REVENIREA IN SFANTUL MUNTE

Era martie cand m-am intors in Grecia. Aveam un straniu sentiment de "putere". Ma simteam invulnerabil, mult mai puternic decat oamenii din jurul meu. Pot distinge cu precizie inceputul acestui sentiment: imi amintesc ca asa ma facuse sa ma simt Babaji atunci cand l-am intalnit a doua oara, in Allahabad. S-a intamplat din clipa in care acel "ceva" a iesit din corpul discipolului sau si a intrat in mine. Atunci m-am schimbat cu totul.

Prietenii mei nu puteau intelege nimic din ceea ce le spuneam. Parca descinsesem dintr-un alt taram. Aveam o serioasa problema de comunicare. intr-un fel glasuia inima mea, si altfel rasunau cuvintele mele in urechile celor apropiati.

Mama a fost foarte suparata din pricina noului meu aspect exterior. Ceea ce mi se potrivea in India constituia o problema pentru Grecia. in vreme ce in India treceam neobservat, in Grecia ieseam strident in evidenta.

Mi-am schimbat asadar hainele, am inceput sa port si o caciulita care sa-mi ascunda crestetul ras, si m-am readaptat astfel cutumelor grecesti.

Cu toate acestea, exista in mine ceva lesne de sesizat de catre un observator fin. Era ceva care ma infricosa chiar si pe mine insumi. Ceasuri in sir - dar nu totdeauna - chipul meu imprumuta o expresie foarte salbatica si ciudata, vicleana si rea. Ceva animalic.

Lucrul acesta se intampla de la sine, independent de vointa mea. Nu-l puteam controla cu nici un chip. Exercitam asupra celor din jur un straniu amestec de atractie si frica. Se purtau cu mine cu maxima grija, ceea ce-mi alimenta o data in plus vanitatea.

Dupa cateva zile petrecute impreuna cu familia si cu prietenii, am plecat in Sfantul Munte. Acolo sentimentul puterii mi-a fost anesteziat subit. indata ce m-am apropiat de Athos, am inceput sa ma simt stramtorat, intristat, amortit. inca nu venisem in contact cu oamenii, cu monahii mei cunoscuti. Atmosfera duhovniceasca a Sfantului Munte ma facea sa ma simt astfel.

Ciudata a fost si intalnirea mea cu calugarii pe care ii cunosteam: m-a intrigat comportamentul lor inexplicabil. Ma vedeau de departe si veneau bucurosi sa ma intalneasca. insa imediat ce se apropiau de mine, ramaneau nauciti si incetau sa-si mai manifeste caldura sufleteasca. Nu deveneau glaciali, ci doar precauti. Schimbau in graba cateva cuvinte cu mine si se indepartau. Atitudinea lor mi-a dat de gandit si totodata m-a intristat. Am incercat totusi sa nu ma framant prea mult, caci in definitiv venisem pentru batranul Paisie.

Cand am ajuns la coliba sa, batranul era singur in curte. M-am apropiat de gardul de sarma si l-am strigat. S-a intors si m-a privit foarte aspru.

- Ce cauti tu aici? m-a intrebat, cerandu-mi socoteala.

Mi s-au taiat picioarele. M-am gandit: "Daca si de aici ma izgonesc, unde voi merge?". Nu aveam nici un alt loc in care sa ma duc, nu exista om care sa ma iubeasca mai mult decat parintele Paisie.

Nu ma asteptasem la o asemenea primire. Batranul ma primea intotdeauna bine: ma saruta, ma mangaia, imi vorbea plin de bunatate. De ce aceasta primire?

N-am spus nimic. Am plecat capul si am asteptat incremenit sa ma alunge sau sa ma opreasca.

I s-a facut mila de mine.

- Bine, intra un pic; sa vedem ce-o sa facem acum, a zis.

Am intrat bucuros si usurat in curte. A inceput sa rada de mine:

- De ce te-ai tuns? Te-au luat in armata?

Am zambit.

- Nu, parinte, stiti... am fost in India...

- Bre natangule, cum sa nu stiu?

- V-am scris o scrisoare, am vrut sa v-o trimit, dar am pierdut-o.

- Nu conteaza, eu am primit-o.

Am sezut si am discutat. Batranul imi deschisese iarasi bratele sale. Dupa o jumatate de ora m-am pregatit sa plec.

- Unde vei sta acum? a intrebat.

- Am sa merg la parintele H.

- Bine... peste trei zile vino din nou.

S-a ridicat.

- Stai sa-ti aduc un pistol!

S-a intors zambind si mi-a adus un sirag de matanii mic, cu 33 de boabe.

- Acesta trage cu gloante duhovnicesti, iar Diavolul se teme si nu se apropie, a spus vesel. Pastreaza-1, sa nu cumva sa-ti trebuiasca.

Cand am iesit pe poarta mi-a smuls caciulita, i-a facut cruce si mi-a pus-o la loc.

- Sa ai si coif, mi-a spus razand, sa nu te ispiteasca vicleanul cu ganduri... si mi-a tras o scatoalca de alint peste cap.

Ah, aceste lovituri! Macar de le-as fi primit incontinuu! Niciodata nu ma saturam de ele! Le primeam totdeauna cu frica si bucurie, stiind ca prin aceste mici lovituri batranul se straduia sa-si ascunda darurile duhovnicesti pe care le impartea, de fiecare data in grade diferite. Uneori te "imbatai" de bucuria Duhului Sfant, iti ieseai din sine. Alteori, simteai liniste, pace adanca si siguranta dumnezeiasca: Daca Dumnezeu este cu noi, cine este impotriva noastra? (Rom. 8, 31). Alte dati, simteai eliberare din lupta cu gandurile.

Harul imbraca asadar multe si felurite chipuri, de fiecare data dupa cum era nevoie. Stiau Dumnezeu si batranul. Folosind pretextul acestor scatoalce, parintele Paisie ma impodobea duhovniceste din belsug, cu nespusa darnicie, ca pe un principe. Dobandeam astfel o asemenea frumusete duhovniceasca, incat mi se schimba pana si infatisarea; chipul meu devenea frumos, pasnic, fara nici o umbra de rautate si viclesug, intocmai ca al unui copil.

Vazandu-ma in astfel de imprejurari, o prietena de-a mea care inca nu-L cunoscuse pe Hristos imi spunea:

- Iar te-ai schimbat, te-ai facut ca un copilas.

Eu stiam insa ca batranul era cel care ma curatase si ma impodobise astfel. Din nefericire, patimile supravietuiau totusi in sufletul meu si ma trageau apoi iarasi cu de-a sila spre obiceiurile rele, asa cum este tras catarul de capastru. Cadeam in mocirla si imi murdaream din nou vesmantul scump si stralucitor. Azvarleam fara minte in noroi pietrele pretioase pe care batranul le dobandea cu multa osteneala, durere, sange si lupta duhovniceasca, si mi le daruia din belsug. Risipeam in felul acesta imense avutii duhovnicesti. Insa parintele meu iarasi ma primea, iarasi imi tamaduia ranile, iarasi ma spala si ma impodobea cu vesminte de pret, imi punea inel in deget (v. Luca 15, 22), ma inzestra cu vrednicie duhovniceasca, fara sa mai socoteasca faptele mele dinainte, fara sa-si masoare darurile.

Aceasta nu s-a intamplat numai o data, ci de nenumarate ori. in cele din urma mi-am venit in simtire.

Ma rusinam, nemaiindraznind sa primesc astfel de daruri. Stiam ca nu le voi putea pazi curate. Peste doar cateva zile urma negresit sa le pierd, daca nu cumva le pierdeam chiar in clipa urmatoare. ii marturiseam acest lucru plangand, dar el ma mangaia, imi alunga amaraciunea si ma curata iarasi, fara murmur, fara zgarcenie, cu nobila bucurie si prisositoare iubire. Se straduia uneori sa-si ascunda multa dragoste, pentru a nu ma determina prin aceasta sa ma simt cumva obligat.

M-am dus asadar la parintele H., ascetul la care planuiam sa raman ca ucenic. M-a gazduit cateva zile, desi il vedeam nelinistit si precaut.

Intr-o zi l-am intrebat:

- Parinte, ma veti pastra ca ucenic?

- Ce sa-ti fac, copilul meu, cu atatia demoni cati ai asupra ta? mi-a raspuns.

N-am inteles atunci prea bine ce se intampla si despre ce "demoni" vorbea. Desigur, ma simteam in general foarte ciudat, dar atribuiam aceasta stare experientelor intense pe care le traversasem in ultimul an.

Refuzul, renegarea lui m-au intristat. insa parintele Paisie ma primise, imi deschisese iarasi bratele sale, si aceasta imi era de-ajuns. El ma iubea cu adevarat, indiferent daca eram sanatos sau bolnav, frumos sau urat, puternic sau slabanog, inteligent sau prost... El ma iubea intotdeauna, in orice conditii... Ce usurare! Ce mangaiere! Ce bucurie! Ce altceva mi-as fi putut dori?

Carti Ortodoxe

Cuprins