Revelatia prin Jertfa Mantuitorului Hristos, fundamentul liturgic al teandriei apostolice

 

Revelatia prin Jertfa Mantuitorului Hristos, fundamentul liturgic al teandriei apostolice

Zidind toate cele vazute cu puterea Sa, Dumnezeu stia ca ele vor fi un "adaos", pentru stapanirea lor din partea omului. Deci, "Atotputernicia" Sa era pusa in slujba filantropiei Sale divine jertfelnice. Dumnezeu nu l-a facut pe om un rob al "Atotputerniciei" Sale. Creatia avea sa fie un "da" pentru sfintirea Numelui Sau. Deci, omul era socotit de Dumnezeu ca un "fiu"  caruia Dumnezeu ii este " Tata" fara ca omul sa stie inca. Prin Cuvantul Sau Dumnezeu facea ca inima omului "curata si buna" sa fie templu al Duhului Sfant, ca, "dreptate, pace si bucurie a Imparatiei lui Dumnezeu" (Rom. 14,17). "Dumnezeu i-a zidit pe oameni fara prihana" (Ec.9,6): "A semanat samanta buna in tarina Sa" (Mt. 13,24) De aceea, slava Cuvantului ca izvor de viata vesnica era mai mare decat puterea creatoare a Atotputerniciei lui Dumnezeu, asa cum arata Mantuitorul in rugaciunea arhiereasca: "Acum preamareste-Ma Tu, Parinte, la Tine Insuti cu slava pe care am avut-o la Tine mai inainte de a fi lumea" (Ioan 17,4). Era slava Cuvantului ca "Mire al Bisericii" si ca "Usa" staulului oilor (Ioan 10,9). Nu viata nascuta din trup era viata adevarata si vesnica, ci "Cuvantul era viata si viata era Lumina oamenilor" (Ioan 1,4). Cuvantul era puterea sfintitoare si mantuitoare prin slava Sa ca a unui Mire fata de Biserica, Mireasa Lui, si taina a "Imparatiei lui Dumnezeu de la facerea lumii" (Mt. 25, 34).

Credinta mantuitoare era acea plinatate a harului ca o slava a fiilor lui Dumnezeu (Rom.8,19). Insa sminteala din ispita a facut ca locul harului divin in inima omului sa fie ocupat de idoli. Pericolul idolatriei ca moarte vesnica a facut ca filantropia divina sa pronunte blestem asupra creatiei ca rod al Atotputerniciei Sale: "Blestemat e pamantul din cauza ta" (Facere 3,17). Dumnezeu nu se mai putea arata omului prin slava harului Sau parintesc fara pericolul mortii omului cu trupul, dupa moartea sa sufleteasca si pierdere a "Invierii". In numele filantropiei Sale Dumnezeu astepta providential "plinirea vremii" (Gal. 4,4), pentru sfintirea din nou a Numelui Sau spre mantuirea lumii prin "inviere" sufleteasca. Dumnezeu nu si-a aratat Numele Sau de "Creatorul" ca expresie a "Atotputerniciei" Sale: mai intai pentru ca oamenii sa nu piara prin infricosare cu viata lor in trup; apoi, pentru ca ei sa nu creada, ca "Toate cele din lume, pofta trupului, pofta ochilor si trufia vietii" (1Ioan 2,16) ar fi de la Tatal. Ele erau urmarea pacatului stramosesc, atunci cand s-a nascut lumea ca lume straina si "vrajmasa" cu Dumnezeu.

In lucrarea Sa sfintitoare Mantuitorul Hristos avea sa arate ca: "Tot rasadul pe care nu l-a rasadit Tatal Meu se va smulge din radacini" (Mt.15,13). De asemenea, in Rugaciunea Domneasca Mantuitorul a aratat ca nu poate veni Imparatia lui Dumnezeu daca nu are loc mai intai "sfintirea" Numelui lui Dumnezeu: "Sfinteasca-se Numele Tau! Vie imparatia Ta!" (Mt. 6, 9-10). Si Legea Veche a fost urmare unui act de "sfintire" a Numelui lui Dumnezeu ca un legamant: "M-am aratat lui Avraam lui Isaac si lui lacov ca Dumnezeu Atotputernic, - spunea Dumnezeu lui Moise - , dar, cu Numele Meu de Domnul, nu M-am facut cunoscut lor" (Iesire 6,3). Trecerea prin adancul uscat al Marii si iesirea la pustie ca izbavire din robia egipteana erau semnele lucrarii mantuitoare a lui Dumnezeu ca "Domnul", "Izbavitorul", "Atottiitorul", asa cum avea sa se arate in Hristos. Numai prin Hristos se poate afla adancul din om prin botezare in Numele Sau si se poate imbraca viata Sa ca un Nou Legamant. Pe Tabor s-a simtit puterea slavei Mirelui de a atrage pe oameni la mantuire ca "venire" a Imparatiei lui Dumnezeu (Marcu 9,1), iar prin Jertfa si Invierea Sa ca "vadire" a Imparatiei lui Dumnezeu in inimile oamenilor: "Imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul vostru" (Lc.17,21). Vadirea la Inviere a vietii Sale ca acea "comoara ascunsa in tarina" (Mt. 13,44) este o putere mai mare decat cea a Luminii line de pe Tabor, pe care ucenicii doar o "vedeau" (Marcu 9,1) dar nu o aveau inca in inimi. Caci Hristos a venit cu acea slava pe care o aveau oamenii la inceput: "Cuvantul trup s-a facut si s-a salasluit intru noi si am vazut slava Lui, slava ca a Unuia-Nascut din Tatal, plin de har si de adevar (Ioan 1,14); "Si din plinatatea Lui toti am luat har peste har. Caci Legea s-a dat prin Moise, dar harul si adevarul au venit prin Iisus Hristos" (Ioan 1,16-17).

Invierea ca "adevar" (Ioan 8,32) care sfinteste viata lui Hristos cu titlul Sau de "Cale" (Ioan 14,6), si pe ucenicii Sai dupa titlul Sau de "Usa" (Ioan 10,9) de intrare ca trecere pascala, a insemnat actul de sfintire a Numelui lui Dumnezeu ca "Tata" si "invierea" lor cu duhul ca "fii": "Eu pentru ei Ma sfintesc pe Mine Insumi ca si ei sa fie sfintiti intru adevar" (Ioan 17,19); "Sfinteste-i pe ei intru adevarul Tau; Cuvantul Tau este adevarul" (Ioan 17,17); "Aceasta este viata vesnica: sa Te cunoasca pe Tine singurul adevaratul Dumnezeu si pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis" (Ioan 17,3). Momentul acestei Revelatii prin Jertfa fusese aratat de catre Mantuitorul dupa Cina de taina: "Acestea vi le-am spus in pilde, dar vine ceasul cand nu va voi mai vorbi in pilde, ci pe fata va voi vesti despre Tatal" (Ioan 16,25). Cunoasterea prin "sfintire" nu putea avea loc decat printr-un pret de rascumparare, si anume Jertfa (Ioan 6,53; 12,24).

"Teandria" este nu numai rodul Jertfei rascumparatoare. Jertfa este o culme care incununeaza lucrarea lui Hristos, spune Sf. Ioan Damaschin. Inainte de sfintirea prin Jertfa, Mantuitorul s-a "aratat" prin Botez, a "chemat pe ucenici si a "semanat" in ei "ale Sale", pana cand a spus: "Lucrul pe care Mi l-ai dat sa-l fac, l-am facut" (Ioan 17,4). Lucrul savarsit era, deci, "asemanarea" cu El, asa cum scrie Sf. Ap. Pavel: "Pe cei pe care i-a cunoscut mai inainte, mai inainte i-a si hotarat sa fie asemenea chipului Fiului Sau ca El sa fie intaiul nascut intre multi frati" (Rom. 8,29). Acest lucru a avut loc prin trecere pascala: "Va voi lua la Mine ca sa fiti si voi acolo unde Eu sunt" (Ioan 14,3); "Eu sunt viu si voi veti fi vii" (Ioan 14,19). Asemanarea cu El care a culminat cu trecerea lor pascala insemna de fapt dezlegarea lor din legaturi, asa cum sunt zugravite incuietorile sfaramate in icoana invierii, ca implinire a profetiei: "Voi scoate din pieptul vostru inimile de piatra si va voi da inimi de carne" (Iez. 36,26); "Va voi da duh de rugaciune" (Zah.12,10).

Prin "aratarile" Sale dupa Inviere, ucenicii au ajuns in acea stare de plinatate ca o intrare prin "Usa" in drumul lor catre Cincizecime, pentru "iesire la pasune" (Ioan 10,9) in sensul botezului cu Duhul Sfant. Acest "botez" avea sa puna in valoare tot ce lucrase Hristos si semanase in ei pana la asemanarea cu El, trecandu-i din starea de "slugi" la chemare pana la aceea de "prieteni" (Ioan 15,15), si apoi la starea de "frati" ai Sai dupa Inviere (Ioan 20,17). Facandu-i sa simta in ei aceasta lucrare a lui Hristos ca o mangaiere parinteasca a lui Dumnezeu, Duhul Sfant Mangaietorul le-a conferit starea de "infiere", iar lui Dumnezeu numele de "Tata" ca Nume Sfintit. Aceasta este temelia teandriei apostolice ca dar al Duhului Sfant in Hristos, care a insemnat pentru ei si puterea de a fi trimisi in lume: "Precum M-ai trimis pe Mine in lume, si Eu i-am trimis pe ei in lume" (Ioan 17,18), si anume prin porunca: "In dar ati luat, in dar sa dati' (Mt. 10,8).

Sfintii Apostoli au implinit aceasta porunca sfanta ca pe o nevoie a inimii lor in Hristos (1 Cor.9,16) si din puterea mangaietoare a Duhului Sfant (F.Ap. 9,31), care ii invata toate (Ioan 14,26). Nici un cuvant al lor nu era propovaduit fara amintirea Jertfei lui Hristos in Sfanta Liturghie si anume cu sensul acesteia de "Euharistie" prin Duhul Sfant, pe care ei o savarseau cu puterea de a fi "vazatori si (de aceea) slujitori ai Cuvantului" (Lc. 1,2).

Jertfa Mantuitorului a fost urmarea impotrivirii stapanirilor lumesti (1Cor.2,7-8), care nu pot cunoaste "Intelepciunea lui Dumnezeu tainica si ascunsa" si tocmai de aceea "omoara pe Domnul slavei", in Care s-a aratat, insa, chipul Duhului Sfant si al Tatalui. Mantuitorul spunea despre Duhul Adevarului, ca "lumea nu poate sa-L primeasca, pentru ca nu-L vede, nici nu-L cunoaste; voi insa il cunoasteti, ca ramane la voi si in voi va fi" (Ioan 14,17). Ca "Toiagul" care atinge stanca de piatra pentru a curge din ea apa (Ioan 7,38-39), cu referire la inima oamenilor, Mantuitorul a fost simbolizat prin toiagul pe care il tinea Moise in mana cand i s-a aratat Dumnezeu in rug: acest toiag s-a prefacut in sarpe atunci cand Dumnezeu i-a cerut lui Moise sa-l arunce jos, dar, prinzandu-l de coada, sarpele s-a transformat din nou in toiag al stapanirii: "Toiagul stapanirii ti-l va da Domnul Dumnezeu din Sion, zicand: stapaneste in mijlocul vrajmasilor Tai. Cu Tine este poporul Tau in ziua puterii Tale, intru stralucirile Sfintilor Tai" (Ps. 109,2-3).

Ca "Domn al slavei" Mantuitorul este nu ca cel care domina inimile, ci ca Cel ce le umple pentru viata vesnica. El este din nou Domnul "Atottiitorul'', Care tine toate cu slava Sa spre viata lor vesnica, in afara de cei care se leapada de la mana Sa. Numele lui Dumnezeu este sfintit in Hristos ca "Domn", "Atottiitor" si "Parinte". In cultul divin Mantuitorul este preamarit ca Dumnezeu care si-a sfintit Numele ca "Domn": "Dumnezeu este Domnul". Prin imaginea Sa ca "Pantocrator", Mantuitorul se afla in partea cea mai inalta a locasului de cult, ca "Domn al slavei": "Cine este cel ce s-a suit (pe cruce), daca nu Cel ce s-a coborat in partile cele mai de jos ale pamantului? Cel ce s-a pogorat, Acela este care s-a suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate sa le umple" (Ef. 4,9-10). Vrednicia preamaririi Sale se datoreste plinatatii inimii, asa cum arata expresia liturgica: "Jertfa de lauda pentru mila de pace". Astfel, slava Mirelui este puterea Imparatiei lui Dumnezeu. Invierea a insemnat puterea cu care Mantuitorul i-a adunat pe ucenici: "El va paste turma Sa ca un pastor si cu bratul Sau o va aduna" (Isaia 40,11), caci la temelia Cuvantului lui Dumnezeu este acum nu Legea ca litera, ci "harul si adevarul' ca taina a prezentei divine care iradiaza si atrage. In acest sens Dumnezeu s-a aratat, nu cu "Atotputernicia" Sa, ci cu adancul ascultarii si slujirii in Hristos (Marcu 10,45), ca "tarie" dumnezeiasca, impotriva oricarei violente de infricosare, intimidare sau osandire. Aceasta slujire era taina adancului Duhului Sfant mai profunda decat orice iubire parinteasca din lume. "Adevarul" nu mai este urmarea "Atotputerniciei" divine de pe Sinai, ci rod al Jertfei care face sa rasara adevarul din pamant (Ps.84,12).

De aceea, Cuvantul Sau este acum putere de "Inviere" si plinatate a Evangheliei, atat prin viata "inviata" (Ioan 5,25), cat si prin forma scrisa pe care ucenicii o lasa ca o alta calitate a lor de "martori" dupa cea dintai calitate de "martori" din puterea lor de la Duhul Sfant (F.Ap. 1,7). Forma scrisa ca marturie statica a Cuvantului este in legatura organica cu chipul viu al lui Hristos (Ioan 5,39). Marturia scrisa este tot de la Duhul Sfant, dar marturia "vie" este aratata de Insusi Mantuitorul ca fiind a celor inviati prin Invierea Sa in calitatea lor de hristofori si pnevmatofori, pentru care marturia scrisa este numai partea exterioara a vietii in Hristos. Biblia este cartea Bisericii, intrucat Biserica este rodul Jertfei in Hristos. De aceea, Biserica are Biblia nu ca pe o "proprietate" a sa, ci ca pe o marturie despre Hristos. In imaginea Pantocratorului, Biblia este in mana Sa stanga in dreptul inimii Sale, asa cum in Vechiul Testament Tablele Legii erau asezate in Sfanta Sfintelor Templului. Biblia nu exprima altceva decat pe Hristos Insusi, si anume in urma evenimentelor vii ale lucrarii Sale, despre care ea da marturie scrisa.

Acele evenimente vii ii dusesera pe ucenici la plinatate. Duhul Sfant misca aceste evenimente in inima lor, mai intai prin "aducerea aminte" (Ioan 14,26) de tot ce a facut si a invatat Hristos. Icoanele vietii lui Hristos in inimile lor nu pot fi redate de nici o arta omeneasca, de aceea Sfantul Atanasie avea sa spuna: "Adapati de Duhul noi bem pe Hristos". Sensul duhovnicesc al Sfintelor Scripturi este o trasatura constanta a scrisului patristic rasaritean. Fara acest sens al Sfintelor Scripturi nu s-ar putea vedea Hristos ca "intreg" si ca temelie a Sfintelor Scripturi, din cauza partilor componente ale acestora. Cand in tumultul iconoclast din vremea Reformei era distrusa statuia Pantocratorului, rasculatii s-au oprit la mana Sa stanga in care tinea Evanghelia, socotind ca acolo este Biblia care nu trebuie distrusa. Era o epoca in Apus cand "sarea" (Mt.5,13) era calcata in picioare, deoarece se stricase. Caci prin Pantocrator era distrusa chiar temelia Bibliei. Fara Jertfa Euharistica Biblia a devenit din nou o Lege ca cea a tablelor de piatra, care nu pot desavarsi nimic (Evrei 7,19). Infricosand inima celor credinciosi, Legea era, fie "litera care omoara" (2Cor. 3,6); fie "cunostinta care ingamfa" (1 Cor.8,1).

Daca Biserica ar propovadui numai "litera" Bibliei nu si sensul ei de temelie, ea nu si-ar putea indeplini datoria de constiinta din porunca: "In dar ati luat, in dar sa dati" (Mt. 10,8), ba chiar ar scoate din inimi si ceea ce s-a scris prin "sfintire" in Hristos ca "table de carne ale inimii" (ICor. 3,3) prin "duhul care face viu" (2Cor. 3,6) ca "dragostea care zideste" (1 Cor.8,1). Avand reperele Duhului lui Hristos, Evanghelia reda imaginea lui Hristos Insusi, Care a venit nu cu un sistem filosofic, sau ideologic, ci cu Jertfa vietii Sale ca Revelatie, descoperire a "adevarului" (Ioan 8,32) si pret mare de rascumparare (1Cor.6,20). "In El sunt ascunse toate vistieriile intelepciunii si ale stiintei" (Col. 2,3), iar prin Trupul Sau jertfit, ca printr-o catapeteasma, Biblia este inteleasa ca Evanghelie a harului si a mantuirii (Rom. 15,4). Dupa cum Hristos Care s-a aratat nu a fost cunoscut fara Jertfa Sa, tot astfel Sfanta Scriptura care este o continuare a Intruparii, cum spunea Origen, trebuie sa fie "jertfita" ca litera pentru a se cunoaste sensul ei duhovnicesc. Este necesara relevarea sensului Sfintei Scripturi pentru a o simti ca Evanghelie a harului. Caci "Cine cunoaste sensul ascuns al Invierii lui Hristos, cunoaste sensul pentru care Dumnezeu a zidit toate".

Invierea Mantuitorului nu era un scop in sine, ci doar adevarul vietii Sale care o consfintea drept "Cale"' (Ioan 14,6) Sa si a tuturor celor ce urmeaza Lui catre Tatal. Prin Inviere El astepta cu ardoare impactul ei asupra ucenicilor ca "Inviere" (Ioan 14,3; Lc.22,15) a lor. De aceea, imaginea suprema a lui Hristos in Rasaritul Ortodox este "Pantocratorul" ca imagine vie a Celui ce tine toate si prin Care sunt semnificate, atat Jertfa care sfinteste Cuvantul ca adevar prin mana Sa dreapta cu care binecuvanteaza, cat si Sfanta Scriptura ca forma scrisa a Cuvantului lui Dumnezeu pe care o tine in mana stanga ca pe Tablele Legii celei Noi in "Sfanta Sfintelor" templului inimii Sale. Pantocratorul este marturia ca numai "Mielul injunghiat deschide Cartea" (Apoc.5,9). Pantocratorul arata stapanirea lui Hristos ca "tron al harului" (Evrei 4,16), "tron al lui David" (Lc. 1,32), deci al "Psalmilor", niciodata al imperiilor. Pantocratorul inseamna Hristos Euharistie prin Jertfa Trupului Sau prin care a sfintit Cuvantul ca adevar al vietii fara moarte. Raportul dintre Trupul si Cuvantul Sau este asemanator celui dintre cele cinci paini si cei doi pesti (Mt. 14,17): cinci paini pentru intarirea inimii simbolizand "Faptele pe care Mi le-a dat Tatal sa le fac" (Ioan 5,36); iar cei doi pesti simbolizand invatatura Sa in legatura organica cu faptele Sale (Mt.5,19). Cuvantul nu poate fi separat de Trupul lui Hristos, deoarece El exprima viata in trup a Fiului lui Dumnezeu ca Emanuil teandric. Expresiile Mantuitorului: "Cine isi va pierde sufletul sau pentru Mine si pentru Evanghelie...'' (Marcu 8,35); "De se va rusina cineva de Mine si de Cuvintele Mele..." (Marcu 8,38), arata intocmai imaginea lui Hristos ca "Pantocrator", Atottiitorul.

Teandria apostolica este semnul ca mai originale decat "textele" Sfintei Scripturi sunt "evenimentele" mantuirii care au dus la alcatuirea Evangheliei sub forma scrisa. Acest lucru il arata Sfanta Liturghie Apostolica. Duhul Sfant aducea aminte de tot ce a facut si a invatat Iisus, Care semanase in ei tot ceea ce era El in "ascultarea" Sa de Dumnezeu. De aceea, Duhul Sfant ii si invata cum sa implineasca porunca: "In dar ati luat, in dar sa dati" (Mt. 10,8), astfel incat din ceea ce au lasat ei se poate vedea ceea ce au primit. La ei slujirea Cuvantului insemna ca inainte de propovaduire avea loc "frangerea painii" (F.Ap. 2,42) ca amintire a Jertfei lui Hristos devenita prin Duhul Sfant "Euharistie'' a recunostintei pentru mantuire. Aducerea aminte, mai intai de Jertfa Mantuitorului, semnifica faptul, ca impartasirea cu Trupul si Sangele Sau "inseamna vestirea mortii Sale pana cand va veni" (1 Cor. 11,26). Ca "Usa" de intrare, Jertfa este conditia fundamentala a "iesirii'' (Ioan 10,9) la pasunea euharistica a darurilor Duhului Sfant: "Duhul nu venise caci Hristos nu se proslavise" (Ioan 7,39); "De nu Ma voi duce Eu nu va veni Acela" (Ioan 16,7).

"Frangerea painii' era celebrarea nesangeroasa a Jertfei Lui Hristos. Mantuitorul s-a jertfit nu pentru a se razbuna pe vrajmasii sai, ci pentru iertarea pacatelor, pentru ca oamenii sa poata vedea din nou Fata lui Dumnezeu (Ioan 17,3). Jertfa Sa nu poate fi folosita de catre nimeni impotriva unor vrajmasi fara a se pierde sensul ei, asa cum oastea lui Israil a pierdut lupta cu pentru "victorii", iar nu pentru "rugaciune" (1 Regi 4, 10-11). Ca "aur lamurit in foc" (Apoc. 3,18). Jertfa Mantuitorului este pentru iertarea pacatelor, vederea lui Dumnezeu ca inviere si viata vesnica. Ridicarea pe cruce in Joia Patimilor sfintitoare sta sub semnul lui Hristos cu titlul Sau de "sarpe de arama" (Ioan 3,14). Daca privirea la sarpele de arama ridicat in pustie tamaduia poporul de muscaturi de serpi veninosi, astfel privirea la Hristos pe Cruce tamaduieste ranele pacatului stramosesc. Asupra Lui s-a aruncat toata rautatea lumii ca "venin" (Fac.3,15) al sarpelui. Ucigand pe Hristos, aceasta rautate se osandea pe ea insasi: "A biruit puterile intunericului si le-a facut de ocara in vazul tuturor, biruind asupra lor prin cruce" (Col. 2,15). Prin punerea in mormant in Vinerea Patimilor sfintitoare, Mantuitorul era ca "toiagul" care atinge stanca de piatra a inimii (Iez.36,26; Zah.12,10). Punerea in mormant echivala cu "saparea la radacina pomului" (Lc. 13,8) pentru roade. Daca la vrajmasii Sai se referea Mantuitorul cand spunea: "Tot rasadul pe care l-a rasadit Tatal Meu (pofta trupului, pofta ochilor, trufia vietii nu sunt de la Tatal, ci de la lumea aceasta – 1 Ioan 2,16) se va smulge din radacini" (Mt A 5,13), astfel, pentru cei ce I-au urmat se implinea profetia: "El va izbavi pe Israil de toate faradelegile lui" (Ps. 129,8).

Invierea Mantuitorului a insemnat "ridicarea pacatului lumii" (Ioan 1,29) si adevarul, ca viata Sa nu poate fi tinuta de moarte. Ingerii il declara in fata femeilor mironosite atat de viu, incat intoarcerea Sa din moarte nu o numesc "inviere" ci "sculare": "Ce cautati pe Cel viu intre cei morti? S-a sculat, nu este aici" (Lc. 24,5). Viata lui Hristos a devenit astfel, "calea" acestui adevar ca o Revelatie. Nu atat biruinta asupra mortii, cat deschiderea drumului vietii vesnice este slava Invierii Sale. Cunoscand acest adevar prin "aratarile" (Ioan 14,19) lui Hristos, ucenicii devin "vii" cu duhul in plinatatea acelei bucurii, pe care nu o putea lua nimeni de la ei, si prin care ei nu mai puteau intreba nimic (Ioan 16,22-23). Mantuitorul s-a inaltat la cer numai pentru ca pana atunci "le-a dat lor putere sa se faca fii ai lui Dumnezeu" (Ioan 1,12), prin invocarea Duhului Sfant ca celalalt "Mangaietor. Ca o mangaiere dumnezeiasca Duhul Sfant a vadit in ei tot ceea ce a semanat Hristos in ei, adica pe El Insusi: "Din al Meu va lua si va va da voua" (Ioan 16,14); "Duhul Adevarului va va calauzi la tot adevarul" (Ioan 16,13); "Acela va va invata toate" (Ioan 14,26). Prin "frangerea painii" ca intrare prin "Usa", si ca urmare prin invocarea Duhului Sfant ca "iesire la pasune" Sfintii Apostoli implineau porunca: "In dar ati luat, in dar sa dati" (Mt. 10,8). Mantuitorul le-a dat lor nu numai Trupul si Sangele Sau, ci a mai spus: "Nu numai pentru acestia Ma rog, ci si pentru toti cei ce vor crede in Mine prin cuvantul lor" (Ioan 17,20). Prin "asinul" ascultarii Sale de Dumnezeu (Lc. 10,34), pe care Mantuitorul o intelegea ca "Jugul Meu bun si sarcina Mea usoara" (Mt. 11,30), voia lui Dumnezeu a devenit "painea cea spre fiinta": in cer ca hrana evanghelica a ingerilor (1 Petru 1,12), iar pe pamant ca mana cereasca a oamenilor, dupa cum arata Mantuitorul in Rugaciunea Domneasca: "Faca-se voia Ta, precum in cer, asa si pe pamant" (Mt. 6,10). Asa cum pe ingeri i-a imbracat cu Lumina Sa, fara ca ei sa cunoasca inca si inima lui Dumnezeu, tot astfel oamenii au fost ziditi dupa chipul lui Dumnezeu cu inima Sa, fara a sti inca ce e Lumina ingerilor.

Intre actiunea liturgica de "frangere a painii" si rugaciunea anamnetica de invocare a Duhului Sfant nu era intercalata in Liturghia apostolica o "marturisire de credinta", care avea loc de fapt la botez pentru cei ce intrau in Biserica. Pe de alta parte "frangerea painii" se savarsea in acea ipostaza de plinatate a inimii prin cunoasterea lui Dumnezeu ca cel ce este "Atottiitorul" prin Inviere. Pentru aducerea aminte a Jertfei si invocarea Duhului Sfant prin ea, exista, deci, acea "desavarsire" a fiilor lui Dumnezeu, in inimile carora Dumnezeu Tatal trimisese pe Duhul Fiului Sau (Gal.4,6). Aceasta desavarsire prin infiere nu avea cum sa scada: "In vremea aceea Muntele Casei Domnului va fi cel mai inalt munte" (Miheia 41); "Voi sunteti Lumina lumii; nu poate o cetate aflata pe varf de munte sa se ascunda. Nici nu aprind faclie si opun sub obroc, ci in sfesnic si lumineaza tuturor celor din casa" (Mt. 5,14-15). Inimile erau "sus", deoarece avea loc plecarea capetelor, in care pacea lui Dumnezeu covarsea toata mintea (Fil. 4,7). Aceasta desavarsire avea sa fie descrisa ca Liturghie ingereasca si apostoleasca in Hristos.

Mantuitorul Hristos s-a "semanat" pe Sine in ce cei urmau Lui si anume din inima Sa, in care era voia lui Dumnezeu (Ps. 39,11) ca dincolo de catapeteasma. Inaltarea la cer nu insemna ca se intoarce la Tatal fara sa impartaseasca viata Sa de pe pamant: "Cum nu se intoarce ploaia ce cade pe pamant pana nu aduce rod, asa nu se va intoarce Cuvantul Meu gol la Mine" (Isaia 55,10-11). De aceea, cei ce au urmat Lui, au putut spune: "Am vazut slava Lui, slava ca a Unuia-Nascut din Tatal, plin de har si de adevar" (Ioan 1,14); "Si din plinatatea Lui noi toti am luat har peste har" (Ioan 1,16), devenind astfel si ei nascuti din Tatal, dupa cum spusese: "Slava pe care Mi-ai dat-o le-am dat-o lor ca toti sa fie una, precum Noi una suntem" (Ioan 17,22). Spunand pe Tabor: "Bine este sa fim aici" (Mt.17,4), ucenicii nu se gandeau nicidecum la mancare si bautura, ci la roadele ascultarii de voia lui Dumnezeu care imbraca cu "Lumina lina a sfintei slave a Tatalui ceresc Celui fara de moarte". Plinatatea inimii le deschidea gura spre lauda euharistica din mangaierea Duhului Sfant. Fata de aratarea teofanica lui Ilie la Horeb prin "auzirea unui susur lin" in contrast cu orice violenta si forta, ci ca "tarie", pe Tabor avea loc "vederea" venirii din afara, dar "cu putere" a Imparatiei lui Dumnezeu, mai inainte de a fi vadita prin Inviere inlauntrul lor (Lc. 17,21).Caci imparatia lui Dumnezeu nu e doar lipsa mortii, cat mai ales slava vietii ca bucurie irezistibila si mangaietoare, lucru care constituie sensul fundamental al stapanirii lui Dumnezeu: "Intra in bucuria Stapanului tau!" va spune Mantuitorul "slugilor bune si fidele" (Mt.25,21-23), care vor fi inmultit talantii incredintati. Pentru aceasta stapanire dumnezeiasca se roaga Biserica: "Fie stapanirea Imparatiei Tale binecuvantata si preamarita..."; "Ca sub stapanirea Ta totdeauna fiind paziti...".

Dar, pe Tabor Lumina lina era sub crucea la care chemase Mantuitorul (Mc. 8,34-38;9,1) ca sa arate ce comoara se afla sub ea. Acolo Lumina lina i-a mangaiat pe ucenici, dar nu i-a dus la desavarsire. Urma ca prin Jertfa Mantuitorului sa fie dezlegati din legaturi prin adevarul ce rasare din pamant (Ps. 84,12), vadind viata lui Hristos "comoara ascunsa in tarina" (Mt. 13,44), pentru comoara din vasele lor de lut (2Cor. 4,7). Astfel, iubirea de Dumnezeu din toata inima nu mai era in Hristos doar o "porunca", ci o putere irezistibila a venirii Imparatiei lui Dumnezeu. Caci scrierea in inimi, chiar in cele mai vitrege imprejurari, avea loc in Hristos nu prin inspaimantare sau osandire, ci prin puterea crucii. In Legea Veche Ilie cauta dreptatea lui Dumnezeu, iar Ioan avea "duhul si puterea lui Ilie" (Lc. 1,17). Insa, in ceea ce priveste desavarsirea prin Hristos, "Cel mai mic din Imparatia lui Dumnezeu avea sa fie mai mare decat Ioan" (Mt. 11,11). Ilie si Moise nu mai vorbeau pe Tabor despre "vrajmasii" lui Dumnezeu, ci despre Patimile Sale de la Ierusalim (Lc.9,31), avand in vedere "Maririle cele de dupa ele" (1 Petru 1,11), pe care le anuntasera proorocii.

Proorocul Ilie fusese odinioara rapit la cer, dar prin acest lucru se avea in vedere coplesirea vrajmasilor, pe cand, insa, in desavarsirea Sa Dumnezeu scrie in inimi si sfinteste prin harul Sau in Hristos mai mult decat "susurul lin" auzit de Ilie pe muntele Horeb si decat "Lumina lina" de pe Tabor. Harul lui Dumnezeu a insemnat in Hristos adancul si taria plina de lumina si caldura a inimii. Aceasta cale a slujirii jertfelnice o cauta si Sf. Apostol Pavel, preferand-o rapirii sale cu trupul la cer (2Cor. 12,10): "Doresc sa ma fac partas ranelor lui Hristos" (Fil. 3,10). Ucenicii lui Hristos erau "fir nu ai duhului lui Ilie, ci ai Duhului lui Hristos, Care a venit "sa desavarseasca pe sfinti la lucrul slujirii" (Ef.4,12). Teandric firea divina este, astfel, modelul celei umane, pe care o face partasa la adancul si taria lui Dumnezeu. Desavarsirea arata ca aceasta "tarie" este ca o "piatra" in neclintirea ei. Biruinta ei prin aceasta sedere neclintita sub cruce o exprima puterea lui Hristos de a potoli vanturile si valurile (Mt.8,26), ca cel care avea in El Insusi casa zidita in adanc pe piatra (Mt.7,14); precum si umblarea pe apele involburate de furtuna ca pe uscat (Mt. 14,25-26).

Intrucat in aceasta sedere cu tarie El are crucea Sa, apararea ei are loc prin "sabia Cuvantului lui Dumnezeu" (Ef. 6,17) ca "arma" a Luminii prin marturisirea credintei. Chemarea la sederea in Hristos prin marturisirea credintei este, astfel, o chemare la desavarsirea lui Hristos. Numai in El exista scapare din determinismul lumii cu desertaciunea ei si neputinta de a afla adancul inimii. Lumea nu poate da urmare chemarii lui Hristos la lepadare de sine, la botez, acolo unde este pacea lui Dumnezeu. Dar, pentru adancul lui Dumnezeu ca "scapare", Mantuitorul arata "Calea" Sa, intrucat ca si odinioara in pustie, orice abatere de-a dreapta sau de-a stanga ar insemna ajungerea din nou la suprafata si desertaciunea lumii, acolo unde ostile egiptene s-au inecat cu tot cu arme, pe cand poporul lui Dumnezeu a trecut fara nici o arma prin adancul uscat al Marii. Cand spune: "Si dragostea lor si ura lor de mult au si pierit si niciodata nu vor mai avea parte de ceea ce se face sub soare" (Ec. 9,6), scriitorul sacru arata ca in lume atat dragostea, cat si ura sunt la fel de patimase si, de aceea, si pieritoare. Chemand la partasia Jertfei Sale in desavarsire, Mantuitorul nu a osandit pe nimeni, ci a aratat calea mantuirii pentru lume prin slava cunoasterii lui Dumnezeu. In aceasta neosandire a cuiva si dimpotriva atintire a privirii la Hristos (Evrei 12,2) are loc la invocarea Duhului Sfant rugaciunea: "Inima curata zideste intru mine si duh drept innoieste intru cele dinlauntru ale mele" (Ps.50,11), ca "har" si "ungere". Cand in Legea Veche se spunea: "Tu pui faradelegile noastre inaintea Fetei Tale" (Ps. 89,8), aceasta insemna pe atunci o invinovatire a celor pacatosi, pe cand in Hristos Lumina Sa lumineaza in intuneric pentru mantuirea celor care se intorc, asa cum s-a intamplat cu "Zaheu" si cu "femeia pacatoasa", deoarece in El se implinea fagaduinta plinatatii harului: "Duhul Tau bun ma va povatui la pamantul dnptatii" (Ps.142,10).

Pe calea "desavarsirii', adancirea cu Hristos poate fi aparata de ispita pierderii adancului prin "armele" Luminii, intre care cea dintai este "incingerea mijlocului cu adevarul" (Ef. 6,14), asa cum indeamna Mantuitorul: "Sa fie mijloacele voastre incinse si facliile aprinse" (Lc. 12,35). Sf. Apostol Pavel cunostea aceasta temelie a desavarsirii, cand scria corintenilor: "Daca Hristos n-a inviat, zadarnica este propovaduirea noastra, zadarnica si credinta voastra" (1 Cor. 15,14). Stiind ca "Adevarul lui Dumnezeu incinge ca o arma" (Ps. 90,4) Sfantul Pavel adauga: "Nimic nu putem impotriva adevarului, ci pentru adevar" (2Cor. 13,8). Astfel, marturisirea credintei pentru sederea in Hristos este piatra pe care Mantuitorul a zidit Biserica, in ceea ce priveste "taria" lui Dumnezeu, iar in cea ce priveste desavarsirea Sa: "Lupta noastra este nu cu trup si cu sange, ci impotriva puterilor intunericului ce stapanesc prin vazduhuri" (Ef. 6,12). La calatoria prin pustie Duhul Sfant era "acoperemant", daca oamenii nu se abateau nici la dreapta nici la stanga, asa cum Hristos era "scapare" prin Jertfa Sa ca "adancul" descoperit al Marii. Pierderea adancului ar fi insemnat pierderea lui Hristos, de aceea Biserica primara se ruga: "Nadejdea mea este Tatal, scaparea mea este Fiul, acoperemantul meu este Duhul Sfant, Treime Sfanta, slava tie!" Aceasta rugaciune era insotita de semnul crucii la frunte ca ungere a pragului de sus de catre Tatal cu sangele Mielului pascal; la piept ca deschiderea adancului inimii prin Fiul spre scapare; si la umeri ca "acoperemant" prin Duhul Sfant pentru darurile Sale in Hristos.

Asa cum Jertfa Mantuitorului a inlaturat "sabia de foc" de la intrarea in Eden, tot astfel intrarea prin El ca "Usa" insemna deschiderea drumului catre "Pomul Vietii" ca daruri ale Duhului Sfant in Hristos. Neavand adancul Duhului Sfant in Hristos, catehumenii erau indemnati sa iasa, deoarece la suprafata lumii in care ei se afla inca, nu pot avea folos de Jertfa lui Hristos, pana cand toiagul Sau nu va atinge inimile de piatra pentru a curge din ele apa vie a Duhului Sfant scotand din pieptul lor inimile de piatra si dandu-le inimi de came (Iez.36,26) si duh de rugaciune (Zah.10,12) ca sa poata vedea pana dincolo de catapeteasma. Caci "stapanirea lui Hristos", in care Biserica se roaga sa fie pazita, este in "cele ale Sale", intelese ca "bucuria Stapanului", dar mai ales ca adancul slujirii sale: "Bine, sluga buna si fidela, peste putine ai fost pusa, peste multe te voi pune! Intra in bucuria stapanului Tau!" "Sluga buna si fidela" poate fi numai aceea, care poate fi pusa peste cele "putine", mici, neinsemnate in lume ale lui Hristos, deoarece sunt ca adancul uscat al Marii, aratat si deschis de El in lume ca "grauntele de mustar" (Mt. 13,31) al Imparatiei lui Dumnezeu. Fiind "cea mai mica dintre toate semintele de pe pamant", Mantuitorul spune in acest sens: "Cel ce se smereste pe sine se va inalta", pe cand "cel ce se inalta pe sine va fi injosit". Celui ce nu are cele smerite "ale Sale", "i se va lua si ceea ce i separe ca are" (Lc. 8,18).

Cel ce considera ca nu are nevoie de nimic, intru cat "ar avea", este cel mai greu de convins ca numai "i se pare ca are", deoarece din punct de vedere duhovnicesc el nu-si deschide inima, si tot ce i se pare ca are se afla numai la nivelul mintii sale, considerand ca toate i se cuvin, toate sunt "drepturi", nicidecum "daruri". Multimea pretentiilor ii inabuse orice putere a rugaciunii: "Fiindca tu zici: Sunt bogat si m-am imbogatit si nu am nevoie de nimic! Si nu stii ca esti ticalos, vrednic de plans si sarac si orb si gol! Te sfatuiesc sa cumperi de la Mine aur lamurit in foc, ca sa te imbogatesti si vesminte albe ca sa te imbraci si sa nu se dea pe fata goliciunea ta, si alifie ca sa-ti ungi ochii si sa vezi. Eu pe cati ii iubesc ii mustru si ii pedepsesc: sarguieste-te, dar, si te pocaieste. Iata, stau la usa si bat: de va auzi cineva glasul Meu si va deschide usa, voi intra la el si voi cina cu el si el cu Mine. Celui ce biruieste ii voi da sa sada cu Mine pe scaunul Meu, precum si Eu am biruit si am sezut cu Tatal Meu pe scaunul Lui. Cine are urechi, sa auda ceea ce Duhul spune Bisericilor" (Apoc.3,17-22). Cei ce se cred "bogati", ajung la aceasta convingere masurandu-se cu altii. In acest fel "fariseul" nu s-a putut intoarce "indreptat" la casa lui ca si "vamesul" (Lc. 18,11-12), iar pretentia fiului celui mare din parabola fiului risipitor, era atat de departe de rugaciune cu inima zdrobita a fiului celui mic (Lc.15,21).

Pentru a ramane sub stapanirea lui Hristos slugile bune si fidele puse peste "ale Sale" cele "putine'' in lume, implora ajutorul lui Dumnezeu in Biserica si isi marturisesc credinta, ca "nastere din duh" in Hristos, fara nici o indreptatire fata de cei din lume: fie de-a dreapta, fie sau de-a stanga. Calatorind spre Betleem, unde s-a aratat Dumnezeu ca prunc, cei trei magi nu se indreptateau unii fata de altii in marturisirea lor. Ei aveau "ochii atintiti spre Hristos" (Evrei 12,2). Pruncul era darul "Parintelui Luminilor"" (Iacob 1,17), asa cum a fost marturisit de Dreptul Simeon la Templu (Lc.2,30-32). Cei trei magi au lasat la ieslea Pruncului in Betleem darurile lor, fericiti pentru darul lui Dumnezeu pentru ei si au fost calauziti de sus sa se intoarca pe alta cale, decat pe cea a lui Irod: pe calea lui Dumnezeu, nu pe calea lumii. Cand spune despre cei din lume, ca Irod, "Nu le este lor cu putinta sa se intoarca si de Dumnezeu nu se tem" (Ps. 54,22), Sfanta Scriptura arata ca lumea nu are adancul lui Dumnezeu pentru "scapare" ci ramane la suprafata ca intr-o temnita, acolo unde alternanta orizontala: dreapta-stanga in sens de teza-antiteza tine lumea in desertaciunea vietii. Celor de la suprafata, nebaptismali, "nu le este cu putinta sa se intoarca", deoarece in umplerea lor de sine nu se pot ruga: "Scoate din temnita sufletul meu..." (Ps. 141,7). Numai cei ce cauta pe Domnul descopera adevarul ca "A prigonit vrajmasul sufletul meu, a impilat la pamant viata mea, m-a facut sa locuiesc la intuneric..." (Ps. 142,3). In iubirea de vrajmasi fata de lume, Dumnezeu are mustrarea Sa tamaduitoare, "sarea" care vindeca "dospirea" umplerii de sine, intru cat "Ceea ce la oameni este inaltat, uraciune este inaintea lui Dumnezeu" (Lc. 16,15). "Lepadarea de sine" (Mc. 8,34) aduce "impacarea" (Rom. 5,10) prin Hristos, Care da puterea "infierii'' prin Duhul Sfant (Ioan 1,12). Ca samarinean milostiv, Mantuitorul "unge cu untdelemn si vin ranele" umplerii de sine, semanate de "talhari" (Lc. 10,34).

Pentru darul lui Dumnezeu prin Jertfa lui Hristos slujitorii Bisericii cheama in Numele Sau la urmarea Sa prin lepadare de sine, singura cale in lume de a fi paziti sub stapanirea Sa. Slujitorii sunt "vazatori ai Cuvantului" si de aceea "slujitori" (Lc. 1,2). Dintre acei "vazatori ai Cuvantului" numai Dreptul Simeon n-a putut deveni si "slujitor" din cauza greutatii anilor. Indreptarea prin lucrarea "slujitorilor Cuvantului" are ca urmare impacarea cu Dumnezeu ca o eliberare din temnita in lume si partasia la slava de la Dumnezeu (Rom. 3,23). Desavarsirea este starea de sfinti in Hristos a celor scosi din legaturile din launtru si purtatori ai crucii, asa cum sunt descrisi in "Fericiri". Dumnezeu ii declara "fericiti" ca partasi la "pacea lui Dumnezeu care covarseste toata mintea" (Fil. 4,7), care nu pot fi intelesi prin extremele din lume: a privilegiilor sau a predestinatiei. "Fericirile"" arata adevarata cale a cunoasterii lui Dumnezeu, Care se odihneste in Sfinti din cauza plinatatii lor in Hristos.

"Cuvantul s-a facut trup" (Ioan 1,14) nu pentru literele Legii sau ale cartilor, ci ca o "cale noua si vie" (Evrei 10,20), ca "duh" pentru orice trup omenesc (Ioan 1,9): "El era Lumina adevarata, Care lumineaza pe tot omul ce vine in lume" (Ioan 1,9); "Preamareste pe Fiul Tau, ca si Fiul sa Te preaslaveasca, precum I-ai dat stapanire peste tot trupul ca sa dea viata vesnica tuturor celor pe care I-ai dat Lui" (Ioan 17,1-2). Cei ce s-au impotrivit "Luminii Sale, s-au osandit singuri ramanand in afara "invierii" si a "slavei". Aceasta este singura judecata de la Dumnezeu prin El, si anume aratarea Luminii: "Lumina a venit in lume, dar oamenii au iubit mai mult intunericul, deoarece faptele lor erau rele. Ca oricine face rele uraste Lumina'" (Ioan 3,19-20); "Precum Tatal are viata in Sine, asa I-a dat si Fiului sa aiba viata in Sine; si I-a dat putere sa faca judecata, prin faptul ca este Fiul Omului" (Ioan 5,26-27). Ioan Botezatorul "a fost trimis de la Dumnezeu... Nu era el Lumina, ci ca sa marturiseasca despre Lumina" (Ioan 1,6,8). Ioan "era sluga care nu stie ce face stapanul" (Ioan 15,15).

Slava pe care Mantuitorul o cere de la Tatal nu este aceea de "Creator atotputernic", ci slava Sa de "Atottiitor" (Ioan 1,5), ca "binecuvantare pentru toate neamurile" (Facere 12,3), care prin sminteala au fost smulse de la mana Sa atottiitoare (Ps. 87,5), iar El a venit "sa caute si sa mantuiasca pe cel pierdut (Mt. 18,11). "Cautarea are loc" prin redobandirea "slavei" cu care tinea toate, si care de asemenea, i-a fost "furata" de catre "vrajmasul" Sau (Mt. 13,25): "Cel ce nu intra pe Usa in staulul oilor, ci sare pe aiurea, este fur si talhar" (Ioan 10,1); "Furul nu vine decat sa fure, sa junghie si sa piarza" (Ioan 10,10). Hristos nu este "Atottiitor" pentru cei ce "s-au lepadat de la mana Sa" (Ps. 87,5) si care de aceea raman cu "infricosarea" in fata "Atotputerniciei" Sale. Acestia nu devin partasi la "taria" Sa atottiitoare, asa cum devin cei pentru care "imparatul cel Mare a facut nunta Fiului Sau" (Mt. 22,2). El a venit in trup pentru desavarsirea si slava celor care il primesc.

Intruparea Cuvantului a avut loc pentru a fi "intrupat" de catre toti cei ce urmeaza Lui: "O, copiii mei,- scrie Sfantul Apostol Pavel galatenilor - pentru care sufar durerile nasterii, pana ce Hristos va lua chip in voi" (Gal. 5,19); "Voi scrie voia Mea in inimile lor... Toti Ma vor cunoaste" (Ier. 31,33-34). Despre cei ce erau "vazatori ai Cuvantului si slugi" (Lc. 1,2), Mantuitorul spunea: "Voi sunteti sarea pamantului! Buna este sarea, insa, daca sarea se va strica, cu ce se va sara? Spre nimic nu mai e buna...". (Mt. 5,13). "Stricarea" inseamna pierderea puterii de a tamadui "dospirea" umplerii de sine, asa cum golirea bobului de grau face sa ramana pleava buna doar pentru foc (Lc. 3,9), deoarece e incapabila de germinare.

Mantuitorul s-a numit pe Sine "bob de grau" (Ioan 12,24) si in aceasta calitate El nu a putut fi golit pe dinauntru ca sa devina "pleava". Dimpotriva, prin aceasta calitate El scotea in evidenta puterea de germinare prin Jertfa, spre deosebire de elinii care-L cautau la intrarea Sa in Ierusalim. El s-a ferit de ei, deoarece ei cautau slava intelepciunii omenesti, nu slava de la lume, Mantuitorul era "sarea" (Mt. 5,13), care nu se strica, deoarece El s-a ferit de orice dispute prin care se prefac "darurile" in "drepturi", ceea ce duce la dezbinare. Subliniind ca "Cine nu aduna cu Mine risipeste" (Mt. 12,30), Mantuitorul stia ca "Lupul rapeste si risipeste oile" (Ioan 10,12). Asa s-a intamplat in vremea lui Arie, cand din cauza disputelor provocate de ratacirea acestuia unitatea in Biserica nu s-a mai putut pastra, deoarece nu mai era slava lui Hristos, la care ii facuse partasi pe ucenicii Sai ca temelie a unitatii treimice: "Slava pe care Mi-ai dat-o le-am dat-o lor ca toti sa fie una, asa cum si Noi una suntem" (Ioan 17,22). Este vorba despre unitatea pe care o putea lucra numai Dumnezeu, asa cum au marturisit Sfintii Apostoli ca "vazatori si slujitori ai Cuvantului" (Lc. 1,2): "Am vazut slava Lui, slava ca a Unuia-Nascut din Tatal, plin de har si de adevar" (Ioan 1,14); "Si din plinatatea Lui noi toti am luat si har peste har" (Ioan 1,16).

Fata de unitatea pe care numai Dumnezeu o poate lucra "desavarsind pe sfinti la lucrul slujirii" (Ef. 4,12), orice alta unitate nu poate fi decat omeneasca. De aceea Providenta divina a cautat mai degraba "separarea" atunci cand era vorba de o astfel de "unitate", asa cum a fost cea de la Turnu-Babel prin amestecarea limbilor: "Toti vorbesc aceeasi limba si iata, ce s-au apucat sa faca si cine-i va opri?" (Facere 11,6). Dar, scopul acestei separari era cautarea lui Dumnezeu nu prin trufia omeneasca (1 Ioan 2,16), ci in cele smerite ale lui Dumnezeu: "A asezat pe fiecare popor la locul lui, ca sa caute pe Dumnezeu, doar L-ar pipai si L-ar afla, cu toate ca nu e departe de nici unul dintre noi" (F.Ap. 17,26-27). Dumnezeu a ingaduit o astfel de "separare" si in sanul poporului Sau, atunci cand capeteniile acestuia tindeau sa se asemene cu imparatiile lumii, parasind calea Sa: "Pe Mine fantana cu apa vie M-a parasit si si-au sapat lor fantani care nu tin apa" (Ier.2,13). Deci, "separarea" in sanul lui Israil a avut ca scop emulatia pentru slujirea lui Dumnezeu: "A fost Cuvantul Domnului catre Semaia, omul lui Dumnezeu si i-a zis: Spune-i lui Roboam, fiul lui Solomon, regele lui Iuda si in toata casa lui Iuda si a lui Veniamin si la celalalt popor: Asa zice Domnul: sa nu mergeti, nici sa incepeti razboi cu fratii vostri, fiii lui Israil Sa va intoarceti fiecare la casele voastre, caci de la Mine a fost aceasta" (3Regi 12,22-24).

In Biserica, insa, "separarea" intre Apus si Rasarit mai intai, si apoi intre Nord si Sud in Apus a avut loc nu din cauza pierderii "Luminii" (Mt. 6,23), sau a puterii de a tamadui "dospirea" din lume ca "sare" (Mt. 5,13), ci din cauza lipsei Mirelui Hristos ca bucurie apostolica, a Carui slava a fost pusa in umbra prin ratacirea lui Arie, in urma careia Dumnezeu, aratat si cunoscut in Hristos prin Jertfa Sa sfintitoare si revelatoare, n-a mai putut fi "comoara ascunsa in tarina" (Mt. 13,44) si "aur lamurit in foc" (Apoc. 3,18). Pentru acest dar apostolic in Hristos proslavit ca "Mire" al Bisericii prin Duhul Sfant a fost hotaratoare "marturisirea credintei adevarate", atat ca "piatra" (Mt. 16,18) pentru neclintire in fata "portilor iadului" din lume, in legatura cu care Mantuitorul a spus ca nu vor birui Biserica, fara a arata, insa ce se va intampla cu unitatea ei originara; cat si ca "stea" (Mt. 2,2) calauzitoare pentru magi catre Betleem, acolo unde Dumnezeu a aratat "painea fiintei" (Mt. 6,11) prin bucuria implinirii voii Sale in Hristos "precum in cer asa si pe pamant" (Mt. 6,10). Prin Jertfa Mantuitorului Dumnezeu a prefacut "apele amare" (Iesire 15,22) ale Legii in apele dulci ale plinatatii harului (Ioan 1,16). Deci, credinta adevarata nu era alta, decat marturisirea slavei lui Hristos si a Bisericii ca "ortodoxie" apostolica (Ps. 62,3-6).