TUFA DE DAFIN

Nu stiu cum a fost cu putinta, insa desi patimisem atatea nenorociri sufletesti din partea magilor indieni, a yoghinilor, in chip straniu nu eram capabil inca sa constientizez aceasta stare de fapt. Desi ma expusesem unor primejdii de moarte, nu reuseam sa iau act de tragedia in care ma aflam. Ignoram cu desavarsire consecintele faptului ca acesti oameni navalisera abuziv, grosolan si fara prejudecati asupra ipostasului meu duhovnicesc, psihic si somatic. Sa fi fost inclusiv aceasta orbire temporara efectul lucrarii harului lui Dumnezeu, care m-a acoperit prin rugaciunea batranului, impiedicandu-ma sa sesizez dimensiunile caderii mele tocmai pentru a nu ajunge prada celei mai infricosatoare deznadejdi? Sa fi fost pur si simplu rezultatul superficialitatii mele sufletesti si intelectuale? Nu stiu. Cert este ca am inceput sa ma problematizez in toate aceste privinte abia la intoarcerea in Sfantul Munte, si indeosebi dupa urmatoarea intamplare.

Ma aflam impreuna cu parintele Paisie, la scurt timp dupa ce batranul scosese demonul din mine. Eram numai noi doi si ma pregateam de plecare. Iesisem afara din curte, in vreme ce batranul se pregatea sa incuie. Vorbeam despre yoghini, si la un moment dat i-am zis:

- Parinte, sunt oameni buni!

Exact in clipa aceea, in dreapta mea, o tufa de dafin inalta de vreo doi metri a inceput brusc sa se clatine si sa se smuceasca atat de tare, incat era gata sa iasa din radacini. Se zgaltaia cu o salbaticie de nedescris, ca si cand cineva tabarase asupra ei cu toata ura, straduindu-se incrancenat sa o smulga din pamant. La numai un metru mine, se misca singura, fara sa o atinga vreo mana vizibila, fara sa sufle nici cea mai pala adiere de vant! Copacii, frunzele, plantele, ierburile din jur erau absolut nemiscate.

M-am inspaimantat teribil.

- Parinte, ce-i asta? am strigat ingrozit.

- Prietenul tau, mi-a raspuns linistit batranul.

Am plecat apoi capul rusinat.

Intelegeam acum mai limpede ce fel de "bunatate" aveau yoghinii si cati demoni trimisesera asupra mea. De asemenea, intelegeam o data in plus la cate lupte duhovnicesti il supusesem pe batran de-a lungul timpului. El trebuia sa-l infrunte de fiecare data pe Diavol pentru mine. El ridica totdeauna intreaga mea greutate duhovniceasca. El se afla mereu in linia intai a razboiului duhovnicesc, in vreme ce eu zaceam la spital, in spatele frontului. Si de cate ori nu avea sa se mai intample acelasi lucru?...

La un moment dat i-am spus:

- Parinte, ati facut atat de multe pentru mine, ce pot sa fac si eu pentru sfintia voastra?

- Ce spui, binecuvantatele?! Tu stii cat bine mi-ai facut? Stii cate siraguri de matanii mi-ai adus?

Voia sa spuna prin aceasta ca fusese nevoit - in marea sa iubire - sa faca nenumarate rugaciuni in plus, folosind siragul de matanii, ori de cate ori ma aflam in primejdie. De fapt, isi ingreuia astfel inca si mai mult programul sau de rugaciune si asceza, care era si asa extrem de solicitant. Iar aceasta osteneala, care se adauga marilor sale osteneli zilnice, o socotea cu toata sinceritatea... folos.

"Monahul este silire continua a firii", spune Sfantul Ioan Scararul. imparatia Cerurilor se ia prin straduinta, si cei ce se silesc o rapesc pe ea, zice Hristos (Matei 11, 12). intr-adevar, batranul isi silea propria fire nespus de mult, insa facea aceasta cu toata bucuria, caci o facea pentru Hristos, pe care il iubea infinit. El infrunta intotdeauna problemele intr-o maniera duhovniceasca, avand ca perspectiva vesnicia, imparatia lui Dumnezeu, dupa care inseta necontenit.

Carti Ortodoxe

Cuprins