Marturisirea liturgica a credintei apostolice


Marturisirea liturgica a credintei apostolice

a. Marturisirea apostolica teandrica a Sfintilor Parinti de la Niceea, insemnatatea Duminicii a 7-a dupa Pasti

Anul Liturgic bisericesc reflecta istoria mantuirii, dar nu istoria Bisericii. Din istoria bisericeasca numai marturisirea credintei apostolice teandrice a fost incadrata in Sfanta Liturghie. Aceasta marturisire a precizat credinta adevarata impotriva ereziei lui Arie, prin sublinierea deofiintimii dintre Hristos si Tatal, precum si a comuniunii din sanul Sfintei Treimi ca pecete a chipului lui Dumnezeu in omul zidit dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Dar aceasta marturisire nu insemna si "sfintirea" Numelui prin lucrarea mantuirii in Hristos. Insemnatatea marturisirii credintei adevarate consta tocmai in aceasta "sfintire" prin incadrarea ei in Sfanta Liturghie. Numele lui Dumnezeu s-a sfintit, intr-adevar, numai prin Jertfa Mantuitorului ca incununare a lucrarii Sale premergatoare de la "aratarea", "chemarea" ucenicilor si "semanare" a Sa in ei pana la "asemanarea" lor cu El (Ioan 17,4; Rom.8,29). Prin "sfintirea" Numelui, Dumnezeu se deosebea, astfel, atat de notiunea filosofica despre Dumnezeu, cat si de cea a Vechiului Testament, "prezent" prin Lege, dar "nearatat" prin Intrupare. Sfintirea Numelui lui Dumnezeu prin Jertfa lui Hristos a insemnat puterea de rascumparare, in sens de mutare in Hristos si aratare a slavei atottiitoare a lui Dumnezeu ca "Rug Aprins", care duce la Inviere pe cei morti cu duhul: "Va voi lua la Mine, ca sa fiti si voi acolo unde Eu sunt" (Ioan 14,3); "Eu sunt viu, si voi veti fi vii" (Ioan 14,19); "Vine ceasul si acum este, cand cei morti vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, si cei care vor auzi vor invia" (Ioan 5,25; Marcu 12,26-27). Aceasta "inviere"(Ioan 5,25) era ca o "intrare" prin Hristos ca "Usa" pentru "iesirea" la "pasunea" darurilor Duhului Sfant (Ioan 10,9). Dar, daca dupa intrarea prin "Usa" ca "inviere"' nu era si puterea de a se face "fii ai lui Dumnezeu"' ca "iesire la pasune", insemna ca nu mai era credinta apostolica. De aceea, Sfintii Parinti au asezat marturisirea credintei apostolice dupa celebrarea Jertfei si Invierii Mantuitorului in cadrul Sfintei Liturghii si inainte de rugaciunea de invocare a Duhului Sfant pentru "infiere" in urma asemanarii cu Hristos prin "inviere". De-a lungul Anului Liturgic in care se celebreaza lucrarea mantuitoare a lui Dumnezeu in Hristos in intregimea ei, ca pe "calea noua si vie" (Evrei 10,20) spre deosebire de cea a literei din Lege, marturisirea credintei apostolice are loc dupa Inaltarea Domnului la cer, ca o etapa hotaratoare inainte de Cincizecime, si anume in Duminica a 7-a dupa Pasti. Caci pe cat era de insemnata indreptarea prin Jertfa Mantuitorului ca scoatere a inimilor de piatra si pregatirea lor pentru rugaciune ca inimi dezimpietrite si simtitoare "de carne", tot pe atat de insemnata era si aceasta rugaciune pentru invocarea Duhului Sfant in credinta adevarata ca putere data de Mantuitorul ucenicilor Sai "de a se face fii ai lui Dumnezeu'' (Ioan 1,12). Cand spunea: "Eu sunt viu si voi veti fi vii" (Ioan 14,19), Mantuitorul se referea la "invierea'' ucenicilor prin Jertfa si Invierea Sa, lucru care in starea primordiala era o realitate permanenta a oamenilor prin ascultarea de Cuvantul lui Dumnezeu: "Cuvantul era viata" (Ioan. 1,4), iar nu paradisul. Aceasta "viata" ca o stare permanenta de "inviere" prin ascultare si stare de jertfa prin daruire de sine slujitoare si jertfelnica era "Lumina oamenilor", prin care Dumnezeu lumina in intunericul Imparatiei lui Lucifer, asa cum avea sa lumineze Hristos in lume dupa pacatul stramosesc. Aceasta viata ca "inviere" era "Lumina oamenilor" (Ioan 1,4), care erau "vii" "nu numai cu paine" pentru trup, "ci si cu tot Cuvantul ce iesea din gura lui Dumnezeu" (Deut.8,3). Sminteala din starea primordiala i-a facut pe oameni sa piarda "Cuvantul Vietii" ca stare de "inviere", lucru considerat de Mantuitorul ca o "cadere intre talhari", "Jefuire", "ranire" si lasare "abia vii" (Lc. 10,30).

Marturisind credinta adevarata prin Jertfa Mantuitorului si, deci, "invierea" lor prin El, Sfintii Parinti se faceau partasi, ca si Sfintii Apostoli, nu numai la "invierea" Sa, ci mai ales la "comoara" (Mt. 13,44) vietii ascunsa in viata Sa ca intr-o "tarina", dar vadita ca "aur lamurit in foc" (Apoc.3,18). Ei vedeau, astfel, aceasta "comoara in vase de lut" (2Cor.4,7). Sarbatoarea Pogorarii Duhului Sfant dupa Inaltarea Domnului este precedata de "Duminica a 7-a dupa Pasti" in care se proclama invatatura adevarata a credintei ca o conditie esentiala a invocarii si primirii Duhului Sfant. Acest lucru era motivat de faptul ca Duhul sfinteste Biserica, a carei cea dintai insusire este "unitatea" prin comuniune. Caracteristica fundamentala a unitatii Bisericii este aceea ca ea constituie o unitate zidita de Dumnezeu. Aceasta unitate duhovniceasca este ca o taina a nuntii: "Taina aceasta mare este, iar eu zic: dintre Hristos si Biserica" (Ef.5,32);

"Ce a unit Dumnezeu, omul sa nu desparta" (Mt.19,6). Sfantul Apostol Pavel spune, astfel, ca numai Dumnezeu a putut sa zideasca lucrurile unele pentru altele, "prin Hristos si pentru Hristos" (Col. 1,16). Asa cum mirele si mireasa au fost ziditi unul pentru altul, tot asa Dumnezeu a facut si Biserica sa fie Mireasa lui Hristos (Ef.5,26-27). Aceasta plinatate face sa se inteleaga, de ce "Cuvantul era viata si viata era lumina oamenilor" (Ioan 1,4). Nimeni nu avea nevoie sa-i invete pe oameni, care prin Cuvant "erau invatati de Dumnezeu" (Miheia 4,2; Ioan 6,45). Aceasta inseamna ca oamenii au fost ziditi pentru Dumnezeu, fara de Care sa nu poata avea "invierea" si " viata", iar daca erau cu El, "sa nu moara, ci sa aiba viata vesnica" (Ioan 3,16). Creatorul semanase "samanta buna in tarina Sa" (Mt. 13,27)

In starea primordiala nu era numai "Cuvant". Dumnezeu stia cum sa pastreze locasul inimii omului ca "templu al Duhului Sfant" (I Cor.6,19), caci atunci cand graieste, Dumnezeu impartaseste Duhul Sfant. Numai atunci cand Cuvantul a fost dat pe "table de piatra" prin Legea Veche nu impartasea Duhul Sfant decat conditionat: in masura in care omul tinea acest cuvant exterior, el se numea "drept", si dupa aceasta masura Dumnezeu impartasea Duhul Sfant. Insa, in Mantuitorul Hristos s-a dat un "Templu" al Duhului Sfant (Ioan 2,18), caci Cuvantul lui Dumnezeu era inlauntrul inimii Sale (Ps.39,11), pe "tablele de came ale inimii" (2Cor.3,3) ca si in Adam cel dintai (1 Cor. 15,45). Daca este cineva numit "bun", acela nu poate fi astfel, decat daca este al lui Dumnezeu. In fata tanarului bogat care Il lingusea, Mantuitorul a raspuns: "Ce Ma numesti bun? Nimeni nu este bun decat singur Dumnezeu" (Lc. 18,19), declinandu-si, astfel, calitatea de a fi bun fara Dumnezeu, sau de a avea inima fara a fi inima lui Dumnezeu prin ascultarea de Cuvantul Sau. "Voia Ta este inlauntrul inimii Mele" (Ps.39,21), asa cum nu mai putuse avea nici un om dupa pacatul stramosesc. Cand spunea: "Nu caut voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis" (Ioan 5,30), Mantuitorul sublinia semnificatia totala a intruparii: ascultarea de voia lui Dumnezeu ca Fiu, adica din inima Sa:

"Fiul nu poate sa faca de la sine nimic de nu va vedea pe Tatal Sau facand; caci cele ce face Acela, acestea le face si Fiul intocmai" (Ioan 5,19). In aceasta ascultare de Dumnezeu i-a asezat Mantuitorul pe ucenicii Sai prin indreptare, lucru care se intelege din "asezarea pe asinul Sau" (Lc. 10,34) ca samarinean milostiv a celui cazut intre talhari si jefuit de averea parinteasca de la Dumnezeu (Ps.35,39), adica de plinatatea fiintei de la "izvorul vietii" (Ps.35,9), ramas, astfel, "abia viu" (Lc.10,30) inainte de a se intoarce in pamant (Fac. 3,19). Era ca o coborare baptismala de la "pomul cunostintei" la "Pomul Vietii" si de la Cuvantul de pe Tablele de piatra, la "tablele de carne ale inimii" (2Cor.3,3).

Cand spunea: "Nu caut voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis" (Ioan 5,30), Mantuitorul arata sensul venirii Sale prin intrupare: ascultarea de Cuvantul lui Dumnezeu pentru vadirea impactului acestei ascultari asupra firii Sale umane pana la slava ei. Mantuitorul s-a numit pe Sine Fiul lui Dumnezeu prin "adoptie" ca "Fiul Omului", deoarece, prin trupul asumat, El a intrat in regimul de faptura a lui Dumnezeu in ascultarea de Dumnezeu, fara de care orice faptura a Sa este "mutilata" (Lc. 10,30). Deci, intruparea pune in valoare Cuvantul lui Dumnezeu, fara de care viata in trup ar insemna "neviata", sau "moartea" ca pierdere a "invierii" primordiale. Astfel, ceea ce era pe "tablele de piatra" se arata pe viu, manifestandu-se prin: "tablele de carne ale inimii" (2Cor.3,3), mai intai in Hristos. Aproape de incheierea lucrarii Sale, cand spunea: "Lucrul pe care Mi l-ai dat sa-l fac, l-am facut" (Ioan 17,4), Mantuitorul se referea la aducerea ucenicilor atat de aproape de starea in care se afla El! (Rom.8,29). Invatatura adevarata a Evangheliei Sale este aceea: "De voieste cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie" (Marcu 8,34), caci taina urmarii Sale este asemanarea: "De-Mi slujeste cineva, sa-Mi urmeze Mie, si unde Eu sunt, acolo va fi si sluga Mea" (Ioan 12,26). Neurmarea Sa ar duce la pierderea acestei asemanari: "De cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele in neamul acesta desfranat si pacatos, si Fiul Omului se va rusina de el, cand va veni intru slava Tatalui Sau cu sfintii ingeri" (Marcu 8,38). Aceste cuvinte patrunzatoare nu i-au miscat pe cei ce erau ca Iuda, ca o dovada ca "nimeni nu poate sluji la doi domni" (Mt.6,24). Caci, dispretuind harul, Iuda slujea idolilor deserti (Iona 2,9), pe care nici invierile din morti, ca invierea lui Lazar, nu-i putea intoarce, si nici unul nu putea gusta din "Cina cea Mare" (Lc. 14,24).

"Lepadarea de sine" inseamna credinta ca o ungere a pragului de sus cu sangele mielului (Iesire 12,7) si in acelasi timp deschiderea tot mai mult a adancului inimii inspre Mantuitorul Hristos, ca acel "adanc" de sus, care nu are nevoie sa se mai adanceasca. Mantuitorul nu avea nevoie de "lepadare de sine", deoarece nu putea sa se umple de sine, fiind chipul adevarat a lui Dumnezeu: "Ceea ce la oameni este inaltat, uraciune este inaintea lui Dumnezeu" (Lc. 16,15). In acest sens, semnul pe care si-l va lua Mantuitorul nu va fi altul, decat cel al lui Iona proorocul (Mt.16,4), care odata ce s-a urcat in corabie, s-au ridicat valurile de-a dreapta si de-a stanga atat de mult, incat a trebuit sa fie aruncat in mare (Iona 1,15). Sfintele Scripturi arata nadejdea si rugaciunea celor drepti in fata prigoanelor si a mortii, dar si desavarsirea lor ca "Lumina", rabdare, cruce si suferinta, ca daruri ale Duhului Sfant in Hristos: "Pururi am vazut pe Domnul inaintea mea, caci El este de-a dreapta mea ca sa nu ma clatin. Pentru aceea s-a veselit inima mea si s-a bucurat limba mea, ba inca si trupul meu va salaslui intru nadejdea, ca nu vei lasa sufletul meu in iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tau sa vada stricaciunea. Cunoscute mi-ai facut caile vietii, ma voi umple de veselie cu Fata Ta si ma voi satura de frumuseti la dreapta Ta" (Ps. 15,8-11); "Pentru ca si Hristos a suferit odata moartea pentru pacatele noastre, El cel drept pentru cei nedrepti ca sa ne aduca pe noi la Dumnezeu, omorat fiind cu trupul, dar viu facut cu duhul, cu care s-a pogorat si a propovaduit si duhurilor tinute in inchisoare" (1 Petru 3,18-19).

Moartea cuviosilor lui Dumnezeu este scumpa inaintea Lui, asa cum se arata in Sfintele Scripturi: "Sufletele dreptilor sunt in mana lui Dumnezeu si chinul nu se va atinge de ele. In ochii celor fara de minte dreptii sunt morti cu desavarsire si iesirea lor din lume li se pare nenorocire, si plecarea lor dintre noi un prapad, dar ei sunt in pace. (Intel.Sol.3,1-9). Rugaciunea lui Iezechia, regele lui Iuda, cand a cazut bolnav si s-a tamaduit de boala lui ca o inviere din morti este semnificativa pentru evenimentele "Patimilor Sfintitoare ale Mantuitorului": "Atunci eu am zis: Ma duc la amiaza zilelor mele, la portile locuintei mortilor voi fi tinut pentru restul anilor mei. Nu voi mai vedea pe Domnul in pamantul celor vii; si nu voi mai privi pe nimeni dintre locuitorii lumii... Doamne, prin indurarea Ta se bucura omul de viata, prin ea mai am si eu suflare; Tu ma tamaduiesti si-mi dai iarasi viata! Iata ca boala mea se schimba in sanatate. Tu ai pazit viata mea de adancul mistuitor! Tu ai aruncat inapoia Ta toate pacate mele! Ca locuinta mortilor nu Te va lauda si moartea nu Te va preaslavi; cei ce se coboara in mormant nu mai nadajduiesc in credinciosia Ta... Domnul sa ne mantuiasca si vom canta din harpa in toate zilele vietii noastre inaintea Templului Domnului (Isaia 38,8-20).

Aceeasi nadejde o exprima in rugaciunea sa si proorocul Iona, atunci cand a fost aruncat in apa si a fost inghitit de un chit: "Strigat-am catre Domnul in stramtoarea mea, si El m-a auzit; din pantecele locuintei mortilor catre El am strigat si El a luat aminte la glasul meu! Tu m-ai aruncat in adanc, in sanul marii si undele m-au inconjurat; toate talazurile si valurile Tale au trecut peste mine. Si gandeam: Aruncat sunt dinaintea ochilor Tai! Dar voi vedea din nou Templul cel sfant al Tau! Apele m-au invaluit pe de-a-ntregul, adancul m-a impresurat, iarba marii s-a incolacit in jurul capului meu; ma coborasem pana la temeliile muntilor, zavoarele pamantului erau trase asupra mea pentru totdeauna. Dar Tu ai scos din stricaciune viata mea, Doamne Dumnezeul meu! Cand se sfarsea in mine duhul meu, de Domnul mi-am adus aminte; si la tine a ajuns rugaciunea mea, in Templul Tau cel sfant! Cei ce slujesc idolilor deserti dispretuiesc harul Tau; Dar eu iti voi aduce Tie jertfe cu glas de lauda si toate fagaduintele mele le voi implini, caci mantuirea vine de la Domnul!" (Iona 2,3-10). Mantuitorul s-a referit la aceasta "nadejde" si in talcuirea Scripturilor catre Luca si Cleopa in drum spre Emaus, ca aluzie la Patimile si slava lui Mesia. Jertfa Mantuitorului pe Cruce are o insemnatate cosmica si prin ea se incununeaza lucrarea Sa, deoarece tot ce a facut si a invatat nu ar fi putut mantui, daca nu era "sfintirea ca adevar" (Ioan 17,17) care dezleaga din legaturi (Ioan 8,32). Dar invierea lui Hristos este ca si "deschiderea izvoarelor adancului celui mare si desfacerea jgheaburilor cerului" (Facere 7,11); "Adevarul va rasari din pamant si dreptatea va privi din cer" (Ps.84,12).

Pentru urmarea Sa, Mantuitorul arata si pasii pe care i-a facut cu ucenicii Sai fara ca acestia sa stie. Aceste etape sunt descrise in pericopele Evangheliilor de dupa Duminica a 3-a din Postul Mare a chemarii la luarea crucii (Marcu 8,34-9,1). Astfel, cand ucenicii au cerut sa stea de-a dreapta si de-a stanga in Imparatia Sa, raspunsul Sau a fost: "Cel ce va vrea sa fie intaiul intre voi, sa fie sluga voua tuturor ca si Fiul Omului, Care a venit nu ca sa I se slujeasca, ci ca El sa slujeasca..." (Mt.20,27-28). Mantuitorul arata aici una din insusirile fundamentale ale chipului lui Dumnezeu: slujirea ca o jertfa a arderii de tot in daruirea totala de sine. Apoi, la intrebarea ucenicilor: "Cine este cel mai mare in Imparatia lui Dumnezeu?'' (Mt.18,1), Mantuitorul, asezand un copil in mijlocul lor, a raspuns: "Cine va fi ca pruncul acesta, va fi cel mai mare in Imparatia lui Dumnezeu'' (Mt.18,4). Dupa Cina, spaland picioarele ucenicilor (Ioan 13,4-5), Mantuitorul a vrut sa arate ca este o lucrare pe care o face nu ca pe o "traditie", ci pentru ca ea este chiar o slujire dumnezeiasca, intelegandu-se din cuvintele Sale anterioare: "Daca voi, rai fiind, stiti sa dati daruri bune fiilor vostri, cu cat mai mult Tatal ceresc va da cele bune celor care cer de la El?" (Mt.7,11)

Deci, Dumnezeu este un slujitor mult mai mare decat parintii pentru fiii lor trupesti. Parintii trupesti pot aduce un suflet pe lume, dar nu-l pot scoate din mormant. Bucuria invierii din morti este mai mare decat bucuria unei nasteri: "Femeia cand naste are dureri, dar dupa ce naste uita durerile de bucurie ca a venit om pe lume" (Ioan 16,21). Omul se naste din pantecele maicii sale nu din pamant, ca sa se intoarca in pamant. Bucuria nasterii dupa trup este depasita de bucuria venirii de dincolo de mormant. Invierea Mantuitorului a insemnat venirea Sa de dincolo de moarte ca o bucurie inegalabila, coplesitoare si putere a plinatatii: "Atunci nu Ma veti mai intreba nimic" (Ioan 16,23): "Pacea lui Dumnezeu care covarseste toata mintea sa domneasca in inimile voastre" (Fil.4,7). Acestea sunt semnele depasirii cercului cunostintei binelui si raului, in care omul a intrat prin pacatul stramosesc, ca o "cadere" din plinatatea inimii si din invierea cu duhul, dar umplere de sine ca "ramanere in seama mintii lui" (Rom. 1,28). Mantuitorul are puterea de a "aduna", si aceasta putere este pentru ucenici marea bucurie a Invierii Sale, pe care proorocii o numeau: "bratul Sau": "El va pastori turma Sa ca un pastor si cu bratul Sau o va aduna" (Isaia 40,11). Nu este, deci, o cale de sus atunci cand se crede ca Bisericile se pot uni prin intelegere intre ele fara acest "brat al lui Dumnezeu care este Mantuitorul Hristos, "Domnul slavei" (I Cor.2,7-8). Caci, tocmai "slava" Sa prin Inviere este puterea de a tine pe ucenicii Sai in "slava Sa" de a fi "plin de har si de adevar, ca Unul-Nascut din Tatal" (Ioan 1,14), asa cum s-a impartasit in ei ca putere de comuniune: "Slava pe care Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca toti sa fie una" (Ioan 17,22). Asa se inteleg Cuvintele Sale: "Lucrul pe care Mi l-ai dat sa-l fac l-am facut" (Ioan 17,4). Nu poate exista unitate fara aceasta "slava" care urmeaza sa aduca si "infierea" prin invocarea Duhului Sfant, asa cum fara o slava a mirelui si a miresei, nu poate exista "nunta".

Jertfa Mantuitorului a insemnat sfintirea ucenicilor in "adevarul" (Ioan 14,6), ca viata Sa nu poate fi tinuta de moarte, fiind de aceea "Calea" (Ioan 14,4) catre Dumnezeu. Sfintirea este mai mult decat bucuria invierii, deoarece ea inseamna o topire a sufletelor unul intr-altul in Hristos ca o unire ce caracterizeaza insasi Sfanta Treime: "Asa cum noi suntem una, tot asa sa fie si ei" (Ioan 17,22). Bucuria negraita este temelia unitatii Sfintei Treimi ca iubire. O imagine in cartea "Pastorul lui Herma" arata ca pietrele care se scoteau din adanc, se potriveau atat de bine in tumul de pe ape ca simbol al Bisericii, incat acel turn parea zidit dintr-o singura piatra. Taina acestei zidiri era faptul ca cei scosi din adanc se nasteau "din apa si din duh" (Ioan 3,5). Prin taierea imprejur a inimii, in sufletul lor se restaura dimensiunea eclesiala ca taina a unitatii Bisericii, care nu este altceva, decat taina chipului lui Dumnezeu: "A iubi pe Dumnezeu din toata inima si pe aproapele ca pe sine insusi" (Lc. 10,27). Aceste porunci exprima esenta Legii, dar care prin botez nu mai este necesara, nu pentru ca trebuie inlaturata, ci pentru ca este scrisa in inimi (Ier.31,33;Mt.5,17). Scos din adancul apei prin botez, sufletul omului se potriveste atat de bine in adunarea Bisericii, ca si cum aceasta ar fi zidita dintr-un singur duh, deoarece a avut loc o "inviere" ca trecere pascala in Hristos, Care spusese: "Va voi lua la Mine, ca sa fiti si voi acolo unde Eu sunt (Ioan 14,3); "Eu sunt viu si voi veti fi vii" (Ioan 14,19). Aceasta "adunare" va dobandi comuniunea in Hristos prin Duhul Sfant ca "infiere" (Gal.4,6), ca o taina de nunta (Mt.22,2), ca o slava in Hristos. Duhul Sfant este marele "primat al Bisericii, Care il preamareste pe Hristos (Ioan 16,14) ca "Domn al slavei" ucenicilor (I Cor.2,8). In Biserica slavei, Cuvantul lui Dumnezeu nu mai poate fi cel scris pe "tablele de piatra", sau in carti, ci Cuvantul "sfintit" ca adevar si putere a plinatatii in Hristos preamarit in Duhul Sfant. In Duhul Sfant este vorba de o mare taina a sfintirii Cuvantului lui Dumnezeu, care nici sub forma Sa scrisa nu poate fi citit oricum, asa cum arata Sf. Ioan Hrisostom.

Adevarata cale a unitatii Bisericii nu poate fi decat "Hristos apostolic". Asa cum prin Arie s-a inceput "dezbinarea", intrucat a fost luat Hristos ca "Mirele" Bisericii, tot astfel adunarea Bisericii risipite in cele patru vanturi in urma dezbinarii nu poate avea loc decat prin Hristos apostolic. De aceea, la rugaciunea crestinilor pentru unitate, raspunsul lui Dumnezeu ar putea fi ca si cel dat lui Moise, cand acesta implora ajutor pentru poporul stramtorat intre apele marii si ostile faraonului prigonitor: "Atunci a zis Domnul catre Moise: Ce strigi catre Mine? Spune fiilor lui Israil sa porneasca. Iar tu ridica-ti toiagul si-ti intinde mana asupra marii si o desparte si vor trece fiii lui Israil prin mijlocul marii ca pe uscat (Iesire 14,15-16). Tot astfel in Evanghelie, Insusi Dumnezeu recomanda pe Mantuitorul imbracat in Lumina de seara a sfintei slave la Schimbarea la Fata: "Acesta este Fiul Meu cel iubit, intru care este bunavointa Mea. Pe Acesta sa-L ascultati!" (Mt.17,5). In Hristos era "plinatatea dumnezeirii dupa trup" (Col.2,9), ca "slava Unuia-Nascut din Tatal, plin de har si de adevar" (Ioan 1,14). Urmand Lui, ucenicii au luat din plinatatea Lui "har peste har" (Ioan 1,16), ca "partasie la firea Sa divina" (2Petru 1,4), caci "Cuvantul s-a facut trup" (Ioan 1,16), ceea ce a insemnat si "indreptarea Sa in duhul" (I Tim.3,16). Indemnul Mantuitorului catre sfintii Sai ucenici in plinatatea Sa, la care ei s-au facut partasi ca la un adanc dumnezeiesc (Lc.5,11), avea sa fie: "Aruncati mreaja de-a dreapta" (Ioan 21,6), ceea ce insemna intoarcerea la calea ascultarii Sale ca "sedere de-a dreapta" (Ps. 109,1). Acelasi sens il au si cuvintele Maicii Domnului de la nunta din Cana: "Faceti tot ce va va spune El!" (Ioan 2,5).

Biserica a fost adusa in ipostaza de a se ruga, deoarece indreptarea ucenicilor prin Hristos insemna "asemanarea" (Rom.8,29) lor cu El. Mantuitorul Hristos mereu se ruga. Inima Sa era inima de rugaciune (Zaharia 12,10). Jertfa Sa avea sa insemne scoaterea din pieptul lor a inimilor de "piatra" pentru a deveni inimi de "came". Mantuitorul nu s-a inaltat la cer pana cand ucenicii Sai nu au fost adusi in ipostaza de a fi un cuget si de a se ruga, asa cum nu mai fusesera oamenii pe pamant. De aceea, dupa Inaltarea Sa, ei "erau pururi in Templu laudand pe Dumnezeu" (Lc.24,53). Ei nu puteau trai fara rugaciune prin care se manifesta un dor al lor dupa Dumnezeu. Fusesera martori ai slavei Mantuitorului prin Invierea Sa, o slava prin care El putea deveni cel mai mare imparat de pamant, daca pentru acest lucru ar fi venit. Ei isi dadeau seama ca este vorba de o slava, care nu mai era efemera ca pe Tabor, ci o permanenta prin Invierea Sa, ca un Tabor permanent. De aceea, la intrebarea lor in ajunul Inaltarii: "Oare acum vrei sa statornicesti imparatia lui Israil?' (F.Ap. 1,6), Mantuitorul a raspuns: "Nu e treaba voastra a sti anii si vremile pe care Tatal le-a pus in stapanirea Sa. Ci veti lua putere, venind Duhul Sfant peste voi, si imi veti fi Mie martori in Ierusalim si in toata Iudeea si in Samaria si pana la marginea pamantului' (F.Ap. 1,6-8). Imparatia Sa nu era "din lumea aceasta" (Ioan 18,36), care nu mai avea pe Dumnezeu in inima, ci urma sa fie descoperita prin Duhul Sfant in inimile ucenicilor (Lc. 17,21) ca "grauntele de mustar al Imparatiei lui Dumnezeu" (Mt. 13,31): "Si acestea zicand, pe cand ei priveau, S-a inaltat si un nor L-a luat de la ochii lor" (F.Ap. 1,9).

Ucenicii si-au adus aminte ca le spusese: "Lumea nu Ma va mai vedea" (Ioan 14,19). Deci, Mantuitorul nu se mai arata lumii, pentru ca n-a venit sa piarda lumea, ci ca s-o mantuiasca (Lc.9,55). Aratarea Sa in ipostaza de dupa Inviere ar fi insemnat pentru lume pedepsirea ei, asa cum soldatii pazitori ai mormantului Sau se facusera ca niste morti la aratarea ingerilor (Mt.28,4). Deci, aratarea Mantuitorului nu era o cale a indreptarii lumii. Daca Mantuitorul a plecat de la gadareni ca sa nu-i inspaimante (Lc.8,37), astfel El nu se mai arata lumii dupa Inviere tocmai pentru ca ea sa gaseasca totusi pe Dumnezeu, la Care: "Dragostea toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda" (I Cor.13,7). inca si ucenicilor Sai le spusese: "Privegheati, dar, rugandu-va in toata vremea ca sa va intariti si sa scapati de toate cele au sa vina si sa stati inaintea Fiului Omului" (Lc.21,36), adica ei sa nu fie ca cei ce fug de la "Fata" Lui slavita ca si Adam dupa pacatul stramosesc: "Ramaneti intru El ca sa avem indrazneala cand se va arata si sa nu ne rusinam de El la venirea Lui" (I Ioan 2,28). Dar ratiunea cea mai importanta a Inaltarii Sale este aceea, nu ca ei sa fie luati la cer, pe de o parte, nici ca El sa fie mereu cu ei dupa Inviere, pe de alta parte, ci pentru ca ei sa redescopere "Calea" Sa pe care El a mers pana la Jertfa pentru a o "semana" in ei. "Calea" este, deci, mai de seama pentru El, decat slava Lui prin Inviere. Viata Lui este, intr-adevar, "aur lamurit in foc" (Apoc.3,18) ca putere si mai mare a Imparatiei lui Dumnezeu decat cea de pe Tabor, unde doar se "vedea venirea ei cu putere" (Marcu 9,1), pe cand prin Inviere ea este "inlauntrul lor" (Lc. 17,21). Nu exista vreun alt program al instaurarii Imparatiei lui Dumnezeu pe pamant, sau de inlaturare a puterilor lumesti, in afara de puterea lui Dumnezeu in Hristos, Care a zis: "Mi s-a dat toata puterea in cer si pe pamant" (Mt.28,18), putere pe care El nu o imparte cu nimeni. "Eu sunt Domnul si acesta este Numele Meu. Nu voi da nimanui slava Mea" (Isaia 42,8); "Fara Mine nu puteti face nimic" (Ioan 15,5);

Imparatia lui Dumnezeu trebuia sa insemne indreptarea tuturor dupa masura aratata de Dumnezeu in Hristos, ceea ce era de fapt "intoarcere", pocainta. Intrucat, moartea Sa avusese loc din cauza pacatelor lumii (Rom.4,25), astfel, Invierea Sa este chemarea cea mai puternica la pocainta, iar nu de inaltare a oamenilor la cer. Adevarul vietii prin Invierea lui Hristos a sfintit viata Lui ca singura cale catre Dumnezeu: "Nimeni nu vine la Tatal Meu decat prin Mine" (Ioan 14,6); "Eu merg la Tatal" (Ioan 16,16): "Eu sunt Calea" (Ioan 14,6). Mantuitorul a mers inaintea ucenicilor Sai ca un "stalp de foc" in intunericul din lume vadind, pe de alta parte, si sadind in ei adancurile Duhului Sfant. Ca un dar al Duhului Sfant, smerenia este in viata Sa tot una cu adancul cel vesnic, simbolizat prin radacinile "Pomului Vietii". Evanghelia oglindeste acest adanc ca o realitate de dincolo de moarte. Mantuitorul a trait viata Sa pentru a se vadi adancul dumnezeiesc ca o slujire in Duhul Sfant si chipul Tatalui. La randul sau Duhul Sfant, cand avea sa vina in urma Jertfei lui Hristos (Ioan 7,38-39), va sluji ca sa-L preamareasca pe Hristos: "Din al Meu va lua si va va vesti voua" (Ioan 16,13-14). Este vorba de marea taina a lucrarii lui Hristos prin care toate cele de dincolo de moarte s-au aratat si semanat pe pamant, ca "Sanul lui Dumnezeii" (Ioan 1,18), "Dreapta Sa" (Iesire 15,6), "Mana Sa" (Ps.20,8;85,5).

Vorbind despre "cetatea cereasca" si "cetatea pamanteasca" in sensul sadirii celor ceresti pe pamant, Fericitul Augustin comentand parabola navodului (Mt. 13,47-50), spune ca Dumnezeu nu separa lamurit pe una de cealalta, dupa cum spune Mantuitorul in Evanghelie: "Nu smulgeti neghina din grau; lasati-le sa creasca impreuna pana la seceris" (Mt. 13,30). Intr-adevar, cand este vorba de lume Dumnezeu nu osandeste "global", asa cum ar face oamenii in sens patimas, ci alege muncind cu sudoarea fruntii: "Asa zice Domnul: Ca atunci cand gasesti must intr-un strugure si zici: Nu-l rupe, ca in acesta se afla o binecuvantare!, tot astfel voi face si Eu cu slujitorii Mei: Ma voi feri sa stric tot" (Isaia 65,8). Mantuitorul a chemat pe ucenicii Sai sa devina partasi la aceasta desavarsire a Tatalui Sau: "Ramaneti in Mine si Eu in voi. Dupa cum mladita nu poate sa aduca roada de la sine daca nu ramane in vita, tot asa nici voi daca nu ramaneti in Mine. Eu sunt vita, voi sunteti mladitele. Cel ce ramane in Mine si Eu in El, acela aduce roada multa, caci fara Mine nu puteti face nimic" (Ioan 15,4-5); "V-am ales si v-am randuit sa mergeti si roada sa aduceti, si roada voastra sa ramana, ca Tatal sa va dea orice veti cere" (Ioan 15,16). "Cine nu aduna cu Mine, risipeste" (Mt. 12,30), caci lucrul cel mai de seama este ca: "Imparatia lui Dumnezeu nu vine in chip vazut (Lc. 17,20), ea fiind urmarea scrierii in inimi a voii lui Dumnezeu prin harul Sau in Hristos. Nimeni nu poate masura sufletul omului pentru a vedea cat este de mare darul lui Dumnezeu in inima lui! Mantuitorul cere doar aducerea Luminii lui Dumnezeu in fata constiintei fiecarui om (2Cor.4,2), prin care omul insusi se judeca pe sine (ICor. 11,31). Nu poate fi judecata lumea in Numele lui Hristos, Care la trimiterea ucenicilor Sai in lume s-a rugat sa fie paziti doar de cel "viclean", iar nu de impotrivirea oamenilor (Ioan 17,16), caci nu aceasta este in lume lucrul cel mai rau, ci "viclenia". Acolo unde este vorba de sinceritate chiar in rautate, Dumnezeu o suporta chemand la luarea crucii in urmarea lui Hristos, care-i deosebeste pe ucenicii Sai de cele din lume. De aceea, lumea nu se poate ruga: "Si ne izbaveste de cel rau" (Mt.6,13), deoarece nu se deosebeste de el. Dumnezeu a scos in Hristos la drum capul sarpelui (Col.2,15), tocmai pentru ca cei ce urmeaza Lui sa se fereasca si sa fie tamaduiti de "muscatura de sarpe", privind la El pe cruce ca la "sarpele de arama" (Numeri 21,6-9; Ioan 3,14-15).

De asemenea, nu ar fi cu putinta invocarea: " Vie imparatia Ta!" (Mt.6,10), cand oamenii de fapt stapanesc in lume in locul lui Dumnezeu ca acele "dealuri" (Lc.3,5) chemate sa se coboare la "Calea Domnului" (Lc.3,5). De altfel, tocmai atunci cand oamenii nu-l vad, vrajmasul lui Dumnezeu stapaneste in lume. A-l vedea, inseamna a urma lui Hristos si a se asemana cu El, in Care pana in ultima clipa a vietii Sale s-a facut simtita in lume "impotrivirea", si anume o impotrivire din ce in ce mai mare, ca valurile in jurul corabiei lui Iona, pe cat era de mare si ascultarea Lui, care avea sa fie o masura a adancului Botezului mantuitor: "Ascultator facandu-se pana la moarte pe cruce" (Filip 2,8). Aceasta ascultare arata nu numai "Calea" Lui, ci si impotrivirea lumii. Daca este "in vazul tuturor" (Col.2,15), astfel, Mantuitorul nu cheama la credinta pentru "triumfalism", ci numai pentru rugaciune: "Privegheati, ca de-ar sti stapanul casei la care ceas din noapte vine furul, ar priveghea si n-ar lasa sa-i sparga casa" (Lc. 12,36). Prin aceasta Mantuitorul arata ca puterea celui rau este mai mare decat orice putere din lume, pe care numai Dumnezeu o poate birui, asa cum Lumina risipeste intunericul: "Cum poate cineva sa intre in casa celui tare si sa-i jefuiasca lucrurile, daca nu-l va lega mai intai si pe urma sa-i prade casa?" (Mt. 12,29); "Cand cel tare, inarmat fiind, isi pazeste curtea, avutiile lui sunt in pace. Dar cand unul mai tare decat el vine asupra lui si-l infrange, ii ia toate armele pe care se bizuia, iar prazile de la el le imparte" (Lc. 11,21-22). Intr-adevar, numai in Hristos se putea implini in cer si pe pamant Protoevanghelia: "Acela iti va zdrobi capul" (Facere 3,15).

Daca Mantuitorul a scos pe cel rau din inimile credincioase, astfel, acela n-a fost alungat din lume, in care el ramane cu arma vestita a vicleniei: "Nu ma rog sa-i iei din lume, ci sa-i pazesti de cel viclean" (Ioan 17,16), prin care acela poate sparge casa inimii milostive zidita cu ajutorul Mantuitorului, despre a carui lucrare Dumnezeu a spus: "Voi scoate din pieptul vostru inimile de piatra si va voi da inimi de carne" (Iez.36,26); "Va voi da duh de rugaciune" (Zaharia 12,10). Mantuitorul insista asupra nevoii de rugaciune, deoarece, pentru cei indreptati, recidiva ar insemna o stare cu mult mai rea decat inainte, asa cum spunea despre carturari si farisei: "Ia seama ca lumina care este in tine sa nu ajunga intuneric, caci daca lumina care este in tine ajunge intuneric, cu cat mai mare va fi intunericul?'' (Mt.6,23). Harul lui Dumnezeu in Hristos nu sileste natura, dar o lumineaza: "Stau la usa si bat" (Apoc.3,20); "Pe cel ce vine la Mine nu-l voi da afara" (Ioan 6,37). Aceeasi lipsa de violenta este aratata in Sf. Scriptura si din partea demonilor care nu au puterea asupra oamenilor, decat arma vicleniei. Demonii se opreau in fata lui Hristos care-i alunga, zicand ca nu au fortat pe nimeni (Mt.8,29). Dar puterea Mantuitorului de a lumina in intuneric cu caldura harului este permanenta pana la sfarsitul veacurilor, atat chemand staruitor la priveghere pe cei ce s-au facut partasi harului Sau, cand zice: "Privegheati ca de-ar sti stapanul casei la care ceas din noapte vine furul, ar priveghea si n-ar lasa sa-i sparga casa" (Mt.24,42-43);cat si cand anunta judecata finala asupra celor ce au respins stapanirea Sa ca Domn al bucuriei zicand: "Pe acei vrajmasi ai Mei care n-au voit sa domnesc peste ei aduceti-i aici si-i taiati in fata Mea" (Lc. 19,27) Daca unitatea de cuget a ucenicilor s-a manifestat indeosebi dupa plecarea dintre ei a "fiului pierzarii" (Ioan 17,12), cand, ca urmare, Mantuitorul a si dat porunca noua a iubirii intre ei dupa masura iubirii Sale dumnezeiesti fata de ei (Ioan 13,34), dar pe care Iuda o urase atat de mult, incat L-a vandut pe Mantuitorul, astfel, marturisirea de credinta a Sfintilor Parinti de la primul Sinod Ecumenic a fost asezata dupa Inaltarea Domnului, in Duminica a 7-a dupa Pasti ca o conditie a dramului catre Cincizecime, care nu vine fara pomenirea Jertfei Mantuitorului si a proslavirii Sale (Ioan 7,38-39). Daca nu mai era simtita "slava" lui Hristos, nu mai ramanea nici bucuria acestei "slave" ca bucurie a Mirelui: "Va veni o vreme cand Mirele se va lua de la ei si atunci vor posti" (Mt.9,15). Vor posti si vor marturisi credinta: "Pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui" (Mt.16,18). "Portile iadului" sunt pe pamant urmarea zavistiei semanate prin viclenia sarpelui cu limba sa bifurcata. Acestea nu vor putea birui, deoarece Biserica "sta" in Hristos, si nu cauta "lupta" cu vrajmasii lui Dumnezeu. "Crezul" nu-i pomeneste pe acestia, iar cei care nu L-au marturisit si nu-L marturisesc pierd comuniunea ca lucrare a Duhului Sfant. Cand Sf. Apostoli cheama: "Stati tari in Hristos" (Ef.6,10-14), ei nu se refera nici la "eroisme", nici la "triumfuri", ci la "darul pacii lui Dumnezeu care covarseste toata mintea" (Fil.4,7) ca putere a comuniunii prin slava lui Hristos. Numai atunci cand i-a adus pe ucenici la aceasta slava, Mantuitorul i-a trimis la lucrarea desavarsirii (Ef.4,12), deoarece aceasta este conditia unitatii cugetului. Fara aceasta "slava", Petru ar fi scos sabia, Toma s-ar fi indoit, si fiecare din ceilalti ar fi ratacit in felul sau (Isaia 53,6). Adevarata misiune a Bisericii este manarea de catre Duhul Sfant: "Staruiau in rugaciune si prin mangaierea Duhului Sfant se inmulteau" (F.Ap.9,31). In Hristos darul lui Dumnezeu a fost pentru ucenici darul plinatatii care-i facea "planete", nu "sateliti", si anume cu pretul mare de rascumparare al Jertfei Sale: "Atunci veti cunoaste adevarul si adevarul va va dezlega din legaturi" (Ioan 8,32). De aceea, prin Inaltarea la cer, Mantuitorul i-a lasat sa se roage, deoarece "le-a dat putere sa se faca fii ai lui Dumnezeu" (Ioan 1,12). Inaltarea la cer era ca o "iesire" a lor la "pasune" (Ioan 10,9). Copiii sunt ca si ceasul; care dupa ce este intors, este lasat sa si mearga. Astfel, perioada de la Inaltare pana la Cincizecime este perioada rugaciunii pentru darul Duhului Sfant.

Mantuitorul a lasat Bisericii aceasta lucrare, si rugaciunea ei a fost aceea de invocare a Duhului Sfant, asa cum se roaga Biserica pana astazi. La temelia ei, aceasta rugaciune are amintirea Jertfei Mantuitorului, care prin Duhul Sfant va deveni "Euharistia". Pericopele biblice de la slujba Duminicii a 7 -a dupa Pasti se refera tocmai la aceasta "amintire" si la grija Bisericii de a sta in Hristos. Inaltarea la cer era o iubire si mai mare, ca un "bine" facut impotriva vointei lor, insa pentru ca bucuria "invietoare" a Aratarilor Sale dupa Inviere numai catre ei sa se prefaca in mangaierea "infietoare" si atottiitoare a Duhului Sfant, ca o nunta a lor, ca fii in Hristos in sanurile Tatalui (Ioan 1,18): "Mai de folos este voua sa Ma duc, deoarece daca nu Ma voi duce Eu, nu va veni Acela" (Ioan 16,7), Care nu vine decat la cei care cer (Mt. 7,11), si "cer" daca au putere in Hristos sa ceara, singurul Care da aceasta putere (Ioan 1,12). Prin venirea Duhului invocat are loc mutarea lor in ungerea lui Hristos, despre a Carui Botez s-a spus: "Ai iubit dreptatea si ai urat nedreptatea, pentru aceea Te-a uns pe Tine Dumnezeul Tau cu untdelemnul bucuriei mai mult decat pe partasii Tai" (Ps.44,9). Daca Sfintii Parinti spun ca harul este ca un creion, pe care daca il pui in miscare, scrie, astfel aceasta punere in miscare este rugaciunea. Insa, ca si in Hristos, Duhul, din plinatatea inimii, mana la lucrare, face trimisi pe primitorii Sai, daca vointa gnomica nu inabusa aceasta "manare" (Rom.8,14), punand Lumina Sa din sfesnicul inimii sub obrocul mintii (Mt.5,15). Slujirea lor in Duhul Tatalui este mai adanca, mai parinteasca decat cea a parintilor din lume prin daruire totala de sine ca Jertfa rascumparatoare: "De se va rusina cineva de Mine si de cuvintele Mele ... se va rusina si Fiul Omului cand va veni intru slava Sa cu Sfintii ingeri (Lc.9,26). "De va gresi cineva impotriva Fiului Omului se va ierta lui; dar de va gresi cineva impotriva Duhului Sfant nu se va ierta", (Mt. 12,31-32), care ar insemna nu numai o impotrivire, ci o defaimare a inimii atat de slujitoare a Tatalui si dovada unei cruzimi demonice.

Mantuitorul s-a inaltat pentru a deschide cerul si pentru "iesirea" ucenicilor la "pasunea" darurilor Duhului Sfant. Ca si Natanael, ei sunt, cei de "sub smochin" (Ioan 1,48) in care nu era viclesug, si care "vor vedea cerurile deschise si pe ingerii lui Dumnezeu suindu-se si pogorandu-se peste Fiul Omului" (Ioan 1,51). Asa cum la inaltarea pe cruce Mantuitorul i-a atras prin lacrimile lor (Ioan 12,32-33;16,20), tot astfel la inaltarea la cer Mantuitorul ii atrage prin bucuria rugaciunii. Semnul istoric prin care s-a marcat pierderea "bucuriei" ca "luare a Mirelui", si "post" in urma acelei "luari" (Mt.9,15), este acea doctrina din vremea de libertate a Bisericii, care prin Arie strica sfintirea Numelui lui Dumnezeu in Hristos si impiedica, astfel, lucrarea Duhului Sfant. Duhul nu vine, daca Hristos nu este preamarit in "slava" Sa, dupa cum se arata in Evanghelia Cincizecimii: "Cel ce crede in Mine, precum a zis Scriptura, rauri de apa vie vor curge din pantecele lui. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau sa-L primeasca acei ce cred in EL. Caci inca nu era dat Duhul, pentru ca Iisus inca nu fusese preamarit" (Ioan 7,38-39). Acest moment istoric este marcat in Sfanta Liturghie prin marturisirea de credinta de la Niceea dupa intrarea cu Sfintele Daruri in Altar si inainte de invocarea Duhului Sfant pentru prefacerea lor, deoarece numai prin credinta adevarata, prin Duhul ceresc al lui Hristos si prin vederea Luminii adevarate, adica prin Hristos cel apostolic, poate veni Duhul Sfant.

"Duminica" de dupa Inaltare, "a 7-a de dupa Pasti", a marturisirii credintei adevarate, arata acest adevar al credintei care are puterea invocarii Duhului Sfant, deoarece adevarata teologie este cea care are puterea invocarii Duhului Sfant prin rugaciune. Cuvintele din Rugaciunea Arhiereasca a Mantuitorului, pe care le aduce aminte Evanghelia zilei, reflecta Revelatia si credinta apostolica. Aceste cuvinte spuse inainte de Rastignire arata Revelatia iminenta prin Jertfa Mantuitorului, atat a cunoasterii lui Dumnezeu ca putere a Invierii si vietii fara de sfarsit, cat si a celor "ale Sale", Revelatie pe care o actualizeaza fiecare slujba a Sf. Liturghii. "Parinte, a venit ceasul! Preaslaveste pe Fiul Tau, ca si Fiul sa Te preaslaveasca. Precum I-ai dat stapanire peste tot trupul, ca sa dea viata vesnica tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. Si aceasta este viata vesnica: sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat, si pe Iisus Hristos, pe care L-ai trimis. Eu Te-am preaslavit pe Tine pe pamant; lucrul pe care Mi l-ai dat sa-l fac, l-am savarsit. Si acum, preaslaveste-Ma Tu, Parinte, la Tine Insuti, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai inainte de a fi lumea. Am aratat numele Tau oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tai erau si Mie Mi i-ai dat si Cuvantul Tau l-au pazit. Acum au cunoscut ca toate cate Mi-ai dat sunt de la Tine. Pentru ca cuvintele pe care Mi le-ai dat, le-am dat lor, iar ei le-au primit si au cunoscut cu adevarat ca de la Tine am iesit, si au crezut ca Tu M-ai trimis. Eu pentru acestia Ma rog; nu pentru lume Ma rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, ca ai Tai sunt. Si toate ale Mele sunt ale Tale, si ale Tale sunt ale Mele si M-am preaslavit intru ei. Si Eu nu mai sunt in lume, iar ei in lume sunt si Eu vin la Tine. Parinte Sfinte, pazeste-i in numele Tau, in care Mi i-ai dat, ca sa fie una precum suntem si Noi. Cand eram cu ei in lume, Eu ii pazeam in numele Tau, pe cei ce Mi i-ai dat; si i-am pazit si n-a pierit nici unul dintre ei, decat fiul pierzarii, ca sa se implineasca Scriptura. Iar acum, vin la Tine si aceasta le graiesc in lume, ca sa fie deplina bucuria Mea in ei" (Ioan 17,1-13).

Pericopa "Apostolului" zilei aduce aminte de astfel de zguduiri din cauza ratacirilor. Sfantul Apostol Pavel cheama insistent preotii din Efes la pastrarea credintei adevarate apostolice. "Drept aceea, luati aminte la voi insiva si la toata turma intru care Duhul Sfant v-a pus pe voi veghetori ca sa pastoriti Biserica lui Dumnezeu, pe care a castigat-o cu Insusi sangele Sau. Caci eu stiu aceasta, ca dupa plecarea Mea vor intra intre voi lupi ingrozitori care nu vor cruta turma. Si dintre voi insiva se vor ridica barbati graind invataturi rastalmacite, ca sa traga pe ucenici dupa ei" (F.Ap.,20,28-29).

b. Marturisirea credintei apostolice in cadrul Sfintei Liturghii

Pentru pastrarea bucuriei apostolice in Hristos ca "Domn al slavei" (I Cor.2,8) si "Mire al Bisericii" (Mt.9,15) Traditia rasariteana a adus aminte de importanta hotaratoare a Jertfei Mantuitorului: prin instituirea sarbatorii "Inaltarii Sfintei Cruci" dupa Sinodul I Ecumenic; prin punerea in valoare in Sfanta Liturghie, mai ales de catre Sfantul Vasile cel Mare, a Jertfei Mantuitorului ca Revelatie pentru Intruparea Sa; de asemenea, prin sublinierea rolului Maicii Domnului pentru lucrarea pascala a Mantuitorului la sarbatoarea "Izvorului Tamaduirii", care venea dupa grava dezbinare a Bisericii in marturisirea lui Hristos la Sinodul IV Ecumenic. Acest lucru se intampla din cauza pierderii Numelui adevarat al lui Dumnezeu sfintit in Hristos prin erezia ariana, care pretindea ca poate cinsti pe Dumnezeu micsorand pe Hristos ca Dumnezeu. Sfintirea Numelui lui "Dumnezeu pe care nimeni nu L-a cunoscut vreodata" (Ioan 1,18), a avut loc, insa, numai prin Fiul, care este "Chip al Dumnezeului Celui nevazut" (Col. 1,15), Care L-a facut cunoscut prin Jertfa Sa (Ioan 17,3) ca pret mare de rascumparare (I Cor.6,20). Sfanta Liturghie scoate in evidenta importanta hotaratoare a Jertfei ca Revelatie pentru credinta.

Dumnezeu i-a zidit pe oameni ca "nascuti din duh" (Ioan 3,6) intrucat ziditorul lor era Duh: "Duh este Dumnezeu si cei ce se inchina Lui se cuvine a se inchina in duh si in adevar" (Ioan 4,24). Dumnezeu le-a dat Cuvantul Sau ca pe inima Sa, pentru credinta prin sfintire, deoarece: "Dumnezeu era Cuvantul" (Ioan 1,1) si prin Cuvant inima oamenilor era "Templu al Duhului Sfant (I Cor.6,19). Prin credinta, ei erau "prieteni ai lui Dumnezeu" (Facere 18,27) ca asemanare, putand vedea Fata Lui fara sa moara, dimpotriva sa se umple de o mangaietoare bucurie ca cea a unor "fii": "Ii vei umple de bucurie cu Fata Ta" (Ps.20,6). In aceasta stare, oamenii puteau sa se coboare inspre adancurile Duhului Sfant ca adanc al inimii si nu doreau nicidecum sa fie luati la cer. Ochii credintei erau mai adanci decat cei trupesti. Dumnezeu era inlauntrul inimii lor si nu aveau nevoie sa-L caute. Ispita a fost dorinta de a fi asemenea cu Dumnezeu, de a fi luati la cer si tocmai aceasta a fost calea pierderii lui Dumnezeu din inima lor, sau "Jefuirea" de averi de catre talharii care i-au dus la sminteala cu dibacie demonica (Lc. 10,30). Chiar daca dupa sminteala erau imbracati, oamenii erau "goi" de Dumnezeu pe dinauntru. Dar, tocmai aceasta "lipsa" a insemnat rautatea si viclenia, in locul bunatatii si adevarului: "Dumnezeu i-a zidit pe oamenii fara prihana, dar ei umbla cu multe viclesuguri" (Ec.7,29); "Sarpele era cel mai siret" (Facere 3,1), cel mai lipsit de inima, stare simbolizata prin "cunoasterea binelui si raului" ca inchidere a inimii, locasul Imparatiei, al stapanirii lui Dumnezeu si dedublare a mintii. Era samanta aruncata de Lucifer, vrajmasul lui Dumnezeu care se infricoseaza de "Atotputernicie", dar este vrajmasul chipului lui Dumnezeu ca "Atottiitor". Prin ruperea de Dumnezeu cum sfasie puiul de vipera sanul mamei sale la nastere, Lucifer era intunecos si mort sufleteste, dar tocmai de aceea plin de rapire si viclesug, caci ruperea de Lumina este intrarea in intuneric, asa cum ruperea de "izvorul vietii" (Ps.35,9) este intrarea in "latura si umbra mortii" (Isaia 9,1).

Pierderea celor duhovnicesti avea loc in favoarea celor trupesti: "Ca pamant esti si (de aceea) in pamant vei merge" (Facere 3,19); "pamant, adica acela de dupa blestemul lui Dumnezeu asupra pamantului din cauza si de dragul lui Adam: "Spini si palamida sa-ti creasca" (Facere 3,18); "Tot ce se naste din trup, trup este!" (Ioan 3,6); "Ce ar folosi omul de ar dobandi lumea toata si si-ar pierde sufletul sau?" (Marcu 8,36); "Tu nu cugeti cele ale lui Dumnezeu", - Care merge cu ascultarea pana in pamant (Fil.2,8),- "ci cele ale oamenilor" (Mc. 8,33). Fagaduinta mantuirii era deschiderea ochilor duhovnicesti ai inimii. Pentru oamenii trupesti Hristos era in fata ochilor; pentru cei duhovnicesti, Hristos era sfintit si miscat in inimi prin Duhul Sfant (1 Petru 3,15). Din pieptul oamenilor trupesti Dumnezeu a scos inimile de piatra (Iez.36,26), asa cum ingerii pravalisera piatra de pe usa mormantului lui Hristos, ca oamenii sa vada cerul din adancul mormantului ca forma suprema de ascultare a lui Hristos: "Ca un purtator de viata mai infrumusetat decat raiul si mai luminat decat orice camara imparateasca s-a aratat, Hristoase, mormantul Tau, izvorul invierii noastre", invoca savarsitorii Sfintei Liturghii dupa intrarea cu Cinstitele Daruri. Invierea cu duhul era deschiderea din nou a ochilor credintei pentru cei ce erau sub stapanirea slavei lui Hristos: "Ca sub stapanirea Ta totdeauna fiind paziti!". Era "infierea" prin mangaierea Duhului Sfant: "Pentru ca suntem fii, a trimis Dumnezeu pe duhul Fiului Sau in inimile voastre prin care strigam: Tatal Nostru!" (Gal.4,6) Credinta inseamna, deci, ca, avand pe Hristos in inimi, oamenii nu-L mai doresc in fata ochilor (2Cor.5,16) ca dupa chemare, in starea lor anterioara de "catehumeni" ai lui Hristos: "Fericiti cei ce nu au vazut si au crezut" (Ioan 20,29).

"Unde Ma duc Eu stiti, si stiti si calea" (Ioan 14,4). Ucenicii o stiau, intr-adevar, dar nu prin cunoastere cu mintea, ci scrisa in inimile lor prin lucrarea Sa ca "semanare" (Mt.13,3). Inainte de Jertfa lui Hristos ca rupere a catapetesmei Templului, deci "prin catapeteasma trupului Sau" (Evrei 10,20 ) si privirea dincolo prin "adevarul" slavei, cu ochii inimii mai adanci decat cei trupesti, ei erau ca heruvimii cu ochi multi de la inima lor cu atat mai "curata si buna" (Lc.8,15): "Fericiti cei curati cu inima ca aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Mt.5,8). Este o cunoastere mai buna decat cea din fata ochilor catehumenilor si contrara "necunoasterii" in fata ochilor a celor chemati la "Cina cea Mare", care nu vor putea privi niciodata dincolo de catapeteasma cu ochii credintei pe care nu-i au. Dimpotriva, cei ce au urmat Lui si "au fost sfintiti in adevar" prin Jertfa Lui (Ioan 17,19), au putut spune: "Noi care L-am cunoscut pe Hristos dupa trup, acum nu-L mai cunoastem asa" (2Cor.5,16). Deci credinta nu este rezultatul unui antagonism, a unei confruntari intre teza si antiteza, ci "nastere din duh" a omului duhovnicesc in desavarsirea lui Hristos. Hristos este in intregime scriere in inimi ca "har si adevar" (Ioan 1,17), spre deosebire de orice violente din Legea lui Moise. In starea primordiala a oamenilor Cuvantul era viata "atottiitoare", plina de darurile Duhului Sfant, ca samanta buna in tarina lui Dumnezeu (Mt. 13,24). Daca era numai "atotputernicie", Cuvantul nu putea fi calcat, dar nici nu putea duce la "infiere". Intre taria atottiitoare a lui Dumnezeu si atotputernicia Sa este o diferenta ca dintre Vechiul si Noul Testament: "Nu prin ostiri sau prin forta voi face toate acestea, ci prin Duhul Meu", fagaduia Dumnezeu prin prooroci lucrarea Sa in Hristos (Zaharia 4,6); "Toate acestea le va face dragostea plina de ravna a lui Dumnezeu Savaot" (Isaia 9,6; 37,32); "Legea s-a dat prin Moise, dar harul si adevarul au venit prin Iisus Hristos" (Ioan 1,17). De aceea si slava Cuvantului Vietii este mult mai mare decat cea a atotputerniciei. Dupa sminteala calcarii Cuvantului, Adam nu mai era smerit, altfel nu se infricosa de "atotputernicia" lui Dumnezeu cu ignorarea totala a "Cuvantului atottiitor" in viata lui simtita pana atunci.

Daca pe parcursul Sfintei Liturghii, rugaciunea de pregatire pentru credinta si indreptare este hotaratoare pentru catehumeni, astfel acestia nu pot participa la Liturghia credinciosilor, a "botezului" ca trecere pascala prin Jertfa mortii Mantuitorului. Cei credinciosi sunt indrumati sa se roage, pentru ca Hristos sa se milostiveasca de cei chemati: invatandu-i cuvantul adevarului; descoperindu-le Evanghelia dreptatii si unindu-i, astfel, cu Biserica Sa sfanta, soborniceasca si apostoleasca. In acest sens, insa, ca o intoarcere a cugetului, (metanoia), cei chemati sunt indemnati sa-si plece Domnului capetele lor, si in cele din urma sa iasa, deoarece fara credinta ca deschidere a adancului inimii prin ungerea pragului de sus al mintii, Jertfa Mantuitorului nu le-ar fi de folos. Ei nu vor putea privi cu ochii credintei dincolo de catapeteasma, in "Sfanta Sfintelor". Intr-acolo pot privi cei credinciosi prin catapeteasma trupului jertfit al Lui Hristos. Cei credinciosi sunt indemnati mai departe la rugaciune pentru ocrotirea prin harul Mantuitorului spre a ramane cu intelepciune sub stapanirea binecuvantata a lui Hristos care le-a impartasit "desavarsirea" (Ef.4,12) si i-a sfintit cu "slava" Sa vesnica prin Inviere. Fata de "catehumeni", cei "credinciosi" sunt chemati la mai mult decat sinceritate si dreptate, si anume la desavarsirea chipului lui Dumnezeu in Hristos: "Pana vom ajunge toti la unitatea credintei si a cunoasterii Fiului lui Dumnezeu, la starea barbatului desavarsit, la masura varstei deplinatatii lui Hristos, ca sa nu mai fim copii purtati de valuri, dusi incolo si incoace de vanturile invataturilor omenesti, nascocite de vicleniile lor amagitoare, ci tinand adevarul in iubire sa crestem intru toate pentru El, Care este capul, Hristos" (Ef.4,13-15).

La cei desavarsiti in Hristos mintea nu mai este in seama ei (Rom. 1,28) ca urmare a pacatului stramosesc, ci prin credinta ca "ungere a pragului de sus cu sangele Mielului" (Iesire 12,7), mintea devine "ochiul, luminatorul trupului" (Mt. 6,22). Mintea este "stapanul casei" (Lc. 12,39), dar "casa" care trebuie zidita in Hristos este "inima". De aceea, chemarea: "Capetele voastre sa le plecati Domnului", are ca urmare faptul ca inimile pot sa fie "sus" ca o eliberare si implinire prin "pacea lui Dumnezeu care covarseste toata mintea" (Fil.4,7), ca locas al bucuriei si lucrarii harului, intrucat "Lumina ce se aprinde nu se pune sub obrocul mintii", incapabila de bucurie, oricata dibacie in calcule ar avea, ci in "sfesnicul inimii care astfel lumineaza tuturor celor din casa" (Mt.5,15) ca bucurie. Chemarea la "intelepciune" si "Luare aminte" inseamna grija de a ramane la "dragostea dintai" (Apoc.2,4), rod al lucrarii si slavei lui Hristos Care se afla la temelia oricarei desavarsiri: "M-am straduit mai mult decat toti, dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este in mine" (I Cor. 15,10), spunea Sf. Apostol Pavel. Cel mai greu lucru este a indemna la intelepciune pe cineva care crede ca nu are nevoie de nimic, deoarece ar avea totul: "Fiindca tu zici: Sunt bogat si m-am imbogatit si n-am nevoie de nimic! Si nu stii ca esti ticalos, vrednic de plans, sarac si orb si gol! Te sfatuiesc sa cumperi de la Mine aur lamurit in foc ca sa te imbogatesti, si vesminte albe ca sa te imbraci si sa nu se dea pe fata goliciunea ta si alifie de ochi, ca sa-ti ungi ochii si sa vezi" (Apoc.3,17-18).

"Intelepciunea lui Dumnezeu" (lCor.2,7) se masoara cu smerenie si cruce pentru daruirea de sine a "inimii curate si bune" (Lc.8,15), a inimii "pline de har si de adevar" ca o "slava" de la Cel Unul-Nascut din Tatal, izvorul acestui chip al prunciei de sus (Ioan 1,14). Pentru a ramane in aceasta stare, Sf. Vasile cheama la priveghere in rugaciune: "Sa nu incetezi a lua seama la tine insuti, ca sa dobandesti ajutorul Logosului si sa nu devii prada diavolului". Fiind ispitit. David, care nu facea nimic fara sa intrebe pe Dumnezeu, si-a recunoscut vinovatia umplerii de sine, cand nu a mai intrebat pe Dumnezeu. Dar pocainta lui a facut-o Dumnezeu "tronul lui David" (Lc. 1,32) ca izvor al milei. Petru se afunda in valuri, cand n-a mai privit la Mantuitorul care mergea pe apele involburate (Mt. 14,30). Adevarul vietii Mantuitorului dovedit prin Inviere a dezlegat din legaturi (Ioan 8,32) si a incins pe ucenicii Sai cu putere (Ef.6,14; Ps.90,4). Tatal Sf. Ioan Botezatorul, preotul Zaharia, a cerut de la Dumnezeu "Intelepciunea dreptilor pentru a putea sluji lui Dumnezeu fara frica" (Lc. 1,74-75), a carui stapanire este binecuvantata, El fiind "Dumnezeul nostru".

De aceea, la aducerea Jertfei lui Hristos, credinciosii au statutul de "heruvimi", a caror putere de a vedea pe Dumnezeu izvoraste din inima lor curata, in sensul Evangheliei: "Fericiti cei curati cu inima ca aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Mt.5,8). Daca "nadejdea este Tatal" pentru ungerea pragului de sus cu "sangele Mielului", astfel, "scaparea este Fiul", deoarece toiagul lui Moise a desfacut adancul marii spre scapare: "S-au desfacut izvoarele adancului celui mare si s-au deschis jgheaburile cerului" (Fac.7,11); "Adevarul din pamant va rasari si dreptatea va privi din ceruri" (Ps.84,12). Dar puterea Jertfei este trecerea Mantuitorului prin inimile ucenicilor pe care le deschide ca "toiagul" lui Moise apele: "Acum este judecata acestei lumi; acum stapanitorul lumii acesteia va fi aruncat afara. Iar Eu cand Ma voi inalta de pe pamant, ii voi trage pe toti la Mine. Iar aceasta zicea, aratand cu ce moarte avea sa moara' (Ioan 13,31-33), asa cum suna indemnul cantarii heruvimice: "Toata grija lumeasca sa o lepadam". Ajutorai Lui este, deci, ca: "Voi veti plange si va veti intrista si lumea se va bucura" (Ioan 16,20). In acelasi sens, suirea pe cruce "Sapa la radacina pomului" (Lc. 13,8), acolo unde la radacinile vietii omenesti se strecurase moartea. Privirea la Hristos pe Cruce vadeste muscatura de sarpe a mortii. "Sarpele de arama" (Num.21.8-9; Ioan 3,14) tamaduieste muscatura de sarpe a celor ce privesc la El: "A biruit puterile intunericului si le-a facut de ocara in vazul tuturor biruind asupra lor prin cruce" (Col.2,15).

Tocmai de aceea, in Joia Mare a Saptamanii Patimilor sfintitoare, Crucea Rastignirii se scoate seara in mijlocul bisericii dupa citirea celor 12 Evanghelii ale Patimilor sfintitoare ale Domnului. La iesirea cu Cinstitele Daruri in timpul Sfintei Liturghii slujitorii fac pomeniri in mijlocul bisericii in amintirea rugaciunii talharului din dreapta Mantuitorului: "Pomeneste-ma, cand voi veni intru Imparatia Ta", la care raspunsul Mantuitorului a fost: "Adevarul iti spun: astazi vei fi cu Mine in rai!" (Lc.23,42-43). Evenimentele Patimilor sfintitoare se continua cu pogorarea Mantuitorului de pe Cruce dupa moartea Sa si punerea in mormant cu semnificatia atingerii stancii de piatra cu toiagul pentru a curge din ea apa (Iesire 17,6). Inimile se deschid, se dezleaga, zidul inalt al egoismului cade, ca si zidurile Ierihonului urmare a pacatului stramosesc. Acest lucru este semnificat prin inconjurul lacasului de inchinare dupa slujba punerii in mormant. Ca "Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii" (Ioan 1,29), Mantuitorul vedea din mormant zdrobirea inimilor ucenicilor: "A fost o noapte de priveghere pentru Domnul" (Iesire 12,42), spunea Dumnezeu la trecerea poporului prin adancul marii ca pe uscat si iesirea la pustie. Nu exista o alta iesire din Egiptul stapanitorului faraonic al acestei lumi. Jertfa Mantuitorului pentru ucenicii Sai era doar trecere, o "curatire prin sine insusi a pacatelor noastre" (Evrei 1,3). Jertfa a avut loc pentru a face dovada ca El este viu si putere de a-i face vii pe ai Sai (Ioan 14,19), care erau "abia vii" (Lc.10,30), dar, ca niste cazuti intre talhari au fost asezati de El pe asinul ascultarii Sale de Dumnezeu (Lc. 10,34): "Va voi lua la Mine ca sa fiti si voi acolo unde Eu sunt" (Ioan 14,3); "Eu sunt viu si voi veti fi vii" (Ioan 14,19); "Eu pentru ei Ma sfintesc, ca si ei sa fie sfintiti intru adevar" (Ioan 17,19). De aceea "Invierea" este de fapt, ridicarea, "scularea" Sa din mormant (Ioan 21,14).

In nici o alta religie, masa Altarului nu inseamna un "mormant". Asezarea Cinstitelor Daruri pe Sfanta Masa inseamna punerea Mantuitorului in mormant, odata cu cantarea: "Primind ca pe Imparatul tuturor pe Cel inconjurat in chip nevazut de cetele ingeresti". Moartea a insemnat reintrarea in slava Sa vesnica, dupa ce in ucenicii Sai semanase slava Sa de a fi plini de har si de adevar ca a Celui "Unuia-Nascut din Tatal" (Ioan 1,14): "Acum a sosit ceasul! Preamareste pe Fiul Tau, ca si Fiul sa Te preamareasca cu puterea ce i-ai dat-o ca sa dea viata vesnica celor pe care i-ai dat Lui. Si aceasta este viata vesnica, sa Te cunoasca pe Tine singurul Dumnezeu adevarat, si pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis" (Ioan 17,1-3). Despre aceasta cunoastere prin Invierea Sa, Mantuitorul spusese ucenicilor in cuvantarea de dupa Cina: "Acestea vi le-am spus in pilde, dar vine ceasul cand nu va voi mai vorbi in pilde, ci pe fata va voi vesti despre Tatal" (Ioan 16,25). "Vestirea despre Tatal este vederea Fetii negraite (apofatice) a lui Dumnezeu si auzirea acestei "vestiri": "Atunci nu Ma veti mai intreba nimic" (Ioan 16,23). Invierea este aratarea slavei Sale vesnice pe care oamenii n-au mai putut-o vedea dupa pacatul stramosesc. Infricosarea de "Atotputernicia" lui Dumnezeu ii facea sa nu mai poata gusta slava negraita ca plinatate de la Cel ce avea atata filantropie parinteasca! Infricosarea era semnul pierderii iubirii lor de Dumnezeu si a neputintei de a mai putea tine "Cuvantul", caci, numai "De Ma iubeste cineva, va pazi Cuvantul Meu!" (Ioan 14,23). Era necesara sfintirea Numelui, mai intai prin "vedere" pe Tabor fara a muri (Marcu 9,1), apoi prin bucuria inimii ca o "inviere" la aratarile de dupa Inviere: "Acum preamareste-Ma Tu, Parinte, la Tine Insuti cu slava pe care am avut-o la Tine mai inainte de a fi lumea" (Ioan 17,5).

"Eu sunt viu si voi veti fi vii" (Ioan 14,19). "Aratarile" Mantuitorului sunt pentru ucenici calea "invieri" lor, ca cei ce erau "abia vii" (Lc. 10,30). Mormantul devine pentru ei "izvor de inviere". Iubirea lor pentru El din "slava" Lui era ca o intrare in "camara de nunta". Avusese loc sfintirea Numelui defaimat candva spre pieirea oamenilor, dar "sfintit acum spre "invierea" lor cu duhul. Este intrarea "Mirelui" in stapanirea fagaduita: "Toiagul stapanirii Ti-l va da Domnul din Sion" (Ps. 109,2). Acest "Toiag al stapanirii", a fost aratat de Dumnezeu prin semnul dat lui Moise, atunci cand i-a vorbit din rug ca Dumnezeu al celor vii dupa Numele Sau de "Iahve": "De nu vor crede si nu vor asculta de glasul meu, ci vor zice: Nu ti s-a aratat Domnul!, ce sa le spun? Zis-a Domnul catre el: Ce ai in mana? Si el a raspuns: Un toiag! Arunca-l jos, ii zise Domnul. Si a aruncat Moise toiagul jos si s-a facut toiagul sarpe si a fugit Moise de el. Si a zis Domnul catre Moise: intinde mana si-l apuca de coada. Si s-a facut toiag in mana lui" (Iesire 4,1-4). Dupa ce a daramat zidurile Ierihonului, semn al egoismului si al pierderii slavei de la Dumnezeu in inima lui Zaheu, "Sionul" isi zideste zidurile; mintea imprastiata se aduna cand inima este dezlegata din legaturi. Aceasta bucurie nu putea fi decat cea a acestei inimi: " Voi scoate din pieptul vostru inimile de piatra si va voi da inimi de carne" (Iez.36,26), ca locasuri, temple ale Duhului Sfant: "Adevarul va va dezlega din legaturi" (Ioan 8,32); "Latul s-a rupt si noi am zburat" (Ps. 123,7); "Scoate din temnita sufletul meu, ca sa se marturiseasca Numelui Tau" (Ps. 141,7); "Eu sunt Usa! Prin Mine de va intra cineva se va mantui! Si va intra si va iesi si pasune va afla" (Ioan 10,9).

Invierea care-L arata "aur lamurit in foc" (Apoc.3,18) este puterea Mantuitorului de a-i aduce pe ucenici in "staulul oilor" (Ioan 10,1) pentru Duhul Sfant: "El va pastori turma Sa ca un pastor si cu bratul Sau o va aduna" (Isaia 40,11). Ei au putere sa priveasca acum dincolo de catapeteasma "prin catapeteasma trupului Sau" (Evrei 10,20), ceea ce inseamna puterea de a invoca Duhul Sfant: "Le-a dat lor putere sa se faca fii ai lui Dumnezeu, care ... de la Dumnezeu s-au nascut (Ioan 1,12-13). Lumina Sfintei Invieri este adevarul, ca viata Lui nu poate fi tinuta de moarte, ca o Lumina care s-a semanat pe pamant: "La Tine este izvorul vietii; intru Lumina Ta vom vedea Lumina" (Ps.35,9). Jertfa a insemnat "ruperea catapetesmei" trupului Sau pentru a putea deschide ochii si a privi viata Sa ca "Sfanta Sfintelor" (Evrei 9,12). Era aratarea vietii Sale ca o "comoara ascunsa in tarina" prin inviere, ca averea parinteasca de care omul a fost jefuit cand a fost dus la sminteala de a se rupe de Dumnezeu, cerandu-si "partea de avere", de fiinta (Lc. 15,12). Invierea a insemnat, de asemenea, deschiderea ochilor pentru a vedea viata Lui ca "Lumina vietii" fara de moarte a "Parintelui Luminilor" (Iacob 1,17) si a o gusta ca un ospat al darurilor Duhului Sfant aduse prin taierea "vitelului ingrasat" (Lc. 15,23), deoarece in Hristos "a binevoit Dumnezeu sa se salasluiasca toata plinatatea dumnezeirii dupa trup" (Col. 2,9).

Ca "Usa" de intrare, Jertfa este hotaratoare pentru cunoasterea Intruparii si drumul lor inainte dupa Inaltare catre "iesirea" (Ioan 10,9) la "pasunea" darurilor Duhului Sfant. Hristos din fata ochilor pana la inaltare va fi aratat de Duhul Sfant "Hristos in inimi", prin vadirea a ceea ce a semanat El in ei, adica pe Sine Insusi ca "cele ale voastre" (Lc. 16,12), asa cum a fost El pe pamant de la Botez pana la Inaltare, cand s-a semanat si sfintit in ei si pentru ei: "Veti fi ca o avere a Mea" (Maleahi 3,17). "Prin ale Lui, putem cunoaste ale noastre", spune Sf. Grigorie de Nazianz. El S-a inaltat la cer, dar "averea" Sa era pe pamant; era, "Calea" Sa semanata in ei, "la care si ingerii doreau sa priveasca" (1 Petru 1,12). Dupa cum Jertfa a fost hotaratoare pentru "puterea de a se face fii ai lui Dumnezeu" (Ioan 1,12), tot astfel puterea de a cere era hotaratoare pentru invocarea Duhului Sfant. Atunci cand, prin erezia lui Arie, s-a slabit Jertfa pentru a mai primi puterea de a cere, Biserica a adus marturia credintei. "Crezul" include toata lucrarea lui Dumnezeu in Hristos ca trimitere, venire prin nastere, aratare prin Botez si semanare prin Duhul Sfant, culminand cu sfintirea prin Jertfa. La marturisirea adevarului de credinta: "Si a inviat a treia zi din mormant", slujitorii opresc clatinarea Sf. Aer deasupra Cinstitelor Daruri, caci tocmai acest lucru a insemnat conferirea puterii de a se face fii ai lui Dumnezeu prin rugaciunea ucenicilor in Numele Sau catre Dumnezeu ca "Tata". In timpul rostirii "Crezului" numai perdeaua Sf. Altar este trasa, pe cand "Sfintele Usi" sunt inchise, ca semn ca ucenicii au vazut cu ochii credintei Duhul Sfant in Hristos, "pe Care lumea nu poate sa-L primeasca" (Ioan 14,17). Dar ucenicii nu L-au cunoscut ca "Emanuel" pana la Inviere.

Prin venirea in trup si aratarea la Botez, Mantuitorul a lucrat ca o "semanare" pana cand a putut zice: "Lucrul pe care Mi l-ai dat sa-l fac l-am savarsit" (Ioan 17,4), urmand sa incununeze aceasta lucrare cu Jertfa, iar Jertfa cu Invierea: "Sfinteste-i intru adevarul Tau, Cuvantul Tau este adevarul" (Ioan 17,17); "Eu pentru ei Ma sfintesc pe Mine insumi, ca si ei sa fie sfintiti in adevar" (Ioan 17,19). Ca cei adusi din starea de "abia vii" la asemanarea cu El prin mutare pascala, ei dobandesc Invierea: "Voiesc ca acolo unde Eu sunt, sa fie si cei pe care Mi i-ai dat" (Ioan 17,24). Aceasta stare de "asemanare" inseamna incingerea cu putere pentru a se face fii ai lui Dumnezeu, nascuti de la Dumnezeu (Ioan 1,12-13). Aceasta putere ca "incingere cu adevarul" (Ef.6,14) si "inviere" cu duhul (Ioan 5,25) poate fi furata de catre "cel ce nu intra pe usa in staulul oilor, ci sare pe aiurea ca fur si talhar" (Ioan 10,1). Prin Duhul Sfant urma sa aiba loc in Hristos aceiasi "coborare" ca de la Ierusalim la Ierihon, cand cei dintai oameni au cazut intre talhari, care i-au lasat "abia vii jefuindu-i de averea invierii cu care mergeau spre "infiere" , catre "Pomul Vietii" (Fac.2,9). Ca trecere pascala prin adancul deschis in Hristos spre "scapare", Jertfa era trecerea spre inviere si calea catre iesirea la "pasunea" Duhului Sfant, ca infiere mangaietoare a Tatalui. Sovairea pe aceasta cale din sminteala ereziei face necesara marturisirea credintei: "Pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui" (Mt.16,18). "Crezul" marturiseste slava Lui ca putere de inviere. Defaimarea "slavei" Cuvantului a fost poarta de intrare a smintelii odinioara la pacatul stramosesc; "Voi bate pastorul si se vor risipi oile turmei" (Zah.13,7). Prin marturisirea slavei Lui, Hristos aduna oile "cu bratul Sau" (Isaia 40,11). In sensul acestei marturisiri era indemnul Mantuitorului: "Sa fie mijloacele voastre incinse (cu adevarul) si facliile (credintei) aprinse", ca si credinta lui Ioan Botezatorul: "El era faclia care este aprinsa si (de aceea) lumineaza" (Ioan 5,35). Din starea de "inviere" Biserica marturiseste credinta in fata pericolului de a I se lua "slava" Lui, avertizata de Hristos Insusi, cand a spus ca Biserica va "posti" (Mt.9,15); va "marturisi" (Mt.16,18); se va "ruga".

Marturisindu-L "Imparat al tuturor" inconjurat in chip nevazut de cete ingeresti, deci inaltat la cer, Biserica strange randurile: "Sa ne iubim unii pe altii, ca intr-un gand sa marturisim pe Tatal, Fiul si pe Sfantul Duh, Treimea deofiinta si nedespartita". Jertfa a scos inimile de piatra, iar Invierea a dat "inimi de carne" si "duh de rugaciune", ca o slava de a fi plini de har si adevar: "Slava pe Mi-ai dat-o le-am dat-o lor, ca toti sa fie una, precum Noi una suntem" (Ioan 17,22), nemaifiind oameni trupesti ca cei care se dezbina (ICor.2,13-14). Nimeni nu poate marturisi Treimea, daca nu e "nascut de la Dumnezeu" (Ioan 1,14), in slava de har si adevar a chipului lui Dumnezeu. Iubirea intreolalta vine din iubirea fata de El: "Porunca noua va dau sa va iubiti unul pe altul cum v-am iubit Eu pe voi" (Ioan 13,34), pana la slava lor prin Jertfa Sa. Deci, aceasta iubire este raspuns la iubirea Lui, a carei putere este iubirea fata de El: "Te voi iubi, Doamne, taria Mea. Domnul este intarirea mea si scaparea mea si Izbavitorul Meu" (Ps.17,1). ceasta iubire este temelia marturisirii credintei in unitatea de cuget (Fil.2,4-5). Acestor inimi se adreseaza, apoi, chemarea liturgica: "Usile, usile, sa luam aminte cu intelepciune!". Aceasta chemare se refera, nu la deschiderea "Usilor Imparatesti", ci la pastrarea usilor inimilor deschise, asa cum le-a deschis Hristos prin Jertfa Sa, ca pret de rascumparare, ca sa scape si de dispute si de inchinare la idoli. Este chemare la deschiderea tuturor simturilor pentru invatatura despre Dumnezeu cuprinsa in "Crez" ca adevarata intelepciune, graind-o si ascultand-o necontenit cu luare aminte si cu concentrare. Este vorba de usile simturilor, pentru care la Botez se pune semnul crucii ca rezistenta la asuprirea celui rau, care a fost scos afara din inimi dupa ce a fost biruita amagirea prin Jertfa lui Hristos ca "Usa" de intrare pentru "iesirea" la pasune: "Duhul nu venise caci Hristos nu se proslavise" (Ioan 7,38-39); "Veti cunoaste adevarul si adevarul va va dezlega din legaturi" (Ioan 8,32); Jertfa era ungerea pragului de sus cu sangele Mielului si descoperirea adancului spre scapare ca adanc al inimii, locas al Duhului Sfant. In acest sens Iisus este "scapare", "izbavire" (Ps.17,1).

Chemarea la luarea aminte asupra usilor inimii nu este ca indemnul catre catehumeni de "a iesi", ci pentru ca usile inimii sa tina deschisi ochii credintei: "Sa fie, mijloacele voastre incinse si facliile aprinse" (Lc. 12,35), era indemnul Mantuitorului catre ucenicii Sai, carora le spusese; "Ferice de ochii vostri ca vad si urechile voastre ca aud" (Mt. 13,16). Caci prin necomuniune si cugetare neecleziala, individualista, inima milostiva zidita in Hristos se poate inchide si porni spre orice "cruzime". Biserica marturiseste pe Hristos pentru ospatul cu vitelul ingrasat taiat de Tatal fiului risipitor care s-a intors din ratacire la casa parinteasca, iar nu pentru "capul de aur" (Daniel 2,31-35) neeclezial, caruia Arie i s-a facut slujitor; nici pentru "vitelul de aur" (Iesire 32,1-6) al slujirii lui mamona. Acestuia i s-a inchinat poporul dupa izbavirea din Egipt prin adancul marii, si anume tocmai la poalele muntelui sfant al lui Dumnezeu: "Poporul a mancat si a baut, apoi s-a sculat sa joace" (Iesire 32,6). Intrarea prin "Usa" in urma Jertfei inseamna partasie la slava lui Hristos ca Mire: "A fost odata un imparat mare care a facut nunta Fiului Sau" (Mt.22,2). Invierea a fost ca intrarea Mirelui in "camara de nunta": "Cu Tine este poporul Tau in ziua puterii Tale intre stralucirile Sfintilor Tai" (Ps. 109,9); "Camara Ta o vad impodobita..."; "Ca un purtator de viata mai infrumusetat decat raiul si mai luminat decat orice camara imparateasca s-a aratat Hristoase mormantul Tau, izvorul invierii noastre"; "Intru dreptate ma voi arata Fetii Tale, ma voi satura cand se va arata slava Ta" (Ps.16,15); "I-am ales ca sa vada slava Mea..." (Ioan 17,24); "Deschide-mi ochii sa vad minunile din Legea Ta..." (Ps.118,18); "Este bine sa va hraniti inima cu har, nu cu mancare si bautura de la care n-au avut nici un folos cei ce au umblat in ele" (Evrei 13,9).

Ucenicii "postesc" atunci cand este luat Mirele bucuriei ca sa nu ajunga "vrasmasii" Mirelui, si ca sa poata marturisi pe Hristos, temelia Bisericii. Aceasta marturisire poate fi descrisa ca deschidere a inimii de catre Dumnezeu, cum a aratat Mantuitorul lui Petru dupa marturisirea: "Tu esti Hristosul Fiul lui Dumnezeu Celui viu" (Mt.16,16): "Fericit esti Simone, fiul lui Iona, ca nu trup si sange ti-a descoperit tie acestea, ci Tatal Meu cel din ceruri" (Mt.16,17). Aceasta stare de fericire la Petru avea sa fie permanenta dupa Cincizecime, iar chemarea la luarea aminte asupra "Usilor" are in vedere apararea de ceea ce este "trup si sange" in lume. Caci prin Jertfa Sa Hristos le-a deschis ochii sa vada viata Lui dincolo de catapeteasma, iar Duhul avea sa le descopere viata Lui semanata de El in ei: "Lucrul pe care Mi L-ai dat sa-l fac l-am facut!" (Ioan 17,4), "Slava pe care Mi-ai dat-o le-am dat-o lor ca toti sa fie una precum Noi una suntem" (Ioan 17,22). Si aceasta era "puterea data Lui de Tatal peste tot trupul ca sadea viata vesnica" (Ioan 17,2).

Luarea aminte cu intelepciune la usile inimii este grija fata de darul mantuirii. Lumina sfintei Invieri este adevarul ca viata Sa nu poate fi tinuta de moarte: "Ca la Tine este izvorul vietii, intru Lumina Ta vom vedea Lumina" (Ps.35,9). Invierea este ca deschiderea drumului spre Sfanta Sfintelor prin catapeteasma rupta a trapului Sau, pentru a-L vedea ca "aur" care nu putea fi cunoscut altfel inainte de a fi "lamurit in foc" (Apoc.3,18), si a se dezvalui astfel ca o "comoara ascunsa in tarina" (Mt. 13,44), de care omul fusese jefuit. Lumina Invierii Sale inseamna deschiderea ochilor pentru a vedea "Lumina vietii" (Ioan 8,12) in viata Sa. Desavarsirea este in nasterea din duh ca "planete" ale Soarelui Hristos, pentru a nu ramane ca "sateliti" ai lumii, unde justificarea fata de unii din dreapta sau din stanga ar duce la prefacerea darurilor in "drepturi", odata cu pierderea adancului in Hristos, cu Care oamenii se aseamana prin Botez; "La iconomi un singur lucru se cere, sa fie aflati fideli..." (I Cor.4,2-4), ca cei desavarsiti, care au puterea "deosebirii duhurilor" (I Ioan 4,1) ca dar al Duhului Sfant. Disputele pustiesc, nu zidesc: "Parintii mananca agurida, iar fiilor li se strepezesc dintii" (Ier.31,29). Disputele nu pot fi o lucrare in Numele Sau, deoarece nu se pot feri de faradelege cu pretentia de a sluji lui Hristos: "Cine nu aduna cu Mine, risipeste!" (Mt 12,30); "Omul firesc nu primeste cele ale duhului, care pentru el sunt nebunie si nu poate sa le inteleaga, fiindca ele se judeca duhovniceste. Dar omul duhovnicesc toate le judeca, pe el insa nu-l judeca nimeni" (I Cor 3,15).

In fata vrajmasiei din lume, Biserica marturiseste cu atat mai mult pe Hristos pentru "sedere" in El, Care a impacat pe oameni cu Dumnezeu. Bucuria smereniei in Hristos prin "slava" invierii vindeca orice infricosare din partea lumii: "Sculandu-se a certat vanturile (din minte) si valurile (din inima) si s-a facut liniste mare" (Mt.8,26), ca "pacea lui Dumnezeu care covarseste mintea" (Fil.4,7), ca "intelepciunea lui Dumnezeu tainica si ascunsa" ignorata de stapanirile lumesti, care "rastignesc pe Domnul slavei" (I Cor.2,7-8): "Am asteptat pe Domnul Care Ma izbaveste de imputinare de cuget si de viforul gandurilor" (Ps.54,6). In sens negativ acest lucru este exprimat in folclor ca o imprecatie: "Sa ai hodina vantului si tihna apelor!". El cheama la intelepciunea crucii, nu la rasplatirea raului cu rau, caci nimeni nu a venit de dincolo de moarte ca Hristos, sfintind calea Sa ca "adevar" (Ioan 8,32) si "aur lamurit in foc" (Apoc.3,18). Iar in fata ademenirilor din lume El cheama la marturisirea credintei ca cea a ingerilor din ceruri. Astfel, si Sfintii Arhangheli, a caror chemare este: "Sa stam bine, sa stam cu frica, sa luam aminte spre a aduce Sfanta Jertfa in pace!", nu indemnau la folosirea vreunei violente, ci la "imbracarea cu armele lui Dumnezeii" (Ef.6,11) pentru "lupta cea buna" (2 Tim.4,7) ca indemn la luarea crucii in Hristos pentru "taria" neclintita si "Lumina" lui Dumnezeu. Se arata, astfel, ca nici ingerii, nici oamenii nu ar putea scapa de "amagirile" sarpelui (Mt. 12,29) ca cea mai mare putere a acestuia, pe care il putea birui numai Cel despre Care s-a profetit: "Acela iti va zdrobi capul, iar tu ii vei intepa calcaiul" (Facere 3,15).

Astfel, si ingerii si oamenii pot fi biruitori numai prin "sederea in Hristos": "Dupa ce s-a suit la cer, este de-a dreapta lui Dumnezeu si se supun Lui ingerii si stapanirile si puterile" (1 Petru 3,22); "Intru nimeni altul nu este mantuirea, caci nu este sub cer nici un alt nume dat intre oameni, in care trebuie sa ne mantuim noi" (F.Ap.4,12). In urma biruintei si "slavei" lui Hristos prin cruce, Sfantul Apostol Petru spune: "Protivnicul vostru, diavolul, umbla racnind ca un leu, cautand pe cine sa inghita, caruia stati impotriva tari in credinta" (1 Petru 5,8-9). Marturisirea credintei, pentru "sederea" in "Lumina" lui Hristos, cu pace, fara nici o violenta, este interpretata in Sfanta Liturghie in lumina marturisirii ingeresti. Este aceeasi chemare la sederea in Hristos in pace fara nici o violenta si in solidaritate cu Sfintii ingeri. Ei nu s-au rusinat de Dumnezeu, Care in desavarsirea Sa, "face sa rasara soarele sau peste buni si rai" (Mt.5,45), netinand seama de ocarile hulitoare ale lui Lucifer. Acest fapt aduce aminte de unele evenimente din Sfanta Scriptura: Moise a fost pedepsit pentru "folosirea" lui Dumnezeu impotriva vrajmasilor Sai, atunci cand a scos apa din piatra (Numeri 20,12); Ilie a fost intarit in descurajarea sa din cauza vrajmasilor lui Dumnezeu, atunci cand a auzit "susurul lin" pe muntele Horeb (3Regi 19,12-13); oastea lui Israel a fost zdrobita de vrajmasi, atunci cand a vrut sa foloseasca pentru victorie "Cortul Sfant" impotriva filistenilor (IRegi 4,10-11), pe care Dumnezeu i-a biruit fara nici o oaste a poporului Sau (IRegi, cap.6); Uza a fost pedepsit cand incerca sa sprijine "Cortul Sfant", care i se parea ca e gata sa cada pe drumul pe care David il ducea la Ierusalim (2Regi 6,6-7); David mustra pe generalul Ioab, ori de cate ori acesta cauta sa-l razbune pe vrajmasii sai fara sa-l intrebe (2Regi 3,28); Moise si Ilie au aratat pe Tabor ca sunt partasi la "desavarsirea" lui Dumnezeu, cand vorbeau cu Mantuitorul, nu despre vrajmasii Sai, ci despre "patimirile sale de la Ierusalim" (Lc.9,31), cunoscand, ca si toti proorocii Vechiului Testament, "maririle cele de dupa ele" (1 Petru 1,11). Prin aceste "mariri", Mantuitorul avea sa rasara ca "Soarele dreptatii" (Maleahi 3,20), asa cum "piatra mica de dupa munte a atins picioarele de lut ale statuii cu capul de aur" care s-a sfaramat (Daniel 2,31-35), si asa cum David cel mic de statura a sfaramat fruntea uriasului Goliat cu o piatra marunta (2Regi 17,49-50).

In toate aceste evenimente este vorba de acea "putere a lui Dumnezeu, care se savarseste intru neputinta" (2Cor.l2,9). Caci Cuvantul lui Dumnezeu este in Hristos "nu trupesc, dar puternic ca sa darame intarituri" (2Cor,12,9), pe care nu L-ar fi putut intelege Sfantul Ioan Botezatorul, caruia Mantuitorul i-a spus la Botez: "Lasa acum sa plinim toata dreptatea" (Mt.3,15). Era acea "dreptate care avea sa priveasca din ceruri" (Ps. 84,12) ca o slava a lui Dumnezeu, atat de diferita de orice triumf omenesc. Cuvantul lui Dumnezeu este in Hristos ca si glasul "Mielului lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii" (Ioan 1,29): "Nu va striga si nu se va auzi prin piete glasul lui" (Mt.12,19). In acest fel: "Trestie strivita nu o va frange, si faclie abia fumeganda nu o va stinge, pana ce va aduce pe pamant dreptatea si de El vor asculta popoarele" (Mt. 12,20-21). Era calea pacii Sale, prin care se implinea profetia: "Cu arma buneivoiri ne-ai incununat" (Ps.5,12). "Adevarul" Lui incinge "cu armele dreptatii de-a dreapta si de-a stanga" (2Cor.6,7). Tot astfel, pentru adancul prin care trecuse poporul Sau la iesirea din Egipt, Dumnezeu a poruncit "sa nu se abata nici la dreapta, nici la stanga" (Deut. 17,20;IRegi 6,12), pentru ca in drumul sau catre "pamantul fagaduintei" sa nu piarda acel "adanc" al lepadarii de sine, si sa nu ajunga din nou la "suprafata" lumii plina de desertaciunea ei din cauza neascultarii de Dumnezeu, asa cum era Faraon si ostile lui. Adevarul lui Dumnezeu ca biruinta in Hristos este "arma care incinge" (Ps.90,4) cu putere, la care Mantuitorul cheama pe cei ce urmeaza Lui: "sa aiba mijloacele incinse si facliile aprinse" (Lc. 12,35) prin "adevarul" Sau (Ef.6,14).

Puterea Mantuitorului de a certa vanturile si valurile pentru "pacea Sa" este aratata la intrarea in slava prin Inviere: "Atunci nu Ma veti mai intreba nimic" (Ioan 16,23). Acele "vanturi" si "valuri" care iau linistea omului inca din vremea pacatului stramosesc, au fost alungate din sufletele ucenicilor: "De certarea Ta vor fugi de glasul tunetului Tau se vor infricosa' (Ps. 103,8). "Slava' prin inviere a fost urmarea ascultarii ca sedere de-a ¦ dreapta: "Dreapta Ta s-a preamarit intru tarie; mana Ta dreapta a sfaramat pe vrajmasi si cu multimea slavei Tale ai zdrobit pe pwtivnici' (Iesire 15,6-7). in acest fel se implinea in Hristos fagaduinta: "Domnul va da tarie poporului Sau; Domnul va binecuvanta pe poporul Sau cu pace" (Ps.28,11). Marturisirea credintei pentru "sedere" in Hristos, iar nu pentru vreo agresiune, este ca ridicarea unui gard in jurul viei, cum intelegea Origen adevarul din literele Sfintei Scripturi: " Toata litera Scripturii este ca un zid care inconjoara via pe dinafara, pentru ca via, si mai ales fructul ei cel ascuns, sa nu fie vizibil celor din afara" 64). "Crezul" ar insemna in Biserica, deci, un "gard" al dogmelor pentru a nu se pierde "invierea' dobandita prin Jertfa Mantuitorului si aratarile Sale si calea catre Duhul Sfant, ca iesire la pasunea darurilor Sale (Ioan 10,9).

in teologia patristica invierea este, deci, mai de seama decat Nasterea Mantuitorului: "Bobul de grau de nu va muri, ramane singuf (Ioan 12,24). De aceea, dupa "dogmele pioasa' 65) ale Sinodului I Ecumenic, Sfintii Parinti au asezat sarbatoarea "inaltarii Sfintei Cruci" spre pomenirea Patimilor sfintitoare ale Mantuitorului, asa cum sunt pomenite indeosebi in Sfanta Liturghie Ortodoxa, caci prin ele a fost sfintit Numele lui Dumnezeu ca " Tata', asa cum, dupa prefacerea Sfintelor Daruri, Biserica inalta rugaciunea "Tatal Nostru". La Cincizecime Dumnezeu "a trimis pe Duhul Fiului Sau in inimi", prin care credinciosii devin "fii' si-L pot invoca pe Dumnezeu ca " Tata' (Gal.4,6). "Sfinte tare""era marturisirea tariei neclatinate a lui Dumnezeu la care cheama ingerii ca partasie la desavarsirea Sa. Deci, celebrarea liturgica a Jertfei ca "Usa" de intrare pentru "iesirea la pasune" (Ioan 10,9) are loc atat in cer, cat si pe pamant prin implinirea voiei Tatalui ca temelie a imparatiei Sale in Hristos: "paine" de pe pamant pentru ingeri in cer (Evrei 1,6; Ps.96,8; Fil.2,10;lPetru 3,22) si "mana' cereasca pe pamant: "Eu sunt painea vie care s-a pogorat din ce?' (Ioan 6,51); "De nu veti manca trupul si nu veti bea sangele Fiului Omului nu veti avea viata intru voi' (Ioan 6,53). Revelatia prin inviere a facut sa inceteze orice "mitologie". Aceasta mitologie era si argumentul lui Arie ca si al lumii care considera crucea lui Hristos o "nebunie" (1 Cor. 1,23). "Crezul" nu a mentionat Botezul lui Hristos cu Duhul Sfant, deoarece acest eveniment nu putea fi cunoscut decat prin Jertfa si invierea lui Hristos. Acest lucru este simbolizat prin clatinarea Sfantului Aer in timpul marturisirii Crezului pana la mentionarea evenimentului invierii, care vadea intruparea drept "Cale".

Perdeaua Sfintelor Usi este deschisa in timpul recitarii "Crezului", ca semn ca in urmarea Lui ucenicii vad viata lui Hristos in Duhul Sfant iubind aratarea Lui. Sfintele Usi raman inchise, deoarece ucenicii inca nu erau constienti de "semanarea' in ei a vietii lui Hristos, cand a zis in preajma Jertfei: "Lucrulpe care Mi l-ai dat sa-1 fac l-am savarsit' (Ioan 17,4), si asa cum aveau ei sa marturiseasca dupa Cincizecime: "Cuvantuls-a facut trup si s-a salasluit intru noi, si am vazut slava Lui, slava ca a Unuia-Nascut din Tatal plin de bar si de adevaf (Ioan 1,14); "Si din plinatatea Lui toti am luat har peste haf (Ioan 1,16). Aceasta slava a plinatatii impartasita lor prin "semanare" va fi si puterea unitatii lor treimice in Biserica: "Slavape care Mi-ai dat-o le-am dat-o lor, ca toti sa fie una, precum Noi una suntem" (Ioan 17,22). Dupa cum inainte de "Crez" s-a invocat iubirea in Hristos ca a celor "nascuti de la Dumnezeu" (Ioan 1,13), caci numai ei pot marturisi Sfanta Treime deofiinta si nedespartita, tot astfel sederea in Hristos este hotaratoare pentru invocarea Duhului Sfant in ipostaza invierii oamenilor prin slava Sa. Numai cei ce pot sta in preajma "slavei' Lui pot "invia", iar ei pot sta numai intrucat au fost calauziti de Hristos ipostaza de a vedea "slava* Lui (Ioan 17,24). Aceasta indreptare era o nevoie, intrucat "toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu", (Rom. 3,23) si de aceea plini de vrajmasie fata de Dumnezeu: El "a murit din cauza pacatelor noastre si a inviat pentru indreptarea " (Rom.4,25) si slava noastra prin partasie la slava Lui.

in aceasta ipostaza Mantuitorul a cerut ucenicilor priveghere in rugaciune, pentru "a putea sta inaintea Fiului Omului' (Lc.21,34-36), adica sa nu devina "vrajmasi" prin inchiderea inimii si viclenia mintii cu care oamenii nu pot sta inaintea lui Dumnezeu. Slava Sa zdrobeste pe cei protivnivci, care pentru a scapa trebuie sa se risipeasca fara sa-L cunoasca, adica fara sa se poata impartasi de El: "Ei din cauza vicleniei nu ma pot cunoaste" (Ier.9,6); "Nu se va apropia de Tine cel viclean" (Ps.5,4). In Hristos El a zdrobit capul sarpelui ca arma cea mai puternica a acestuia prin "viclenia': "Cu duhul gurii Sale va bate pe cel viclean" (Isaia 11,4); "Luati sabia duhului care este Cuvantul lui Dumnezeu" (Ef.6,17). in Iisus acest Cuvant a fost sfintit ca adevar in El insusi, in profunzimea acestui Cuvant prin intrupare, mai puternic decat orice "moralism" al Legii, cand cei necredinciosi se plangeau: "Pe cine vrea acesta sa invete cu vedenia? Si pe cine vrea sa indreptateasca el cu propovaduirea? Poate pe cei intarcati sau pe cei indepartati de curand de la sanul mamei lor? Caci: porunca peste porunca, regula peste regula, cand pe ici, cand pe colo!.,. Pentru aceasta, asa zice Dumnezeu: Am pus in Sion o piatra, o piatra de incercare, piatra din capul unghiului, de mare pret, bine pusa in temelie; cel care se va bizui pe ea nu se va clatina. (Isaia 28,2,5,9-10; 14-18). Predica apostolica avea in vedere in primul rand vadirea vinovatiei poporului pentru uciderea lui Hristos (F.Ap.2,36-38) ca o zguduire in vederea pocaintei, caci Hristos "a inviat rupand durerile mortii' (F.Ap.2,36). Neintrarea prin "Usa", nu va fi o "neputinta", ci o "vinovatie" a lumii, din care cauza nu va putea vedea pe Dumnezeu. Aceeasi Lumina lina a sfintei slave care in aratarea lui Dumnezeu, i-a facut dupa pacatul stramosesc sa se ascunda de la Fata lui Dumnezeu ca sa nu moara, deoarece prin calcarea Cuvantului pierdusera "invierea" ca prezenta a Duhului Sfant in inimile lor. Acelasi har in plinatate care incalzea inimile in rai, insemna foc mistuitor, ca si pentru cei ce nu puteau sta in fata slavei lui Hristos inviat: "Iatapun o piatra in Sion! Cel ce va cadea peste ea se va zdrobi, si peste cine va cadea ea il va zdrobi" (Mt.21,44). in Hristos ucenicii indemnau: "E bine sa va hraniti cu har inima voastra, iar nu cu mancare si bautura, de la care n-au avut nici un folos cei ce au umblat in ele" (Evrei 13,9). Pentru cei de sub Lege s-au aratat semnele ignorarii, nesocotirii slavei lui Dumnezeu din sfintirea Numelui Sau, mai ales prin calcarea poruncii: "Sa nu iei Numele Dumnezeului Tau in desert", caci nu duce la impartasirea Duhului prin tinerea Legii.

"Sa stam bine" este indemn la partasie prin taria lui Dumnezeu sub cruce care nu are nevoie de nici o violenta: a sta bine inseamna a nu scoate sabia. O lectie a fost infrangerea oastei lui Israil pentru ca a adus Cortul din Silo pe campul de lupta (IRegi 4,10-11); alta a fost reactia lui Moise de scoatere a apei din stanca fara invocarea Numelui. "Zis-a Domnul catre Moise: Treci pe dinaintea poporului acestuia, dar ia cu tine cativa din batranii lui Israil; ia in mana si Toiagul cu care ai lovit Nilul si du-te! Iata Eu voi sta inaintea Ta acolo la stanca din Horeb, iar tu vei lovi in stanca si va curge din ea apa si va bea poporul" (Iesire 15,5-6); "A luat, deci, Moise toiagul din fata Domnului, cum pomenise Domnul si au adunat Moise si Aaron obstea la stanca si a zis catre obste: Ascultati, indaratnicilor, din stanca aceasta va vom scoate apa? Apoi si-a ridicat Moise mana si a lovit in stanca cu toiagul sau de doua ori si a iesit apa multa si a baut obstea si dobitoacele ei. Atunci a zis Domnul catre Moise si Aaron: Pentru ca nu m-ati crezut ca sa aratati sfintenia mea inaintea ochilor fiilor lui Israil, de aceea nu veti duce voi adunarea aceasta in pamantul pe care am sa i-l dau" (Numeri 20,8-12). Chemarea de "a sta bine" este spre jertfa de lauda prin rugaciune, caci "Lumina lumineaza in intuneric (Ioan 1,5), dar s-ar pierde daca ar lupta cu armele intunericului. Tocmai aceasta "sedere" in lumina este si o judecare a lumii: "Dupa cum Tatal are viata in sine, asa a dat si Fiului sa aiba viata in Sine si i-a dat putere sa faca judecata pentru ca este Fiul Omului" (Ioan 5,26-27) si anume, asa cum este El cu duhul ceresc si tarie sub cruce: "Dumnezeu era in Hristos, impacand lumea cu sine insusi nesocotindu-le gresalele lor si punand in noi cuvantul impacarii" (2Cor.5,19). De aceea, doar acei dintre "cei morti cu duhul vor invia, care vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu" (Ioan 5,25). Orice violenta ar da statut ontologic antitezei intunericului. Numai indreptarea mantuieste: "Se vor rusina de Fiul Meu!" (Mt.21,37), de Lumina sederii Sale "de-a dreapta" (Ps. 109,1). Dumnezeu incercase intoarcerea celor din Sodoma prin prezenta Sa personala: "Pacatul lor este cumplit de greu! Ma voi pogori sa vad, daca faptele lor sunt cu adevarat, asa cum s-a suit pana la Mine strigarea impotriva lor, iar de nu, sa stiu" (Facere 18,20-21).

Astfel, impacarea, pe temeiul careia se poate aduce Sfanta Jertfa, este tot o lucrare a lui Dumnezeu, in care credinciosii sunt chemati sa stea si sa aduca "jertfa de landa" pentru "mila de pace": "De Te vei uita la faradelegi, cine va putea suferi? Ca la Tine este milostivirea. Pentru Numele Tau Te-am asteptat, sufletul meu a asteptat Cuvantul Tau a nadajduit sufletul meu in Domnul din straja diminetii pana in noapte. Din straja diminetii sa-si puna Israil nadejdea in Domnul. Ca la Domnul este mila si multa mantuire la El. Si El va izbavi pe Israil de toate faradelegile lui" (Ps.125,3-8); "Pe cat sunt de departe rasariturile de apusuri a departat de la noi faradelegile noastre" (Ps.102,12). Daca in Vechiul Testament se spune: "Ai pus faradelegile noastre inaintea Ta, gresalele noastre ascunse la Lumina Fetei Tale" (Ps.89,8), insemna ca Lumina Fetii de sus lumina intunericul din cugetele oamenilor ca o stare de plangere in Fata Sa: "Toata ziua ma impresoara ele ca apa si toate ma potopesc deodata" (Ps.87,18); "Ca sa Te indreptatesti intru cuvintele Tale si sa biruiesti cand vei judeca Tu" (Ps.50,5). Chemarea de sus era, deci, spre impacare prin pocainta: "Veniti sa stam la judecata, zice Domnul, si de vor fi faradelegile voastre negre cum e carmazul, albe ca zapada le voi face" (Isaia 1,18). Dumnezeu a venit in Hristos cu "Lumina care lumineaza in intuneric" (Ioan 1,5) in mod relevant si catalizator, asa cum s-a vazut in cazul intoarcerii lui Zaheu si a femeii cazute. Aceasta "slujire a impacarii" (2Cor.5,18) a dat-o Bisericii, care o face cunoscuta "prin aratarea adevarului fata de orice constiinta omeneasca inaintea lui Dumnezeu" (2Cor.4,2); "Dumnezeu este Lumina si nici un intuneric nu este in El" (lIoan 1,5). Asa se intelege rugaciunea pentru partasia la Lumina Sa: "Lumineaza Fata Ta peste noi si ne miluieste" (Ps.66,1) ceea ce inseamna ungerea ranelor cu "untdelemn si vin" (Lc. 10,34), "har si adevar" (Ioan 1,17). "A nu rasplati raul cu rau" (Rom. 12,21) inseamna a lua de la Hristos "aur lamurit in foc" (Apoc.3,18) de dincolo de moarte, a primi "duhul ceresc". Ioan Botezatorul "a fost trimis de la Dumnezeu sa vesteasca despre Lumina" (Ioan 1,6-7), dar "nu era acela Lumina" (Ioan 1,8): "Cuvantul (intrupat) era Lumina adevarata care lumineaza pe tot omul ce vine in lume" (Ioan 1,9).

"Mila de pace" inseamna impacarea oamenilor cu Dumnezeu, iubitorul de oameni cu iubirea de vrajmasi a desavarsirii Sale (Ioan 3,16) prin Hristos, din starea de "vrajmasi cu Dumnezeu" (Rom.5,10). Chemarea in Hristos este "sederea" in Hristos, nu "vitejii" in lupte. Dumnezeu biruieste pe vrajmasi pentru taria celor ce stau in Hristos de-a dreapta, in ascultare: "Dumnezeul pacii va zdrobi in curand pe satana sub picioarele voastre" (Rom. 16,20). Se cere fuga de orice vrajmasie si, dimpotriva, iubirea de vrajmasi, stiindu-se ca cel mai mare vrajmas al omului sunt nu vrajmasii lui, ci "boldul mortii" (1 Cor. 15,56) din trupul sau. Intarirea in credinta prin marturisire este partasia la desavarsirea Tatalui si a ingerilor Sai ca o ridicare a unui gard in jurul viei a nu pierde "invierea" in Hristos, "Usa" catre Duhul Sfant. Daca "cel din urma vrajmas al omului care va fi biruit va fi moartea'' (1 Cor. 15,26), astfel, cel dintai vrajmas al omului care a fost biruit in Hristos si pe care oamenii il pot birui numai in Hristos este "boldul mortii" (I Cor.15,55). Pe Tabor Ilie si Moise vorbeau cu El nu despre infrangerea vrajmasilor lui Dumnezeu, ci despre Patimile Sale sfintitoare de la Ierusalim (Lc.9,31) si despre maririle biruitoare de dupa ele (I Petru 1,11): "Dreapta Ta, s-a preamarit intru tarie, mana Ta dreapta a sfaramat pe vrajmasi si cu multimea slavei Tale ai zdrobit pe cei potrivnici" (Iesire 15,6-7). Acesta este continutul marturisirii Sfintilor ingeri, care s-au facut partasi crucii lui Dumnezeu Tatal din cauza hulei din partea lui Lucifer. Prin aceasta, slujba liturgica a oamenilor se asociaza Liturghiei ingeresti, odata cu marturisirea credintei, care nu se refera la nici un vrajmas, ci la puterea de a sta de-a dreapta. Asa vor aduce si oamenii jertfa de lauda pentru mila de pace, de impacare. Este singura cale de aducere a Sfintei Jertfe in Numele Sfintei Treimi. Astfel, Dumnezeu ii va face pe oameni partasi lucrarii intregii Sfintei Treimi, a carei aratare este semnificata prin deschiderea Sfintelor Usi si iesirea liturghisitorului cu crucea rostind: "Harul Domnului nostru Iisus Hristos si dragostea lui Dumnezeu Tatal si impartasirea Sfantului Duh sa fie cm voi cu totii" (2Cor.3,13). Jertfa de lauda Ma va preamari si acolo este calea in care ii voi arata lui mantuirea Mea" (Ps.49,24). Sederea de-a dreapta este o sedere cu frica pentru a nu pierde prin "ademenire" sau "violenta" adancul lui Dumnezeu in Hristos cu care oamenii s-au asemanat cu Hristos ca un botez al lepadarii de sine in urmarea Sa (Ioan 12,26). Tot sub semnul Sfintei Cruci este adresata chemarea: "Sus sa avem inimile!", prin comori adunate in cer (Mt.6,20), care duc inimile "sus", ca si cea a Sfintilor ingeri "cei puternici la virtute" (Ps. 102,20), deoarece il lauda pe Dumnezeu "intru taria puterii Lui" (Ps.150,1).

Dupa Jertfa de lauda pentru mila de impacare are loc chemarea la multumirea euharistica pentru lucrarea Sfintei Treimi, ceea ce inseamna mai mult decat lauda: este recunostinta de inchinare cu vrednicie si dreptate Treimei celei deofiinta si nedespartite, pentru odihna constiintei si bucuria inimii: "Veniti la Mine, toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi da odihna... veti afla odihna sufletului" (Mt. 11,28-29). Partasia la crucea lui Hristos in numele Sfintei Treimi este partasie la biruinta lui Hristos prin sederea de-a dreapta. Marturisind: "Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru?", ingerii stiau ca numai Dumnezeu poate birui pe Lucifer prin intruparea lui Hristos. "Dusmanie voi pune intre tine si femeie, intre samanta ta si samanta ei. Aceea iti va zdrobi capul, iar tu ii vei intepa calcaiul" (Fac.3,15). Acest adevar este semnificat de "steaua" magilor la Betleem, ca marturisire ingereasca in cer, continuata pe pamant prin "magi" si toti cei au crezut si urmat lui Hristos pana la biruinta Sa prin Jertfa: "Indrazniti, Eu am biruit lumea!" (Ioan 16,39). Este biruinta sederii de-a dreapta prin cruce, atat pentru ca Hristos va invia, cat mai ales pentru ca s-a semanat in cei ce au urmat Lui ca partasii Sai, care odata cu ingerii devin partasi la biruinta Lui, o biruinta nu a "Atotputerniciei" sau violentei, ci a sfinteniei atottiitoare a lui Dumnezeu intreit, despre care vorbeste lamurit Sfanta Scriptura: "I-a dus la hotarul sfinteniei Lui, la muntele pe care l-a dobandit dreapta Lui" (Ps.77,59); "Ai dat celor ce se tem de Tine semn, ca sa fuga de la fata arcului" (Ps. 59,4); "Voia lui Dumnezeu este sfintirea voastra" (I Tes.4, 3-4); "In sfintenie este calea Ta" (Ps.76,13); "Veti vedea deosebirea dintre cel drept si cel pacatos, dintre cel care slujeste pe Dumnezeu si cel care nu-L slujeste" (Mal.3,18); "Si va rasari voua, celor ce va temeti de numele Meu, Soarele dreptatii..." (Mal.3,20).

Aceasta biruinta prin Jertfa si Invierea lui Hristos este aratata in rugaciunea liturghisitorilor la Sfanta Liturghie inainte de invocarea Duhului Sfant: "Multumim pentru aceasta Liturghie pe care ai binevoit a o primi din mainile noastre, desi stau inaintea Ta mii de arhangheli si zeci de mii de ingeri, heruvimii cei cu ochi multi si serafimii cei cu cate sase aripi care se inalta zburand, cantarea de biruinta cantand, strigand, glas inaltand sl graind: Sfant, Sfant, Sfant Domnul Savaot! Plin este cerul si pamantul de marirea Ta. Osana intru cei de sus. Binecuvantat este cel ce vine intru Numele Domnului. Osana intru cei de sus! Cu aceste fericite puteri si noi, Iubitorule de oameni, Stapane, strigam si graim: Sfant esti si preasfant si slava Ta este plina de maretie. Tu ai iubit atat de mult lumea Ta, ca si pe Unul-Nascut, Fiul Tau, L-ai dat, ca tot cel ce crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica. Si Acesta venind si toata randuiala cea pentru noi plinind, in noaptea in care a fost vandut si mai vartos Insusi pe Sine s-a dat pentru viata lumii, luand painea cu sfintele si preacuratele si fara prihana mainile Sale, multumind si binecuvantand, sfintind si frangand a dat Sfintilor Sai ucenici si Apostoli, zicand: Luati, mancati acesta este Trupul Meu, care se frange pentru voi spre iertarea pacatelor. Asemenea si paharul dupa Cina zicand: Beti dintru acesta toti, acesta este sangele Meu al Legii celei Noi, Care pentru voi si pentru multi se varsa spre iertarea pacatelor" (Mt.26,26-27). Cuvintele de la Cina reluate inainte de prefacerea Sfintelor Daruri pot fi comparate cu ceea ce amintea Dumnezeu poporului dupa trecerea prin adancul uscat al marii cu putin inainte de darea Legii pe Muntele Sinai, ca masura a primirii Duhului Sfant in Vechiul Testament; "Ati vazut ce am facut Egiptenilor si cum v-am luat pe aripi de vultur si v-am adus la Mine!" (Iesire 19,4; 20,22).

Despre dreptatea care vine nu din Lege, ci din credinta, Sfantul Apostol Pavel scrie: "Dreptatea din credinta graieste asa: sa nu zici in inima ta, Cine se va sui la cer?, ca adica sa coboare pe Hristos! Sau, Cine se va cobori intru adanc?, ca sa ridice pe Hristos din morti!. Dar ce zice Scriptura! Aproape este de tine cuvantul in gura ta si in inima ta, adica cuvantul credintei pe care il propovaduim. Ca de vei marturisi cu gura ta ca Iisus este Domnul si vei crede in inima ta ca Dumnezeu L-a inviat pe El din morti, te vei mantui. Caci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se marturiseste spre mantuire" (Rom. 6, 10). Invierea este, deci,temelia credintei: "Daca Hristos n-a inviat, zadarnica este propovaduirea noastra, zadarnica si credinta voastra (1 Cor. 15,14). Credinta in Inviere este respinsa numai de catre cei ce slujesc idolilor deserti: "Daca Evanghelia noastra mai este acoperita, este pentru cei pierduti, in care Dumnezeul veacului acestuia a orbit mintile necredinciosilor ca sa nu le lumineze lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu" (2Cor.4,3-4).

Cu toate ca Liturghia ingereasca si-a luat inceput in cer pe temeiul slavei lui Hristos prin Jertfa, ca Cel inconjurat la Inaltare in chip nevazut de cete ingeresti, doritoare sa priveasca la Evanghelia Sa sfintita prin Jertfa ca adevar (1 Petru 1,12), ea este luata drept model de catre Biserica in Hristos, ca Biserica a celor inviati prin slava Invierii Lui, ca putere de a se face fii ai lui Dumnezeu prin botezul cu Duhul Sfant (Lc.3,16). Puterea ei in acest sens este din slava filantropica si atottiitoare a lui Dumnezeu aratata in Hristos, facandu-i pe oameni partasi la "rugul aprins" (Marcu 12,26) al Luminii din viata Sa pe pamant, slava care fiind defaimata in lume, Biserica o restaureaza mereu prin marturisirea credintei la fiecare Sfanta Liturghie in vederea revelatiei Duhului Sfant prin Jertfa sfintitoare a lui Hristos. De aceea, cuvintele de instituire sunt cele unice ale lui Hristos de la Jertfa Sa, dar, pe care Biserica le aminteste tot prin Duhul Sfant ca introducere pentru invocarea Duhului Sfant, care preface Jertfa sfintitoare in Euharistie a infierii si mangaierii dumnezeiesti. Astfel, Biserica nu rosteste aceste cuvinte la aducerea Jertfei lui Hristos, ci le vesteste ca anamneza, aducere aminte la rugaciunea de invocare a Duhului Sfant: "Aducandu-ne aminte, asadar, de aceasta porunca mantuitoare si de toate cele ce s-au facut pentru noi; de cruce, de groapa, de Invierea cea de a treia zi, de suirea la ceruri, de sederea cea de-a dreapta si de cea de-a doua slavita iarasi venire, Tie iti aducem de toate si pentru toate cele ale Tale dintru cele ale Tale".

Lucrarea Duhului Sfant invocat este mai mult decat Jertfa ca deschidere a ochilor pentru a privi prin catapeteasma trupului Sau dincolo, in Sfanta Sfintelor, fiind vorba de simtirea aceluiasi Hristos semanat de El Insusi in ei ca o mangaiere a infierii parintesti, in ipostaza lor de fii ai lui Dumnezeu prin rugaciunea lor ca "inviati" in Hristos si avand putere de a se face fii ai lui Dumnezeu, putere de a se naste de la Dumnezeu (Ioan 1,13). Pentru devenirea prin Duhul Sfant a "Jertfei" lui Hristos in "Euharistie" a infierii, a unirii cu Hristos si a gustarii slavei Sale cu Numele Sau minunat de "Domnul" (Fac.32,29), Biserica aduce multumirea euharistica; Pre Tine Te laudam, Te binecuvantam, Tie iti multumim, Doamne, si ne rugam Tie, Dumnezeului nostru!" Teandria apostolica este, deci, sub forma infierii ca in starea primordiala restaurata in Hristos: "Iata, fac toate lucrurile noi!" (Apoc.21,5). Pana la Cincizecime ucenicii erau in Hristos, dar nu aveau putere decat de a cere, nu de a propovadui: "Veti lua putere venind Duhul Sfant peste voi si imi veti fi Mie martori (F.Ap. 1,8)" Duhul Sfant inseamna nu numai Revelatia infierii prin cele ce a semanat Hristos in ei, ci si cea a deosebirii lui Hristos si a lor fata de lume: "Acela venind va vadi lumea de pacat ca oamenii nu cred in Mine" (Ioan 16,8-9). Dar Duhul este in primul rand putere a plinatatii ca si in Hristos, de a da marturie ca o "manare" (Rom. 8,14) apostoleasca. Drept urmare a plinatatii pe care o da in Hristos "vitelul ingrasat taiat de Tatal" (Lc. 15,23), Duhul Sfant se va numi: "Vistierul bunatatilor", adica iesirea celor ce au intrat prin "Usa" la acea "pasune" duhovniceasca anuntata de Hristos (Ioan 10,9) conform profetiei: "Domnul Atottiitorul va pregati in muntele acesta pentru toate popoarele un ospat de carnuri grase, un ospat cu vinuri bune, carnuri grase cu maduva, vinuri bune limpezite! Si in muntele acesta El va da la o parte valul care acopera toate popoarele si perdeaua care invaluie toate neamurile. El va inlatura moartea pe vecie!" (Isaia 25,5-8).

Cuvintele de instituire enunta Jertfa lui Hristos, nu Euharistia Domnului. Ele nu spun nimic despre Euharistie, trebuind sa semnifice drumul de la "intrarea prin Usa", la"iesirea " pentru "pasune" (Ioan 10,9). Chiar daca Duhul "nu de la Sine va vorbi, ci cate va auzi va vorbi si cele viitoare va va vesti. Acela Ma va slavi, ca din al Meu va lua si va va vesti" (Ioan 16,13-14), totusi fara Duhul nu poate avea loc revelatia interioara a ceea ce a "semanat" Hristos: "Duhul nu venise ca Hristos nu Se proslavise" (Ioan 7,39); "Adevarul va spun: va este de folos ca sa Ma duc Eu. Caci daca nu Ma voi duce, Mangaietorul nu va veni la voi. Iar daca Ma voi duce, il voi trimite la voP (Ioan 16,7); "Eu am semanat ... dar Dumnezeu face sa creasca" (ICor.3,6). Dupa indemnul: "Aceasta sa faceti intru amintirea Mea!" (Lc.22,19), cu referire insa la incandescenta duhovniceasca de dupa inviere, Mantuitorul a indemnat, de asemenea, in mod expres: "Cereti!" adresandu-se lor ca cei ce mai mult decat samarineanca (Ioan 4,10) cunosc "darul lui Dumnezeu" si "Cine" este Cel ce ii indeamna: "Cereti si veti primi ca bucuria voastra sa fie deplina'' (Ioan 16,24), devenind infiere mangaietoare a Duhului si iesire a lui Dumnezeu ca "Tata". Deci nu "cuvintele de instituire" pot constitui "epicleza", ci rugaciunea de invocare a Duhului Sfant. Puterea acestei invocari este "slava" lui Hristos, pentru care Biserica poarta de grija sa nu fie defaimata, caci Duhul "nu vine, daca Hristos nu este preaslavit" (Ioan 7,39). Daca s-ar considera cuvintele de instituire drept Epicleza, atunci ar insemna o dispunere de Duhul Sfant prin Hristos, pe cand Hristos este primit prin Duhul Sfant ca putere a infierii: "Acela Ma va preamari" (Ioan 16,14); "Adapati de Duhul noi bem pe Hristos" ca gustare teandrica de infiere in Hristos si a lui Dumnezeu ca "Tata". Numai prin Duhul poate fi cunoscut Dumnezeu ca "Tata", si poate fi imbracat Hristos ca Fiu "intre multi frati" (Rom.8,29). Numai Tatal poate "infia", asa cum Fiul poate "invia" cu duhul.

"Painea cea spre fiinta" (Mt.6,11) a fiilor nu o poate da decat " Tatal" prin Duhul Sfant, Care pe langa "infiere" (Gal.4,6) inseamna si revelarea Numelui lui Dumnezeu ca "Tata" al familiei teandrice, cu puterea Sa de a tine toate, tarie a puterii Sale atottiitoare. Este o cunoastere spre inviere ca viata vesnica: "Aceasta este viata vesnica sa Te cunoasca pe Tine singurul Dumnezeu adevarat si pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis" (Ioan 17,3). Ca Cincizecime personala, Duhul Sfant a venit peste Mantuitorul la Botez in urma rugaciunii Sale de "infiere" si aratare a lui Dumnezeu ca "Tata" (Lc.3,21-22). Mantuitorul spunea iudeilor: "Nu Moise v-a dat painea din cer, ci Tatal Meu va da din cer adevarata paine" (Ioan 6,32). Iar ucenicilor Sai le spunea despre Duhul Sfant al Tatalui: "Acela va va aduce aminte de toate cate v-am spus" (Ioan 14,26); "Cand va veni acela, Duhul Adevarului, va va calauzi la tot adevarul, caci nu va vorbi de la Sine, ci cate va auzi va vorbi si cele viitoare va va vesti. Acela Ma va slavi, pentru ca din al Meu va lua si va va vesti" (Ioan 16,13-14).

Prin Duhul Sfant Biserica se face partasa la "cele ale lui Hristos" de dincolo de moarte, cand le proclama ca Revelatie actualizata: "Ale Tale dintru ale Tale...", ca cele de dincolo de catapeteasma, pe care nu doar le "vede" ca pe Tabor, (Marcu 9,1), ci le misca in inima ei ca Duhul Fiului trimis de Tatal in inimi (Gal.4,6), vadind "comoara ascunsa in tarina" (Mt. 13,44) si "aur lamurit in foc" (Apoc.3,18). Prin venirea Duhului Sfant darurile se prefac in Trupul si Sangele Domnului aratandu-L pe Hristos mai viu decat dupa Inviere, deoarece prin inviere Jertfa Sa devine "Euharistie" a inimii in plinatate: "Noi care L-am cunoscut pe Hristos dupa Trup, acum nu-L mai cunoastem asa" (2 Cor.5,16), deoarece il au pe Hristos in inimi, miscat de Duhul Sfant, fiind "adapati" de Duhul Sfant.