Teandria apostolica si fundamentul hristologic si liturgic al Sfintelor Scripturi in teologia patristica

Teandria apostolica si fundamentul hristologic si liturgic al Sfintelor Scripturi in teologia patristica

a. De la sola scriptura Reformei la hristologie teandrica prin metoda istorico-critica in protestantism

"Sfanta Liturghie este o problema de Traditie, care a fiintat impreuna cu cateheza apostolica inainte ca unele parti din continutul lor sa fi fost consemnate in scris in diferitele carti ale Noului Testament; insa in Liturghie vorbeste spiritul care a inspirat Sfintele Scrieri, ea fiind traditie in sensul cel mai inalt de putere si solemnitate; acest lucru este atat de adevarat incat chiar si un protestant a trebuit a marturisi ca: stiinta a ajuns sa recunoasca faptul ca studiul Noului Testament si al Istoriei Bisericesti nu poate sa dea o lamurire atat de buna cu privire la datele liturgice, ci dimpotriva, deschiderea vechilor liturghii este in stare sa arunce o lumina nebanuita pentru intelegerea Noului Testament si a evenimentelor istorice; caci viata unei religii pulseaza in gradul cel mai inalt nu in scrierile sale intamplatoare, ci in cultul sau, si aici trebuie ea recunoscuta".

Intr-adevar, nu raiul, ci Cuvantul lui Dumnezeu era viata in starea primordiala ca putere "atottiitoare". Atunci nu s-a dat o porunca, nici a iubirii de Dumnezeu din toata inima, pentru ca aceasta era in fire; nici a iubirii de aproapele ca de sine insusi, caci oamenii erau ziditi "chip si asemanare" a Sfintei Treimi. Asa se intelege "Imparatia lui Dumnezeu zidita de la facerea lumii" (Mt.25,34), ca o Lumina care "lumineaza in intuneric" (Ioan 1,5). Cuvantul era "porunca" nu pentru dominare, ci pentru "pastorire" (Isaia 40,11). Oamenilor nu li s-au dat indrumari pentru "viata si lumina" (Ioan 1, 4), caci acestea erau cuprinse in porunca si veneau din launtrul oamenilor (Lc. 17,21). In urma mortii prin pacatul stramosesc, "viata si lumina" au ramas la Dumnezeu. Intruparea Fiului lui Dumnezeu a insemnat aratarea din nou a "vietii si luminii" si biruinta asupra mortii.

Sf. Scriptura ca litera este cartea Duhului, care intotdeauna inseamna Biserica, "fantana cu apa vid" (Ieremia 2,13). Duhul uneste cugetele in Hristos, iar Scriptura este cartea Duhului din Biserica. Duhul invata toate in Biserica si "aduce aminte" (Ioan 16,24), de aceea Cuvantul este dat nu doar pentru "lectura" in Biblie, ci pentru a-L auzi ca "Evanghelie" (Ioan 1,14) si pentru a fi cautat in Hristos, in Care este "intrupat", deoarece in El se afla "toate vistieriile intelepciunii si ale cunostintei" (Col.2,3). Hristos deschide cartea cuvintelor scrise pentru a se "auzi glasul" (Ioan 10,16) Cuvantului, deoarece El este "Mielul junghiat" (Apoc.5,6-9). Asa se intelege importanta hotaratoare a Jertfei liturgice, revelationale si sfintitoare a lui Hristos pentru Biblie.

Teologia trinitara si liturgica a Sf. Vasile cel Mare pe temeiul Sf. Scripturi si al Sf. Traditii este prezentata in "Anafora" euharistica si in opera "Despre Sfantul Duh", opere care constituie marturii concrete ale credintei sale. La randul sau Sf. Chiril al Alexandriei scria: "Cuvantul lui Dumnezeu s-a ascuns pentru ca a luat asupra Lui un acoperamant pentru iconomie si a asteptat timpul propriu pentru a se arata. Si acest timp in care s-a aratat tuturor a fost invierea Sa". El spune, de asemenea: "In Hristos am dobandit apropierea si indraznirea pentru intrarea in Sfanta Sfintelor". Dupa ruperea catapetesmei si privirea in Sfanta Sfintelor, intrarea avea loc prin Duhul Sfant, asa cum, dupa intrarea poporului in pamantul fagaduintei, mana cereasca a incetat (Iosua 5,12).

Sensul duhovnicesc al Sf. Scripturi este acela, ca ea exprima "Duhul lui Hristos" (ICor.2,16; Rom. 11,34) ca "parti" ale acestui duh, in sensul ca "intregul" este dupa Aristotel mai mult decat partile sale componente. Sensul hristologic, duhovnicesc, este o preocupare constanta a scrisului patristic rasaritean, indeosebi filocalic. Folosind Scriptura drept criteriu de corectare a Bisericii medievale si apeland, apoi, la "atotputernicia" lui Dumnezeu in acest scop, Reforma protestanta cauta sa ia apararea lui Dumnezeu, scotand in evidenta "atotputernicia" Sa, impotriva Bisericii medievale, care mergea direct la Hristos, in sensul dispunerii de Duhul Sfant, conceptie dupa care Sfintele Taine nu exprima prezenta Duhului Sfant ca plinatate, iar Biserica invoca, la prefacerea Sfintelor Daruri, nu Duhul Sfant, ci cuvintele lui Hristos de la Cina. In Bisericile Reformei, insa, folosirea Scripturii drept criteriu de "corectare" a dus la golirea continutului ei de incandescenta harica a Invierii ca temelie liturgica a Sf. Scripturi. Traditia Invierii cu duhul ca nastere in Hristos se intarea in credinta prin marturia scrisa a Revelatiei (Rom. 15,4), pastrand "nadejdea ca pe o ancora tare, care trece dincolo de catapeteasma, unde Hristos a intrat ca inainte-mergator" (Evrei 6,18-l9). In inima Bisericii, Biblia e calauza de la litera la apa Botezului, ca in cazul famenului etiopian indrumat de apostolul Filip (F.Ap.8,30-39). Dumnezeu a dat Legea literelor, dar tot El a luat-o ca s-o scrie in inimi prin inima lui Hristos (Ier.31,33). Jertfa lui Dumnezeu i-a ajutat pe oameni sa-L iubeasca din nou din toata inima ca in starea primordiala, cand era pregatita Imparatia Sa, prin deschiderea ochilor asupra adevarului vietii lui Hristos, "Cala", ca o comoara a fiecarei vieti care intra pe ea in stare de inviere duhovniceasca. Nu era cu putinta a se alcatui Biblia inaintea desavarsirii Sfintilor in Hristos (Ef.4,12) fara nici o litera si cu porunca de a da darul lui Dumnezeu asa cum l-au primit prin Hristos, al Carui "duh" are in Biblie numai "repere", deoarece duhul nu poate fi cuprins in litere. Tertulian interzicea folosirea Bibliei de catre cei din afara Bisericii, dar Reforma din Biserica a cautat indreptarea Bisericii prin Scriptura. Tertulian nu a incercat acest lucra cu Biserica din vremea sa, ca sa devina un "reformator", ci a preferat sa o paraseasca.

Autoritatea Bibliei nu venea doar de la Biserica, ci era opera aceluiasi Duh Sfant. Care a intemeiat mai intai Biserica in Hristos, in care marturisirea credintei are duhul patristic al teandriei apostolice prin Jertfa ca "Euharistie" si Biblia ca "Evanghelie". In teologia patristica, Biblia are la temelie Jertfa lui Hristos care a revelat Intruparea Sa. Asa cum Sf. Ioan Damaschin spunea ca Jertfa Mantuitorului este incununarea intregii Sale opere de rascumparare, tot astfel, Sfantul Simeon Noul Teolog spune ca "Moartea si invierea lui Hristos au pus in lumina intruparea Sa" in sensul de "Euharistie" prin Duhul Sfant. Hristos nu este un cuvant, ci este "Cuvantul" ca persoana. Daca pentru litera Legii "Dumnezeu a vorbit in multe feluri si in multe chipuri" (Evrei 1,1), astfel, "In vremurile de pe urma ne-a vorbit prin Fiul" (Evrei 1,2), ca prezenta personala de "har si adevar", spre deosebire de Legea "data" prin Moise ca litera (Ioan 1,17). "Prin Intrupare Dumnezeu Fiul s-a unit cu umanul, se filtreaza prin uman si se face simtit ca partener de dialog cu oamenii; Tatal il iubeste tot atat de mult pe Fiul si ca om, asa cum si Fiul il iubeste pe Tatal tot atat de mult si ca om; spiritualitatea ortodoxa prefera experienta prezentei persoanei lui Hristos si apreciaza cuvintele nu numai pentru continutul lor, ci, in primul rand, ca prilej de experienta a acestei prezente; crestinii ortodocsi cred ca Hristos este in ei, li se impartaseste in "Euharistie" si in celelalte Taine ca Persoana de dincolo de cuvinte, mai mult decat prin cuvinte; ca Persoana in care se cuprind total darul si cuvantul". Gandirea analitica duce la separari intre cuvinte si realitatile pe care acestea le exprima, cand cuvintele nu mai pot constitui "intregul" pe care-l exprima, ci raman aspecte diferite ale unor intreguri lipsite de bogatia intregului; din litere nu se poate deduce "duhul" ca intreg, asa cum nu poate fi vazuta padurea din cauza copacilor; dar intregul iradiaza din ele cand sunt vazute in cadrul intregului, ca repere ale acestuia. Lucrurile au lipsa de cuvinte pentru a fi redate, astfel cuvintele presupun persoana si o implica: "Cele ce s-au scris, s-au scris ca sa credeti ca Iisus este Hristos si crezand sa aveti viata in numele Lui" (Ioan 20,31); punand mare accent pe cuvintele pe care le-a spus candva Hristos si sunt fixate in Scriptura, crestinismul protestant considera uneori aceste cuvinte detasate de persoana lui Iisus Hristos.

Ontologia patristica, pascala, soteriologica, slavita, doxologica, este o premisa pentru discutiile hristologice din Apus care si-au luat ca punct de plecare dogma hristologica de la Calcedon. Intre "liberalismul" teologic care tinde sa nege orice autoritate in Biserica, si intre "autoritarismul" Bisericii Apusene "Sinoadele Ecumenice" isi au relevanta lor ca o autoritate suprema a Bisericii, care prin marturisirea credintei in dogme traseaza o granita fata de lume, tocmai pentru ca Biserica sa nu piarda libertatea duhovniceasca daruita prin dragostea jertfelnica a lui Hristos, care a adus "adevarul" la lumina, ca "aur lamurit in foc" (Apoc.3,18) pentru ascultarea eliberatoare prin credinta. Sfantul Apostol Pavel arata deosebirea dintre Hristos si lume, dar nu vrajmasia, ci chemarea lumii la mantuire prin desavarsirea Sa: "Cu pret mare ati fost rascumparati, nu va faceti robii oamenilor" (lCor.7,23). Discutiile hristologice de influenta protestanta din cadrul teologiei apusene au pus sub semnul intrebarii autoritatea Sinoadelor Ecumenice si a invataturii acestora ca "dogme". Este vorba de un "liberalism", care apeleaza la Biblie ca la ultima autoritate in Biserica. Dar Biserica a avut ca autoritate suprema comuniunea intregii Biserici adunate in Sinod in vremuri de cumpana pentru invatatura mantuitoare. Autoritatea Sinodului insemna prin dogme tocmai separarea pe care Sinodul o facea intre Hristos si lume, deci intre Biserica si lume: Biserica in Hristos la temelia lumii, iar lumea la suprafata, superficialitate, ca una care a pierdut prin ispita la pacatul stramosesc adancul lui Dumnezeu. Sinoadele sunt expresia vietii Bisericii in Hristos, in a carei Traditie se afla in primul rand Jertfa Domnului ca puterea de sfintire a Cuvantului lui Dumnezeu, atat prin viu grai, cat si in scris. Spre deosebire de Legea Vechiului Testament, Biblia devine Sfanta Scriptura numai prin Jertfa Domnului ca si Cuvant sfintit, scris in inimi, ca o implinire a fagaduintei: "Cum nu se intoarce ploaia ce cade in pamant pana ce nu aduce rod, asa nu se va intoarce Cuvantul Meu gol la Mine" (Isaia 55,10-11).

De aceea, ca si in cazul raportului dintre Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie, ar fi falsa alternativa: ori autoritatea Bibliei, ori cea a Sinodului. Intre autoritatea unui Sinod si desavarsirea in Hristos in conceptia Sfintilor Parinti, exista o relatie directa Sinodul este ca un acoperamant pentru "Jertfa" Domnului, care, ca izvor al sfintirii, este si "Euharistie", deci sadit in inimi mai profund decat litera Bibliei, asa cum in paradis sfintirea Numelui lui Dumnezeu pentru credinta prin lucrarea Duhului Sfant, era mai mare decat porunca lui Dumnezeu. "Sfintirea" Numelui era mai profunda, deoarece insemna "scrierea in inimi a voii lui Dumnezeu"' (Ier.31,33). Aceasta sfintire era si calea intelegerii Cuvantului. Sfanta Euharistie ca sfintire a Cuvantului este puterea unitatii duhului, pentru ca prin ea Dumnezeu lucreaza in Hristos lepadarea de sine ca o jertfa inaintea lui Dumnezeu si nastere din duh a omului nou. De aceea, Biblia nu poate fi luata ca o realitate exterioara, pentru ca valoarea ei provine din interiorizarea ei, din scrierea ei in inimi, din sfintirea ei in Hristos prin Jertfa Sa: "Sfinteste-i intru adevarul Tau, Cuvantul Tau este adevarul" (In. 17,17). De aceea, Sinodul nu numai ca nu contrazice Scriptura, ci el slujeste intelegerii ei in esenta ei si prin lucrarea Duhului Sfant, care aduce aminte si de cele scrise in Biblie. Cand s-a desacralizat Numele lui Dumnezeu prin inchinarea la vitelul de aur, Moise a spart "Tablele Legii", si tot astfel, atunci cand in Biserica ar lipsi sfintirea, Biblia ar ramane o carte inchisa.

Prin definirea de catre Sinod a invataturii Bisericii ca dogma, acesteia nu i se confera numai caracterul de "dogma" care sa o fereasca de o diluare, ci prin sensul de "sedere in Hristos" este aparata si demnitatea si puterea ei ca adevar al mantuirii, intrucat o elibereaza din cadrul stramt al disputei ca teza-antiteza, precum si de sub obrocul mintii omenesti. Dogma capata astfel sensul de "piatra" asezata la temelia Bisericii pentru statornicie (Mt.16,18). Dogmele nu sunt o lucrare omeneasca, ci opera Duhului Sfant care calauzeste Biserica intreaga la tot adevarul in Hristos, asa cum era calauzit Israel prin pustie dupa iesirea din Egipt prin sfintirea Numelui lui Dumnezeu. Prin "stalpul de foc" din intunericul noptii si "norul umbros" pe arsita zilei se poate intelege si in istoria Bisericii "norul umbros" al dogmelor din vremea cand, dupa persecutii, invatatura mantuitoare a stat sub "arsita" ratiunii omenesti cu uscaciunea invataturilor ei (Mt.20,12). Astfel intre "autoritarism" si "liberalism", Sinoadele au relevanta lor si puterea lor catalizatoare pentru credinta. Dogmele nu inseamna o forma de autoafirmare a Bisericii, sau o luare la cunostinta de sine fata de Hristos, ci ele sunt acte de ascultare fata de Hristos, pentru a ramane in dulceata stapanirii Sale ca Domn, asa cum se roaga Biserica in Sfanta Liturghie: "Ca sub stapanirea Ta totdeauna fiind paziti". Dar dogmele sunt in acelasi timp si un act de dreptate fata de plinatatea harului Sfintilor Apostoli, care era un dar al lui Hristos, pe care ei, potrivit poruncii Sale (Mt.10,8), l-au impartasit mai departe in dar. In virtutea acestui dar nu numai Apostolii trebuiau sa se bucure de plinatatea harului sub stapanirea lui Hristos preamarit, ci intreaga Sa Biserica pana la sfarsitul veacurilor.

Necesitatea dogmelor vine, nu din faptul ca ele ar preface "harul" in "Lege", sau "painea" in "piatra", ci din nevoia de pastrare a plinatatii harului care s-a aratat in Hristos ca "paine" a voii lui Dumnezeu, ca un dar al Duhului Sfant care se dobandeste si se pastreaza numai cu rugaciune. Astfel, Cuvantul lui Dumnezeu in Hristos nu a devenit o "porunca", pana ce Hristos Insusi nu i-a facut loc in inimi prin Duhul Sfant ca "imbracare cu putere de sus" (Lc.24,49), ca "Botez cu Duhul Sfant" (F.Ap.1,5).

Dar Cuvantul care este "paine" in Hristos, se arata si ca "piatra", tocmai pentru ca "painea" sa nu fie calcata in picioare. Tot astfel dogmele aparau in Biserica "painea" Cuvantului lui Dumnezeu scris in inimi curate si bune cu pret mare de rascumparare prin Jertfa Mantuitorului, pentru a nu fi scos din inimi din nou in laboratorul mintii, in puterea invataturilor omenesti, si a nu fi rapit de "pasarile cerului" (Mt 13,4).

Bisericile Reformei s-au opus notiunii de Dumnezeu transcendent al teologiei medievale, care nu-i putea transforma pe om. Ele s-au ferit de un abuz in teologia crestina apuseana, dar nu au avut ce pune in loc si au ramas intr-o permanenta cautare, fiind vorba insa de o cautare "sincera". Ele nu pot fi acuzate ca ar fi provocat curentul hristologic "reformist" actual din cadrul teologiei romano-catolice, care odata cu notiunea apuseana a unui presupus Dumnezeu transcendent, a respins si dogma de la Calcedon. Este vorba de un extremism, de care Bisericile protestante au stiut sa se fereasca, aratand ca insasi hristologia Noului Testament revendica problematica dogmelor. Dar, odata cu hristologia Noului Testament care in Bisericile protestante a parcurs un drum sinuos, determinat de exegeza istorico-critica a cercetarii vietii lui Iisus, se remarca astazi o apropiere de teologia ortodoxa, care in Apus, sub auspiciile primatului papal, a fost considerata multa vreme doar o anexa a politicii imperiului bizantin. Teologia protestanta de astazi incepe sa cunoasca valoarea teologiei Sfantului Chiril al Alexandriei pentru definitia de la Calcedon, si sa aprecieze dialogul actual al Ortodoxiei cu Bisericile Vechi-Orientale. Respingand initial din necesitati polemice Biserica, in calitatea ei de institutie divino-umana, protestantismul descopera, in special prin teologia hristologica noutestamentara, valori comune ale Bisericii de totdeauna, care sunt cele ale mantuirii in Hristos prin Duhul Sfant. Este vorba de o apreciere mai echilibrata a raportului dintre Scriptura, Traditie si Biserica, elemente constitutive ale Bisericii Apostolice.

Fata de Sfanta Scriptura, Sfintii Parinti au pus in valoare Jertfa Mantuitorului, ca piatra de temelie a Bisericii. Astfel, Sfantul Chiril al Alexandriei l-a combatut pe Nestorie, nu atat pe teren biblic, cat prin sublinierea caracterului de Jertfa al Sfintei Euharistii, care ca Trupul si Sangele Domnului, este izvor de viata vesnica, este datatoare de viata. Sfantul Chiril al Alexandriei a preluat teologia Sfintei Jertfe ca putere de interpretare a Sfintei Scripturi din teologia Sfintilor Parinti Capadocieni, a caror scoala a credintei nu putea ajunge niciodata la vreuna din extremele celorlalte scoli: antiohiana si alexandrina. Si la Alexandria a fost combatuta erezia lui Apolinarie, dar nu s-a ajuns la erezia lui Nestorie, cum s-a intamplat in scoala antiohiana, de la care s-a pornit criza hristologica, ce a zguduit atata vreme intreaga Biserica. De aceea, teologia Sfintilor Trei Ierarhi a fost luata ca masura a Ortodoxiei in confruntarea cu Biserica apuseana, care prin punerea in umbra a Jertfei Mantuitorului, s-a separat in secolul al XI-lea de Biserica rasariteana. Astfel, dupa epoca Sinoadelor Ecumenice, odata cu stingerea disputelor hristologice, Biserica rasariteana si-a indreptat din nou toata atentia asupra teologiei Sfantului Duh, in care Jertfa Domnului este puterea de sfintire a Cuvantului lui Dumnezeu din Sfanta Scriptura pentru scrierea lui in inimi ca izvor de har si de mangaiere prin cei carora li s-a dat in dar, pentru a-l da in dar, incat insusi Hristos este Cel care interpreteaza Sfanta Scriptura.

Apropierea de Ortodoxie a Bisericilor protestante are loc astazi, nu atat prin opera Sinoadelor Ecumenice, cat prin exegeza actuala a unor teologi, a caror hristologie biblica traita profund in traditia harica ortodoxa, este aprofundata in teologia protestanta printr-o cunoastere mai indeaproape a Ortodoxiei. Astfel, teologul J. Moltmann s-a inspirat indeosebi din teologia trinitara ortodoxa a Pr. Prof. Dr. D. Staniloae, iar prin urmasii acestuia, teologia trinitara ortodoxa a putut influenta profund orientarea teologica a Conferintei Bisericilor Europene inca de la inceputul deceniului 1980-1990. Astfel, teologii ortodocsi romani au remarcat dramul sinuos al acestora intre o "hristologie de sus" si o "hristologie de jos", aratand ca hristologia rasariteana a afirmat, pe de o parte, imutabilitatea naturii divine in Hristos, iar pe de alta parte, in mod diferit de hristologia occidentala care L-a intrevazut pe Hristos ca om desavarsit chiar din momentul zamislirii Sale, a pus in evidenta progresul ontologic de desavarsire a omenitatii lui Hristos pe tot parcursul vietii Sale pamantesti; aceste lucruri care par contradictorii, adica "miscarea" si "nemiscarea" lui Dumnezeu, au fost armonizate in hristologia rasariteana prin invatatura despre "energiile necreate". Aceasta invatatura l-a facut si pe Sfantul Maxim Marturisitorul sa dezvolte ideea de "innoire a firilor", preluata din teologia Sf. Grigorie de Nazianz.

Dupa iluminismul rationalist din sec.XVIII, criticismul ecleziologic protestant a trecut la criticismul biblic prin "metoda istorico-critica". Acest lucru a insemnat si un pas inainte in interpretarea hristologica a Bibliei si apropierea de fundamentul ei liturgic si de marturisirea apostolica "teandrica" a credintei. Este vorba de o evolutie sinuoasa de-a lungul sec. XIX si XX, in care s-au pus in valoare elemente de hristologie fundamentala prin raportul dintre istorie si credinta. Originile acestei evolutii pot fi vazute in sec. XVII, continuand cu Iisus al iluminismului in sec. XVIII, si cu cercetarea vietii lui Iisus in sec. XIX. Alternativ s-a pus problema raportului dintre "Iisus istoric" si "Iisus al credintei"; "Iisus slujitor" si "Iisus proslavit".

Daca atentia teologilor s-a indreptat asupra operei lui Tertulian de aparare a Bibliei in mod deosebit de la Reforma protestanta din sec. XVI, in urma careia, in secolele urmatoare, s-au creat doua extreme: liberalismul protestant cu "sola scriptura" si respingerea Traditiei, si conservatorismul romano-catolic, care avea sa culmineze cu impunerea dogmei infailibilitatii papale la Conciliul I Vatican (1870), astfel, tocmai odata cu aceasta culme a incorsetarii teologiei medievale s-a creat in sanul Bisericii o "miscare" care opunea autoritarismului din Biserica o tendinta de liberalizare in anumite privinte, incorsetarea teologiei era in sanul Bisericii romano-catolice reactia fata de liberalismul protestant din sec. XIX, dar "modernismul" ca reactie impotriva autoritarismului a insemnat si o influenta din partea pozitiilor protestante, care avea sa aduca o deschidere treptata a Bisericii catolice in ceea ce priveste studiile biblice. Pe de alta parte, opozitia permanenta fata de romano-catolicism a dus in protestantism la o libertate extrema in ceea ce priveste folosirea si studierea Sfintei Scripturi. Perioada asa-numitei "ortodoxii protestante" din sec XVI si XVII, a conformismului cu principiile reformatorilor, avea sa culmineze in sec. XVIII cu perioada liberala. In prima perioada au luat avant cercetarile biblice prin studierea limbilor biblice si a istoriei Orientului antic, pentru a se demonstra autoritatea cuprinsului Bibliei. Daca rationalismul iluminismului avea sa insemne si o culme a criticismului biblic, astfel se poate consemna si un aspect interesant al cercetarii biblice in sec. XVIII si anume: "cercetarea istorica a vietii lui Iisus", cu repercusiuni, atat asupra cercetarii biblice, cat si asupra hristologiei protestante, pana astazi.

La teologii protestanti din sec. XX teologia dogmatica era intr-un conflict cu exegeza biblica, mai ales in domeniul hristologiei, fenomen care-si avea inceputurile in sec. XIX, cand teologul protestant A. Schweitzer, reluand ideile lui Reimarus, cauta sa elibereze chipul lui Iisus de dogma bisericeasca, bazandu-se numai pe exegeza biblica. Exegetii protestanti au incercat, astfel, sa refaca chipul prepascal, sau pe "Iisus istoric" si chipul lui "Iisus preamarit", dupa metode verificabile, ajungand insa la un "Iisus istoric" diversificat dupa modurile in care apare Iisus in cartile Noului Testament. Confruntarea dintre "Hristos al istoriei" si "Hristos al credintei", sau dintre "Hristos prepascal" si "Hristos proslavit" din credinta Bisericii, are in vedere prapastia ce s-ar fi creat intre "Hristos al Bisericii" si "Hristos al Sfintelor Evanghelii". Inceputurile acestui fenomen se pot fixa in separarea initiata de Descartes in domeniul culturii intre filosofic si teologie si in accentul pus de Richard Simon pe exegeza stiintifica a Scripturii. In secolul XVIII, cand filosofia iluminismului da o prioritate absoluta "ratiunii" in detrimentul "istoriei" ca atare, "cercetarea lui Iisus" are loc mai mult in numele "ratiunii" decat al "istoriei", prin distantarea de supranatural si incadrarea lui Iisus in randul umanului ca figura suprema 227). Secolul XIX aduce o cercetare in sens istoricist a vietii lui Iisus. Aceasta directie incepe in urma publicarii de catre Lessing in 1778 a lucrarilor lui Reimarus privind istoria critica a vietii lui Iisus. Este vorba de o miscare care avea sa dureze pana la Wrede (1804), ai carei autori, printre care, David-Frederic Strauss (1835) si E. Renan (1863), dar si A. Harnack (1900), plecand de la deosebirea dintre Iisus din Evanghelie si Hristos in credinta Bisericii, cauta chipul real, istoric al lui Iisus. A. Harnack avea sa sublinieze ca cel dintai distanta dintre "Iisus propovaduitor" din Evanghelii si "Iisus propovaduit" dupa dogmele Bisericii. In 1906, Albert Schweitzer avea sa prezinte cercetarea critica a "vietii lui Iisus". Rezultatele cercetarilor initiate de aceasta miscare pot fi rezumate in constatarea imposibilitatii de a alcatui o viata a lui Iisus in sensul unei biografii, caci izvoarele care sunt iesite din credinta si impuse credintei nu permit acest lucru. Daca s-ar face abstractie de "Inviere", s-ar putea gasi totusi in Evanghelii si puncte istorice sigure, dar ele nu constituie un sistem.

Schimbarea directiei dinspre "Iisus al istoriei" inspre "Iisus al credintei" a avut loc prin Martin Kahler. Pentru el, adevaratul Iisus nu are nevoie de cercetari stiintifice, caci il putem gasi numai in propovaduirea comunitatii primilor crestini, in textele lor scrise ca marturii ale credintei. Dezinteresandu-se de viata lui "Iisus prepascal", aceasta directie a ajuns la un nou impas in prezentarea ei radicala la Rudolf Bultmann, dupa care notiunea de "Hristos al credintei" poate fi tot atat de subiectiva ca si cea de "Hristos istoric" din curentul teologiei liberale. Legitimarea credintei prin "istorie" este ca si pentru Kahler contrara credintei, caci ea cauta o siguranta asemanatoare cu cea a "faptelor Legii" in raport cu "credinta", asa cum arata Luther. Pretentia de a ajunge dincolo de "kerygma" inseamna a reveni la "Hristos dupa trup", care a trecut. Nu "Iisus istoric", ci "Iisus Hristos propovaduit" este Domnul. R. Bultmann considera ca, intrucat textul Scripturii nu poate fi socotit "istoric", in acest sens el trebuie "demitologizat" si evaluat numai din punctul de vedere al "credintei". Deci, Noul Testament nu este desfiintat din punct de vedere al viitorului, dar e interpretat in sens existential, antropologic. Acordand importanta formelor pre-literare ale Traditiei crestine primare care presupunea izvoare deja formate in momentul incorporarii lor in Evanghelii ca stadiu pre-literar, sau ca pre-istorie a Evangheliilor, R. Bultmann a creat "scoala critica a istoriei formelor". Aceasta scoala are in centrul preocuparilor ei predica apostolica primara in jurul lui Hristos, dar unicul "Hristos istoric" al Noului Testament este nu cel al cercetarii istorice, ci "Hristos al credintei". Conceptia lui R. Bultmann a fost apreciata de autori catolici ca o reactie la biblicismul protestant exclusivist, dar a fost criticata de teologii protestanti Karl Barth si K. Jaspers. Unii dintre ei, ca W. Pannenberg si E. Fuchs au incercat sa remedieze devalorizarea "istoriei" din conceptia lui R. Bultmann si a scolii sale, aratand ca, de fapt, credinta trebuie sa provina de la "Hristos istoric".

Urmasii lui R. Bultmann, G. Ebeling (1950) si mai ales E. Kasemann (1953), au marcat o noua intoarcere la "Iisus istoric", de data aceasta insa, nu pentru a-l opune fata de "Hristos al credintei", ca scoala istorica amintita. E. Kasemann apreciaza ca, desi nu se poate alcatui o biografie a lui Iisus, Evangheliile dau un numar de date istorice sigure si de autoritate. In ceea ce priveste "Hristos al credintei", E. Kasemann observa ca, dupa entuziasmul pascal, comunitatea se indreapta catre texte narative, ceea ce face sa li se acorde un statut istoric in cadrul kerygmei. Nu este suficient sa se spuna ca "kerygma" cere sa se ajunga dincolo de ea, caci acel "dincolo de ea" este al ei "de fapt". Comunitatea primara crestina nu inlocuieste pe Iisus cu un "mit", ci se pronunta, atat contra unui dochetism exaltat, cat si impotriva unei doctrine istorice a chenozei. Comunitatea primara stie ca "Iisus terestru" nu poate fi inteles decat de la Pasti inainte, si, deci, in demnitatea Sa de "Domn" al Bisericii, si ca, invers, nu se poate sesiza in mod adecvat semnificatia Pastelui, daca se face abstractie de "Iisus terestra". Chipul istoric al lui Iisus ramane o enigma pentru un istoric, dar ea se desleaga pentru cel care crede. In aceasta directie se inscrie si J.A. Robinson, care accentueaza "posibilitatea" si "legitimitatea", atat a cercetarii istorice, cat si a celei a credintei, punandu-le pe amandoua in acelasi orizont al cercetarii existentialiste a sensului. Pentru J. Robinson, istoria nu reveleaza fapte, ci face sa apara o devenire cu sens. "Kerygma" care anunta persoanei credinciosului persoana lui Hristos este chemata sa verifice prin cercetarea istorica a chipului lui Iisus, daca sensul pe care-l da existentei credinciosului corespunde intelesului existentei continute implicit in istoria lui Iisus.

Indispensabilitatea lui "Hristos istoric" pentru credinta apostolica este scoasa mai pregnant in evidenta de Peter Pokorny din Praga, care considera aparitia hristologiei drept premisa unei teologii a Noului Testament, spre deosebire de orice alte lucrari de hristologie, care toate cauta inceputurile hristologiei in Noul Testament insusi. El arata ca impulsul pentru hristologie este "Invierea" ca acel minimum in forma, dar maximum ca efect. "Invierea" a pus in miscare un proces de reflectie hristologica inainte de formarea canonului biblic ca unitate in diversitate si continuitate in orice discontinuitate. "Nu atat invierea, cat aratarile constituie pentru ucenici socul" (Lc.24,41) manifestat prin bucuria spontana, uimire, entuziasm. Intre inviere si Kerygma au loc "aratarile" si credinta ucenicilor ca urmare nemijlocita a vederii Sale. Invierea traita astfel insemna inceputul unei noi realitati pentru a carei descriere notiunile si imaginile trebuie puse intr-o noua combinatie. De fapt, Hristos inviat si crezut pune in lumina pe Hristos istoric, fara de care hristologia n ar fi decat o speculatie. Textele privitoare la Inviere sunt legate de viata lui Hristos dinainte de Inviere punand in valoare slujirea Sa. Tot astfel textele referitoare la "Hristos istoric" sunt deschise pentru evenimentul pascal. El Insusi talmaceste ucenicilor scripturile ca referire la El (Lc. 24, 27,32). Se arata apoi cum Evanghelia a devenit text, a carei aparitii in scris inseamna inceputul constituirii unei norme teologice. Aceasta norma este elementul integrant, in care nu "reflectia", ci "cultul liturgic are rolul hotarator". Invierea a avut urmari sociale si a dus la alcatuirea canonului, ca "cea mai de seama consecinta a efectului social al Invierii".O trasatura esentiala era adunarea in numele lui Hristos, in care crestinii isi gaseau "identitatea lor de grupa si comuniunea euharistica reinnoita".

Din punct de vedere ortodox, conceptia lui R. Bultmann ca Hristos istoric" ar insemna "Hristos dupa trup" duce la ignorarea sensului Invierii, care a avut loc tocmai pentru ca "Hristos istoric", "Hristos in trup" era "omul duhovnicesc". Invierea Sa i-a ajutat pe cei ce au urmat Lui sa-L cunoasca (2Cor 5 16), sa deschida ochii, sa se ridice "valul" (2Cor3,14) de pe ochii lor prin ruperea catapetesmei trupului Sau (Evrei 10,20). Un aspect fundamental ignorat si de P. Pokorny este faptul ea "Hristos istoric" a pregatit si pe cei ce I-au urmat Lui sa devina prin chemare, indreptare, desavarsire "asemenea chipului lui Dumnezeu" (Rom.8,29-30), hristofori (Gal.2 20), partasi ai Invierii lui Hristos ca inviere si a lor cu duhul, si mai ales prin Duhul Sfant "martori" ai vietii Sale in trup, ai lui "Hristos istoric", ca "om duhovnicesc". La concluzia acestei realitati istorico-spirituale vor ajunge unii exegeti romano-catolici ca M. J. Lagrange si Henri de Lubac.

Raportul dintre "istorie" si "credinta" in hristologie din teologia protestanta a influentat si pe unii teologi romano-catolici. Bultman punea din nou problema lui "Iisus istoric", de data aceasta in raport cu "Iisus al credintei". Acest lucru a avut un ecou favorabil la teologi catolici ca Rahner, Kasper, Kiing si J. Ratzinger. Dar, aceasta evolutie in hristologia Reformei este deosebit de interesanta si pentru Liturghia Ortodoxa, deoarece precizeaza momentele fundamentale ale lucrarii lui Dumnezeu in Hristos prin Jertfa, mutare pascala si Cincizecime, si locul indispensabil al marturisirii de credinta apostolica si teandrica drept conditie a darului Duhului Sfant. Dar cel mai de seama lucru este faptul ca Scriptura este inteleasa astfel, ca rod al intruparii, ca ,eveniment", nu ca "litera" Vechiului Testament: "Legea s-a dat prin Moise, iar harul si adevarul au venit prin Iisus Hristos" ca revealatie teandrica, apostolica, liturgica. In dialogurile bilaterale dintre ortodocsi si luterani din Romania si Germania pe temele: justificare, botez si viata noua in Hristos si altele, s-a insistat asupra partasiei la cele dumnezeiesti (2Petru 1,4), Hristos fiind inteles ca Pantocrator, "Atottiitor". Jertfa lui Hristos comemorata liturgic nu schimba Sfanta Scriptura, deoarece constituie fundamentul ei (Apoc.5,9), aspect al Revelatiei in Hristos care a sensibilizat intotdeauna pe teologii Reformei.

Astfel, Biserica Luterana din Ucraina a preluat de la ortodocsi Liturghia Sfantului Ioan Hrisostom, fenomen datorat atat distantei fata de tara Reformei cu fronturile ei confesionale, cat si vecinatatii pasnice cu Bisericile Ortodoxe. Acest lucru a ajutat la depasirea instrainarii interconfesionale, deoarece rugaciunea comuna in traditia liturgica poate contribui la apropiere spirituala ceea ce inseamna mai mult decat consensuri teologice obtinute in dialoguri teoretice, asa cum spunea si Msg Wilhelm Nyssen. Marturisirea credinte, din punct de vedere juridic formal nu poate avea nici o valoare pentru viata Bisericii iar unirea Bisericilor pe un astfel de temei nu ar fi reala. De altfel crearea unui "consens doctrinal" nu fereste de eroare. Teologia protestanta intelege astazi mai profund sensul "Pantocratorului" ca "Atottiitorul", deoarece toate eforturile pentru cunoasterea si intelegerea corecta a adevarului religios crestin, trebuie sa stea sub semnul doxologiei in sens de "ortodoxie"; se percepe astfel, intruparea ca adevarata umanitate, expresia "s-a facut om" insemnand nu numai, redescoperirea, ci mai ales re-crearea omului.

Aniversarea Simbolului, Niceo-Constantinopolitan a prilejuit evidentierea caracterului sau ecumenic, fara a se pune in lumina indispensabilitatea uzului sau liturgic, si fara a se propune interpretarea apostolica a Numelui lui Dumnezeu, sfintit in Hristos ca "Atottiitorul" sau "Rugul Aprins". Sporadic acest lucru se intalneste la teologi protestanti, constienti de faptul ca Sfanta Scriptura nu poate fi folosita in mod critic impotriva unor traditii denaturate, fara a se tine seama de "adancimile teandrice" ale Cuvantului lui Dumnezeu aratate prin Intruparea lui Hristos si revelate prin Jertfa Sa. Este remarcata, astfel diferenta de sens in traducerea latineasca a termenului "Pantocrator" ca "Omnipotens", in loc de "Omnitenens", care ar fi fost mai exact. Se remarca faptul ca traducerea germana este orientata dupa acest sens. Aceasta traducere este in legatura si cu sensul ce se acorda textului biblic. Dar, in Evanghelie Iisus nu-L numeste niciodata pe Tatal Sau "Atotputernicul". Puterea lui Iisus este aratata in sensul eliberarii prin deslegare, deoarece a venit nu ca sa I se slujeasca, ci ca El sa slujeasca (Mt.20,28). Prin urmare "puterea" lui Dumnezeu in Hristos are cu totul alt sens decat "atotputernicia". Puterea Lui se arata in cele slabe ca expresie a iubirii divine mai profunde decat cea a parintilor dupa trup de pe pamant.

Astfel, propunerea unui dialog intre Apus si Rasarit pe aceasta tema din partea Pr. Prof. D. Staniloae este cu atat mai binevenita. Argumentul liturgic, care a avut un mare rol in controversele trinitare si hristologice poate duce la intelegerea apostolica teandrica a Revelatiei.

b. Caracterul teandric al Sfintei Scripturi: Cuvantul lui Dumnezeu intrupat in Biserica prin Hristos.

Prin puterea Duhului Sfant ucenicii Mantuitorului au implinit porunca: "In dar ati luat, in dar sa dati" (Mt.10,8). Din ceea ce Sfintii Apostoli au "dat in dar" se intelege ceea ce "au primit", iar Sfanta Scriptura provenita din inima lor a fost scrisa ca marturie a vietii lor in Hristos pentru viata in Hristos si a "celor ce vor crede in Mine prin cuvantul lor" (Ioan 17,20). Astfel Sfanta Scriptura este "Cartea vietii" in Sfinti si pentru Sfinti, adica pentru cei "desavarsiti" dupa cuvintele Sfantului Apostol Petru: "Noi v-am adus la cunostinta puterea Domnului nostru Iisus Hristos si venirea Lui nu luandu-ne dupa basme mestesugite, ci fiindca am vazut slava Lui cu ochii nostri. Caci El a primit de la Dumnezeu Tatal cinste si slava atunci cand din inaltimea slavei un glas ca acesta a venit catre El: Acesta este Fiul Meu cel iubit intru care am binevoit!. Si acest glas noi l-am auzit pogorandu-se din cer pe cand eram cu Domnul in muntele cel sfant. Si avem cuvantul proorocesc mai intarit la care bine faceti ca luati aminte, ca la o faclie ce straluceste in loc intunecos, pana cand va straluci ziua si Luceafarul va rasari in inimile voastre, aceasta stiind mai dinainte ca nici o proorocie a Scripturii nu se talcuieste dupa socotinta fiecaruia; pentru ca niciodata proorocia nu s-a facut din voia omului, ci oamenii cei sfinti ai lui Dumnezeu au grait, manati fiind de Duhul Sfant" (2Petru 1,16-21).

Deci, ca martori, Apostolii erau "partasi" la Hristos, nu doar "manati de Duhul Sfant", ca cei de sub Lege. Sfantul Apostol Petru arata mai sus, cum pe temeiul revelatiei in Hristos Vechiul Testament este si ramane o calauza in Hristos. El arata ca proorocii Vechiului Testament sunt "faclii" calauzitoare spre "Lumina" lui Hristos, dar aceste "faclii" nu sunt "Lumina". Ioan Botezatorul era "faclia care arde si lumineaza" (Ioan 5,35), dar "Nu era acela Lumina" (Ioan 1,8). Proorocii erau "oamenii sfinti ai lui Dumnezeu manati de Duhul Sfant", dar Apostolii sunt desavarsiti in Hristos prin Duhul Sfant ca deosebirea dintre "inspiratia" proorocilor in Vechiul Testament si "partasii" Apostolilor "la firea dumnezeiasca" (2Petru 1,4). Ei sunt astfel "negutatorii care scot din camara lor noi si vechi", deoarece sunt "iconomi ai Imparatiei lui Dumnezeu" (Mt.13,52; ICor.4,1), care pe temeiul celor "noi" in Hristos, scot din camara inimii lor cele "vechi" ale Legii. Biserica insasi este "zidita pe temelia Apostolilor", dar si a Proorocilor, a caror "piatra din capul unghiului este Hristos" (Ef.2,20). Fata de "faclii", Apostolii sunt "sfesnice" ale Luminii (Mt.5,15).

Mantuitorul este "Lumina" care desavarseste "faclii", dar aceasta ramane o calauza catre "Lumina". Desavarsiti in Hristos "la lucrul slujirii" (Ef.4,12), Apostolii "au scos apa cu bucurie din izvoarele mantuirii" (Isaia 12,3) scriind cu greu Biblia Noului Testament, ca sa ramana ceva "afara"; ca si Intruparea inainte de cunoasterea ei ca urmare a Revelatiei prin Jertfa; ca "varful" unui ghetar, a carui masa uriasa este sub apa, cand de fapt credinta in Hristos insemna "trecerea dincolo" (Ioan 14,3), dupa "aratarea" si "semanarea" Sa in ei inainte de trecerea lor pascala prin sfintire si deschiderea ochilor spre cunoasterea Sa ca "inviere" a lor si ca "partasie" la acel adanc dumnezeiesc in Hristos. Acest lucru nu inseamna doar o indreptare prin pocainta ca cea din Vechiul Testament fara desavarsire (Evrei 7,19; Isaia 37,31;Evrei 11,40), sau ca indreptarea justificativa prin Biblie ca litera, ci este trecerea dincolo prin Jertfa lui Hristos, acolo unde se afla El prin mutarea lor ca lucrare a Duhului Sfant, dupa ce El a deschis ca "Usa" "Calea". "Mutarea" in Hristos prin lucrarea Duhului Sfant este asemanatoare cu cea de la creatie: "Si a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l facuse si l-a pus in gradina Edenului ca s-o lucreze si s-o pazeasca" (Gen 2,15).

"Lumina" lui Hristos, care a desavarsit "Faclia" Vechiului Testament inseamna lipsa oricarei osandiri a lumii (Ioan 3,17), dar, in acelasi timp "taria" celei mai puternice "vadiri" (Ioan 16,8) a lumii: "Va fi ca focul topitorului si ca lesia nalbitorului" (Maleahi 3,3) pentru curatirea inimilor, pentru scrierea in inimi; "Va da pe fata cugetele multor inimi"; "Va fi ca un semn care va starni impotriviri" (Lc.2,34-35); "Cuvantul lui Dumnezeu este viu si lucrator si mai ascutit decat orice sabie cu doua taisuri si patrunde pana la despartitura dintre suflet si duh, dintre incheieturi si maduva si este destoinic sa judece simtirile si cugetele inimii si nu este nici o faptura ascunsa inaintea Lui, ci toate sunt goale si descoperite pentru ochii Celui in fata Caruia noi vom da socoteala" (Evrei 4,12-l3). Apostolii indeamna, de aceea, pe cei indreptati pana la desavarsire (Rom.8,29) in Hristos, sa stea "tari", caci "Lumina lumineaza in intuneric (Ioan 1,5); "Lumina" este "slava", "plinatate", putere duhovniceasca, intrucat cei desavarsiti in Hristos se bucura "nu pentru ca li se supun duhurile, ci pentru ca numele lor sunt scrise in Cartea Vietii" (Le. 10,20), adica in Hristos, "Cartea" vie a Cuvantului lui Dumnezeu, si de fapt este vorba de asemanarea lor cu Hristos (Rom.8,29), in Care au fost mutati prin Jertfa Sa rascumparatoare. Taria puterii Sale este interioara si este nu curiozitatea de a vedea minuni, nici pornirea patimasa pentru misiune ca extindere si intindere in lume, caci aceasta extindere nu poate fi decat lucrarea lui Dumnezeu: "Prin mangaierea Duhului Sfant se inmulteau" (F.Ap.9,31). De aceea, pentru misiune Biserica se roaga liturgic; "Plinatatea Bisericii Tale pazeste-o!". Cand se adresa ascultatorilor cu interpelarea: "Daca in cele streine nu ati avut fidelitate, cine va va da pe ale voastre! (Lc.16,12), Mantuitorul arata ca "cele ale Sale", cu care a venit prin Intrupare sunt "cele ale oamenilor (Lc.16,12), daca oamenii urmeaza Lui: "Daca-Mi slujeste cineva, sa-Mi urmeze Mie si unde Eu sunt acolo va fi si slujitorul Meu" (Ioan 12,26). Tot astfel, cand, Biserica se roaga: "Ale Tale, dintru ale Tale, Tie-ti aducem de toate si pentru toate!" face referire la harul teandric primit de la Dumnezeu si descoperit prin Jertfa Mantuitorului Hristos.

In Hristos este o antropologie, in care se intra prin pocainta, pentru a se ajunge la starea de asemanare cu El, Care este "Usa" de intrare, pentru iesire la "pasunea" darurilor Duhului Sfant (Ioan 10,9), ca "Vistier al bunatatilor" din "ale Sale" (Ioan 16,14). El este "Vitelul ingrasat" taiat de Dumnezeu pentru "ospat" (Lc. 15,23).

Cand Mantuitorul spune "Cercetati Scripturile" (Ioan 5,39), El intelege ca ele au viata vesnica nu asa cum credeau fariseii, care si cu proorocii "au facut ce au vrut (Marcu 9,13) si tot astfel aveau sa faca si cu El, ci deoarece vorbesc despre El, trimit la El, ca partile unui intreg la "intregul" insusi, si ele insele au, de aceea, un caracter teandric. El mai intelege, ca aceasta "cercetare" a Scripturii inseamna o stradanie de cautare, in care omul este ajutat de Dumnezeu sa-L poata afla, asa cum i-a ajutat pe cei ce au cerat ca niste fii, trimitand pe Hristos ca deosebire dintre "painea fiilor" fata de "piatra robilor" din Legea Veche (Mt.7,9-11). Asa a fost ajutat si famenul etiopian, si tot acest inteles il au si cuvintele, ca "Dumnezeu a asezat pe fiecare popor la locul lui ca sa caute pe Dumnezeu doar l-ar pipai si afla cu toate ca nu e departe de nici unul din noi" (F.Ap. 17,26-27). Intruparea a insemnat intr-adevar, "adunarea" Scripturilor ca plinatate a lor pe "calea noua si vie" (Evrei 10,20), dupa care ele raman ca o cale de intarire a credintei (Rom 15,4). Dar dupa cautarea prin Sfintele Scripturi si aflarea in Hristos a "celor ale omului" de la Dumnezeu, care in Lege se simteau ca "streine" (Lc. 16,12), Sfanta Scriptura ajuta la "rabdarea si mangaierea" pentru "nadejde" (Rom. 15,4), elementul fondator pentru Revelatie fiind Jertfa euharistica, pentru care Sfanta Scriptura este, nu fondatoarea, ci marturia scrisa a acestuia.

Sfintii sunt rezultatul concret al lucrarii Mantuitorului de impartasire a Sa in ei pana la asemanarea lor ca "hristofori" (Rom.8,29), ca o "cale noua si vid" (Evrei 10,20) ca "Legea Noua" (Lc.22,20); ca "duh" care nu poate fi cuprins in litere, decat ca "repere" sub forma scrisa, statica, memoriala, calauzitoare; ca si un "canon", un dreptar, Sfanta Scriptura cuprinzand de fapt ceea ce este Hristos, dar nu fara Hristos si "intruparea" Sa in Sfinti ca hristofori, pnevmatofori si bibliofori. Ei sunt un "canon al persoanei", a caror "slava", Sfanta Scriptura, ca forma scrisa, nu o poate transmite, ci poate da numai "repere" ale duhului lor in Hristos. De aceea, in Biserica Ortodoxa regula interpretarii Sfintei Scripturi sunt "Sfintii", iar nu "savantii": "Cuvintele umane ale lui Hristos din Evanghelii nu sunt identice cu slava lui Hristos; de aceea, pentru Sfintii Parinti autoritatea interpretarii Sfintei Scripturi sunt oamenii cei indumnezeiti in Hristos, sursa credintei fiind trairea Sfintilor prin vederea lui Dumnezeu.

Insasi Sfanta Scriptura da marturie, ca are la temelia ei Revelatia si, ca forma scrisa a acesteia, ea trebuie inteleasa in lumina Revelatiei prin Jertfa, avand deci "caracter liturgic". Ea nu a fost alcatuita ca marturie scrisa a Revelatiei in scopuri liturgice, deoarece Jertfa liturgica a existat de la inceputul Bisericii ca "frangere a painii" (F.Ap.2,42) si "slujire a Cuvantului' (F.Ap.6,4) de catre Apostoli. Sfanta Scriptura a fost alcatuita ca marturie a lucrarii Apostolilor pentru Biserica postapostolica cu care ea sa ramana "apostolica", adica sa aiba continuitate in caracterul apostolic al Bisericii. Prin Duhul Sfant, Sfintii sunt "hristofori", "pnevmatofori" si "bibliofori", avand, deci Sfanta Scriptura deschisa in inima lor, sfintita ca "adevar". Anul Liturgic arata Sfanta Scriptura deschisa prin lucrarea Sfintilor in Hristos, astfel ca Sfanta Traditie este descoperirea Sfintei Scripturi in Hristos prin Invierea Sa. Desi "s-a scris prin oamenii cei sfinti ai lui Dumnezeu" (2Petru 1,21) sub Lege, ca cei "manati de Duhul Sfant", iar in Hristos, ca cei plini de Duhul Sfant in Biserica si "partasi firii dumnezeiesti" (2Petru 1,4) prin "nastere de sus" (Ioan 1,12-13), Sfanta Scriptura este o posesiune nu a Bisericii, ci a Duhului Sfant care "a luat toate din ale lui Hristos" si a dat lor (Ioan 16,14-15). Sfanta Scriptura contine si exprima Cuvantul lui Dumnezeu, dar Cuvantul lui Dumnezeu nu poate fi redus la textul biblic, care face doar referire la o persoana, la Hristos. Teologul protestant Karl Barth spunea in acest sens ca Biblia este Cuvantul lui Dumnezeu, dar Cuvantul lui Dumnezeu nu este Biblia. Daca s-a scris atunci din ceea ce s-a auzit, se pune intrebarea, cum poate fi auzit astazi Cuvantul scris atunci; chiar daca cei care au scris atunci, aveau autoritatea lor interioara, ei nu au astazi influenta, caci textul lor vorbeste despre Revelatie, dar el nu e decat un obiect material, o carte inchisa, neavand astazi efectul unei Revelatii, si avand nevoie sa-si recapete "auzirea".

De aceea, teologii protestanti subliniaza astazi faptul, ca marturia Bibliei nu are valoare in ea insasi, ci doar prin Cel ce o inspira, caci textul este numai principiul formal, pe cand Hristos ca persoana este principiul material, fara de care s-ar ajunge la formalism si legalism; credinta n-ar mai fi credinta in Hristos, ci credinta intr-o carte, in sens fundamentalist bibliolatric. "Autoritatea suverana a Sfintei Scripturi" atat de scumpa traditiei calviniste nu mai este astazi suficienta, spun teologii protestanti, deoarece ea ar transforma Scriptura intr-o "Lege"; numai prin principiul material (Hristos) in relatie indisolubila cu cel formal (Biblia), Scriptura poate deveni "Evanghelie". Hristos este mai mare decat Scriptura, a carei marturie este doar o marturie a credintei. Ca si "carte" ea este zugravita nu in Biserica, ci in mana Pantocratorului, in dreptul inimii Sale, si anume ca o carte deschisa (Apoc.5,9), fiind vorba de deschiderea ei prin Jertfa Mielului ca "sfintiri a Cuvantului Sau ca "adevar" (Ioan 17,17). Oriunde in alta parte, deci in afara Jertfei Mielului, Sfanta Scriptura ramane o carte inchisa.

La aceasta concluzie ajunsese si Rudolf Bultmann, insa el ignora total marturia Bisericii. Dar, in Biserica tocmai Sfintii sunt purtatorii vii ai Cuvantului lui Dumnezeu, "viu si lucrator" (Evrei 4,12), care a fost sfintit in ei prin Hristos si in care ei s-au "zidit, astfel ca, atunci cand Mantuitorul spune: "Cine va primeste pe voi, pe Mine Ma primeste" (Mt. 10,40), inseamna, ca cine ii primeste pe ei, primeste si Sfanta Scriptura, iar cine nu-i primeste pe ei, nu-L primeste nici pe Hristos, care este "temelia" (ICor.3,1l-l3) Sfintelor Scripturi. Simbolurile din Sfintele Evanghelii: "pamantul celor vii" (Ps. 141,5), "pomul bun" (Mt.7,18), "Lumina" (Mt.5,15) din "sfesnic" al inimii, iar nu de sub "obrocul" mintii (Mt.5,15), reprezinta repere ale lucrarii savarsite de Mantuitorul asupra oamenilor, care a culminat cu "puterea pe care le-a dat-o, de a se face fii ai lui Dumnezeu" (Ioan 1,12-l3), iar aceasta putere este cea a credintei si a rugaciunii din inimi, prin care ucenicii au primit darul Duhului Sfant la Cincizecime. Este vorba de "desavarsirea" (Ef.4,12) la care i-a crescut Mantuitorul.

Astfel, El care invata ca este posibila o "auzire" de catre unii a Cuvantului lui Dumnezeu care nu ajunge la credinta si nu face ca "samanta" sa dea rod, arata ca ei se aseamana cu "casa zidita pe nisip" (Mt.7,27), precum si cu "samanta cazuta pe piatra" (Mi 13,5). Mantuirea prin credinta este "strapungerea la inima" (F.Ap.2,37) prin lucrarea harului in omul care s-a deschis lui Hristos, in care harul lucreaza schimbarea cugetului, (metanoia), lepadarea omului vechi instrainat de starea de pruncie, de fapt, de Insusi chipul lui Dumnezeu in Hristos. In El s-a aratat chipul lui Dumnezeu ca o "slava a Unuia Nascut din Tatal plin de har si de adevar" (Ioan 1,14). Este o slava a "prunciei" lui Dumnezeu in Hristos, simbolul lui Dumnezeu: "De nu va veti intoarce si va veti face ca pruncii nu veti intra in Imparatia cerurilor?'' (Mt.18,3). La intrebarea ucenicilor: "Cine va fi cel mai mare in Imparatia lui Dumnezeu", Mantuitorul punand un prunc in mijlocul lor, a spus: "Cel ce se va smeri ca pruncul acesta, va fi cel mai mare in Imparatia cerurilor" (Mt.18,4), caci ei au chipul "plin de har si de adevar" (Ioan 1,14) al Tatalui, pe care Hristos l-a impartasit ucenicilor Sai ca "slava" si ca putere de a se face "fii ai lui Dumnezeu" (Ioan 1,12-l3) dupa chipul "prunciei" Sale slavite. Acest chip slavit, nu are nimic comun cu vreun "infantilism": "Nu fiti copii cu mintea; fiti copii cand e vorba de rautate; La minte insa, fiti desavarsiti" (1 Cor. 14,20). Tot astfel, nu are ceva comun cu vreo "slabiciune", din moment ce nevinovatia prunciei este ca "cele slabe alese de Dumnezeu ca sa rusineze pe cele tari" (1 Cor. 1,27) din lume. Pruncia isi are "taria" ei, incat "lupul va paste cu mielul" (Isaia 11,6), nu invers. "Taria" prunciei este ca "piatra" (Mt.21,44) de care se zdrobesc cei tari din lume. Aceasta "tarie" vadeste orice "violenta" ca "infrangere", si pune in valoare crucea ca biruinta, deoarece "lupta este nu cu trup si sange, ci cu puterile intunericului ce stapanesc prin vazduhuri" (Ef.6,12).

Asemanarea cu Dumnezeu are loc nu dupa "atotputernicia", ci dupa chipul Sau in Hristos ca "viata si Lumina" (Ioan 1,5), "duh si adevar" (Ioan 4,23), la care "asemanarea" este prin "impacare" din cauza vrajmasiei de dupa pacatul stramosesc. Neimpacarea ar insemna ramanerea la acea "vrajmasie din fire cu Dumnezeu" (Rom.5,10). Aratandu-se "cele ale lui Dumnezeu" (Marcu 8,33), "cele ale Sale" in urma Jertfei, care descopera viata Sa ca "adevar", Mantuitorul a devenit relevant si catalizator pentru omul datornic fata de Dumnezeu: "A murit din cauza pacatelor noastre si a inviat pentru indreptarea noastra" (Rom.4,25). In acest sens Biserica il aduce pe Hristos "in fata constiintei fiecarui om" (2Cor.4,2), pentru a ajunge "la cunoasterea Fiului lui Dumnezeu" (Ef.4,13) spre "inviere" cu duhul. El este "Usa" de intrare pentru "iesirea la pasune", "iesire" prin Inaltarea Mantuitorului la cer, spre a fi daruit ucenicilor de catre Tatal prin Duhul Sfant ca bogatie si "comoara" a darurilor Duhului din Hristos si "putere" (F.Ap. 1,8), de a "vana" lumea prin El. Pentru aceasta binefacere, Dumnezeu "care voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca si sa vina la cunostinta adevarului, porunceste ca toti de pretutindeni sa se pocaiasca, deoarece a randuit o zi cand va judeca lumea cu dreptate printr-un barbat pe care l-a randuit anume, asupra caruia a dat tuturor dovada, inviindu-L din morti" (F.Ap. 17,30-31). In El sunt "cele ale omului" (Lc. 16,12) cu relevanta lor teandrica, atat in ceea ce priveste puterea lor asupra cugetului omului pentru "metanoia", cat si in ceea ce priveste "osandirea" de sine a omului care le leapada, deoarece pedeapsa cea mai mare va fi nu atat osandirea, cat "parasirea" de catre Dumnezeu si mustrarea "constiintei": "Slugile Mele vor salta de bucurie, iar voi veti urla de intristata ce va va fi inima'"(Isaia 65,13-l4).

Ce har poate fi mai puternic decat Hristos Insusi? El este atat de patrunzator incat poate trezi in om constiinta si vina pacatelor, parerea de rau si pocainta; este atat de iubitor si de milostiv, incat iarta pacatele; este atat de preamarit, incat umple inima de bucurie si de toata plinatatea, ca un "Mire" fata de "mireasa" lui. Este, apoi, atat de puternic, incat poate sa dea inimii "tarie" pentru toata lucrarea iubirii "Laudati pe Domnul intru sfintii Lui; laudati pe El intru taria puterii Lui" (Ps. 150,1). Desi iubirea crestina nu vine fara credinta, totusi dragostea este mai mare decat credinta, care fara iubire isi pierde puterea si valoarea. "Iubirea" este mai mare decat "credinta" pentru ca in ea Dumnezeu arata "taria" credintei ca acea dragoste, care: "Toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda" (ICor.13,7). Ea aduce "nasterea din duh" (Ioan3,6) si, prin duh, puterea roadelor: "Roada duhului este dragostea, bucuria, pacea, indelunga rabdare, facerea de bine..." (Gal.5,22-28).

Dar faptele bune nu urmeaza automat nasterii din duh, ci la predispozitia spre bine (Ps.22,3) din inclinarea spre rau din adolescenta (Facere 8,21) se adauga efortul ca valoare morala, stradania pentru roadele duhului, "cu ochii mereu atintiti spre Iisus, incepatorul si plinitorul credintei" (Evrei 12,2), Care cheama la urmarea Sa chiar sub auspiciile impotrivirii (Evrei 12,3) din lume: "In lume necazuri veti avea, dar indrazniti, Eu am biruit lumea" (Ioan 16,33). Astfel, sufletul se zideste "innoindu-se din zi in zi" (ICor 4,16), "trecand din putere in putere" (Ps.83,8) si din "slava in slava" (2Cor.3,18). Asa cum oameni rai nu raman pe aceeasi treapta, ci trec "din rau in mai rau" (2Tim.3,13), tot asa exista un progres duhovnicesc, o "crestere" in Hristos, "pana la varsta staturii lui Hristos, a barbatului desavarsii" (Ef.4,13). Este sigur faptul ca lipsa roadelor poate periclita insasi mantuirea in Hristos. In viata duhovniceasca nu poate exista o "stagnare". In omul nou, stradania pentru "crestere" incepe o data cu "indreptarea" prin credinta, dar ea se continua toata viata crestinului. Orice "oprire" inseamna regres, inseamna o biruinta a omului vechi asupra omului nou, a "trupului" asupra "duhului", asa cum daca pe ogorul arat nu se seamana grau, el nu sta pe loc, ci se umple de buruieni, cu atat mai rele, cu cat ogorul este, nu salbatic pe care ar creste cu greu, ci "afanat", "arat", asa cum la intrarea poporului in pamantul fagaduit, Moise a aratat "binecuvantarea" (Deut.28,1-14) lui Dumnezeu pentru cei ce implinesc voia Lui si "blestem" (Deut.28,15-68) pentru cei indaratnici.

Dar in aceasta lupta, omul ar fi biruit ca si cei de sub Lege, ajunsi "camp de oase uscate" (Iez.37,1-14), daca ar trebui sa se lupte singur cu raul. Puterea harului in Hristos deschide izvoarele vietii duhului. Cata vreme primeste hrana Duhului in Hristos omul este ocrotit de rau, dar mai ales se intareste tot mai mult pe calea binelui. De aceea, Biserica este constienta de faptul ca aceasta putere duhovniceasca este un dar al harului, cand se roaga: "Apara, mantuieste, miluieste si ne pazeste pe noi, Dumnezeule, cu harul Tau!". De asemenea, Sfantul Apostol Pavel spune: "Toate le pot in Hristos care ma intareste"(Fil.4,13); "El lucreaza in voi si a voi si a face" (Fil.2,13). Din credinta izvoraste iubirea de Dumnezeu, care il uneste pe om cu El. Unirea cu Dumnezeu nu este un act pur intelectual, ci ea cuprinde si transfigureaza pe omul intreg. Unirea cu Dumnezeu este indeosebi rodul iubirii, al inimii, asa cum arata Sfintii Parinti Capadocieni, Sfantul Macarie Egipteanul, Sfantul Diadoh al Foticeii, Dionisie Pseudo-Areopagitul, Sfantul Maxim Marturisitorul, Sfantul Simeon Noul Teolog si Sfantul Grigorie Palama, in comparatie cu alti autori patristici cum sunt: Clement Alexandrinul, Origen, Evagrie, care aseaza esenta credintei in intelect. Aceasta unire este o continua crestere launtrica, incepand de la Botez. Prin ea se ajunge la desavarsire prin virtuti, dupa purificarea de patimi.

In mod deosebit, Sfintii Parinti vad credinta aratandu-si roadele prin dragoste: "Imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul vostru" (Lc. 17,21). Asadar credinta in Dumnezeu este acelasi lucru cu inceputul Imparatiei lui Dumnezeu inlauntrul omului. Hristos, Cel ce a lucrat inainte de intrupare cu sudoarea fruntii Sale, striga prin sangele Jertfei Sale rascumparatoare din pamant. Astfel, "credinta nu este in afara de om, dar omul, intarind-o prin implinirea poruncilor dumnezeiesti, o face sa devina Imparatia lui Dumnezeu care este cunoscuta numai de cei ce o au; Imparatia lui Dumnezeu, este credinta dezvoltata prin lucrare, si ea inseamna unirea nemijlocita cu Dumnezeu a celor ce fac parte din ea; deci, credinta este o putere de legatura care duce la unirea desavarsita mai presus de fire a celui ce crede, cu Dumnezeu Cel crezut. Innoirea chipului lui Dumnezeu prin credinta, trebuie urmata, dupa Sfantul Diadoh al Foticeii, de asemanarea cu Dumnezeu prin iubire lucratoare: "Cand incepe mintea sa guste intru multa simtire din dulceata Prea Sfantului Duh, suntem datori sa stim ca incepe harul sa zugraveasca, asa-zicand, peste chip, asemanarea... El readuce intai prin Botez "chipul" omului la forma in care era cand a fost facut... Daca se adauga lumina dragostei, chipul este ridicat cu totul la frumusetea asemanarii. Nici nepatimirea nu o poate darui sufletului alta virtute, decat numai dragostea. Caci dragostea este "plinirea Legii" (Rom. 13,10), incat "omul cel dinlauntru se innoieste din zi in zi" (ICor.4,16) in gustarea dragostei, dar se implineste abia in desavarsirea ei.

Iubirea este esenta si sufletul faptelor bune, dupa cum acestea sunt intruparea fireasca a iubirii . Dupa Sfantul Ioan Hrisostom, credinta dreapta fara fapte este ca un trup frumos si infloritor, care insa, asemenea trupurilor pictate, nu are nici o putere. Evlavia consta din "credinta, dogme pioase, si fapte bune", spune Sfantul Chiril al Ierusalimului. Iar Sfantul Simeon Noul Teolog spune ca: "Daca ar fi mantuire numai prin credinta, toti oamenii s-ar mantui si nu s-ar pierde nici unul dintre noi, pentru ca nu este nici unul, care sa nu creada ca exista Dumnezeu... Daca nu are cineva credinta fara stirbire si fapte bune, este cu neputinta sa vina la el harul Sfantului Duh si daca nu vine la el harul Sfantului Duh, si nu locuieste in el in chip constient, nu trebuie sa se numeasca acela om duhovnicesc". Insasi prezenta harului prin credinta da puterea iubirii care mana la fapte: "Atunci cand Facatorul tuturor a voit sa aduca la tarie si in buna randuiala, firea rostogolita la inceput in stricaciune…i-a sadit iarasi Duhul dumnezeiesc si sfant retras odinioara, modeland-o din nou dupa chipul cel mai presus de lume, fiind in stare si putand sa ne faca dupa propria Sa asemanare".

Inaintand spre asemanare prin fapte bune, omul inainteaza in sfintenie, care se arata consecvent in fapte bune, ca si "comori in cer" (Mt.6,19-21) Harul ce se da prin Sfintele Taine este inceputul sfintirii prin fapte, care este o imitare a starii de jertfa a iubirii lui Hristos. Punctul culminant al sfinteniei se descopera in Hristos ca "lumina care se pune", nu "sub obrocul" mintii, ci "in sfesnic spre a lumina tuturor" (Mt.5,15). Ca si la Hristos, faptele ca roade ale duhului, nu sunt ostentative, ci sunt firesti si smerite ca orice jertfa, ca rodire din sine, asemenea "pamantului bun" (Marcu 4,26-29), asa cum dreptul, primind la judecata din urma rasplata faptelor bune, se va intreba cu uimire: "Cand Te-am vazut..." in lipsuri? (Mt.25,37); iar roadele duhului din ei vor fi considerate ca fiind facute ca fata de Hristos Insusi. Daca sub Lege oamenii se rugau: "Vezi ca Tu esti Cel ce cauti la necaz si la durere ca sa le iei in mainile Tale" (Ps.9,34), astfel Hristos spunea prigonitorului Saul: "De ce Ma prigonesti!", (F.Ap.9,4). Aratandu-se lui Saul in Lumina taborica, Mantuitorul l-a facut sa inteleaga faptul, ca El era in cei ce sufera, pe care El i-a trimis ca "oi in mijlocul lupilor" (Mt.10,16) si ca cei ce sufera sunt partasi la Lumina Sa, incat Saul, devenit Pavel, avea sa marturiseasca apoi: "Nimic nu putem impotriva adevarului ci pentru adevar (2Cor.13,8). Sfantul Pavel a inteles, astfel cat adevar este in cuvintele Domnului: "Salasluiesc intr-un loc inalt si sfant si sunt cu cei smeriti si infranti, ca sa inviorez pe cei cu duhul umilit si sa imbarbatez pe cei cu inima franta" (Isaia 57,15).

Dupa cum lucrarea lui Dumnezeu este innoirea pomului la radacinile lui prin "sapare" in vederea roadelor (Lc. 13,8), tot asa grija omului este sa tina mereu viu darul lui Dumnezeu prin credinta in Hristos, revarsat prin Sfintele Taine inlauntrul sau ca o "Cincizecime personala". Intrucat in Vechiul Testament lucrarea Cuvantului era exterioara, tot exterioara era si lucrarea Duhului, fapt pentru care si sfintenia era masurata doar cu "faptele Legii" (Gal.2,16). Atunci "oamenii cei sfinti ai lui Dumnezeu" erau "manati de Duhul Sfant" (2Petru 1,21), pe cand in Hristos, oamenii desavarsiti sunt "partasi firii celei dumnezeiesti" (2Petru 1,4). In Hristos insa, omul nu primeste un "duh al robiei" ca cel de sub Lege (Rom.8,15), ci "duh al infierii", prin care Dumnezeu este invocat ca "Parinte" (Gal.4,6) si Tatal Nostru" (Mt. 6,9). Cand Cuvantul de pe Tablele Legii a devenit in Hristos "paine" (Mt. 7,9-11), ca o "cale noua si vie" (Evrei 10,20), atunci Duhul Sfant a devenit Duhul eliberarii, Duhul vietii noi, "har peste har" (Ioan 1,16) si "trecere din slava in slava" (2Cor.4,18). Dumnezeu nu da in Hristos Duhul cu masura (Ioan 3,34), ci Insusi Duhul este izvorul faptelor pentru cei ce sunt in Hristos, raman in El si ii urmeaza Lui. Insasi mantuirea devine un dar al acestui har, deoarece Mantuitorul spune, ca cine ii urmeaza Lui "insutit va lua in viata aceasta, iar in veacul viitor viata vesnica" (Mt. 19,29); "Eu am venit ca lumea viata sa aiba si mai mult sa aiba" (Ioan 10,10). Iar despre comuniunea oamenilor cu Hristos, Sfantul Apostol Pavel spune: "Nici viata, nici moartea, nici cele de acum nici cele viitoare, nu ne vor desparti pe noi de dragostea lui Hristos" (Rom. 8,3 8-3 9).

Dragostea il inradacineaza pe om definitiv in Hristos, care tocmai de aceea spunea despre oile Sale: "Nimeni nu le va rapi din mana Mea" (Ioan 10,28). Trairea crestina are ca tinta acea iubire fara hotar fata de Dumnezeu si de aproapele prin Hristos, in Care sfintenia este tot una cu desavarsirea: "Fiind opusa individualismului, sfintenia nu este o indiferenta fata de oameni, ci este una cu elanul de infratire, una cu iubirea fierbinte in Dumnezeu fata de tot omul, una cu sinceritatea, deschiderea si comuniunea, cu generozitatea jertfelnica si cu puritatea intentiilor si a faptelor indreptate spre orice om". Dupa Sfantul Isaac Sirul, "inima milostiva este umplerea de iubire pentru toata faptura insufletita si neinsufletita". Sfintii sunt uniti cu intreaga lume si se roaga pentru innoirea intregii lumi. Sfintenia nu-si pierde niciodata puterea ei de viata in Hristos care are ca temelie credinta in El. Fiecare crestin, care da marturie prin viata lui, este o personificare a sfinteniei. Sfintii se indumnezeiesc pentru oameni, asa cum Hristos s-a intrupat pentru lume. Ei s-au detasat de lume, nu pentru a o lepada, ci pentru a contribui la vindecarea ei morala si spirituala. De altfel, ucenicii Mantuitorului au fost alesi din lume (Ioan 15,19), scosi din lume, botezati in Hristos, pentru a fi "Lumina lumii" (Mt.5,14), dupa cum nimenea din cei din lume nu poate iubi lumea asa cum o iubeste Dumnezeu: "Daca voi rai fiind, stiti sa dati lucruri bune fiilor vostri, cu cat mai mult Tatal vostru ceresc va da cele bune celor care cer de la El?" (Mt.7,11); " Ce Ma numesti bun? Nimenea nu este bun, decat unul singur, Dumnezeul" (Mt. 19,17), spunea Mantuitorul ca raspuns la vorbele magulitoare ale tanarului bogat, aratand ca izvorul binelui este Dumnezeu, de care El a venit sa asculte (Ps. 109,1).

Astfel, prin Taina Sfantului Botez, si prin asemanarea cu Hristos, a carui viata prin credinta si ascultare a fost o stare permanenta de jertfa inaintea Tatalui, smerenia crestina este calea, atat a nasterii din duh, cat si a roadelor duhului si pe ea si-a intemeiat Mantuitorul invatatura Sa, dupa cum spune Sfantul Ioan Hrisostom, care considera smerenia "mama, radacina, hrana, temelia si legatura dintre toate celelalte bunuri (virtuti)". La fel se exprima si Sfantul Grigorie cel Mare, iar Sfantul Ioan Casian considera smerenia fundamentul inimii capabile de fapte ale desavarsirii si caritatii . La randul sau, Fericitul Augustin spune ca smerenia deschide inima spre slujirea lui Dumnezeu ca o conditie a primirii si pastrarii harului divin, care este ca o ploaie fecunda ce se revarsa peste inaltimi, dar care se aduna in vale, intrucat varfurile nu o pot retine, pe cand vaile se umplu si dau verdeata. Avand in vedere faptul, ca lipsa luminii este deja intuneric si ca raul din suflet nu poate fi scos si indepartat fara ajutorul lui Dumnezeu, reactualizarea harului mantuitor al Sfantului Botez ca jertfa a lepadarii de sine, ca asemanare cu adancul lui Dumnezeu in smerenia lui Hristos, este lucrul cel mai de seama din viata crestina.

Tocmai de aceea, prin biruinta in Hristos a Luminii asupra intunericului, Dumnezeu a poruncit pocainta (Rom.4,25; F.Ap. 17,30), pentru ca cei ce din fire sunt "vrajmasi cu Dumnezeu" (Rom.5,10), deoarece: "Ceea ce la oameni este inaltat, uraciune este inaintea lui Dumnezeu" (Lc. 16,19), iar "Dumnezeu celor mandri le sta impotriva, dar celor smeriti le da har" (Iacob 4,6), sa scape de "mania" (Rom. 1,8) ce va sa fie si sa se faca "partasi firii dumnezeiesti" in Hristos (2Petru 1,4). Daca in Vechiul Testament, cei ce nu-si ungeau pragul de sus cu sangele Mielului, ramaneau la sabia ingerului mortii, iar in Israil atatia au fost pedepsiti cu moartea pentru ridicarea lor semeata deasupra "pragului de sus", astfel in Hristos pedeapsa pentru necredinta si nepocainta nu mai este "moartea", ci ramanerea afara ("i-a scos afara deserti" Lc.2,53), "parasirea", iar dincolo de moarte, aruncarea in "intunericul cel mai dinafara" (Mt.22,13). Caci in afara de Hristos e intunericul (Isaia 60,2): "Cei ce locuiti in latura si-n umbra mortii, Lumina va straluci peste voi" (Isaia 9,1), dar cei ce se fac partasi Luminii Sale intra in camara Sa de nunta.

Propovaduirea orala (kerygma) este urmarea lucrarii ucenicilor desavarsiti in Hristos "la lucrul slujirii" in puterea Duhului Sfant, ca slugi ale Cuvantului pline de "averea" talantilor din averea "stapanului bucuriei" (Mt.25,21;23), pentru scrierea in inimi prin sfintire a Cuvantului lui Dumnezeu. Ei erau vase alese in care s-a odihnit Hristos; erau pnevmatofori si hristofori si tocmai de aceea si "bibliofori". Dar prima lor lucrare a fost aceea, nu de asternere in scris, ci de impartasire a Cuvantului in dar, asa cum a si fost primit. Si acest Cuvant despre Hristos, "cuvintele Vietii acesteia" (F.Ap.5,20), erau de fapt "raurile de apa vie" (Ioan 7,38-39) din inima lor, dupa ce Hristos, ca "toiagul" lui Moise, scosese din pieptul lor inimile de piatra si le daduse "inimi de came" (Iez.36,26), si "duh de rugaciune" (Zaharia 12,10), incat sa poata cere prin rugaciune darul Duhului Sfant. Astfel, de la Cincizecime ei erau manati la lucrare in chip apostolic de Duhul Sfant ca si Hristos dupa Botez (Lc.4,14), si mult mai adanc decat Sfintii din Vechiul Testament (Evrei 11,40), care erau manati prin "inspiratia" nu prin"partasie" in Hristos ca Apostolii, care, de aceea, aveau "desavarsirea" (Ef.4,12).

Din propovaduirea lor orala de la Duhul Sfant s-au fixat apoi in scris Evangheliile ca text, pe care nimeni nu le putea asterne in scris, decat "oamenii sfinti ai lui Dumnezeu, manati de Duhul Sfant" (2Petru 1,21), intrucat "nici un cuvant al Sfintei Scripturi nu s-a grait dintr-o vointa omeneasca" (Gal. 1,11-12). Proorocii, "nu pentru ei insisi, ci pentru voi slujeau aceste lucruri, care acum ni s-au vestit prin cei ce, intru Duhul Sfant trimis din cer, v-au propovaduit Evanghelia, spre care si ingerii doresc sa priveasca" (1 Petru 1,11-12). Slava lumii ii face pe oameni sa nu cunoasca adancul slujirii lasata de Creator oamenilor ca rod al ascultarii de Cuvantul Sau si ferirea, astfel de moartea sufleteasca. Aceasta provenea din "pomul cunostintei", simbol al lui Lucifer care murise sufleteste si se impotrivea cu inversunare invierii prin Duhul Sfant, fiind cu inima "plina de rapire si viclesug" (Mt.23,25) prin care "a semanat neghina in grau si s-a dus" (Mt. 13,25). Astfel, in cele zidite de Dumnezeu ca "ale Sale" a aparut samanta celui rau. Despre aceasta amagire Sfintii Apostoli spun: "Stim ca suntem din Dumnezeu si lumea intreaga zace sub puterea celui rau. Stim, iarasi, ca Fiul lui Dumnezeu a venit si ne-a dat pricepere, ca sa cunoastem pe Dumnezeul cel adevarat si noi suntem in Dumnezeul cel adevarat, adica intru Fiul Sau Iisus Hristos. Acesta este adevaratul Dumnezeu si viata de veci" (lIoan 5,19-20).

Nu poate cineva cinsti Sfanta Scriptura, fara sa cinsteasca pe cei prin care s-a impartasit Hristos in lume si in care era Hristos insusi. Daca ei marturiseau: "Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine" (Gal.2,20); "Urmati-mi Mie, precum si Eu lui Hristos" (ICor.4,16), astfel, ei erau "hristofori", vrednici de cinstire in Hristos, intrucat: "Minunat este Dumnezeu intru sfintii Sai, Dumnezeul lui Israil; El Insusi va da putere si intarire poporului Sau" (Ps.67,36); "Tu luminezi minunat din muntii cei vesnici" (Ps.75,4); "Prin Sfintii care sunt in pamantul lui, minunata a facut Domnul toata voia Sa intru ei" (Ps.15,3); "Domnul ma paste si nimic nu-mi va lipsi; la loc cu pasune m-a salasluit, la apa odihnei m-a hranit; sufletul mi l-a intors; m-a calauzit pe cararile dreptatii pentru Numele Lui" (Ps.22,l-3); "Duhul Tau cel bun Ma va povatui la pamantul dreptatii" (Ps.142,10).

"Cinstirea Sfintilor" este marea dimensiune care lipseste astazi din dialogul ecumenic privitor la Sfanta Scriptura si la predica orala apostolica (kerygma). Ori tocmai intre acestea trebuie subintelesi "sfintii", ca purtatorii, nu numai ai lui Hristos, ci si ai cuvintelor Sale sub forma lor scrisa, intrucat numai cei ce-L iubesc pe Hristos pot tine cuvintele Lui (Ioan 14,23), si anume ca o vrednicie a Sa pentru aceasta iubire in urma sfintirii Numelui Sau prin Jertfa. Astfel, iubirea de Dumnezeu din toata inima este tot un dar al Sau (I Ioan 4,19). Aceasta "subintelegere" este exprimata in teologia patristica si preluata de autori moderni prin formula: "Adevarul se afla in spatele literelor Sfintei Scripturi; dupa cum Hristos a venit in chip ascuns in trup, tot astfel intreaga Scriptura este intruparea Lui" si anume: asa cum Hristos a fost prezent, dar nu a putut fi cunoscut ca Dumnezeu decat prin Jertfa si Invierea Sa, tot astfel, literele Scripturii trebuiesc intelese in lumina acestei Revelatii. Dar, "in spatele" Sfintei Scripturi se afla atat Biserica in puterea Duhului Sfant, cat, in primul rand, Mantuitorul Insusi, cu "adevarul" sfintit prin Jertfa Sa. Inainte de Sfanta Scriptura Biserica cinsteste in prima Duminica dupa pogorarea Duhului Sfant pe "Sfinti" ca purtatori si "slujitori" prin Duhul Sfant ai Cuvantului lui Dumnezeu, dupa porunca: "In dar ati luat, in dar sa dati" (Mt.10,18). Nu se afla vreun cuvant in Scriptura care sa nu fie in inima sfintilor, si care se adapa la randul lor din "fantana cu apa vie" a lui Hristos (Isaia 12,3;Ier.2,13), miscand Cuvantul in inimile lor ca si Maica Domnului (Lc.2,19), si ca cei ce "pastreaza Cuvantul in inima lor curata si huna si aduc roada prin rabdare" (Mt. 13,23). De aceea, a nu cinsti pe "Sfinti", este tot una cu a nu cinsti Sfanta Scriptura, care "nu s-a scris din vointa omeneasca'' (2Petru 1,21), si de fapt a nesocoti pe Dumnezeu, precum si Biserica Duhului Sfant. Asternand si in scris lucrarea lui Dumnezeu care i-a desavarsit in Hristos, Sfintii erau constienti ca nu lasa in urma lor o "Lege" ca cea din Vechiul Testament, ci ca in Lumina lui Hristos "plini de har si de adevar (Ioan 14,16), ei topesc la caldura harului si "Legea Veche", dupa sensul acesteia aratat de Mantuitorul: "Se va lua Imparatia lui Dumnezeu de la acest fel de oameni, si se va da acelora, care vor aduce roadele ei" (Mt.21,43).

Biserica Ortodoxa cinsteste pe "Sfinti" in mod deosebit dupa Pogorarea Duhului Sfant ca pe o continuare a intruparii lui Hristos in sensul de "infiere" (Gal.4,6) de catre Dumnezeu Tatal, si ca cei prin care pot fi intelese si Sfintele Scripturi, deoarece ele nu descriu altceva, decat zidirea lor in Hristos, asa cum si Hristos n-a grait nimic altceva, decat ceea ce era El Insusi, ca si "Cuvantul facut in trup" (Ioan 1,14) "in care sunt ascunse toate visteriile intelepciunii si ale cunostintei" (Col.2,3). Pe Apostoli si pe urmasii lor i-a ales Dumnezeu ca sa fie "asemenea chipului Fiului Sau" (Rom.8,29). Una din insusirile Bisericii de la Duhul Sfant este aceea, ca Biserica este, "apostolica", adica a celor desavarsiti in Hristos, in care Hristos isi prelungeste Intruparea Sa, deoarece i-a trecut pascal prin Jertfa Sa, acolo unde se afla El, ca "Cel ce este", simbolizat prin "Rugul Aprins" ca simbol al vietii fara de sfarsit: "Despre morti n-ati citit in cartea lui Moise, - spunea Mantuitorul ispititorilor Sai,- cand i-a vorbit Dumnezeu din rug zicand: Eu sunt Dumnezeul lui Avraam si Dumnezeul lui Isaac si Dumnezeul lui Iacob. Dumnezeu nu este Dumnezeu al celor morti, ci al celor vii" (Marcu 12,26-27). Insusi Mantuitorul se intelege pe Sine ca acel "Rug Aprins": "Eu sunt viu si voi veti fi vii" (Ioan 14,19). Ei vor fi vii prin trecere pascala (Ioan 14,3) si anume din starea de "abia vii" (Lc. 10,30) de dupa pacatul stramosesc.

Cand spunea ucenicilor despre Duhul Sfant: "Acela va va invata toate" (Ioan 14,26); "Nu de la sine va grai, ci din al Meu va lua si va va da voua" (Ioan 16,13-l5), caci "Toate cate are Tatal, ale mele sunt" (Ioan 16,15), Mantuitorul se referea la tot ce "a facut si a invatat" (F.Ap. 1,1), in care nu era nimic scris cu litere, tocmai pentru a se scrie cu atat mai mult in inimile celor care il urmau, ca unor fii, carora Dumnezeu ca "Tata" le-a trimis pe "Duhul Fiului Sau in inimile lor" (Gal.4,6), caci El ii numea pe ei "slugi", apoi, "prieteni" (Ioan 15,15), dar "infierea" este de la "Tatal" prin Duhul Sfant: "Ma sui la Tatal Meu si Tatal vostru" (Ioan 20,17). Acest lucra arata o "crestere" a lor in Hristos (Rom.8,29), pana la vederea plina de slava a Fetii lui Dumnezeu: "Vor merge din putere in putere si se va arata Dumnezeul dumnezeilor in Sion" (Ps.83,8). Aceasta "crestere" pentru vederea Fetii lui Dumnezeu si umplerea de slava o cerea Mantuitorul ucenicilor Sai: "Privegheati, asadar, in toata vremea, rugandu-va ca sa va intariti si sa scapati de toate acestea care au sa vina si sa stati inaintea Fiului Omului" (Lc.21,36). Ucenicilor nu le ceruse cunostinte despre Lege ca "invatatorului de Lege" (Lc. 10,26), caruia ii spusese: "Fa aceasta si vei fi viu!" (Lc. 10,28), sau ca "dregatorului bogat" (Lc. 18,20), deoarece in El Dumnezeu arata "Calea" vie a mantuirii ca desavarsire a Legii, atunci cand aceasta Lege, din cauza rastalmacirilor omenesti nu mai putea indrepta pe oameni (F. Ap. 13,38-39;Rom.8,4), fara "desavarsirea" ei in Hristos (Mt.5,17): "caci eu prin Lege am murit fata de Lege, ca sa traiesc lui Dumnezeu"" (Gal.2,19).

Aceasta o spunea, deoarece lumea nu va putea vedea Fata Lui fara sa moara, sau fara sa "fuga". in acelasi sens Mantuitorul indeamna: "Sa fie mijloacele voastre incinse si facliile aprinse. Si voi fiti asemenea oamenilor care asteapta pe Stapanul lor, cand se va intoarce de la nunta, ca venind si batand, indata sa-I deschida. Ferice sunt slugile acelea pe care Stapanul venind le va gasi facand asa" (Lc. 12,35-37). La randul lor Sfintii Apostoli marturisesc: "Noi cei vii care vom fi ramas, vom fi rapiti in nori intru intampinarea Domnului in vazduh" (I Tes.4,17); "Stim ca daca El se va arata, noi vom fi asemenea Lui, fiindca il vom vedea cum este" (I Ioan 3,2). La aceasta mostenire a lui Hristos in inimi si in Biserica prin Duhul Sfant se refera formula liturgica: "Ale Tale, dintru ale Tale...", cu referire la Jertfa Sa sfintitoare pentru ei si revelatoare a vietii Sale ca si "Cald". Ceea ce au asternut Sfintii Apostoli si ucenicii lor in scris este in dependenta organica de "tot ce a facut si a invatat Iisus" (F.Ap. 1,1) prin evenimente, care la randul lor, erau dependente organic de Jertfa Mantuitorului. Acest eveniment hotarator al Jertfei a insemnat iubirea de Cuvantul lui Hristos "sfintit ca adevar" (Ioan 17,17), asa cum era iubit si Hristos Insusi prin sfintirea Numelui: "Sfinteasca-se Numele Tau! Vie Imparatia Ta." (Mt.6,9-10). Biblia este "marturie" despre evenimentele Revelatiei, dar Biblia nu poate intemeia Biserica, asa cum Biserica s-a nascut din evenimente prin prezenta personala a lui Dumnezeu in Hristos. De aceea este atat de importanta in teologia Sfintilor Parinti "continuitatea apostolica".

Astfel, Mantuitorul este "calea" catre Duhul Sfant, la "pasunea" Caruia se ajunge numai prin El, ca "Usa" de intrare. Ca singurii in Israil care au urmat lui Hristos si fara ei n-ar mai fi fost nimeni, si tara intreaga ar fi fost vrednica de blestem (Maleahi 3,24), intrucat Dumnezeu nu-si mai poate lua Intruparea inapoi, Apostolii au fost "indreptati" si "desavarsiti", ca sa fie "asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu" (Rom.8,29) pe care El ii numeste "fratii" Sai (Ioan 20,17). El s-a scris in inimile lor, nu in carti, si nu cu litere, cum ar fi fost cel mai comod lucru din lume, ci "pe tablele de carne ale inimii (2Cor.3,3) lor "curate si bune" (Lc.8,15) din pieptul carora a scos mai intai "inimile de piatra", dandu-le lor "inimi de came" (Iez.36,26) si "duh de rugaciune" (Zaharia 12,10). "Oamenii cei sfinti ai lui Dumnezeu" (2Petru 1,21) n-au scris nimic fara a avea in inima lor chipul slavit a lui Hristos si nu s-au putut gandi vreodata sa dea cuiva cele scrise fara acest chip al lui Hristos si slava Lui. Cele scrise, insa, marturisesc tot despre El ca si Scripturile Vechiului Testament (Ioan 5,39), asa cum marturiseste Sfantul Evanghelist Ioan: "Acestea s-au scris ca sa credeti, ca Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, si crezand, viata sa aveti in Numele Lui" (Ioan 20,31). Dar, ei au impartasit mai intai pe Hristos, asa cum li s-a impartasit El insusi lor, ca o "cale noua si vie" (Evrei 10,20), fata de care, cele scrise sunt un adaos: "Ce era de la inceput, ce am auzit, ce am vazut cu ochii nostri, ce am privit si mainile noastre au pipait, despre Cuvantul Vietii - Si viata s-a aratat si am vazut-o si marturisim si va vestim Viata de veci, care era la Tatal si s-a aratat noua - ce am vazut si am auzit va vestim si voua, ca si voi sa aveti impartasire cu noi" (I Ioan 1,1-3).

Famenul etiopian citea ingandurat Sfanta Scriptura, dar dupa marturisirea lui Hristos si dupa botezarea prin diaconul Filip "a plecat in drumul sau hucurandu-se" (F.Ap.8,39). Impartasirea in chip viu, asa cum au primit-o in dar prin Hristos, era o nevoie a sufletului pentru Apostoli: "Apasa asupra mea sarcina propovaduirii si vai mie de nu voi binevesti" (I Cor.9,16). Acest lucru cu atat mai mult, cu cat prin Cuvantul lui Dumnezeu se propovaduia mai mult decat un cuvant scris cu litere, sau o "porunca"; era "adevar" (Ioan 17,17) ca si in starea primordiala, pentru ca era "sfintit" prin Jertfa lui Hristos si "mangaierea Duhului Sfant" (F.Ap.9,31), "Duhul Adevarului", mai profund decat "litera", adica de fapt Cuvantul sfintit ca "Adevar" (Ioan 17,17). De aceea, atunci n-a fost nevoie sa fie dat in scris, iar cand dupa pacatul stramosesc s-a dat in scris, acest lucru s-a intamplat pentru ca voia lui Dumnezeu nu mai era in inimi, iar oamenii trebuiau sa fie "luati de mana", ca sa fie dusi la izbavirea din Egipt (Ier.31,32). "Scrierea in inimi" a fost lucrarea de "sfintire", prin care Dumnezeu a venit in Hristos nu sa "copleseasca", ci sa "umple"; nu a venit cu "cerul" asupra omului ca pe "Sinai", ci a venit "din pamant" (Ps.84,12), de sub picioarele oamenilor, ca sa deschida cerul prin scrierea in inimi.

Impartasirea in dar a Cuvantului sfintit ca adevar inseamna impartasirea "orala", mai exact "personala", "harica" (Ef.2,8): "Sfanta Scriptura nu spune sa fi ajuns cineva la credinta numai prin simpla citire a Bibliei, caci Cuvantul lui Dumnezeu are putere atunci, cand e impartasit de un om credincios, iar Sfanta Scriptura isi activeaza puterea in comuniune. Persoanele care au crezut fara a citi Sfanta Scriptura, prin contactul direct, au rostit mai intai Cuvantul, apoi au scris. Aceasta persoana este Hristos, iar deplina vedere in adancimile lui divine si sensibilitatea pentru ele, au fost date de Duhul lui Hristos; cuvintele Sfintei Scripturi nu au putut veni decat de la Dumnezeu, pentru ca au in ele adancimile nesfarsite ale vietii dumnezeiesti. Hristos rosteste si acum in Duhul Sfant cuvintele Sale". Spunand ucenicilor: "Imi veti fi martori'' (F.Ap.1,8), Mantuitorul se referea la "plinatatea" si "desavarsirea" lor prin Invierea Sa, si darul Duhului Sfant: "Luand obarsie din propovaduirea Domnului (mantuirea) ne-a fost adeverita de cei ce au ascultat-o, impreuna marturisind si Dumnezeu cu semne si cu minuni si cu multe feluri de puteri si cu darurile Duhului Sfant impartite dupa a Sa vointa" (Evrei 2,3-4). Astfel, calea prin care vine credinta in om este "un alt om", adica oamenii Bisericii, care dupa ce au propovaduit oral si personal prin "har", prin desavarsirea lor, au asternut aceasta traire si in scris tot prin puterea Duhului Sfant. Calitatea de "martori" ai celor ce binevestesc era o ipostaza duhovniceasca reala, "ca viata "interioara", dar nu subiectiva; era o realitate din ei, dar deosebita de ei, deosebita de realitatea spirituala ca produs al eforturilor subiective; viata duhovniceasca este o viata interioara, dar nu exclusiv subiectiva, ci de relatie intima intre eul propriu si Iisus Hristos prin Duhul Sfant". Sfantul Vasile cel Mare subliniaza in acest sens, ca "Duhul Sfant este cel mai intim eu al omului".

Sfintii Apostoli nu au capatat "asemanarea" cu Hristos prin ceea ce au lasat in scris, ci ei au primit in dar "Duhul lui Hristos" (I Cor.2,16) si L-au impartasit in dar, ca pe "intregul", care este mai mult decat suma tuturor partilor sale componente. Comparat cu "litera", "duhul" este ca "intregul" fata de partile sale componente, intrucat este forma "vie" a acestora, de altfel si singura deosebire dintre intreg si partile sale (Ioan 20,31), asa cum se arata la incheierea Sfintei Liturghii: "Am primit duhul ceresc" (Gal.4,4), nu doar o carte: "Pentru ca suntem fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Sau in inimile noastre prin care strigam: Tatal Nostru!" (Gal.4,4). Daca partile componente se separa de "intreg", atunci, dupa "litere", se pot imagina tot atatea chipuri ale lui Hristos, cate carti are Biblia Noului Testament, asa cum s-a vazut in cazul folosirii in exegeza a "metodei istorico-critice", ca si cum nu s-ar fi putut vedea "intregul" din cauza "partilor" sale. Nu Hristos trebuie cautat in Biblie ca "parti" ale "intregului", ci Biblia trebuie deschisa in Hristos. De aceea, forma orala a propovaduirii de la Duhul Sfant nu este doar o forma trecatoare pana la aparitia formei scrise, ci este forma durabila, de valorificare prin oamenii Bisericii a talantilor, fiind ajutati dupa Sfintii Apostoli si de forma scrisa (Rom. 15,4) ca "mangaiere", iar nu ca "intemeiere" pentru acea cale de impartasire a duhului ca "intreg", de scriere in inimi, de sfintire prin har, intrucat nu numai ce au dat a avut forma orala, ci mai ales ceea ce au primit ei in Hristos. Cuvantul a fost asternut in scris mai ales in scopuri liturgice pentru Biserica post-apostolica, dar el era celebrat in cultul euharistie si inainte de scrierea Noului Testament.

Cinstim pe Sfinti pentru ca in ei este "adevarul" Sfintei Scripturi inainte ca acesta sa fi fost asezat in scris, sub forma duhului, si nu pentru ca ei ar fi mai presus decat Sfanta Scriptura. in ei este acelasi "adevar" ca si in Sfanta Scriptura, intrucat in ambele cazuri este acelasi Hristos in "Sfanta Sfintelor", in inimi. In Sfinti e continuta intruparea dinainte de Jertfa, cum ar spune Sfantul Vasile cel Mare, caci Jertfa Mielului deschide "Cartea" prin sangele Sau (Apoc.5,9). In Sfinti, El este in "forma vie", ca o "casa" a sufletului (Mt.24,43), ca un "canon" al persoanei inaintea "canonului biblic", apoi si concomitent cu el, prin zidirea lor in Hristos, in care era "calea", nu cea a Legii, statica, ci "calea noua si vie" (Evrei 10,20), caci "litera omoara, duhul (ca prezenta personala) face viu" (2Cor.3,6). "Adancul dragostei lui Hristos" poate fi cunoscut "prin toti Sfintii", care "covarsind mintea" (Fil.4,7). "umple inima de toata plinatatea lui Dumnezeu" (Ef.3,18-l9). Caci prin sfinti Hristos se salasluieste in inimi (Ef.3,17) ca Lumina si caldura harului. "Adevarul" Sfintei Scripturi a fost impartasit in Hristos prin viu grai ca "har peste har", ca o "scara" a "trecerii din putere in putere" (Ps.83,8), fara nici o carte sau litera, ci din plinatatea lui Hristos, din slava Lui de "har si adevar" (Ioan 1,14), ca singurul nascut din Tatal, ca dintr-o "Carte a Vietii", in fata caruia nici minunile nu pot fi mai de seama, ci doar acea viata ca "Lumina": "Nu va bucurati ca vi se supun duhurile, ci va bucurati ca numele voastre sunt scrise in Cartea Vietii" (Lc. 10,20). La inceputul Sfintei Liturghii, iesirea cu Evanghelia simbolizeaza iesirea lui Hristos la propovaduire (kerygma), care tocmai de aceea cheama la urmarea Sa fara nici o carte, pentru ca cei chemati sa poata impartasi cu atat mai mult ceea ce li se da in dar pe "calea noua si vie" (Evrei 10,20), pana la asemanarea lor cu Hristos ca "desavarsire" (Ef.4,13). De aceea, iesirea cu Evanghelia la inceputul Sfintei Liturghii trebuie sa se incheie cu chemarea: "Veniti sa ne inchinam...", pentru urmarea lui Hristos, ca "ucenici" ai Sai.

Biserica nu poate apara Sfanta Scriptura doar ca pe o forma juridica a "posesiunii", cum aprecia Tertulian, nici nu poate afirma doar, ca "adevarul ei se afla in spatele literei", cum scria Origen, ci ca ea sta pe temelia Jertfei lui Hristos, cum a subliniat Sfantul Vasile cel Mare pentru traditia Bisericii Ortodoxe. Timp de cca. 20 de ani de la Cincizecime s-a propovaduit "oral", dar este sigur, ca acest lucru a avut loc urmand drumul Apostolilor cu Hristos de la "chemare", la "desavarsire" prin "indreptare" (Rom 8,28-30). In aceasta perioada s-au putut asterne treptat si in scris prezentarile "kerygmei", legate intotdeauna de Jertfa euharistic-liturgica in adunari, care facea ca aceasta propovaduire (kerygma) sa insemne "scriere in inimi", "sfintire" a "Cuvantului Vietii lui Hristos" (F.Ap.5,20) ca "adevar" (Ioan 17,17). Ceea ce s-a fixat mai tarziu in scris, nu poate face abstractie de cei ce au binevestit, ca "vazatori ai Cuvantului" si "slujitorii" acestuia (Lc. 1,2) ca "adevar", caci in Hristos nu mai era vorba doar de "inspiratie" pentru cunoasterea lui Dumnezeu, ci de "partasie la firea dumnezeiasca'' (2Petru 1,4), asa cum reiese din ceea ce ei impartaseau, dand mai departe (I Ioan 1,1). "Masura" literei sunt, deci, autorii ei, cu chipul lui Hristos din ei, si astfel in spatele literei se afla "desavarsirea" ca asemanare cu Hristos din ei, prin restaurarea chipului, deoarece ceea ce se afla "in spatele literei" este al ei de fapt, ea nefiind decat marturia acestuia. "Desavarsirea" nu este o ridicare deasupra lumii, nu este in lume, ci la temelia lumii, in puterea inimii, in adancul lui Dumnezeu din Hristos, in care voia lui Dumnezeu era implinita pe pamant ca si in cer, dupa stricarea "cerului" de pe pamant in urma smintelii de la pacatul stramosesc. Sfintii nu sunt doar in spatele literei, ci intrucat litera este deasupra, ca o cununa a unui arbore, ei sunt "tulpina" provenita din "radacina" Hristos a propovaduirii Cuvantului lui Dumnezeu (I Cor.3,11-15).

Vorbind despre perioada "orala" a propovaduirii, tratatele de exegeza biblica nu pomenesc de "purtatorii de Hristos", ci doar de "inspiratia'' lor orala sau scrisa ca in Vechiul Testament. Pentru ei s-a spus, insa, ca prin Duhul Sfant si dupa scoaterea din pieptul lor a inimilor de piatra si daruire a inimii de carne si duh de rugaciune, "raurile apei vii vor curge din ei" (Ioan 7,38-39), adapati din "fantana cu apa vie" (Ier.2,13) care este Hristos. Ei au Cuvantul sfintit ca "adevar", pentru ca au Duhul Sfant prin care se vede, ca orice neascultare de Dumnezeu este cel mai mare "vrajmas" al omului, iar Cuvantul este "adevarul" omului si slava lui de la Dumnezeu, ca o "teandrie". "Nasterea de la Dumnezeu" (Ioan 1,13), "dezlegarea" (Ioan 8,32) din legaturile patimilor, nu constituie un "triumfalism". Sfintii sunt cinstiti nu pentru ca ar duce lipsa de cinstirea omeneasca, ci pentru folosul pe care il pot avea oamenii cinstind viata lor, prin care ei pot impartasi "adancul dragostei lui Hristos" (Ef. 3,18-19), deoarece acestia au ajuns la "varsta staturii lui Hristos (Ef.4,13 -14), ca sa "nu mai fie copii cu mintea", ci doar "cand e vorba de rautate" (ICor.14,20). Ei au ajuns la "varsta omului desavarsit", care constituie un "canon" al "chipului lui Dumnezeu" din Hristos, al persoanei, inainte de canonul "literei", al Bibliei. In canonul biblic se reflecta ceea ce au dat ei si sub forma "statica", dar care se intelege prin forma "dinamica" a kerygmei, care provenea numai din "canonul" chipului plin de Duhul Sfant asa cum Sfintii Apostoli "nu s-au propovaduit pe ei, ci pe Hristos" (2Cor.4,5), si asa cum Hristos n-a propovaduit nimic, decat ceea ce era El Insusi, asupra Caruia Dumnezeu "a dat dovada ca este viu" (Evrei 7,8) si "Cale" a vietii prin Inviere, ca "aur lamurit in foc" (Apoc.3,18) in urma Jertfei Sale.

Avand pe Hristos din fata ochilor in inimile lor dupa Inaltarea Sa la cer si pogorarea Duhului Sfant, Sfintii nu mai doresc sa aiba pe Hristos "in fata ochilor" (2Cor.5,'l6), ci sa urmeze adancului chipului Sau, pe care Duhul il arata. Duhul vadeste deosebirea de lume, ca umplere de sine a lumii si ca atare "vrajmasia" ei fata de Dumnezeu. Este un pacat al necredintei ei fata de chipul ei propriu de la Dumnezeu in Hristos (Ps.115,1-2). Duhul vadeste insa si dragostea lui Dumnezeu fata de lume, pe care nimenea din lume nu o poate avea (Mt.7,11) si care este "Lumina Lumii" (Mt.5,14). Duhul Sfant misca pe Hristos in inimile lor in icoane pline de "caldura", culoare si "Lumina", pe cand "Hristos in fata ochilor" ar fi mai curand asemenea "statuilor", fara "mangaierea Duhului Sfant" (F.Ap.9,31), spre deosebire de Sfintele Icoane. Ei sunt in Hristos, ca si Hristos inaintea lui Dumnezeu, din cauza ascultarii Sale ca "fiu" din inima Sa. In aceasta "ascultare" intra si Sfintii, care nu doresc sa mearga la cer ci doar sa urmeze lui Hristos: "Unde Ma duc Eu, voi nu puteti veni acum, dar mai tarziu veti veni" (Ioan 13,36), pana la jertfa. Ei au, astfel, numele lor scris in "Cartea Vietii",o stare mai de seama decat toate minunile din univers: (Lc. 10,20). Ei nu doresc sa faca minuni, cand cea mai mare minune este, de fapt, "adevarul" vietii lui Hristos (Rom.8,35), "Calea" pe care moartea nu o poate tine, pentru ca e "Lumina" pe care intunericul nu o poate cuprinde, dar care lumineaza in intuneric pana dincolo de moarte: "Cei ce locuiti in latura si in umbra mortii, Lumina va straluci peste voi" (Isaia 9,1). Cand cineva face minuni ii este dator lui Dumnezeu, dar cand cineva sufera, Dumnezeu ii este dator, spune Sfantul Ioan Hrisostom. Aceasta este configuratia, "canonul" chipului lui Dumnezeu in Sfinti, ca "desavarsire la lucrul slujirii" (Ef.4,12) prin "scriere in inimi" (Ier.31,33) si "sfintiri (Ioan 17,17).

"Slujirea" Cuvantului (F.Ap.6,4) are la temelie harul ca putere a bucuriei, de care era manat Hristos (Ps.44,9), Slujitorul cel Mare, care "a venit nu sa I se slujeasca, ci ca El sa slujeasca" (Mt.20,28) pana la impartasirea slavei Sale celor ce urmeaza Lui (Ioan 17,22). Ca "pnevmatofori", "hristofori" si "slujitori ai Cuvantului", Sfintii Apostoli au fost si "bibliofori". Ei nu puteau asterne in scris ceva despre "chip", daca nu aveau "chipul", astfel ca intre ceea ce sunt, si ceea ce scriu, este o legatura organica. Ceea ce scriu se intelege prin ceea ce "sunt". Ei nu sunt ceea ce sunt prin ceea ce au scris, ci sunt ceea ce sunt prin ceea ce au primit ca "partasie" prin desavarsirea slujitoare prin "semanari", si sfintitoare prin Jertfa a lui Hristos, devenind partasi la firea hristica, adica martori prin "partasie", nu doar prin "inspiratie". Duhul Sfant nu doar ii inspira ca pe cei din Vechiul Testament, care de aceea aveau privirea indreptata inspre viitor, ci: "Nu de la Sine va vorbi, ci din al Meu va lua si va da voua", adica din ceea ce a lasat El in urma Sa, ca "semanare" (Mt. 13,3-9) a celor "ale Sale": "Pacea Mea las voua" (Ioan 14,27).

Prin Hristos ca "temelie a Apostolilor si a Proorocilor" (Ef.2,20) se deschide nu numai Noul Testament, ci si Vechiul Testament, intrucat prin bucuria si pacea Duhului Sfant in Hristos "apele amare ale Legii" se prefac in ape dulci ale harului prin lemnul crucii (Iesire 15,23-25). Astfel, Sfanta Traditie are la temelie Sfanta Euharistie. Caci, la temelia Bisericii apostolice era "frangerea painii" (F.Ap.2,42), iar cresterea avea loc prin "mangaierea Duhului Sfant", atat ca "desavarsire", cat si extindere (F.Ap.9,31). Dar, in lucrarea liturgica cultic-euharistica trebuie vazuta si calea impartasirii a ceea ce au primit, ca o "crestere" a lor in urmarea lui Hristos, caci din ceea ce ei au dat, se intuieste ceea ce au primit in dar. Astfel ca, in calitate de "martori" nemijlociti ai lui Hristos, se intrevede "canonul chipului", iar in cult se are in vedere "cresterea in Hristos". Pana astazi, aceste doua aspecte nu sunt puse in valoare de exegeti, cu toate ca este o legatura organica intre propovaduirea martorilor" si cuvantul scris. Unii exegeti vorbesc despre influenta modului liturgic asupra redactarii Evangheliilor sinoptice, dar nu si de valoarea chipului lui Dumnezeu in Sfinti ca element exegetic.

Multi exegeti au abandonat astazi teoria istoriei formelor literare (Formgeschichte), deoarece aceasta a ignorat total cadrul Evangheliilor sinoptice, netinand seama de unitatea lor teologica si literara, pe cand astazi ei studiaza fiecare Evanghelie in parte, recunoscand unitatea organica a fiecareia din punct de vedere literar si teologic, redescoperind, astfel, aportul fiecarui evanghelist la redactarea operei sale. Astfel, in ceea ce priveste exegeza biblica, metoda patristica de interpretare a Sfintei Scripturi pleaca nu de la autor la Biblie, ci de la Biblie la Hristos si la autor, de la canonul biblic la canonul persoanei, al Sfintilor, in care prin Hristos este chipul lui Dumnezeu, si care ca "intreg" este sursa scrierilor sfinte. Nici o alta carte din lume nu poarta in ea pecetea "Autorului" ei ca Sfanta Scriptura, care nici nu se poate intelege fara El. Dar, in ceea ce priveste Sfanta Traditie, calea patristica are ca punct de plecare chipul lui Hristos in Sfinti, care deschide Sfintele Scripturi.

"Minunat este Dumnezeu intru sfintii Sai" (Ps.67,36), inseamna cunoasterea Lui din acestia, ca o cunoastere mai profunda decat cea din carti (Ef.3,18-19), caci puterea credintei este "caldura" credintei Sfintilor, asa cum exprima traditia adaugarii "caldurii" (zeon) in Sfantul Potir dupa prefacerea Sfintelor Daruri. Cinstirea Sfintilor este o urmare a pogorarii Duhului Sfant ca rod al rugaciunii ucenicilor desavarsiti in Hristos: "Pana acum n-ati cerut nimic de la Tatal Meu; cereti si veti primi, ca bucuria voastra sa fie deplina" (Ioan 16,24). Ca "Mangaietorul", Duhul Sfant a intrupat pe Hristos in Sfinti, i-a mutat pe ei in Hristos, a mutat pe Hristos "din fata ochilor" ucenicilor in inimile lor. Cum era Hristos in lume asa au devenit si ei, caci Duhul Sfant le arata mereu, ca si ei sunt asa cum a fost si Hristos inaintea lui Dumnezeu, in "ascultarea" Sa (Ps. 109,1).

De aceea, Duhul Sfant le-a deschis ochii sa vada deosebirea dintre slujirea lui Hristos in lume si vrajmasia lumii fata de Hristos, ca putere de sus pentru chemarea lor la mantuire: "Acela venind, va vadi lumea de pacat, ca oamenii nu cred in Mine" (Ioan 16,9), dandu-le insa si puterea slujirii in Hristos ca "Lumina lumii" (Ef.4,12).