RUGACIUNEA SI MANTRA

"Rugaciunea este, dupa insusirea ei, insotirea si unirea omului cu Dumnezeu; iar dupa lucrare, sustinatoarea lumii."

Sfantul Ioan Scararul

Unul dintre darurile duhovnicesti cele mai mari pe care mi le-a facut batranul Paisie a fost si calauzirea mea pe cararile tainice ale rugaciunii. Acest efort de initiere a inceput o data cu prima noastra intalnire, si a continuat pana la adormirea parintelui, survenita doisprezece ani mai tarziu.

Rugaciunea pe care o savarsea si asupra careia insista totdeauna batranul consta in repetarea cuvintelor "Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma" sau "Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, mantuieste-ma".

In rugaciune se intrepatrund doua entitati personale. Omul, pe de o parte, si Dumnezeu, pe de alta. Este o relatie intre persoane distincte care inainteaza spre o intalnire reciproca. Drept urmare, sporirea in rugaciune, inaintarea pe calea acestei comuniuni, depinde atat de libera vointa a omului, cat si de cea a lui Dumnezeu. in ambele cazuri este vorba de persoane inzestrate cu libertate absoluta si inviolabila. Ceea ce aduce omul este buna sa intentie, apoi ostenelile, dorinta de a se apropia, iar Dumnezeu pune harul Sau. Oricat de mari ar parea luptele ascetice ale omului, in comparatie cu darurile lui Dumnezeu, ele se dovedesc a fi infime si neinsemnate. Omul face un pas, iar Dumnezeu, pentru a micsora distanta dintre ei, face o mie.

Cu toate acestea, neinsemnatul pas pe care il face omul catre Dumnezeu este absolut necesar, pentru ca tocmai prin acest pas el isi arata dispozitia, buna intentie, si prin acest pas ii da "dreptul" lui Dumnezeu sa se apropie fara sa-i incalce libertatea spirituala. Spre deosebire de Diavol, Dumnezeu ii respecta omului la modul cel mai riguros libertatea cu care El insusi l-a inzestrat! Dumnezeu nu-i agreseaza niciodata aceasta libertate, deoarece il iubeste pe om si voieste sa aiba cu el o relatie de iubire, iar iubirea nu se poate intemeia decat pe libertatea deplina a persoanelor. Unde nu exista libertate, acolo este exclusa existenta iubirii. Faptul ca Diavolul se comporta intotdeauna tiranic este consecinta urii sale intrinseci.

Radacinile "pedagogiei" dumnezeiesti pot fi uneori amare, insa roadele sunt nespus de dulci. La inceput, cand rosteam rugaciunea, traversam adesea stari de oboseala sau plictiseala. Atunci, prin rugaciunile batranului, Dumnezeu imi trimitea anumite mangaieri duhovnicesti. Simteam in timpul rugaciunii invaluindu-ma ceva inefabil, ca un fel de boare, iar sufletul mi se schimba pe data. Eram cuprins de o bucurie si o pace negraita, in vreme ce rugaciunea devenea singura dorire si odihna a inimii mele.

Acest lucru se intampla destul de frecvent. Odata, cand s-a manifestat mai intens, am pastrat timp de doua zile o senzatie reala de foame si sete de Dumnezeu! Nu-mi doream nimic altceva decat sa rostesc neincetat rugaciunea, sa ma satur de Dumnezeu. Voiam sa-L mananc pur si simplu! Era o bucurie de nedescris! Cu cat ma rugam mai intens, cu atat se nastea in mine un dor de Dumnezeu mai arzator.

ii impartaseam de fiecare data aceste experiente parintelui Paisie, multumindu-i mereu cu recunostinta, intrucat il stiam in buna parte "responsabil" pentru aceste daruri cu care eram coplesit.

- Ei, ti-a dat Dumnezeu o "ciocolatica" din cofetaria Lui! Exista insa si torturi cu frisca! spunea zambind in asemenea imprejurari.

Radeam, la randul meu, bucuros si uimit in acelasi timp.

Asadar, prin aceste daruri dumnezeiesti, urcusul duhovnicesc devenea lesnicios, iar osteneala devenea bucurie. Prindeam astfel avant si continuam sa practic cu insufletire aceasta binecuvantata lucrare a rugaciunii.

Alteori, cand ma inchinam la icoanele facatoare de minuni din Sfantul Munte, imi simteam inima cuprinsa de un freamat dulce, care imi schimba instantaneu in bine intreaga stare sufleteasca. Lucruri asemanatoare mi se intamplau si in timpul slujbelor de priveghere inchinate sfintilor. La sfarsitul unei astfel de slujbe, batranul mi-a soptit:

- Ei, ti-a facut sfantul o mica tratatie de praznicul sau!

Trebuie spus ca in prima etapa a intoarcerii mele pe calea vietuirii crestine, pe cand eram inca tanar si nu intelegeam prea multe lucruri, aveam o anumita doza de indrazneala deplasata, in virtutea careia mergeam foarte des la parintele Paisie cu cererea expresa de a-mi face diverse daruri duhovnicesti. Batranul se grabea totdeauna sa ma rasfete cu supramasura, impartindu-mi generos din harul sau. Astfel, spre exemplu, mi se deschidea mintea spre a intelege Evanghelia in sensurile ei cele mai adanci si mai subtile; sau traiam felurite experiente duhovnicesti de mare intensitate, a caror descriere amanuntita ar fi incaput intre filele multor tratate de teologie.

Fiecare dar al batranului era diferit. O data cu trecerea timpului, nu mi-am mai ingaduit sa-i cer explicit asemenea daruri. Preferam deja sa las astfel de hotarari la deplina latitudine a batranului. imi amintesc ca, intr-un moment mai delicat al vietii mele, m-a luat de mana si m-a intrebat razand, in curtea din spatele casei, ziua in amiaza mare:

- Nu vrei un dar?

Mi-am plecat capul rusinat.

- Nu stiu, parinte, aceste lucruri le cunoasteti sfintia voastra mai bine.

Ma privea zambind cu multa bucurie si iubire, cand am simtit deodata adevarate vapai de foc arzandu-mi inima si incalzind-o pe de-a-ntregul. Sfintii Parinti vorbesc despre felurite lucrari ale harului dumnezeiesc, care este "arzator" pentru incepatori, "luminator" pentru cei de mijloc, si "indumnezeitor" pentru cei desavarsiti. Acelasi lucru este infatisat si in Evanghelie. Dupa inviere, in drumul Sau catre Emaus, Hristos a calatorit impreuna cu doi dintre ucenicii Sai, si incepand de la Moise si de la toti prorocii, le-a talcuit lor din toate Scripturile cele despre El. Apoi, cand a disparut de la ochii lor, au zis unul catre altul: oare nu ardea in noi inima noastra, cand ne vorbea pe cale si ne talcuia Scripturile? (Luca 24, 27 si 32).

Existau si situatii cand in timpul rugaciunii simteam ca se petrec lucruri neobisnuite. Spre exemplu, rugaciunea "Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma" incepea sa se depene "singura" in inima mea, fara ca eu sa fac vreun efort cat de mic. In legatura cu acest lucru, batranul spunea: "Inima a luat-o inainte. Acestea sunt daruri ale harului lui Dumnezeu, si in astfel de clipe trebuie sa ascultam linistit rugaciunea care se lucreaza singura inlauntrul nostru".

Desigur, de-a lungul atator ani s-au intamplat nenumarate alte evenimente duhovnicesti iesite din comun, carora le-am pierdut sirul si numarul. Voi relata in continuare doar cateva in plus, pe care le gasesc demne de remarcat.

La capatul unei perioade de oarecare sporire in rugaciunea "Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma", brusc mi s-a intamplat ceva ciudat: nu mai puteam rosti absolut deloc aceste cuvinte. Mintea mi se blocase complet! Pe de alta parte, incercand sa fac in schimb rugaciunea "Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, mantuieste-ma", am constatat ca aceasta curgea extrem de usor, aproape de la sine!

Intamplarea m-a problematizat profund, si mi-am amintit ca, pe vremea cand ma aflam in ashramul lui Satyananda din Mongyr, intr-un anumit moment de spaima in fata perfidelor atacuri spirituale pe care le primeam din partea yoghinilor, ii facusem o fagaduinta solemna Preasfintei Fecioare: "Maica Domnului, ajuta-ma sa scap de aici, si iti voi darui intreaga mea minte. Este a ta, iti apartine". O rugasem atunci sa-mi pazeasca totdeauna trupul si mintea de intruziunile magilor si vrajitorilor.

Am simtit asadar ca acel blocaj se datora Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, care imi amintea astfel de datoria implinirii fagaduintei. I-am povestit totul parintelui Paisie, care mi-a spus:

-Nu te nelinisti, este acelasi lucru... Sa spui de acum "Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, mantuieste-ma". Este acelasi lucru...

Se intelege ca i-am urmat sfatul cu insufletire.

N-a trecut mult timp si Maica Domnului mi-a facut un foarte mare dar. intr-o noapte, in vreme ce spuneam rugaciunea stand in picioare sub un maslin, mintea mi-a fost rapita pe neasteptate si am inceput sa vad niste imagini intr-o culoare plumburie, asemanatoare unor fotografii alb-negru. Era ca si cand m-as fi aflat sus, in cerul spiritual. Cu mult deasupra mea am vazut o lumina uriasa, nespus de dulce si desfatatoare, care ascundea "inauntrul" sau o alta lumina, mai intensa in toate caracteristicile ei, care era insusi izvorul intregii lumini. La o oarecare distanta, se aflau in jur mici luminite asemanatoare unor scantei.

S-a nascut in mine simultan siguranta ca era Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu si ca din ea se revarsa lumina Sfintei Treimi. Toata lumina Sfintei Treimi trecea prin Preacurata Fecioara si se raspandea apoi catre restul creatiei. Maica Domnului poseda asadar plinatatea harului lui Dumnezeu. Era mai presus decat orice alta faptura. Chiar si arhanghelii, impreuna cu sfintii ingeri, erau inaintea ei ca niste mici scantei, asa cum este lumina unei lumanari in fata soarelui amiezii din timpul verii. Intre Preasfanta Fecioara si orice alta faptura exista o distanta duhovniceasca de proportiile unui abis. O astfel de persoana nu mai existase si nici nu va mai exista pana la sfarsitul veacurilor. Atunci am inteles de ce Sfantul Andrei Criteanul a numit-o "Dumnezeu dupa Dumnezeu", avand in ea toate darurile Treimii...

Vedenia nu cred ca a durat mult timp. Aceste evenimente sunt de fapt "atemporale", in sensul ca pe durata lor esti cufundat in vesnicie. Cand am reinceput sa iau act in mod constient de realitatea inconjuratoare, ma aflam in picioare sub maslin si era inca noapte.

Am mers si i-am povestit batranului toate cele intamplate. S-a bucurat si s-a aratat pe deplin satisfacut de interpretarea mea. Am discutat despre tot ceea ce intelesesem in legatura cu persoana sfanta a Nascatoarei de Dumnezeu, si mi le-a confirmat in intregime. Batranul o vazuse de foarte multe ori pe Preacurata fata catre fata, si vorbise cu ea. Atunci mi-a relatat urmatoarea intamplare:

"Pe cand eram in Sinai, la Sfanta Epistimi (o sihastrie aflata sus in munte, la o ora de manastire, unde batranul a vietuit aproximativ trei ani intr-o pestera), am vrut la un moment dat sa ma intorc in Grecia, insa nu puteam rezolva problema documentelor, fapt pentru care m-am necajit mult.

- Maica Domnului, atatia oameni am ajutat in viata, iar acum nu se gaseste nimeni sa ma ajute?

indata ce am rostit acestea, a aparut in fata mea Preasfanta Fecioara.

- Nu te necaji, am sa te ajut eu, mi-a spus.

Mi-a luat documentele din mana si le-a ascuns la pieptul ei.

- Si ati plecat, parinte?

- Ei, in cateva zile am obtinut absolut toate aprobarile si m-am intors in Grecia.

- Cum era, parinte, Preacurata?

- Luminoasa si imbracata in aur".

Batranul avea sa-mi destainuie de-a lungul timpului multe amanunte despre asemenea intalniri minunate de care fusese invrednicit.

Stiu bine din experienta mea, dar si din discutiile purtate cu monahi foarte sporiti duhovniceste, ca rugaciunea este darul lui Dumnezeu. Ea nu se dobandeste ca urmare a efortului omenesc, care ramane totusi neaparat necesar. insa fara Mine nu puteti face nimic, ne avertizeaza Hristos (Ioan 15, 5). Altundeva, Scriptura accentueaza faptul ca toata darea cea buna si tot darul desavarsit de sus este, pogorandu-se de la Parintele luminilor (Iac. 1, 17). Precum Dumnezeu ne-a daruit existenta, tot asa, prin rugaciune, ne daruieste treptat unirea cu El si cunoasterea Lui, iar in cele din urma viata vesnica.

Yoghinii, in stradania de a ajusta totul dupa propriile masuri, procedeaza asemeni lui Procust atunci cand sustin ca rugaciunea crestina ar fi de aceeasi factura cu mantrele lor. Fara indoiala ca se pot stabili anumite asemanari, insa deosebirile sunt fundamentale. Logica yoghinilor este aceea a unui silogism nevalid de tipul:

1. Gaina are doua picioare.

2. Omul are doua picioare.

3. Deci, omul si gaina sunt acelasi lucru!

Este momentul potrivit pentru a semnala cateva distinctii esentiale.

Ortodoxia invata ca numele "Domnul" este folosit in Vechiul Testament in legatura cu Persoana a Doua a Sfintei Treimi, Iisus Hristos. Locurile din referatul biblic vetero-testamentar in care apare acest nume sunt foarte frecvente (mai cu seama in formule de tipul: Aceasta zice Domnul..., Eu sunt Domnul Dumnezeul tau..., etc).

Numindu-L "Domnul" pe Iisus Hristos, marturisim ca Persoana Care le-a vorbit in Vechiul Testament patriarhilor Avraam, Isaac si Iacov, Care i-a condus pe evrei prin pustie, Care a dat legea lui Moise, Care le-a grait prorocilor, nu este alta decat Dumnezeu Cuvantul (Logosul), Cel Care intr-un moment precis al istoriei a luat trup si S-a unit cu firea omeneasca, anume Iisus Hristos.

Nimeni nu poate sa zica: Domn este Iisus - decat in Duhul Sfant, spune Apostolul Pavel (I Cor. 12, 3). Cu alte cuvinte, faptul ca spunem "Doamne Iisuse Hristoase", si o credem, dovedeste ca ne aflam deja sub influenta Duhului Sfant, in vreme ce acela care nu recunoaste ca Dumnezeu S-a intrupat, ca a devenit om cu adevarat, ca Hristos era si om adevarat si Dumnezeu adevarat, adica Dumnezeu-om, acela nu are vreo partasie cu Duhul Sfant. Orice duh care nu marturiseste pe Iisus Hristos venit in trup nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist (I Ioan 4, 3). Prin cuvintele rugaciunii, recunoastem asadar ca exista un Dumnezeu Adevarat, Personal, in afara si dincolo de sinele nostru. Acestui Dumnezeu Personal ii cerem mila, adresandu-I rugamintea "Miluieste-ma". Batranul imi spunea: "In mila sunt cuprinse toate: si iubirea, si iertarea, si tamaduirea, si pocainta. Toate incap in cuvantul mila". intr-adevar, mila lui Dumnezeu este cea care le lucreaza pe toate: pocainta, curatirea de patimi, luminarea mintii si, in cele din urma, indumnezeirea. Singurul care ne mantuieste este Hristos - unicul izbavitor al omenirii, si nu tehnicile yoghine sau eforturile noastre mentale. Restaurarea naturii umane pervertite prin pacat sta numai in puterea lui Hristos, tocmai intrucat este Dumnezeu, pe de o parte, si intrucat si-a impropriat natura umana prin intrupare, pe de alta parte. Acesta este si temeiul pentru care El a venit pe pamant: sa ne redeschida calea catre viata vesnica.

In ceea ce-i priveste pe yoghini, ei rostesc o serie de mantre de invocare a lui Shiva, Krishna, Rama, Kali, Vishnu, si a altor zei din panteonul hindus. insa incepatorilor, care nu sunt inca "pregatiti" pentru a se inchina si a sluji idolilor, le spun ca beneficiile izvorate din repetarea mantrei se datoreaza unor tipuri de "unde" pe care le-ar produce rostirea acelor silabe, unor vibratii mentale care energizeaza anumiti "centri" dinlauntrul omului. Prin urmare, le furnizeaza un soi de explicatie mecanicista, bazata pe un principiu asemanator fenomenului rezonantei din fizica. Asa, de pilda, trece autobuzul prin fata casei, iar undele sonore pe care el le produce fac sa rezoneze si sa vibreze geamurile ferestrelor de la strada. Desigur, insa, ca problema existentei reale a unor astfel de "centri" si "vibratii mentale" ramane strict o chestiune de credinta.

Pe de alta parte, celor care se arata inclinati sa accepte mai usor explicatiile de ordin psihologic, yoghinii le spun ca in acest fel, prin autosugestie, se "auto-programeaza", armonizandu-si psihicul cu anumite modele mentale pozitive.

In sfarsit, celor care s-au lasat deja convinsi ca exista si alti dumnezei in afara de Hristos, le spun ca primesc "binecuvantarea" zeului invocat prin intermediul mantrei.

Toate aceste explicatii se afla la o distanta uriasa de adevarul crestin. Cei care incearca sa ascunda sau sa minimalizeze aceasta distanta o fac pentru a putea recruta prozeliti dintre crestinii serios afectati de ignoranta.

Cine se ascunde asadar in spatele unor nume precum Krishna, Rama, Shiva? Pe cine invitam de fapt sa intre in sufletul nostru? Aceasta este marea miza a problemei.

Toti idolii neamurilor sunt demoni, propovaduieste Dumnezeu prin gura sfantului proroc David (Ps. 95, 5). Asadar, rostirea mantrelor deschide poarta sufletului catre demoni. Pierzand astfel acoperamantul si ocrotirea harului lui Hristos - Cel ce a zis Eu sunt Domnul Dumnezeul tau, sa nu ai alti dumnezei in afara de Mine (les. 20, 3), omul se expune gradat influentei Diavolului, care, afland teren prielnic, incepe sa-i induca diverse tipuri de imagini si fantasme, cu scopul de a-1 atrage cat mai adanc in ratacire si a-1 distruge deplin.

Un alt element fundamental care ii distinge net pe hindusi de crestinii ortodocsi il constituie perceptia si modul de raportare la practica mantrei, respectiv a rugaciunii.

Imi amintesc o discutie pe care am avut-o in India cu Niranjan, care pe atunci era conducatorul ashramului central din Mongyr, iar astazi este succesorul absolut al gurului Satyananda, adica liderul miscarii pe intreaga planeta, sub noul nume de Niranjananda.

Imi propusese sa incep exersarea unor tehnici "redutabile" de yoga.

- Bine, l-am intrebat, dar cu patimile omului - iubirea de stapanire, iubirea de argint, slava desarta, egoismul - ce se intampla? De ele nu ne preocupam?

- Dispar exersand tehnicile.

- Cum, dispar asa, singure? m-am mirat.

- Da, dispar automat pe masura ce exersezi.

Am fost mai mult decat intrigat. Cum este posibil ca niste exercitii corporale sa determine pur si simplu disparitia unor stari sufletesti pe care cineva si le-a asumat in viata sa printr-o suita de alegeri constiente? Totusi, hindusii insista obsesiv asupra "metodei" sau "tehnicii". Daca cineva cunoaste si aplica asa-numitele "tehnici ascunse", i se garanteaza automat obtinerea rezultatelor. S-ar zice ca individul este un mecanism care progreseaza printr-o simpla apasare de buton. Aceasta perceptie mecanicista il subvalorizeaza radical pe om, deposedandu-l de cel mai pretios datum al sau: libertatea vointei, caracterul autonom al intentionalitatii sale. Persoana umana nu poate fi redusa la sfera reflexelor mecanice ale unei masini.

Dimpotriva, ortodoxia recunoaste si respecta la modul absolut libertatea si autodeterminarea omului, ca unul dintre darurile sale dumnezeiesti. De aceea, in ortodoxie, omul este ajutat sa se cunoasca si sa se desavarseasca pe sine ca fiinta libera. Tocmai intrucat exista libertatea vointei, reactiile individului sunt imprevizibile si nu se supun unor seturi de legi. Este si motivul pentru care ortodoxia se arata prea putin preocupata de retetele tehnice. Mesajul ei se adreseaza prin excelenta inimii omului, structurii lui celei mai intime, si se vrea primit in deplina cunostinta si libertate. Progresul spiritual autentic se intemeiaza in chip necesar pe o cunoastere mai adanca a lui Dumnezeu si a sinelui, in deplina libertate, fara nici un fel de constrangeri sufletesti, inselaciuni si siluiri. Acestea nu au nimic in comun cu nobletea lui Hristos, Care chema doar pe Cel ce voieste sa vina dupa Mine...

Tehnicile si metodele sunt apanajul robotilor, nu al persoanelor libere. Sporirea duhovniceasca este rezultatul unor optiuni intime, libere si constiente, de ordin etic si valoric. Este rezultatul atitudinii pe care omul se hotaraste sa o adopte fata de sine, fata de semeni, fata de Dumnezeu. Este rezultatul bunei utilizari a libertatii morale de care dispune fiecare persoana.

Cum este cu putinta sa devina cineva mai bun din punct de vedere moral executand mecanic niste exercitii fizice sau aplicand niste tehnici de respiratie?!

Parintele Porfirie, vrand sa evidentieze enormitatea unei asemenea conceptii, a luat un papagal si l-a invatat sa rosteasca rugaciunea. intr-adevar, pasarea putea fi apoi auzita declamand mecanic: "Doamne, miluieste!".

- Uite, si papagalul poate sa zica rugaciunea! Ce inseamna asta? Ca se roaga? intreba retoric batranul, incercand sa sublinieze ca nu poate exista rugaciune fara participarea constiintei.

Am punctat succint aceste distinctii pentru a inlatura orice echivoc privitor la invatatura Bisericii. Ortodoxia este o traditie vie si perena, al carei adevar va dainui pana la sfarsitul veacurilor, independent de vointa omului, asa cum ne asigura insusi Hristos Dumnezeu: Pe , aceasta piatra voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui (Matei 16, 18). Biserica viaza vesnic, si are puterea de a da viata oricui se apropie de ea cu inima sincera. Daca cineva doreste cu adevarat, Biserica ii ofera toate mijloacele pentru a se sfinti.

Carti Ortodoxe

Cuprins