Jertfa Mantuitorului Iisus Hristos, calea unica a cunoasterii lui Dumnezeu in Duhul Sfant


FUNDAMENTUL LITURGIC AL CUNOASTERII LUI DUMNEZEU IN BISERICA SFINTILOR APOSTOLI

Jertfa Mantuitorului Iisus Hristos, calea unica a cunoasterii lui Dumnezeu in Duhul Sfant

"Cand a venit plinirea vremii a trimis Dumnezeu pe Fiul Sau" (Gal.4,4) pentru restaurarea omului prin "scrierea in inimi" (Ier. 31,34) a voii Sale mantuitoare. Fata de Legea Veche a literei, "harul si adevarul' (Ioan 1,17) constituie "evenimente" datorate prezentei personale a lui Dumnezeu in Mantuitorul Hristos (1Cor.5,19) ca "Legea Noua", pentru ca era o "Cale noua si vie" (Evrei 10,20). Aceste evenimente sunt rememorate in aceeasi forma vie in Traditia Apostolica a Sfintei Liturghii, in care Nasterea Mantuitorului este "venirea"; Botezul, "aratarea"; lucrarea, "semanarea" (Mt.13,3); dar numai Jertfa Sa I ca Revelatie este "sfintirea intru adevar" (Ioan 17,19). Prin Jertfa Sa Mantuitorul este "Usa" (Ioan 10,9), deoarece este "Toiagul" (Iesire 17,5-6), care atinge stanca de piatra a inimilor, pentru a curge din ele "apa vie" (Ioan 7,38-39). In rugaciunea dinaintea Jertfei, Mantuitorul a invocat mai intai intrarea in slava pe care o avea atunci, cand "Cuvantul era izvor de viata vesnica"; apoi, cunoasterea lui Dumnezeu ca inviere a ucenicilor, asupra carora Tatal I-a dat putere de a da viata vesnica (Ioan 17,1-3): "Acestea vi le-am spus in pilde, dar vine ceasul cand nu va voi mai vorbi in pilde, ci pe fata va voi vesti despre Tatal" (Ioan 16,25), le spunea Mantuitorul mai inainte cu privire la momentul Invierii si aratarilor Sale.

Episoadele Sfintei Evanghelii din primele trei Duminici dupa Sfintele Pasti aduc marturii privitoare la prezenta Mantuitorului prin Inviere dovedita prin proba la care s-a supus Apostolul Toma. Acest ucenic era prin indoiala sa mai curand martorul mortii reale a lui Hristos, pe cand el trebuia sa fie, ca si ceilalti ucenici, "martorul" vietii lui Hristos pe care moartea nu o poate tine, un adevar mai mare decat cel al femeilor mironosite, care erau doar martore ale revenirii lui Hristos la viata, cum le-a spus ingerul: "Ce cautati pe cel viu intre cei mortii" (Lc. 24,5) De aceea Toma a meritat mustrarea: "Fericit cel ce nu a vazut si a crezut (Ioan 20,29) pentru ca dupa intrarea prin "Usa" Invierii sa iasa la "pasunea" (Ioan 10,9) darurilor Duhului Sfant, ale Imparatiei lui Dumnezeu. Inainte de marturia lui Toma Sfintele Evanghelii aduc marturia impresionanta a femeilor mironosite. Urmatoarele trei Duminici pana la Inaltarea Mantuitorului arata semnificatia vietii Sale in lumina Invierii ca: "aur lamurit in foc" (Apoc.3,18). Aceasta semnificatie, pe care o descopera "martorii" vietii Sale este o putere de a o vedea cu alti ochi: "Veti vedea cerul deschizandu-se si pe ingerii lui Dumnezeu suindu-se si pogorandu-se peste Fiul Omului" (Ioan 1,51); "Noi care L-am cunoscut pe Hristos dupa trup, acum nu-L mai cunoastem asa" (2Cor.5,16). Mai ales tamaduirea "Orbului din nastere" (Ioan 9,1-41) ii arata pe ucenici ca "Mireasa lui Hristos" ramasa "abia vie" (Lc. 10,30) in urma pacatului stramosesc, dupa ce a fost "Jefuita" de "averea fiintei" de la Dumnezeu, care insa prin Jertfa lui Hristos si Invierea Sa incepe sa deschida ochii in sensul profetiei: "Tu vei aprinde faclia Mea, vei lumina intunericul meu" (Ps. 17,31), eveniment ce a avut loc prin "ridicarea pacatului lumii" (Ioan 1,29) si stramutarea lor in Imparatia lui Dumnezeu, a carui "graunte de mustar" (Mt. 13,31) a fost Hristos.

Aceasta insemna dezlegarea de orice patimi (Ps. 129,8) si eliberarea de toti "vrajmasii" (Deut. 6,19;12,10). "Imparatia lui Dumnezeu este dreptate, pace si bucurie in Duhul Sfanf (Rom. 14,17), astfel ca sursele ei sunt altele decat cele din lume. Acest lucru l-a aratat Mantuitorul si Sfantului Ioan Botezatorul, cand acesta nu indraznea sa-i acorde Botezul: "Lasa acum sa plinim toata dreptatea!" (Mt. 3,15). Iar inainte de Sfintele Patimi Mantuitorul a marturisit: "Imparatia Mea nu este din lumea aceasta" (Ioan 18,36). "Stapanitorul lumii acesteia va ti aruncat afara" (Ioan 12,31) tocmai prin Jertfa Mantuitorului suferita din partea acelui "stapanitor al lumii" ca "intepare a calcaiului" (Facere 3,15). Din aceasta "Imparatie" provine insa "Lumina lumii" (Mt. 5,14) si "Sarea pamantului" (Mt.5,13). Astfel, in smerenia lor din infricosarea vrajmasiei lumii, ucenicii devin "fericiti" ca au fost adusi in aceasta ipostaza si au puterea de a privi cu bucurie pe vrajmasii lor (Ps. 117,7), atat de minunata este Lumina Sa (1 Petru 2,9) si binecuvantata stapanirea Sa, pe care o exprima rugaciunea Bisericii: "Ca sub stapanirea Ta fiind mereu paziti, Tie slava inaltam...". Definitia Imparatiei Sale este aratata in profetia: "Toiagul stapanirii Ti-l va da Domnul Dumnezeu din Sion, zicand: Stapaneste in mijlocul vrajmasilor Tai! Cu Tine este poporul Tau in ziua puterii Tale ("in cer si pe pamant" -Mt. 28,18), intru stralucirile Sfintilor Tai" (Ps. 109,2-3).

In urmarea Mantuitorului, Sfintii Apostoli au trecut din starea de "slugi" in aceea de "prieteni" ai Sai, dupa cum i-a numit El mai inainte de Jertfa Sa (Ioan 15,15) si "frati" dupa Inviere, dupa cum s-a adresat Mariei Magdalena: "Mergi la fratii Mei si le spune: Ma sui la Tatal Meu si Tatal vostru si la Dumnezeul Meu si Dumnezeul vostru" (Ioan 20,17). Dar, dupa Inaltarea la cer, ei aveau sa devina prin puterea Mantuitorului data lor (Ioan 1,12-13), "fii ai lui Dumnezeu", in urma rugaciunii de invocare si primire a Duhului Sfant. Dumnezeu Insusi i-a trecut din starea de "robi" infricosati ai Legii (Evrei 2,15) la starea de "fii in Hristos (Gal.4,6-7). Daca la darea Legii pe muntele Sinai Dumnezeu a zis: "O, de-ar fi inima lor asa, ca sa se teama de Mine si sa pazeasca toate poruncile Mele in toata vremea, ca sa le fie bine si lor si fiilor lor in veci!" (Deut.5,29), astfel Mantuitorul spune ucenicilor chemati: "Ferice de ochii vostri ca vad si urechile voastre ca aud" (Mt.13,16), caci: "De Ma iubeste cineva, va pazi Cuvantul Meu" (Ioan 14,23) ca pe o cale a Invierii: "Dreptul va inflori ca finicul" (Ps.91,12); caci "Legea prin Moise s-a dat, iar harul si adevarul au venit prin Iisus Hristos" (Ioan 1,17).

Daca prin Jertfa Sa, Mantuitorul a fost lamurit ca "aur" in foc (Apoc.3,18), astfel in "focul" din lume care mistuie tot ce nu e "aur" (1Cor. 3,13), in care e "latura si umbra mortii" (Isaia 9,1) si in care sunt "portile iadului" (Mt. 16,18), cei ai lui Hristos sunt ca cei trei tineri in cuptorul cu foc (Daniel 9,15-30). Iesirea din lume poate avea loc numai prin adancire baptismala pentru a scapa din determinismul "teza-antiteza". Desertaciunea vietii care-i tine pe oameni la suprafata, in puterea "vanturilor" si "valurilor din lume, avand ca simbol mersul sarpelui, niciodata drept, sau ostenelile zadarnice ale lui Sisif, ii face sa ramana "afara" in viata lor care se indreapta inspre "intunericul cel mai dinafara" (Mt. 22,13), ca sa nu intre in "camara de nunta" a Mirelui Hristos. Numai in adancul baptismal, ca intrarea intr-o pestera adanca in care, insa, stalactitele de sus vin in intampinarea stalagmitelor de jos, este lucrarea ziditoare a harului: "Intru Lumina Ta vom vedea lumina" (Ps. 35,9). Bucuria acestui "adanc" vine din puterea slavei Mantuitorului Hristos pe calea aratata prin El si castigata cu pret mare de rascumparare pentru Biserica Sa (1Cor.7,23), ca "aur lamurit in foc" (Apoc. 3,18).

Inaltarea la cer a avut loc nu atat pentru slava Mantuitorului ca Dumnezeu, cat pentru revelarea scopului si slavei (Rom. 3,23) omului zidit de Dumnezeu pentru ascultare, care tocmai de aceea nu se mai intoarce in pamantul din care a fost luat, ci "merge la Tatal" (Ioan 16,16) ca destin al sau comun cu Hristos: "Ma sui la Tatal Meu si Tatal vostru" (Ioan 20,17). Cu acest destin comun, mai ales prin mutarea pascala a ucenicilor acolo, unde El era in slujirea Sa, (Ioan 14,3), Mantuitorul se inalta la cer, ducand inimile lor cu El, deoarece El era intaiul lor "Mangaietor", pentru ca ei sa-L ceara pe Acel "alt Mangaietor" (Ioan 14,16), Duhul Sfant: "Cum nu se intoarce ploaia ce cade pe pamant pana nu aduce rod, asa nu se va intoarce Cuvantul Meu gol la Mine" (Isaia 55,10-11). Numai Duhul Sfant le va descoperi "asemanarea" lor cu Mantuitorul Hristos in adancul dumnezeiesc lucrat de El pana la "sfintirea" lor prin Jertfa Sa. inaltarea are loc este in Hristos "mangaiere si infiere": "Si pentru ca suntem fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Sau in inimile noastre, prin care strigam: Tatal Nostru!" (Gal. 4,6) Prin "Duhul Fiului Sau" oamenii devin partasi la Cuvintele Tatalui catre Hristos la Botez si pe Tabor: "Acesta este Fiul Meu cel iubit intru care este bunavointa Mea" (Mt. 3,17); "Pe Acesta sa-L ascultati" (Mt. 17,5); "Adapati de Duhul, noi bem pe Hristos", va spune Sfantul Atanasie cel Mare. Fara Duhul Sfant nu putea fi "gustat" Hristos, asa cum fara Hristos nu putea veni Duhul Sfant (Ioan 7,38-39).

Mantuitorul s-a inaltat la cer, stiind ca "le-a dat lor putere sa se faca fii" (Ioan 1,12-13), ca unii care "au iubit aratarea Lui" (2Tim.4,8), si care au intrat prin, "Usa" (Ioan 10,9) care este El, ca lepadare de sine si izbavire de pacat prin Jertfa Sa: "A savarsit prin Sine Insusi curatirea pacatelor noastre" (Evrei 1,3). Prin plecarea Sa, ei "vor iesi la pasunea darurilor Duhului Sfant" (Ioan 10,9) tot din Hristos, ca "vitelul ingrasat" (Lc. 15,23), "taiat" de catre Tatal pentru "ospatul Sau", la care Duhul Sfant este "Vistierul bunatatilor". El se inalta la cer tocmai pentru a fi daruit lor de catre Tatal prin trimiterea Duhului Sfant ca si peste Mantuitorul la Botez, pentru a-i face "pescari de oameni" (Lc.5,10). Daca la Inviere ingerii au aratat mormantul gol ca dovada ca Hristos este "viu", astfel, la Inaltare ingerii lui Dumnezeu, prin care cerul se coboara in mormant, aratand mormantul ca locas al adancului cerurilor, nu-i lasa pe ucenici sa priveasca spre cer. Astfel, primind la Cincizecime puterea Duhului Sfant, pe ei avea sa nu-i mai intereseze "anii si vremile pe care Tatal le-a pus in stapanirea Sa" (F. Ap. 1,7), asa cum dupa Inviere nu mai puteau intreba nimic (Ioan 16,23) din cauza plinatatii, a bucuriei care covarseste toata mintea, ca pacea lui Dumnezeu (Fil. 4,7), care in Hristos "cearta vanturile si valurile" (Mt. 8,26). Asa cum cei ce mergeau la Emaus cu El, dupa rugamintea de a ramane cu ei nu mai puteau de bucurie vazand ca prin plecarea Sa dupa frangerea painii, "El este" (Lc. 24,35), tot astfel ucenicii s-au intors la Ierusalim plini de bucurie dupa Inaltarea la cer, deoarece, ca si la Emaus, "painea" avea sa se arate ca "paine a fiintei" (Mt. 6,14) tocmai prin frangerea ei: "Toate asteapta sa le dai hrana la buna vreme! Dandu-le Tu lor vor aduna, deschizand Tu mana Ta toate se vor umplea de bunatate" (Ps. 103,28,29). Prin Duhul Sfant, trupurile care erau "inghitite" de piericiune, de acum vor fi "inghitite" de Dumnezeu spre "invierea" si viata lor vesnica (1 Cor. 15,53-54), dupa cuvintele Mantuitorului: "Gateste-mi sa cinez!" (Lc. 17,8).

In predica de chemare la pocainta, Sfantul Ioan Botezatorul spunea despre Mesia: "Acela va va boteza cu Duh Sfant" (Lc. 3,16), fara ca Ioan sa stie nici cand, nici cum va face Mantuitorul acest lucru. Dar inainte de Jertfa, Mantuitorul spunea, ca lucrul dat de Tatal sa-l faca, l-a savarsit (Ioan 17,4), ca impartasire a slavei pe care i-a dat-o Tatal, adica "slava" pe care o vazusera la El cei ce "au iubit aratarea Lui" (2Tim. 4,8) si anume slava Sa de a fi "plin de har si de adevar ca a Unuia-Nascut din Tatal" (Ioan 1,14), alta decat "preamarirea" (Ioan 17,1) pe care El o cere de la Tatal, si care urma sa-I dea "toiagul stapanirii Sale" (Ps. 109,2). Este slava Sa ca Cel "plin de har si de adevar" in toata viata Sa, pe care El prin lucrarea Sa a dat-o lor, ca unul care ii ia pe ei la Sine, ca sa fie si ei acolo unde El se afla (Ioan 14,3). Aceasta slava are puterea de a-i face "ca toti sa fie una" (Ioan 17,22), devenind "vii" asa cum El este viu (Ioan 14,19). Ei vor "invia" prin "aratarile" Sale dupa Inviere, prin vederea Slavei Sale dinainte de a fi lumea (Ioan 17,24; Ps.35,9). Patimile sfintitoare urmau sa fie "Usa" de intrare ca mutare pascala a lor, iar "aratarile" si Inaltarea la cer erau treptele pregatirii pentru "invocarea" Duhului Sfant, ca sa ajunga de la "bucuria pascala" la "bucuria deplina" a mangaierii Duhului Sfant: "Pana acum n-ati cerut nimic de la Tatal in numele Meu. Cereti si veti primi, ca bucuria voastra sa fie deplina!" (Ioan 16,24), asa cum spusese mai inainte si femeii samarinence: "Daca ai fi stiut darul lui Dumnezeu si cine este Cel ce iti zice: Da-mi sa beau!, ai fi cerut si ti-ar fi dat apa cea vie" (Ioan 4,10).

Duhul Sfant nu vine decat prin Hristos, si anume prin Jertfa Sa ca "preamarire" (Ioan 38,39). Inainte de Intrupare, in starea primordiala, Cuvantul era al Fiului, mijlocind Duhul Sfant al Tatalui, care se impartasea numai prin Cuvantul Fiului. Cuvantul ca pastor a fost "batut" prin sminteala lui Lucifer, care era o creatura in lumea ingerilor. Numai Fiul era nascut din Tatal: "Din pantece mai inainte de Lucifer Te-am nascut" (Ps. 109,3). Calcarea Cuvantului si pierderea Duhului Sfant a facut necesara trimiterea Fiului din cauza iubirii Tatalui fata de lume: "Sezi de-a dreapta Mea..." (Ps. 109,1). Lucrarea Fiului a insemnat puterea data celor ce L-au urmat, de a se face "fii ai lui Dumnezeu", "nascuti de la Dumnezeu" (Ioan 1,13). Aceasta putere a fost data prin Jertfa Sa ca biruinta asupra impietririi inimii suferita prin pacatul stramosesc ca "toiagul" care atinsese stanca pentru a curge apa, conform profetiei: "Voi scoate din pieptul vostru inimile de piatra si va voi da inimi da carne" (Iez. 36,26); si "Duh de rugaciune" (Zah. 12,10). Prin "aratarile" de dupa Inviere, Mantuitorul i-a adunat "cu bratul Sau" (Isaia 40,11). Ei nu se mai risipeau, ca mai inainte spre Emaus (Lc. 24,13-33), sau la pescuit pe Marea Tiberiadei (Ioan 21,2-8), iar atunci cand Mantuitorul a stiut ca ei sunt "un cuget" (F.Ap. 1,14) din cauza bucuriei, s-a inaltat la cer, pentru ca ei sa ceara Duhul Sfant, deoarece se aratase "calea" Lui prin "Sfanta Sfintelor". El se inalta la cer si ei nu se mai infricoseaza in fata vrajmasilor ca la Rastignire. Aceasta putere facea sa se implineasca profetia: "Domnul este ajutorul meu si eu voi privi cu bucurie pe vrajmasii mei" (Ps. 117,7). Prin ei Mantuitorul "stapaneste in mijlocul vrajmasilor Sai" (Ps. 109,3). "Stapanirea" Sa este "Imparatia lui Dumnezeu". El s-a aratat in Hristos cu Numele Sau minunat (Facere 32,29; Jud.13,18). Aceasta "stapanire" este binecuvantarea tuturor neamurilor fagaduita odinioara lui Avraam (Facere 12,3). Astfel, Hristos "din fata ochilor", urma sa fie sadit "in inimi" prin Duhul Sfant dupa Inaltarea Sa la cer, iar Apostolii ca "pescari de oameni" (Lc. 5,10) sa poata propovadui pocainta in Numele Lui pentru scoaterea din inimi a boldului mortii si a mortii din trup; ca "nastere din duh" (Ioan 3,5) si Inviere; ca trecere pascala in Hristos: si ca "iesire la pasunea darurilor Duhului Sfant (Ioan 10,9), dupa intrarea prin " Usa" lui Dumnezeu, care este Hristos.

Din cauza asemanarii lucrate de Mantuitorul, in ei era iubirea fata de lume cum numai cea a lui Dumnezeu putea sa fie, incat oricine trebuie sa iasa din lume la Hristos pentru a fi "Lumina lumii" (Mt. 5,14). Pe ei lumea nu-i mai poate ispiti nici cu "ademenire", nici cu "prigoana", cum nu L-a putut atinge nici pe Hristos, deoarece in El ei au Invierea si "armele cele de-a dreapta si de-a stanga" (2Cor. 6,7). Inima lor curata si buna in urma botezului cu apa a Sfantului Ioan Botezatorul a fost calauzita de Hristos la "desavarsirea Sa" (Ef. 4,12). Lumea nu are Invierea: "in ziua in care vei manca vei muri cu moarte" (Facere 2,17); "Toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu" (Rom. 3,23). Lumea a pierdut "Invierea" la pacatul stramosesc, ramanand "abia vie" (Lc. 10,30), pe calea faradelegilor, ca "latura si umbra mortii" (Isaia 9,1). Acolo este "tara departata" cu moartea si pierzania ei, pana se intoarce prin pocainta pentru "a invia" si a fi aflata de Dumnezeu (Lc. 15,24), si pentru a scapa de desertaciunea vietii din lume (1 Petru 1,18), in care: "Si dragostea lor si ura lor de mult au si pierit si niciodata nu vor mai avea parte de ceea ce se face sub soare" (Ec. 9,6). Desigur, jefuit de "averea" invierii (Lc. 10,30) prin pacatul stramosesc, ca pacat ai smintelii, omul traieste numai cu paine pana se intoarce in pamant (Facere 3,19). Viata sadita de Dumnezeu era de acum fara Dumnezeu, fara Lumina Lui. "Iordanul", raul vietii, se varsa in "Marea Moarta". Dar nu viata celor nascuti din trup era adevarata viata, caci "Cuvantul era viata..." (Ioan 1, 4) aratandu-se adevarul ca "nu numai cu paine va trai omul, ci si cu tot Cuvantul ce iese din gura lui Dumnezeu" (Deut. 8,3). De aceea, la Botezul Mantuitorului, a Cuvantului care s-a facut trup (Ioan17 1,14) s-a implinit proorocia: "Marea a vazut si a fugit, Iordanul s-a intors inapoi" (Ps. 113,3).

Cunoscand lucrarea lui Dumnezeu in Hristos, Sf. Ap. Pavel adresa in Areopag chemarea la credinta pentru filosofi, aratand ca zidind toate, Dumnezeu a lasat toate popoarele sa umble in caile lor (F.Ap. 14,16), acum in Hristos porunceste pocainta spre mantuire (F.Ap. 17,30-31). Dumnezeu cere iesirea din slava lumii pentru slava lui Dumnezeu in Hristos ca: "Lumina adevarata care lumineaza pe tot omul ce vine in lume" (Ioan 1,9). Numai in Israil isi aratase Dumnezeu Numele Sau ca smerenie si slujire prin "ascultare", dar adesea Israil privea cu jind la neamurile pline de sine cu slava lor ca o "frumusete" a mortii, ca un "contract cu moartea" (Isaia 28,15-18), pana cand in Hristos a semanat pe pamant invierea pentru tot neamul omenesc de care nu se pot apropia intunericul si moartea. Prin invierea oamenilor in Hristos se implinea profetia: "Atunci veti vedea deosebirea dintre cel drept si cel pacatos..." (Maleahi 3,18) ca deosebirea dintre Hristos si lume: "Nu iubiti lumea, ca toate cele din lume: pofta trupului, pofta ochilor si trufia vietii nu sunt de la Tatal, ci de la lumea aceasta. Iar lumea cu slava ei piere, dar cel ce face voia Domnului ramane in veac" (1 Ioan 2,15-17): "Tot rasadul pe care nu l-a rasadit Tatal Meu, se va smulge din radacini" (Mt. 15,13), daca nu se intoarce la calea aratata de Dumnezeu in Hristos pentru slava celor care urmeaza Lui: "Cati L-au primit le-a dat lor putere sa se faca fii ai lui Dumnezeu, care nu din ispita sau din pofta trupeasca sau barbateasca, ci de la Dumnezeu s-au nascut" (Ioan 1,12-13).

Duhul Sfant va fi pentru ei acea bucurie mangaietoare a plinatatii: "Domnul ma va paste si nimic nu-mi va lipsi: la loc cu pasune m-a salasluit; la apa odihnei m-a hranit, sufletul mi l-a intors; m-a povatuit pe cararile dreptatii pentru Numele Lui" (Ps.22,1-3). Ei nu se vor mai plange de cei pacatosi, asa cum Moise si Ilie pe Tabor nu se mai plangeau de vrajmasii lui Dumnezeu, ci "vorbeau cu Mantuitorul despre patimile Sale de la (1 Petru 1,11). Ei aud glasul Lui si se bucura de El ca o "inviere" a lor. Iar Duhul Sfant va vadi lumea nu de predestinatie, ci de "vinovatie", "de pacat" ca nu cred in Mantuitorul (Ioan 14,9) si ca de fapt "omoara pe Domnul slavei" (1 Cor.2,8).

Prin "aratarile" Mantuitorului dupa Inviere, ei capata puterea nu numai de a se aduna intr-un cuget si nu doar de frica iudeilor ca inainte de Inviere (F.Ap. 1,14), ci mai ales aceea, de a vedea viata lui Hristos ca dincolo de catapeteasma; de a-L vedea cu alti ochi si a intelege ceea ce El "semanase" in inimile lor mai inainte, fara ca ei sa stie. Ei incep sa descopere ce a semanat El, lucrul facut de El (Ioan 17,4). El stie de aceasta putere a lor si se pregateste de inaltare, ca sa fie cu ei si mai adanc prin Duhul Sfant in inimile lor, prin vadirea "adancului" (Ps. 103,7) din El Insusi, ca adancul lui Dumnezeu. Ei au puterea rugaciunii "prin Evanghelia, la care si ingerii doresc sa priveasca" (1 Petru 1,12). El se pregateste sa fie pentru ei "mreaja'' cu care ei sa devina "pescari de oameni" (Lc. 5,10) pentru mantuire. El se inalta la cer, dar "averea" (Mal. 3,17) Sa este pe pamant in ei.

In imaginea "Pantocratorului", Mantuitorul Hristos este "Atottiitor", "Rug aprins", deoarece "s-a sfintit pe Sine Insusi, ca si ei sa fie sfintiti in adevar" (Ioan 17,19), intrucat Evanghelia din mana Sa stanga este "Cuvantul" sfintit ca "adevar". Cuvantul nu se poate separa de Trupul Sau ca izvorul sfintirii, ca sa ajunga "litera", ci este in "Sfanta Sfintelor", in dreptul "inimii" lui Hristos si poate fi gustata numai prin Jertfa Sa sfintitoare ca rupere a catapetesmei Templului de sus pana jos: "Domnul Savaot va pregati in muntele acesta pentru toate popoarele un ospat de carnuri grase, un ospat cu vinuri bune, carnuri grase cu maduva, vinuri bune, limpezite! Si in muntele acesta El va da la o parte valul care invaluie toate popoarele si perdeaua care acopera toate neamurile. El va inlatura moartea pe vecie! Si Domnul Dumnezeu va sterge lacrimile de pe toate fetele si rusinea poporului Sau o va indeparta de pe pamant, caci Domnul a grait! Si se va zice in ziua aceea: Iata Dumnezeul nostru in care nadajduiam ca sa fim mantuiti! Iata Domnul in care am nadajduit: sa ne bucuram si sa ne veselim de mantuirea Lui; caci mana Domnului se va odihni pe acest munte" (Isaia 25,6-10).

Pana la Inaltarea Mantuitorului la cer, Sfintii Apostoli au dobandit puterea de a privi viata Sa ca in "Sfanta Sfintelor" "prin catapeteasma trupului Sau" (Evrei 10,20), dincolo, pascal, asa cum arata Evangheliile ultimelor trei Duminici dupa Pasti inainte de Inaltare. Jertfa Mantuitorului este puterea acestei Revelatii si treceri pascale. Marturisind: "Lucrul pe care Mi L-ai dat sa-l fac, l-am savarsit" (Ioan 17,4), cu referire la asemanarea lor cu Sine insusi ca "Fiu al Tatalui" prin ascultare, Mantuitorul spune ucenicilor: "Si Tatal Meu va iubeste!" (Ioan 16,27), intrucat au fost adusi in ipostaza de a fi "asemenea chipului Fiului lui Dumnezeii" (Rom. 8,29) si, deci, partasi la cuvintele Tatalui catre Hristos la Botez si pe Tabor: "Acesta este Fiul Meu cel iubit intru care este bunavointa Mea" (Mt. 3,17). Deci Tatal subordoneaza toata stiinta Legii, prezentei Fiului Sau si lucrarii Sale in lume, (Ier. 31,34), intrucat voia Sa este in inima Lui (Ps. 39,11), iar inima este Templu al Duhului Sfant (Ioan 2,19).

Prin lucrarea Sa, Mantuitorul semanase in ei "asemanarea" (Rom.8,29) cu El Insusi in "ascultare" (Lc. 10,34), urmand ca, prin mutare pascala in urma Jertfei Sale, ei sa aiba si puterea rugaciunii (Ioan 1,12). Vederea lui Hristos "prin catapeteasma trupului Sau" (Evrei 10,20) era posibila prin faptul, ca Jertfa Mantuitorului era lucrarea de ridicare din sufletul lor a pacatului lumii care ii impiedica sa vada pe Dumnezeu (Ioan 1,29). Caci Trupul si Sangele Sau au fost date lor pentru iertarea pacatelor (Mt. 26,28), insa vederii lui Dumnezeu prin Jertfa Sa si Invierii lor prin aratarile Sale dupa Inviere i se adauga Revelatia "infierii" prin Duhul Sfant, Care le arata, ca ceea ce era in Hristos, pe Care ei il vad dincolo de catapeteasma (2Cor. 5,16), este si in ei, sadit de Hristos insusi (Lc. 8,15). Iar ceea ce sadise Hristos in ei din El Insusi era tot o aratare a adancului Duhului Sfant in Hristos: "Duhul Adevarului (adica al Invierii) pe care lumea nu poate sa-L primeasca, pentru ca nu-L vede ("Ferice de ochii vostri ca vad"- Mt. 13,16; "Au iubit aratarea Lui" - 2Tim. 4,8), nici nu-L cunoaste ("Ilie a si venit, dar ei nu l-au cunoscut" - Mt. 17,12), voi insa Il cunoasteti, ca ramane la voi si in voi va fi" (Ioan 14,17), ca si in Hristos, Unsul Domnului.

Duhul Sfant este Revelatia lucrarii intregi a lui Hristos de "semanare" a Sa in "inimi curate si bune" (Lc.8,15) ca vadire a "infierii" si descoperire a lui Dumnezeu ca "Tata" al lui Hristos si al lor (Ioan 20,17). Aceasta Revelatie este o lucrare a "mangaierii" lui Dumnezeu in Hristos, pentru care Duhul, dupa Numele Sau de "Duhul Adevarului" vadit prin Invierea lui Hristos, este si "Mangaietorul" ca lucrare a lui Dumnezeu Tatal in Hristos de "infiere". Lucrarea Duhului Sfant in Hristos este ca cea din starea primordiala, de la creatie: "Si a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l facuse si l-a pus in gradina din Eden, ca s-o lucreze si s-o pazeasca" (Facere 2,15). "Edenul" din Hristos este aratat in Sfintii Apostoli prin Duhul Sfant. Hristos s-a inaltat de la ei la cer, ca sa le poata fi dat lor de catre Duhul Sfant. Este o lucrare de "mutare" a lui Hristos "din fata ochilor", "in inimile lor" (Gal.4,5). Ei vad cele ale lui Hristos in ei si le impartasesc ca si Hristos, care le primise de la Tatal Sau. De aceea la prefacerea Sfintelor Daruri prin invocarea Duhului Sfant ei marturisesc: "Ale Tale, dintre ale Tale; Tie-ti aducem de toate si pentru toate", intrucat porunca Sa era: "In dar ati luat, in dar sa dati" (Mt.10,8).

Revelatia Cincizecimii este o Revelatie a "infierii" ca lucrare a Tatalui prin Duhul Sau Sfant in Hristos: "Acela Ma va slavi, pentru ca din al Meu va lua si va va vesti" (Ioan 16,14). Lucrarea Duhului Sfant este hotaratoare pentru slujirea Cuvantului, pentru "propovaduire", deoarece aduce aminte de tot ce a facut si a invatat Iisus; il misca pe Hristos in inimile lor in bogatie de icoane, ca cei care au "parte si sorti" (F.Ap. 8,21) la aceasta slujire. In lucrarea Duhului Sfant, Hristos este aratat ca "vitelul ingrasat (Lc. 15,23), in care este, adica, "toata plinatatea dumnezeirii dupa trup" (Col. 2,9). "In El sunt toate vistieriile intelepciunii si ale stiintei" (Col.2,3). in Hristos, Duhul Sfant isi capata numele de "Vistier al bunatatilor si Datator de viata".

Hristos in inimi nu poate fi pomenit decat prin mangaierea Duhului Sfant ca scriere in inimi: "Nimenea nu poate spune Domn este Hristos decat numai in Duhul Sfant" (ICor 12,3); "Prin mangaierea Duhului se inmulteau" (F.Ap. 9,31); "A trimis pe Duhul Fiului in inimi" (Gal. 4,6); "Sa nu se lipeasca cineva de har..." (Evrei 12,5).

Ca lucrare a lui Dumnezeu "tainica si ascunsa" (1Cor. 2,7) in Hristos, aceea de "scriere in inimi" (Ier. 31,33), Duhul Sfant are inca o Revelatie: "Va vadi lumea de pacat ca oamenii nu cred in Mine" (Ioan 16,9). Impotrivirea fata de Lumina lui Hristos provenea din invartosarea inimii, care nu era "curata si buna", ci "loc batatorit", "piatra", "spini" (Mt. 13,3-9) care nu pot primi "Lumina" si de aceea i se "opun" cu inversunare (Evrei 12,3). Hristos a fost trimis la cei cu inima curata si buna: "Te laud, ca ai ascuns acestea ("Faptele pe care Mi le-a dat Tatal sa le fac"-Ioan 5,36) celor intelepti cu mintea (dar fara inima) si le-ai descoperit pruncilor" (Mt. 11,25). Cei ce nu credeau, isi adunau "comori pe pamant, crezand ca pot "sluji la doi domni" (Lc. 16,13-15) si carora, avand atat de mult doar in minte, "li se va lua si ce li se pare ca au" (Lc. 8,18), deoarece inima lor era "invartosata" din cauza "faptelor rele" (Ioan 3,19), de la care nu s-au intors nici la chemarea Sfantului Ioan, nici a Mantuitorului Hristos: "V-am cantat din fluier si n-ati jucat; V-am cantat de jale si nu v-ati tanguit" (Mt. 11,17). Prin Duhul Sfant ucenicii capata puterea de a chema lumea la pocainta prin "vadirea" vrajmasiei ei fata de Dumnezeu care omoara pe Hristos (F.Ap. 2,36). Necredinta lumii e aratata ca o vinovatie fata de Dumnezeu (Ioan 16,9), pentru ca "Lumina lumineaza in intuneric" (Ioan 1,4) spre mantuire prin intoarcere la Dumnezeu.

Zicand: "Veti vedea deosebirea dintre cel drept si cel pacatos" (Maleahi 3,17), proorocul arata "invierea" celor drepti, ca o adevarata "inflorire": "Va rasari voua, celor ce va temeti de Domnul, Soarele Dreptatii venind cu tamaduiri in razele Sale si veti iesi si veti zburda ca viteii de ingrasat" (Maleahi 3,20); "Pe cel ce umple de bunatati pofta ta, innoise-vor ca ale vulturului tineretile tale" (Ps. 102,5); "Dreptul va inflori ca finicul" (Ps. 91,12). Ei nu mai cauta pe "Hristos in fata ochilor", ca atunci cand nu venise Duhul Sfant. Mantuitorul ii pazise fara de pacat si prin Jertfa Sa a ridicat din ei, ca Mielul lui Dumnezeu, pacatul lumii (Ioan 1,29), acela de a nu "cunoaste" si de aceea de a fi "vrajmasa" cu Dumnezeu. Caci pierzand Invierea si Duhul Sfant, oamenii au intrat in latura si in umbra mortii" (Isaia 9,1) din lume. "In ziua in care veti manca, veti muri cu moarte" (Facere 2,17), a zis Dumnezeu, deoarece El daduse omului "averea" Sa de fiinta ca "Rug Aprins" ,sursa a "Invierii".

Comuniunea cu Hristos i-a dus la unitate ca o "slava" prin Duhul Sfant, prin care "Tatal a facut nunta Fiului Sau" (Mt. 22,2). Duhul Sfant "paste" inimile lor in Hristos, tamaduind orice rana a disensiunii, deoarece arde limba bifurcata a sarpelui: "Daca intr-adevar L-ati ascultat pe Hristos si ati fost invatati intru El, asa cum este adevarul intru Iisus, atunci sa va dezbracati de vietuirea voastra de mai inainte, de omul cel vechi, care se strica prin faptele amagitoare si sa va innoiti in duhul mintii voastre, si sa va imbracati in omul cel nou, cel dupa Dumnezeu, sfintit intru dreptate si sfintenia adevarului. Pentru aceea, lepadand minciuna, graiti adevarul fiecare cu aproapele sau, caci unul altuia suntem madulare" (Ef. 4,21-25); "Din gura voastra sa nu iasa nici un cuvant rau, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinta, ca sa dea har celor ce asculta. Sa nu intristati Duhul cel Sfant al lui Dumnezeu, intru care ati fost pecetluiti pentru ziua rascumpararii" (Ef. 4,29-30). Lucrarea Duhului este "infierea", mai intai ca "arvuna in inimi" (2Cor. 1,22), apoi ca transfigurare a trupului: "Noi, care avem parga Duhului, suspinam in noi, asteptand infierea, rascumpararea trupului nostru" (Rom. 8,23).

Pocainta era calea slavei lui Dumnezeu ca "infiere" prin darul Duhului Sfant, caci: "Toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu" (Rom.3,23). Lumea e sub puterea mortii, deoarece ignora "vinovatia" fata de Dumnezeu, Care da Lumina lui Hristos si care nu se negociaza, deoarece sensul vietii omului este slava Duhului Sfant ca "pasune", dupa intrarea prin "Usa" care este Hristos. Numai atunci omul nu mai e "pamant", care de aceea s-ar intoarce in pamant. In Hristos omul e mutat din moarte la viata (Ioan 5,24) prin omorarea patimilor trupului si prin "azimile curatiei si ale adevarului" (1 Cor. 5,8), ca o slava a slujirii in Hristos. Credinta care aduce asemanarea cu Hristos pe calea Sfintilor Apostoli, indrepteaza cugetul, il intoarce de pe calea rea si are fagaduinta roadelor duhului: "Credinta ta te-a mantuit, mergi in pace!" (Lc. 17,9). Caci ispitind pe om sa pacatuiasca, diavolul, "A semanat ale sale si s-a dus" (Mt. 13,25), stiind ca: "Nu se culeg struguri din spini" (Mt. 5,17), si ca: "Nu poate pomul rau sa faca roade bune" (Mt. 5,18).

Omul fusese zidit chip al lui Dumnezeu ca pecete a Sfintei Treimi: "Sa facem om dupa chipul si asemanarea Noastra" (Facere 1,26), ceea ce insemna comuniune si unitate: "viata si lumina" (Ioan 1,4); "duh si adevar" (Ioan 4,23). Cand pacatul a stricat comuniunea, a insemnat ca "Adam s-a facut ca Unul din Noi" (Facere 3,22), o asemanare, desigur, ipotetica. A avut loc inchiderea inimii si dedublarea mintii ca si chipul "sarpelui", "cel mai siret" (Facere 3,1) sub semnul limbii bifurcate; cel mai lipsit de inima, dar tocmai de aceea plin de "rapire si viclesug" (Mt. 23,25). In loc ca oamenii sa invete ce inseamna "cunostinta binelui si raului", Lucifer i-a facut partasi la chipul sau real simbolizat prin acel pom. Credinta il face pe om sa iasa din starea de a fi ramas "in seama mintii lui" (Rom. 1,28), atunci cand fusese imbracat pe dinafara, dar era gol cu sufletul si fara inviere: "Fara Hristos, si fara Dumnezeu, strein pe lume" (Ef. 2,12). Adevarata lui "moarte" nu era "intoarcerea in pamant", ci faptul ca era "vrajmas" cu Dumnezeu in viata lui trupeasca. Sf. Ioan Hrisostom scrie in legatura cu cele doua feluri de moarte: "Intru¬cat murim de o indoita moarte, inviem si cu o indoita inviere. Am inviat odata, nu de mult, din pacat; ne-am ingropat impreuna cu El in Botez si am inviat impreuna cu El prin Botez. Aceasta inviere dintai este izbavirea de pacate, a doua inviere este invierea trupului. Ti-a dat pe cea mai mare, asteapta si pe cea mai mica. Cea dintai inviere este cu mult mai mare decat a doua. Caci e cu mult mai mare lucru sa izbavesti de pacate, decat sa vezi un trup inviat. Am inviat, deci, cu invierea cea mai mare, aruncand moartea cea cumplita a pacatului si dezbracand haina cea veche. Sa nu deznadajduim, dar, nici de invierea cea mai mica. Cu invierea mai mare am inviat si noi mai demult, cand ne-am botezat".

Din legaturile mortii il scoate pe om "adevarul" lui Hristos, care "omoara pacatul in trup" (Rom. 6,6;8,3) prin care devenea vrajmas cu Dumnezeu, si aduce "impacarea, "invierea" si "mangaierea" Duhului Sfant ca "infiere". Dumnezeu este slujitor mai mare decat parintii pentru fiii lor, pe care-i aduc pe lume sub auspiciile starii de dupa pacatul stramosesc: "Pofta trupului, pofta ochilor si trufia vietii nu sunt de la Tatal, ci de la lumea aceasta" (1Ioan 2,16). Insa pentru darul vietii lor, copiii sunt datori fata de parinti, iar pentru mantuirea lor, sunt datori fata de Dumnezeu, caci bucuria invierii este mai mare decat bucuria venirii unui om pe lume (Ioan 16,21): "Ce se naste din trup, trup este" (Ioan 3,6); "El era Lumina cea adevarata, care lumineaza pe tot omul ce vine in lume" (Ioan 1,9); "Voi sunteti semintie aleasa, preotie imparateasca, popor agonisit de Dumnezeu, ca sa vestiti in lume bunatatile Celui ce v-a chemat din intuneric la Lumina Sa cea minunata" (1 Petru 1,9); "Daca numiti Tata pe Cel ce judeca cu nepartinire dupa faptele fiecaruia, astfel petreceti cu frica zilele vremelniciei voastre, stiind ca nu cu lucruri stricacioase, cu argint sau cu aur ati fost rascumparati din viata voastra desarta lasata de la parinti, ci cu scumpul sange a lui Hristos, ca a unui miel nevinovat si neprihanit" (1 Petru 1,17-19).

Biserica e "stalpul si temelia adevarului" (1 Tim.3,15). Adevarul "incinge mijlocul" si "aprinde faclia" (Lc. 25,35; cf.Ef.6,14); zideste "inima curata" (Ps. 50,11) si "intareste cu duh stapanitor" (Ps. 50,13), cum cerea proorocul David in rugaciunea sa staruitoare, sub auspiciile careia Mantuitorul isi incepuse lucrarea Sa (Mt. 13,17); darama zidurile Ierihonului, semn al egoismului, si ridica iarasi zidurile Ierusalimului (Ps. 50,19), semn al mintii expusa la "vanturile invataturilor omenesti" (Ef. 4,14); deschide inima si aduna mintea, asa cum se roaga slujitorii Bisericii dupa asezarea Sfintelor Daruri pe Sfanta Masa a altarului simbolizand mormantul Domnului, precum si ca semn al intrarii Mantuitorului in slava Sa ca imparat al tuturor sub semnul zidirii din nou a zidurilor Ierusalimului, simbolizand luminarea mintii, dupa daramarea zidurilor Ierihonului ca taiere imprejur a inimii si lepadarea oricarui egoism. Numai bucuria in Hristos, harul Sau, putea aduna sufletele, ca taina a Bisericii, a plinatatii, prin darul de nunta a Fiului de Imparat Mare (Mt.22,2). "Haina de nunta" (Mt. 22,11) este bucuria Luminii aratata de Dumnezeu in Hristos. Duhul Sfant aduce pecetea unitatii Bisericii din cauza slavei impartasita prin Hristos de la Dumnezeu, acea "ungere de la Duhul Sfant" ca bucurie (1Ioan 2,20) si nu se poate compara cu nici o unitate omeneasca, asa cum sunt "monarhiile" sau "democratiile", dintre care nici una nu au "adevarul" lui Dumnezeu, ca putere a Lui din slujirea jertfelnica a lui Hristos pana la slava si plinatate (Mt. 20,28). In lume se ofera aceste doua posibilitati dintre care nici una nu este calea lui Hristos. Ca unic termen de comparatie, aceasta unitate poate avea comuniunea dintre mire si mireasa, a caror nunta e unitatea de la Dumnezeu (Mt. 19,6). Nu poate exista unitate fara comuniune, asa cum fara slava bucuriei mirelui si a miresei nu poate avea loc nunta.

Biserica este, insa, in primul rand pecetea Sfintei Treimi, ca izvor al comuniunii duhovnicesti mai profunda decat orice "monarhie" pe de o parte si decat orice "democratie" pluralista, pe de alta parte. Biserica este unitate din comuniunea in Hristos. Ea este "un singur cuget" (F.Ap. 4,32) in Hristos, "un singur duh" (Ef. 4,3), la care "pluralismul" este numai la nivelul felurimii darurilor Duhului Sfant, in "pasunea" la care au iesit prin Hristos. El este "Usa" de intrare. Urmarea este nasterea din nou la dimensiunea ecleziala a chipului lui Dumnezeu, ca iubire de Dumnezeu si de aproapele din sfintirea Numelui prin dragostea jertfelnica a lui Dumnezeu in Hristos. "Monarhia" inabusa comuniunea, deoarece nu are la temelie "plinatatea'' (Ioan 1,16), pentru care a slujit Hristos: "Stiti ca cei ce se socotesc carmuitori ai neamurilor domnesc peste ele si cei mai mari ai lor le stapanesc. Dar intre voi nu trebuie sa fie asa, ci care va vrea sa fie mai mare intre voi sa fie slujitor al vostru, si care va vrea sa fie intai intre voi sa fie tuturor sluga. Ca si Fiul Omului n-a venit sa I se slujeasca, ci ca El sa slujeasca si sa-Si puna sufletul pret de rascumparare pentru multi" (Marcu 10,42-45). Stapanirea omeneasca ar insemna o concurenta pentru stapanirea Duhului Sfant ca "Imparat Ceresc", "Domn al cerului si al pamantului" (Mt. 11,25). Celor care cred ca nu trebuie sa slujeasca si ca nu ar avea nevoie de nimic, pentru ca nu le-ar lipsi nimic Mantuitorul ii indeamna: "Fiindca Tu zici: Sunt bogat si m-am imbogatit si de nimic nu am nevoie! Si nu stii ca esti ticalos si vrednic de plans si sarac si orb si gol! Te sfatuiesc sa cumperi de la Mine aur lamurit in foc, ca sa te imbogatesti, si vesminte albe ca sa te imbraci, si sa nu se dea pe fata rusinea goliciunii tale, si alifie de ochi ca sa-ti ungi ochii si sa vezi" (Apoc.3,17-18).

"Democratia" nu are comuniunea, deoarece cultivarea libertatii fara plinatatea inimii, care aduna cu puterea lui Hristos ca pe madularele unei familii, incurajeaza doar "individualismul" si "egoismul". "Democratia" nu se aseamana cu "familia" sau cu "Biserica", in care sunt "parinti" si "fii" in legatura dragostei din inima, ca "unitate a Duhului in legatura pacii" (Ef.4,3). "Imparatia lui Dumnezeu nu este mancare si bautura, ci dreptate, pace si bucurie in Duhul Sfant" (Rom. 14,17), care de aceea nu se aseamana cu nici una din stapanirile lumesti (1 Cor.2,8). Acestea "nu pot cunoaste intelepciunea lui Dumnezeu tainica si ascunsa" (1 Cor.2,7-8) aratata in Hristos si prigonita de ele tocmai pentru ca o dispretuiesc: "Cei ce slujesc idolilor deserti dispretuiesc harul Tau" (Iona 2,9). Ca si in Hristos, Duhul Sfant arata in Biserica "infierea" (Gal. 4,5) si cunoasterea lui Dumnezeu ca "Tata" (Ioan 17,3), deoarece creatia lui Dumnezeu avea ca pecete nu numai comuniunea treimica, ci si structura parinteasca a acesteia ca in sanul unei familii, asa cum era Mantuitorul Hristos in lume fata de Tatal Sau din cer: "pe Dumnezeu nimeni nu L-a vazut vreodata; Fiul Cel Unul-Nascut, Care este in sanul Tatalui, Acela L-a facut cunoscut" (Ioan 1,18). Aratand ca numai profunzimea inimii duce la comuniune si unitatea Duhului, Mantuitorul a "lasat porunca noua" a acelei iubiri plina de daruire de sine pana la jertfelnicie: "Porunca noua va dau voua ca sa va iubiti unul pe altul precum Eu v-am iubit Pe voi, asa si voi sa va iubiti unul pe altul. Intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste unii fata de altii" (Ioan 13,34-35). In acest fel Mantuitorul ii calauzea nu numai la "nasterea din duh" (Ioan 3,5), ci si la pastrarea duhului, asa cum si Sfantul Apostol Pavel indemna: "Duhul sa nu-l stingeti!" (1 Tes.5,19), deoarece duhul nu poate fi recapatat prin "litere", care sunt doar "parti" ale intregului, ale duhului, singurul care face viu (2Cor. 3,6).

Duhul lui Hristos este singurul care se aseamana cu Tatal in cer si singurul care se poate scrie in inimile oamenilor si de aceea singurul care poate constitui temelia unitatii in Biserica. Calauziti la asemanarea cu Hristos, cunoscand, deci, ca toti Sfintii "adancul dragostei" (Ef. 3,18) Sale, Sfintii Apostoli arata ca lipsa duhului lui Hristos este cauza dezbinarii in Biserica. Sfantul Apostol Pavel scrie Corintenilor dezbinati: "Iata, sunteti satui; Iata v-ati imbogatit; Fara de noi ati domnit si macar de ati domni, ca si noi sa domnim impreuna cu voi. Caci mi se pare ca Dumnezeu pe noi apostolii ne-a aratat cape cei din urma oameni, ca pe niste osanditi la moarte, fiindca ne-am facut priveliste lumii si ingerilor si oamenilor. Noi suntem nebuni pentru Hristos, voi insa intelepti intru Hristos. Noi suntem slabi, voi insa sunteti tari. Voi sunteti intru slava, iar noi suntem intru necinste! Pana in ceasul de acum flamanzim si insetam; suntem goi si suntem palmuiti si pribegim si ne ostenim lucrand cu mainile noastre. Ocarati fiind, binecuvantam. Prigoniti fiind, rabdam. Huliti fiind, ne rugam. Am ajuns ca gunoiul lumii, ca maturatura tuturor pana astazi. Nu ca sa va rusinez va scriu acestea, ci ca sa va dojenesc ca pe niste copii ai mei iubiti. Caci de-ati avea zeci de mii de invatatori in Hristos, totusi nu aveti multi parinti. Caci Eu v-am nascut prin Evanghelie in Iisus Hristos. Deci, va rog sa-mi fiti mie urmatori, precum si eu lui Hristos" (I Cor. 4, 8-16).

Dar pe Sf. Ap. Pavel l-a rascolit cel mai mult faptul ca cei din Corint contestau Invierea Lui Hristos. Acest lucru l-a facut pe Sf. Apostol sa se aprinda in raspunsul sau: "Daca Hristos n-a inviat zadarnica este propovaduirea noastra, zadarnica si credinta voastra" (1 Cor. 15,14); "Daca nadajduim in Hristos numai in viata aceasta, suntem mai de plans decat toti oamenii" (1 Cor. 15,19), deoarece am urmat lui Hristos in lepadare de sine si luarea crucii, pe cand oamenii din lume cauta sa cuprinda lumea toata (Mt. 16,26). Iudeilor din Roma Sf. Ap. Pavel le scria: "Cine ne va desparti pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau stramtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de imbracaminte, sau primejdia, sau sabia?" (Rom. 8,35). Aceasta dragoste de Hristos la crestini ii uimea si pe pagani.