framantau pe atunci. Parintele A., un ieromonah de aceeasi varsta cu mine, imi vorbeste despre viata sa si despre atacurile demonice. Aud pentru prima data despre Satana ca despre o fiinta care se afla langa noi si care exista tot asa precum exista cerul, pamantul, omul. Asadar aceste lucruri se confirmau: nu numai ca ma gandisem la ele, ci in adancul sufletului dobandisem simtamantul existentei lor. M-am infricosat.

Sentimentul ca pusesem capat unui intreg mod de raportare la realitatea inconjuratoare nu era insa atat de limpede. Seara am discutat cu Tasos:

- Ce fel nou de a privi lucrurile este acesta? E iluzie sau realitate?

Prietenul meu a raspuns:

- Ceea ce-mi da fiori nu este iluzia lor, ci faptul ca simt ca nu este iluzie, ci realitate.

Intr-adevar, ne simteam amandoi tulburati in fata dimensiunilor acestei noi experiente.

La Grigoriu am ajuns dupa-amiaza, singur. inca de pe drum presimtisem ca voi avea o intalnire seara, iar dimineata voi pleca. Lucrurile au curs firesc dar, in chip misterios, faptele si evenimentele s-au dovedit strans legate, fara sincope, avand continuitatea verigilor unui lant. in toata aceasta multime a vizitatorilor si a calugarilor, care imi erau cu totii absolut necunoscuti, l-am intalnit pe acest om fara ca macar sa-1 caut sau sa-i spun pe cine si pentru ce il caut. Exact la momentul potrivit a trecut prin fata mea parintele S., si astfel ne-am cunoscut. Am simtit ca-i pot vorbi unui monah pe limba mea, liber. Era un vechi calator. Un fost... vantura-lume! Am discutat deschis. M-am simtit foarte liber. Prin aceasta discutie mi-am redobandit sentimentul propriei responsabilitati pentru drumul meu in viata.

Lucrurile nu ni se petrec la intamplare. Ceea ce are importanta este maniera personala pe care o alegem spre a le infrunta".

Aceasta prima vizita a durat trei sau patru zile. Simteam ca ma sparg. Ma umplusem pana la refuz cu impresii noi. Erau atatea lucruri inedite la care trebuia sa reflectez, sa mi le pun in ordine... Trebuia sa plec pentru a "digera" noile si intensele mele impresii.

Carti Ortodoxe

Cuprins