Teandrie apostolica si Filocalie patristica


TEANDRIE APOSTOLICA SI ECLEZIOLOGIE PATRISTICA

Teandrie apostolica si Filocalie patristica

a. Misterul teandric in filocalia mistagogica

La "invierea" ucenicilor prin invierea si aratarile Sale, Mantuitorul i-a numit pe ucenici "frati" (Ioan 20,17), dupa ce, la chemarea si indreptarea lor, ei au fost numiti "slugi" si "prieteni" (Ioan 15,15). Prin aratarile si inaltarea la cer Mantuitorul i-a calauzit spre "infiere" prin Botezul cu Duhul Sfant, ca "frati" ai Sai, care au prin El "puterea de a se face fii ai lui Dumnezeu" (Ioan 1,2). Astfel, "infierea" a insemnat la Cincizecime "iesirea la pasune" (Ioan 10,9). Duhul Sfant a miscat in ei pe Hristos "semanat" in ei. Odata cu "infierea" ei primeau pe Dumnezeu ca "Tata" prin "mangaierea" Duhului Sfant. Insa, pe masura ce "slava" lui Hristos prin care s-a sfintit Numele lui Dumnezeu era desacralizata in secolul al IV-lea prin erezia ariana, Biserica a inclus in actul liturgic toate evenimentele lucrarii lui Dumnezeu prin Hristos de la Nastere pana la a doua venire. In acest fel Liturghia bizantina constituia punctul central al vietii Bisericii care traia din rugaciune si "Euharistie". Sfanta Liturghie constituia, astfel, "teologia ei primara, izvorul si norma invataturii ei, predica fiind subordonata slujbelor divine si avand caracter liturgic". "Liturghia este inima Ortodoxiei ca dogma sub forma de rugaciune si ca marturisire de credinta concreta; Liturghia si cultul constituie constiinta ecleziala ca eveniment fondator al Bisericii si al credintei; prin cult unitatea Bisericii este perceputa in Ortodoxie in mod dialectic".

Dar, conditiile de participare la impartasanie devenind mai severe in urma crizei ariene, numarul participantilor a scazut. Luarea "bucuriei" lui Hristos ca Mire avea loc nu prin "lipsa", ci prin "inflatie". "Slava" lui Hristos era neutralizata prin justificari fie de-a dreapta, fie de-a stanga, in evolutia dialectica a ereziei. Adancul lui Dumnezeu in Hristos dobandit prin botez risca sa ajunga din nou la "suprafata" prin antiteze, ceea ce insemna pierderea "nasterii din duh", a bunurilor vietii in Hristos ca "pasune" duhovniceasca si ale Crucii Sale. Remediul Sf. Apostol Pavel pentru pericolul dezbinarii in Corint a fost tocmai apelul la Hristos, Care s-a aratat in adancurile dumnezeiesti din lume (I Cor.4,9-15), chemarea sa fiind: "Va rog sa-mi fiti mie urmatori, precum si eu lui Hristos" (lCor.4,16). "Imparatiile lumii cu slava lor" (Mt.4,8), care au fost date ispititorului (Lc.4,5-7), nu au cunoscut "Intelepciunea lui Dumnezeu tainica si ascunsa" si astfel, "au rastignit pe Domnul slavei" (I Cor.2,7-8). Ca "piatra mica" (Daniel 2,31-35) El s-a asezat la picioarele de lut ale statuii cu capul de aur. Despre El s-a profetit, insa: "Marea a vazut si a fugit, Iordanul s-a intors inapoi. Muntii au saltat ca berbecii si dealurile ca mieii oilor. Ce-ti este tie mare ca ai fugit? Si tie, Iordane, ca te-ai intors inapoi? Muntilor ca ati saltat ca berbecii si dealurilor ca mieii oilor? De Fata Domnului s-a cutremurat pamantul, de fata Dumnezeului lui Iacob, Care a prefacut stanca in iezer si piatra in izvoare de apa" (Ps. 113,3-8). Intr-adevar, dupa mult sange martiric in Numele lui Hristos, "Domnul slavei" (I Cor.2,8), stapanitorii lumii se plecau, incepand cu imparatul Constantin cel Mare sub Crucea lui Hristos, in timp ce "capul de aur" (Daniel 2,31-35) al intelepciunii omenesti se pornea impotriva "Evangheliei" harului.

Prin Arie era pusa la incercare si ignorata "sfintirea" Numelui lui Dumnezeu odata cu Jertfa lui Hristos, care restaurase familia parinteasca a lui Dumnezeu. Caldura harului ca putere si slava a lui Hristos intrau, astfel, in focul dialectic al disputelor logomahice fara iesire. "Scrierea in inimi" a voii lui Dumnezeu in adancul dumnezeiesc prin botez este scoasa la suprafata in laboratorul "mintii". Importanta botezului, atat pentru cei ce l-au primit, cat si pentru cei chemati este reflectata in multe si insemnate opere patristice din sec. IV. Rationalismul era fenomenul "arsitei" dupa "greul zilei" (Mt.20,12). indemnul la luarea crucii (Marcu 8,34-38) nu mai putea fi urmat. Daca "tot trupul se va sara cu foc, dupa cum jertfa se presara cu sare" (Marcu 9,49), astfel "daca sarea se va strica cu ce se va sara?" (Mt.5,13). Aceasta "sare" era conditia pacii intre oameni pe care au vestit-o ingerii la Nasterea Mantuitorului si care avea sa fie urmarea slavei lui Dumnezeu, a "celor de sus" in Hristos, aratat pe pamant in adancurile lui Dumnezeu. In Numele Lui, Sfintii Apostoli indemnau: "Pastrati unitatea duhului in legatura pacii" (Ef.4,3). Dar tocmai acest indemn era atat de greu de urmat in vreme de "libertate" din cauza "dezbinarii" prin erezie. Pentru Biserica era o cruce mai grea decat cea a persecutiilor din primele trei secole, deoarece dezbinarea s-a pornit din sanul ei. Chemarea la marturisirea credintei si luarea crucii avea mangaierea Luminii line a Taborului pe care a aratat-o Mantuitorul (Marcu 9,1) ca intarire in credinta pentru cei carora le-a dat invatatura despre cruce, chemand la urmarea Sa. In interpretarea patristica evenimentul Taborului este inteles in legatura organica cu episodul chemarii la luarea crucii, asa cum arata Sfintii Apostoli care au fost pe Tabor martori ai Luminii line: "De suferiti pentru Numele lui Hristos fericiti sunteti caci Duhul lui Dumnezeu si al slavei odihneste peste voi" (1 Petru 4,14). Prin sarbatoarea Inaltarii Sfintei Cruci, Biserica a chemat in vremea de libertate si dezbinare la luarea crucii in urmarea lui Hristos ca porunca deosebita a ceasului de atunci, indata dupa marturisirea credintei apostolice teandrice prin Sinodul I Ecumenic, ca singura cale pentru pastrarea ei.

Sarbatoarea Inaltarii Sfintei Cruci exprima nevoia Bisericii pentru viata ei in noile conditii create dupa incetarea persecutiilor si aparitia ereziilor. Aceasta sarbatoare insemna o reluare a Saptamanii Patimilor fara a include si evenimentul pascal si se refera nu numai la rascumpararea prin Jertfa in Hristos, ci si la nevoia urmarii lui Hristos in conformitate cu chemarea si invatatura Sa despre cruce chiar in vremea de libertate in lume. Caci prin Hristos, "Unsul Domnului", chip al Duhului Sfant al Tatalui atat de slujitor (Mt.7,9-11; 20,28), urma ca oamenii sa se judece pe ei insisi (ICor 11,31) in Lumina Lui relevanta si catalizatoare, fara de Care ei nu pot face nimic (Ioan 15,5). Ceea ce in Hristos era neinsemnat, "putin" (Mt.25,21), in lume era insa adanc dumnezeiesc si plinatate a dumnezeirii dupa trup (Col.2,9). La polul opus de la suprafata din lume era umplerea de sine si stare de piericiune ca "pleava" din graul vanturat (Lc.22,31). Adancul dumnezeiesc in Hristos si "plinatatea" au fost dovedite ca sunt "tarie" neclatinata nici de moarte, mai tari sub forma lor "slaba" decat cele "tari" (I Cor.2,27) din lume. In fata "tariei" Mielului lui Dumnezeu, lupul urma sa "pasca" (Isaia 11.6). Rautatea "lupului" putea fi vindecata, dar nu "viclenia" sarpelui (Ioan 17,15). Revelatia ii arata pe oameni "datori" lui Dumnezeu ca sa scape de moarte. Daca in Vechiul Testament se spunea: "Frica de Domnul este izvor de viata ca sa scapam de cursele mortii" (Pilde 14,27), astfel, in Hristos, iubirea de El din toata inima este puterea de a tine poruncile: "De Ma iubeste cineva, va pazi Cuvantul Meu!" (Ioan 14,23). Este vorba de "casa" sufletului care a fost "stricata", fapt pentru care Hristos il aseaza pe cel cazut intre talhari pe asinul ascultarii Sale de Dumnezeu, sfintindu-si Numele ca ajutor pentru iubirea lui Dumnezeu din toata inima, si de aici puterea de a tine poruncile. Sfintirea Numelui prin Jertfa este urmata de rasplatirea gazdei de la "han" cu cei "doi dinari" (Lc. 10, 34-35) teandrici: Dumnezeu ca "Tata" si omul ca "fiu".

Sfintirea Numelui deschidea izvorul bucuriei: "Veti scoate apa cu bucurie din izvoarele mantuirii" (Isaia 12,3); "apele amare" ale Legii devin dulci prin lemnul Crucii lui Hristos (Iesire 15,25). Mantuitorul aratase ca satana ii incearca pe ucenici: "V-a cerut satana sa va cearna ca pe grau..." (Lc.22,31). Caci daca graul rezista la intemperii, astfel pe vreme buna poate fi golit pe dinauntru si ajunge "pleava" din care nu se mai poate face nimic, nici cat s-ar putea astepta de la "neghina": "Graul il strange in hambarele Sale, iar pleava o arde cu foc nestins" (Lc.3,17). Mantuitorul considera chiar intaia Sa venire o "judecata" asupra lumii ca cea din vremea potopului sau a nimicirii Sodomei. Insa venirea Sa in trup a insemnat o osandire a lui Dumnezeu din partea lumii. Dumnezeu Insusi a fost judecat: "Ocarile celor ce Te ocarau pe Tine au cazut asupra Mea" (Ps.68,11). Dar, prin Jertfa Sa lumea se osandeste, iar El biruieste: "Cel ce va cadea peste piatra aceasta se va sfarama, iar peste cine va cadea ea, il va zdrobi" (Mt.21,44, cf. Isaia 8,14-15). Revelatia prin Jertfa a pus in valoare " venirea" in trup, "aratarea" prin Botez si lucrarea Sa de "scriere in inimi": "Ceea ce vi se spune la ureche, se va propovadui de pe case" (Lc. 12.3). Sfintii Parinti au randuit o perioada de pregatire pentru intampinarea venirii lui Dumnezeu pe pamant, si anume perioada postului Nasterii Domnului. La Nasterea Sa ingerii au laudat pe Dumnezeu in cele de sus, deoarece isi arata slujirea jertfelnica in cele de jos (Mt.20,28). Mantuitorul va spune: "Fara Mine nu puteti face nimic" (Ioan 15,5), intrucat numai Lumina lumineaza in intunericul din lume, in care este "latura si umbra mortii" (Isaia 9,1). Dumnezeu nu se plange de intuneric, ci aprinde Lumina Sa: "Luati aminte sa nu va fure cineva mintile cu filosofia si cu desarta intelepciune din predania omeneasca dupa intelesurile cele slabe ale lumii si nu dupa Hristos" (Col.2,8). Filosofia nu cunostea pe Dumnezeul adevarat, si nu putea sa nu strice "credinta adevarata".

Numele de "Izbavitorul" (Mt.1,21; Cf.Ps. 129,7-8) are sensul botezului care deschide adancul spre scapare. Iesind din Egipt prin acest "adanc" ca un botez, poporului i s-a cerut la calatoria prin pustie "sa nu se abata la dreapta sau la stanga" (Deut.5,32), tocmai pentru a nu pierde acel adanc dumnezeiesc, baptismal, la care a ajuns prin ungerea pragului de sus cu sangele Mielului ca jertfa a lepadarii de sine, "taierea imprejur a inimii", (Deut.10,16) pe care lumea nu le are. La suprafata ei, din cauza superficialitatii, a desertaciunii, lumea este bantuita de vanturi si valuri, si in cele din urma de sabia ingerului mortii. In intunericul ei, lumea se manifesta ca mersul sarpelui, sau ca muncile lui Sisif. Dumnezeu izbaveste din stricaciune si desertaciune viata omului (Ps. 102,4). Deschiderea adancului izbavitor in Hristos inseamna iesirea de sub puterea celui rau manifestata prin viclenia perfida a acestuia. Demonul insoteste pana la apa botezului, spune Sf. Marcu Ascetul, dar mai departe nu se poate pogori si de aceea ramane "afara". Astfel, in loc de "viclenia" cu care ademenea inimile, acum vine cu "prigoane". Dar impotriva prigoanelor se ridica in Hristos crucea, asa cum la Botezul Sau ca "aratare", epifanie, se pun cruci la usile si ferestrele caselor: "Intru El, care este cap a toata domnia si stapanirea sunteti deplini fiind taiati imprejur cu taiere imprejur ne facuta de mana, prin dezbracarea de trupul carnii, intru taierea imprejur a lui Hristos, ingropati fiind impreuna cu El prin botez. Cu El ati si inviat prin credinta in lucrarea lui Dumnezeu, Cel ce L-a inviat pe El din morti" (Col.2,10-12).

Fara acest botez multi cred ca pot schimba lumea cu ideologii de "dreapta" sau de "stanga". Dar Dumnezeu a aratat numai pe Hristos "Lumina lumii" (Ioan 8,12). Teologia patristica scoate in evidenta legatura organica dintre Jertfa Mantuitorului si botezul in Numele Sau ca "izbavire". In indemnul la luarea crucii pentru urmarea Sa, Mantuitorul arata ca: "Cel ce va vrea sa-si scape sufletul, (fugind de impotrivirea lumii) il va pierde" (Marcu 8,35), caci mai usor se lasa omul "ademenit" decat "prigonit". Insasi moartea omului a fost urmarea celei mai perfide ademeniri, ca oamenii sa devina "izvorul" din care se adapau. Toti cei care sufera in urmarea lui Hristos sunt mai fericiti decat cei sanatosi, deoarece scapa de ispitele demonilor, si anume de calea placerilor trupesti prin care are loc inabusirea Cuvantului ca "samanta cazuta intre spini" (Mt.13,7). Dar tocmai sub cruce a aratat Mantuitorul "comoara in vase de lut" (2Cor.4,7), cand dupa invatatura despre insemnatatea hotaratoare a crucii in urmarea Sa, le-a aratat pe Tabor Lumina lina a Tatalui Celui fara de moarte, a carui duh si slava odihneste peste cei ce urmeaza lui Hristos, Cel prigonit in lume (1 Petru 4,14).

Plini de Duhul Sfant, Care le conferea "infierea" (Gal.4,5) in Hristos si le arata pe Dumnezeu ca "Tata", Sfintii Apostoli au savarsit Sfanta Liturghie ca aducere a Jertfei Mantuitorului sub forma "frangerii painii" si a sfintirii ei ca "Euharistia" prin invocarea Duhului peste darurile aduse (F.Ap.2,42-47): "In ziua Cincizecimii, Euharistia intra in functiune precisa ca liturghie crestina, pentru ca Sfantul Duh operase in domeniul entuziasmului practic religios aceeasi miraculoasa intelegere si patrundere, precum in domeniul convingerii daduse siguranta apostolilor pana la martiriu". Jertfa si Invierea Mantuitorului se afla intr-o legatura interioara, in sensul ca Invierea Sa este nu o minune, ci "adevarul" ca viata Sa nu poate fi tinuta de moarte (F.Ap.2,24). Intre problemele Sinoadelor Ecumenice nu s-a aflat Invierea ca adevar. Invierea a ramas "adevarul" (Ioan 14,6) care incinge cu putere: "Stati tari, avand mijlocul incins cu adevarul" (Ef.6,14). Fara Inviere nu era nici "credinta", nici "propovaduite" (lCor.15,14). "Facliile aprinse" (Lc.12,35) duc la invocarea Duhului Sfant ca "infiere" prin iesire la "pasunea" darurilor duhovnicesti. Sensul duhovnicesc al Jertfei este "binefacerea" fata de Templul de pe Sion si vindecarea imprastierii mintii ca ridicare a zidurilor Ierusalimului (Ps.50,19), odata cu daramarea zidurilor Ierihonului, ale inimilor de piatra: "Voi scoate din pieptul vostru inimile de piatra va voi da inimi de came" (Iez.36,26); "Atunci vei binevoi jertfa dreptatii, prinosul si arderile de tot, atunci vor pune pe altarul tau vitei" (Ps.50,20), adica acele jertfe care trec dincolo de catapeteasma, cum este Jertfa "Vitelului ingrasat" (Lc. 15,23), taiat de Tatal pentru ospat pe muntele Sionului, potrivit fagaduintei: "In muntele acesta El va da la o parte valul care invaluie toate popoarele si perdeaua care acopera toate neamurile. El va inlatura moartea pe vecie!" (Isaia 25,6-8).

Dar dezbinarea dupa intrarea prin "Usa" (Ioan 10,9) insemna luarea "slavei" Mirelui si slabirea puterii de a se ruga pentru a deveni "fii" (Ioan 1,12). Jertfa era temelia Noului Legamant, iar Invierea, "bratul" cu care aduna turma Pastorului (Isaia 40,11). Harul Sau era puterea de a certa vanturile si valurile patimilor, dezlegarea din legaturi si plinatatea care aduce roade. Dar fara "slava" Mirelui avea loc asaltul patimilor, atat din afara, cat si dinlauntru: "Ca a prigonit vrajmasul sufletul meu ..." (Ps. 142,3); Ca s-a umplut de rele sufletul meu..." (Ps.87,3); "Am asteptat pe Domnul Cel ce ma izbaveste de imputinare de cuget si de vifor" (Ps.54,8). In "intunericul" din lume se simtea lipsa Celui ce a spus: "Fara Mine nu puteti face nimic" (Ioan 15,5). Asa se intelege nevoia roadelor Jertfei liturgice si a marturisirii credintei apostolice. Daca "slava" Mantuitorului la Inviere a insemnat "invierea" ucenicilor ca "nastere din duh" prin "dezlegarea din legaturi" (Ioan 8,32) si puterea de a cere "infierea" (Ioan 1,12; Gal.4,5), astfel luarea "slavei" Sale ca bucurie a Mirelui (Mt.9,15) a facut ca in teologia rasariteana sa ia nastere curentul "filocalic" in ceea ce priveste: cunoasterea apofatica a lui Dumnezeu; lupta cu patimile in "razboiul duhovnicesc"; lupta cu puterile intunericului; sensul duhovnicesc al Sfintelor Scripturi. Daca, liturgic se impartasea "slava de a fi plin de har si de adevar" (Ioan 1,14) ca nastere de la Dumnezeu si unitate de cuget prin aceasta slava (Ioan 17,22), astfel, cautarea prin har a slavei lui Hristos care aduna (Ioan 10,16; cf. Isaia 40,11) avea loc prin frumusetile filocalice ale harului care scrie in inimi si arata caile luptei cu puterile intunericului. Revelatia se traducea, din punct de vedere liturgic, prin apofatism, dar din punct de vedere filocalic prin teandrism in sensul hristologiei de la Calcedon. Cautarea avea loc prin post, marturisirea credintei si rugaciunea care tine inima fierbinte, pentru ca iubirea sa nu scada. Teandria apostolica revelata apofatic evita conceptiile extremiste care penduleaza intre un "umanism" fara Dumnezeu si un Dumnezeu "secularizat".

In sensul hristologiei de la Calcedon teandria a fost aprofundata de Sfintii Parinti anteriori ca: Sf. Grigorie de Nyssa, Sf. Ioan Hrisostom, iar in sec. VII-IX, de Sf. Maxim Marturisitorul si Sf. Teodor Studitul. Astfel, nu numai Sinoadele Ecumenice si lupta contra ereziilor; nu numai chemarea staruitoare a Bisericii la luarea crucii prin sarbatoarea Inaltarii Sfintei Cruci, ci si lepadarea celor lumesti si iesirea din logica ideilor, ca iesire din masinaria dialectica a lui Aristotel, cum spune Evagrie Ponticul, a deschis calea "Filocaliei". Concomitent cu teologia "necunoasterii" lui Dumnezeu cu ratiunea naturala in afara Revelatiei, Sfintii Parinti Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Ioan Hrisostom au vorbit impotriva lui Eunomiu, pe de o parte despre "necunoasterea" lui Dumnezeu, iar pe de alta parte despre "indumnezeirea" omului prin energiile necreate ce izvorasc din fiinta lui Dumnezeu, o conceptie preluata de Pseudo-Dionisie, Sf. Maxim Marturisitorul, Sf. Ioan Damaschin, Sf. Simeon Noul-Teolog si Sf. Grigorie Palama. "Filocalia" pune in lumina pe Dumnezeu asa cum s-a aratat in Mantuitorul Hristos ca "Dumnezeu cu noi "Fata lui Dumnezeu" catre lume prin firea Sa umana pusa in valoare de slava invierii Lui ca pret de rascumparare (I Cor.6,20) si putere de deschidere a ochilor (Ioan 8,32) pentru cunoasterea lui Dumnezeu ca viata vesnica (Ioan 17,3). Orice marturisire a credintei trebuie sa aiba acest caracter liturgic. In viziune filocalica, jertfa interioara are la temelie Liturghia comunitatii. Hristos se salasluieste in fiecare persoana a comunitatii in modul cel mai intim prin impartasirea euharistica si primeste acolo jertfele, pe care le aduce Tatalui; realitatea acestei Liturghii sau jertfiri interioare au infatisat-o Sfintii Parinti prin sublinierea stransa intre Botez si Euharistie, cum au facut Sf. Marcu Ascetul, Nicolae Cabasila si Teofan a Niceii.

"Slava" lui Hristos "unge ranele celui cazut intre talhari cu untdelemn si vin" (Lc. 10,34), in sensul de "har si adevar" (Ioan 1,17). Acest lucru insemna din punct de vedere filocalic lupta cu patimile si cu puterile intunericului (Ef.6,12). Caci in Hristos sunt cei doi talanti teandrici, "Dumnezeu cu noi" si "omul in Dumnezeu": "Eu le voi fi lor Tata si ei vor fi Mie fii si fiice" (Ier.31,34). Lupta nu era doar contra ereziilor, de care era preocupata institutia Sinodului Ecumenic, ci aceea de a pastra pe Hristos ca "Domn al slavei" (I Cor.2,8), care putea reprosa lui Saul prigoana contra celor care nu erau altii, decat El Insusi (F.Ap.9,4). "Filocalia" nu insemna numai iubirea de frumos, ci in primul rand "ziditor", "sfintitor" in Hristos. Daca filosofia nu cunostea pe Dumnezeu, socotind "crucea o nebunii (I Cor.1,18), astfel, filocalia tine "slava" lui Hristos prin cruce ca "putere a lui Dumnezeu de mantuire" (1 Cor. 1,18). Filocalia cauta "slava" adevarata, "ortodoxia" in Hristos ca putere ziditoare ca si in Sfintii Apostoli, si nu poate fi comparata cu legendara cautare a "Potirului" (Graal) in Evul Mediu crestin apusean, sau a "Chivotului Legii" in iudaism.

Sinodiconul Ortodoxiei din anul 1352, in consens cu cel din anul 843, subliniaza faptul ca se rosteste "anatema" asupra celor ce primesc invataturile elinilor si urmeaza desartele doctrine ale acelora, a caror metoda este intemeiata pe speculatiile si regulile logicii, si ale caror concepte ar strica adevarata credinta, dar nu asupra celor ce le folosesc pentru cultura lor; felul de viata ortodox este isihast si teologic, lipsit de scolasticism si moralism. In acest sens, Sf. Vasile cel Mare si Sf. Grigorie de Nazianz au selectat ceea ce este "ziditor" din operele exegetice ale lui Origen, numind opera lor Filocalie din operele lui Origen. Ei erau constienti ca o condamnare globala, cum putea fi cazul cu Origen, e un lucru omenesc, patimas. Dumnezeu nu lucreaza asa, ci cu sudoarea fruntii, cu discernamant, alege: "Ca atunci cand gasesti must intr-un strugure si zici: Nu-l rupe ca in acesta se afla o binecuvantare, tot astfel voi face Eu si cu slujitorii Mei: Ma voi feri sa stric tot (Isaia 65,8). "Filocalia din operele lui Origen" a constituit punctul de plecare pentru precizarea Traditiei Bisericii care ar fi trebuit sa fie incadrata in "Filocalia" nevointelor duhovnicesti. Aceasta se deschide insa cu selectii din operele Sf. Antonie cel Mare, Evagrie Ponticul si Sf. Ioan Casian, caci operele ascetice ale acestora pot fi intelese numai in lumina sintezei filocalice din Origen a Parintilor Capadocieni, care au facut extrase pentru apararea Sfintei Scripturi in fata filosofiei, "Filocalia" fiind singurul tratat de teorie ermineutica din primele veacuri.

In tensiunea creata de erezie in sec. IV se simtea nevoia relevarii fundamentelor Cuvantului lui Dumnezeu din Sfintele Scripturi. Simbolic, acestea constituie numai partea superioara, coroana arborelui apostolic, care are, insa, "radacina" Hristos pe care sta mai intai "tulpina" Bisericii. Sfintele Scripturi se mai compara cu "varful" unui ghetar, a carui parte uriasa se afla sub ape; sau se mai compara cu "acoperisul" unei case, care nu poate sta fara temelie. Vazand ca operele lui Origen sunt condamnate "global" din cauza parerilor sale personale in teologie, Sfintii Parinti Capadocieni au avut discernamantul alegerii, spirit pe care l-a mostenit si Sf. Ioan Casian. Cu ajutorul lui Origen ei au precizat, insa locul Sfintelor Scripturi in Biserica. Daca un apologet ca Tertulian, contemporan cu Origen, s-a declarat campionul apararii Sfintelor Scripturi contra ereticilor, carora, ca unii ce nu sunt in Biserica, le interzicea prin legea prescriptiei dreptul de a le folosi, astfel, Origen nu se multumea doar cu o astfel de "antiteza", ci arata ca adevarul Sfintelor Scripturi se afla in spatele literelor acestora. Asa cum Mantuitorul, cand s-a aratat dupa Botez, a putut fi "vazut", dar nu "cunoscut" ca Dumnezeu decat dupa Jertfa si Invierea Sa, tot astfel Sfintele Scripturi nu pot fi intelese fara Jertfa lui Hristos care le deschide (Apoc.5,9).

La randul sau, Sf. Vasile cel Mare il depaseste pe Origen cand subliniaza ca Jertfa Mantuitorului este temelia unitatii Bisericii, ale carei valente multiple sunt aratate in Sfanta Liturghie: drumul Sfintilor Apostoli in urmarea lui Hristos prin chemare, indreptare, desavarsire (Rom.8,29; Ef.4,12). Caci porunca: "in dar ati luat, in dar sa dati" (Mt.10,8) intra in vigoare numai dupa ce Mantuitorul va spune inainte de Jertfa: "Lucrul pe care Mi L-ai dat sa-l fac l-am savarsit" (Ioan 17,4); "Slava pe care Mi-ai dat-o le-am dat-o lor pentru ca toti sa fie una, precum Noi una suntem" (Ioan 17,32). "in dar" insemna scrierea in inimi prin har si sfintire a Cuvantului lui Dumnezeu in forma Sa noua intrupata in Hristos, "calea noua si vie" (Evrei 10,20). Intrucat, inainte de a lasa forma scrisa, Sfintii Apostoli au devenit "partasi" (2 Petru 1,4) in urmarea lui Hristos trei ani si jumatate, impartasind apoi Cuvantul lui Dumnezeu in Biserica in chip sacramental (1 Ioan 1,1), astfel, Sf. Vasile cel Mare a randuit intr-un an liturgic toate lecturile din Sf. Scriptura, asa cum "Tablele Legii" se aflau in "Sfanta Sfintelor" (Evrei 9,4). In acest fel Cuvantul impartasit prin "sfintire" a fost temelia cartilor Noului Testament, cu deosebirea ca ceea ce in Lege era doar "inspirat", in Evanghelie este "impartasit" (2Petru 1,4). Ereticii puteau avea "ravna", dar nu aveau "partasie", lucru asupra caruia Sf. Apostol Pavel atragea atentia: "Luati aminte sa nu se lipseasca cineva de harul lui Dumnezeu in Hristos, ca sa nu rasara printre voi vreo radacina amara, care sa duca la ratacire pe multi" (Evrei 12,15).

Daca Sfintii Apostolii spuneau: "Ce ne va desparti pe noi de dragostea lui Hristos?" (Rom.8,35), astfel in vremea Sf. Vasile, Hristos ca Mirele Bisericii era pus in umbra, iar pentru plinatatea harului Sau era nevoie de aprofundarea lucrarii Sale incununate cu Jertfa. Era nevoie de "post" (Mt.9,15) caci venise vremea luptei cu omul cel vechi pentru conversia celor trupesti in cele duhovnicesti. Filocalia insemna in primul rand "partasia" la darul harului in Hristos, care unge ranile celui cazut intre talhari cu "untdelemn si vin" (Lc. 10,34). Traditia filocalica a Parintilor Capadocieni a fost preluata de Evagrie Ponticul, ucenicul atat al Sfantului Vasile cel Mare, cat si al Sfantului Grigorie de Nazianz. Teologia sa ascetica scotea in evidenta lupta cu omul cel vechi, dezamorsand, astfel, lupta cu erorile lui Origen pe care le-a profesat o vreme, pana cand a primit prin Parintii Capadocieni darul "discernamantului". Prin tema "razboiului duhovnicesc" in identificarea celor opt pacate capitale el a influentat profund pe Sf. Ioan Casian pe care l-a cunoscut in Egipt ca discipol al Sfantului Macarie Egipteanul. Calea ascetica nu inseamna doar "renuntari" ca in alte religii, ci angajament activ si lupta duhovniceasca in Hristos, Care spusese ca fara El nimeni nu poate face ceva, deoarece intunericul nu poate fi alungat decat de "Lumina": "Cei ce locuiti in latura si umbra mortii, Lumina va straluci peste voi" (Isaia 9,1).

Numai in Hristos poate fi dobandit darul "lepadarii de sine" (Marcu 8,34). Fara Hristos oricare credincios este pandit de pericolul umplerii din nou de sine ca "omul cel vechi", de data aceasta, insa mai rau decat inainte, insemnand intoarcere in "temnita" din care a fost eliberat (Ps.141,7). Cine este in temnita nu se poate lupta. Hristos i-a eliberat pe cei credinciosi ca sa se poata lupta. In aceasta consta demnitatea omului in Hristos (Ioan 8,34-35). In Hristos crestinul afla "toate armele lui Dumnezeu" (Ef.6,11): "Latul s-a rupt si noi am zburat" (Ps.123,7); "Cine-mi va da aripi ca de porumbel, ca sa zbor si sa ma odihnesc? Iata m-as indeparta fugind si m-as salaslui in pustie. Am asteptat pe Domnul Cel ce ma izbaveste de imputinare de cuget si de vifor" (Ps.54,6-8). Eliberarea in Hristos nu este un "triumfalism", ci prilej de discernamant si lupta: "Te sfatuiesc sa cumperi de la Mine aur lamurit in foc si alifie de ochi ca sa vezi" (Apoc.3,18). A ramane in Hristos inseamna a fi pazit sub stapanirea Lui. "Iubirea de vrajmasi" (Lc.6,35) are loc odata cu "ura" fata de cele trupesti proprii, intrucat dupa pacatul stramosesc "Toate cele din lume: pofta trupului, pofta ochilor si trufia vietii nu sunt de la Tatal, ci de la lumea aceasta" (I Ioan 2,16). Temele mari ale teologiei ascetice si filocalice ale Sf. Ioan Casian: Cunoasterea lui Dumnezeu si slava omului prin El; Hristos, Domn al inimii ca "Domn al slavei"; luptele duhovnicesti in Hristos, sunt mereu actuale. Comentatorii operei sale il considera "Parintele literaturii duhovnicesti din Apus". Polemica in jurul problemei harului n-a putut afecta autoritatea sa duhovniceasca. Filocalia greaca de la Venetia, 1782 a inclus selectii din operele sale care ofera un fundament solid al vietii in Hristos.

Prin operele filocalice, teandria apostolica a slavei lui Hristos si a conversiei omului trupesc constituie o depasire atat a "materialismului", cat si a "spiritualismului". Teandria depaseste orice "teisme" aratand in Hristos adevarata natura a lui Dumnezeu. Ea da omului pe "Dumnezeul adevarat" care-i confera in Hristos viata vesnica (Ioan 17,3). Realizarea "teandriei" depinde nu numai de Dumnezeu, ci si de oameni. Prin Intrupare Dumnezeu devine interior omului ca o "transcendenta". Duhul Sfant este cel mai intim "eu" al omului (1 Petru 3,4) ca realitate duhovniceasca obiectiva, spre deosebire de "spiritualismul" subiectiv. Energiile divine patrund fiinta omului care il apropie tot mai mult de Dumnezeu, incat prin cele omenesti transpare "divinul"; prin natura poate straluci ceea ce este dincolo de ea. Acceptand prin intrupare coborarea la umanitate, acest lucru transpare in smerenia, ascultarea si in suferintele lui Hristos; facandu-se om, Fiul este iubit de Tatal tot asa de mult si ca om, iar El il iubeste pe Tatal tot atat de mult si ca om, iar in Fiul Intrupat Tatal iubeste pe oricare dintre noi care se uneste cu Fiul Intrupat si Il iubeste pe Tatal cu iubirea Fiului. Acestea sunt motivele filocalice ale urmarii lui Hristos. Cautarea filocalica a "Slavei" lui Hristos era mai de pret in teologia patristica decat "teologia de scoala", in care Dumnezeu nu mai era Cel "sfintit" in Hristos. Scolile aveau pretentia de a-L cinsti mai mult pe "Dumnezeu" decat pe "Hristos" si tocmai pentru aceasta "sfintire" a Numelui lui Dumnezeu ca "Tata" si a lui Hristos ca "Dumnezeu" s-a luptat Sf. Chiril al Alexandriei mai mult decat pentru orice alte probleme hristologice. Prin marturisirea credintei, el arata, ca o stea a magilor, drumul catre Painea de la Betleem, ca "Painea" fiintei adusa si impartasita oamenilor in Hristos prin Jertfa Sa ca pret mare de rascumparare: "Dumnezeu care a zis: Sa straluceasca Lumina in intuneric!, a stralucit in inimile noastre, ca sa straluceasca cunostinta Slavei lui Dumnezeu pe fata lui Hristos. Si avem comoara aceasta in vase de lut, ca sa se invedereze ca puterea covarsitoare este a lui Dumnezeu si nu de la noi" (2Cor.4,6-7).

"Filocalia" este calea desavarsirii prin chemarea la intelepciunea luarii aminte asupra "Usilor" inimii in urmarea lui Hristos, Care a biruit prin cruce, dar care pot fi inchise prin stricarea credintei. Numai credinta adevarata poate pastra "Invierea'' cu duhul prin "Slava" Invierii lui Hristos, ca o asezare pe spatele Sau si iesire la lumina "pe aripi de vultur" (Iesire 19,4). In Hristos, Insusi Dumnezeu Tatal a taiat "vitelul ingrasat" (Lc. 16,23) pentru ospat euharistie, asa cum a aratat simbolic lui Avraam, cand i-a cerut sa-si sacrifice unicul fiu (Facere 22,2), iar nu pentru "vitelul de aur" al slujirii la idoli si nici pentru "capul de aur" (Daniel 2,31-35), simbol al intelepciunii omenesti si al slavei stapanitorilor lumii, aflati ei insisi sub stapanirea ispititorului lui Hristos (Lc.4,5-7). Mantuitorul Hristos s-a aratat, insa, ca "piatra mica de dupa munte" (Daniel 2,31-35) care atinge statuia cu capul de aur la picioarele ei de lut. Filocalia arata ca iubirea lui Hristos din "sfintirea" Numelui prin Jertfa este puterea de a tine poruncile de catre cei asezati de "Samarineanul milostiv" (Lc. 10,34) pe "asinul" ascultarii Sale de Dumnezeu, Care le-a dat apoi "dinarii" teandrici prin Revelatie: Dumnezeu cu noi ca "Tata" si oamenii in Dumnezeu ca "fii" prin mutarea lor in Hristos. Duhul ii aseaza in Hristos ca intr-un nou "Eden" ca sa-L "lucreze si sa-L pazeasca" (Facere 2,15), deoarece Imparatia lui Dumnezeu are la temelie iubirea de El din toata inima prin sfintirea Numelui, ca putere de implinire a poruncilor Sale (Ioan 14,3).

"Calea" aratata "prin catapeteasma trupului Sau" (Evrei 10,20), adica prin Jertfa care o sfinteste ca "Adevar", este taria urmarii Sale, deoarece invierea cu duhul este ca o "comoara ascunsa in tarina" (Mt. 13,44) vietii lui Hristos. Aceasta "comoara" era "ascunsa" cand s-a aratat, dar a devenit vadita cand a plecat, lasand in urma plinatatea celor care ziceau: "Cum nu era inima noastra arzand cand era cu noi pe cale si ne talcuia Scripturile?" (Lc.24,32). Jertfa a insemnat doar lamurirea prin foc a "aurului" vietii Sale (Apoc.3,18), prin care El are puterea de la Tatal de a da viata vesnica celor ce-i urmeaza Lui (Ioan 17,2) si care la randul lor marturisesc: "Am vazut lumina adevarata, am primit Duhul ceresc, am aflat credinta adevarata!". Marturisirea credintei se transforma in cantare de biruinta a preamaririi Sfintei Treimi, avand ca semn ridicarea stelutei de pe Sfantul Disc pentru primirea Painii celei spre fiinta de la Betleem. Astfel, marturisirea credintei sub semnul "stelei" este continuata sub forma "cantarii de biruinta": "Sfant, Sfant, Sfant, Domnul Savaot!" (Isaia 6,3). Sfantul Maxim Marturisitorul a scris un comentariu la Sfanta Liturghie ca o initiere in misterul crestin, fapt pentru care i-a dat numele de Mystagogie, opera in care el prezinta lucrarea Mantuitorului asupra sufletului crestin prin Sfanta Liturghie, mergand la esenta vietii duhovnicesti, in care implinirea misterului este prezentata ca o reintegrare a creatiei intregi in comuniunea cu Dumnezeu, ceea ce echivaleaza cu "indumnezeirea". Intentia Sfantului Maxim nu era de a scrie un comentariu al Sfintei Liturghii, ci de a folosi prilejul pentru a dezvolta o sinteza doctrinala bazata pe iconomia mantuirii, pe care Sfanta Liturghie in conceptia sa doar o reaminteste si constituie instrumentul favorit pentru realizarea ei. De aceea, din Liturghia Euharistica propriu-zisa el nu retine decat cateva elemente, fara a se referi la epicleza si la rugaciunile anaforei euharistice.

b. Misterul teandric in Sfanta Scriptura

"Tainele mantuitoare ale Rascumpararii au un sens deschizator si cosmic, care il face pe cel care se roaga sa patrunda contextele mari ale Sf. Scripturi: misterul intruparii Cuvantului contine semnificatia tuturor simbolurilor Sf. Scripturi, precum si sensul ascuns al intregii creatii perceptibile si inteligibile". In acest sens Sf. Maxim Marturisitorul scria: "Taina Intruparii Cuvantului cuprinde in sine intelesul tuturor ghiciturilor si tipurilor din Scriptura si stiinta tuturor fapturilor vazute si cugetate. Caci cel ce a cunoscut Taina Crucii si a Mormantului a inteles ratiunile celor spuse mai inainte; iar cel ce a cunoscut intelesul tainic al Invierii a cunoscut scopul spre care Dumnezeu a intemeiat toate de mai inainte. Toate cele vazute se cer dupa cruce, adica dupa deprinderea de a stavili afectiunea fata de ele a celor ce sunt dusi prin simturi spre ele. In cele inteligibile toate au trebuinta de mormant, adica de nemiscare totala a celor ce sunt purtati spre ele de minte. Caci impreuna cu afectiunea si cu miscarea, aceasta fiind inlaturata, si miscarea naturala indreptata spre cele create, rasare Cuvantul singur, existand de Sine ca ridicat din morti, circumscriind toate cele au provenit din El".

Prin lucrarea Mantuitorului Hristos s-au unit din nou cerul si pamantul, dar Hristos este si "Alfa si Omega". Deci, Cel ce a venit "la plinirea vremii" si Cel ce va veni la sfarsitul ei este acelasi cu Cel ce era la inceput, la facerea lumii. Ceea ce a innoit "la plinirea vremii" era la inceput in slava originara, ca toate lucrurile iesite din mana lui Dumnezeu, "Facatorul a toate" (Ioan 1,2). Daca atunci cand s-au facut stelele cerului, ingerii lui Dumnezeu L-au "laudat cu glas mare" (Iov 38,7), astfel, la crearea omului, ingerii L-au laudat pe Dumnezeu ca pentru o "euharistie" a Cuvantului, deoarece omul a fost creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Dar acest chip al lui Dumnezeu in om nu era "izvor", ci era chip numai sub "Izvorul" care era Cuvantul lui Dumnezeu si Dumnezeu Insusi. Tatal este izvorul Duhului (Ps.35,9), iar Fiul este "Calea" Duhului. Omul a fost zidit pentru ca ingerii sa vada ca ei, ca fiinte ceresti, fiind imbracati cu Lumina Duhului Sfant al lui Dumnezeu, nu sunt "sclavii" lui Dumnezeu, si ca in afara Duhului lui Dumnezeu nu exista libertate adevarata. Crearea omului a fost si pentru ingeri eveniment de lumina si adevar, asa cum a fost si lucrarea rascumpararii in Hristos, despre care Sfantul Apostol Pavel spusese: "Ne-am facut priveliste ingerilor" (I Cor.4,9). Asa a fost gandita din vesnicie in iconomia lui Dumnezeu crearea omului, ingerii "rai" n-au fost socotiti "diavoli" inainte de amagirea oamenilor. Ei au fost numai separati de cei "buni" cum se separa "lumina" de "intuneric", cand ingerii Luminii au marturisit, prin gura Arhanghelului Mihail: "Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru?". Nici ingerii Luminii nu stiau care e chipul celor rai, dar crearea omului era un jar aprins pentru iad, o cale a intoarcerii, a "pocaintei", asa cum pentru ingerii Luminii ea era o contemplare a "adevarului" lui Dumnezeu.

Aceasta este taina creatiei din lumina relevanta si catalizatoare a lui Dumnezeu care nu este pandita de nici o necesitate, dar care nici nu-si ingaduie "libertatea" de a nu iubi ceea ce a creat. Ea este mai presus de ceruri in inaltimea ei si mai adanca decat pamantul in slujirea ei jertfelnica cu care umple toate (Isaia 57,15;Ef.4,9-10). Ca Jertfa a "arderii de tot" iubirea Sfintei Treimi este masura cu care Dumnezeu iubeste fapturile. Raspunsul fapturilor la iubirea Sfintei Treimi nu este posibil fara grija parinteasca a lui Dumnezeu, fara Cuvantul Sau. Acest raspuns este pentru faptura si "viata adevarata" si in acelasi timp "vesnica". Aceasta viata adevarata este rodul voii lui Dumnezeu si in acelasi timp chipul vietii slujitoare a Sfintei Treimi, pe care Dumnezeu L-a impartasit oamenilor ca taina a Imparatiei Sale. Dumnezeu este, deci, Cel caruia i se inchina toate din fire si "inchinarea" este viata lor. Cel pe care dragostea L-a facut sa se coboare in adanc spre a zidi, s-a ridicat mai presus de ceruri in locasul Sau (Isaia 57,15), pentru care inchinarea fapturilor, de care este vrednic, sa le aduca acestora viata in voia Sa. Voia Sa este, deci, aceea fara de care fapturile nu pot avea viata. Ea este painea lor, "spre fiinta", de la care Cel Prea Inalt si Ziditorul lor, primeste "Jertfa de lauda" (Ps.49,24). "Painea" fapturilor si "Slava" sunt randuiala zidirii lui Dumnezeu care s-a "odihnit de toate lucrurile Sale dupa ce le-a binecuvantat (Facere 2,2). Odihna lui Dumnezeu este amintita pentru prima data in Sfanta Scriptura numai dupa crearea omului, deci dupa ce prin voia Sa, chipul vietii slujitoare a Sfintei Treimi era trait de oameni ca pe un rod al voii Sale si ca pe o taina a Imparatiei lui Dumnezeu. "Odihna" insemna lipsa oricarei "vrajmasii" fata de ingerii rai, deoarece "Lumina lumineaza in intuneric" (Ioan 1,5).

In aceasta relatie stransa, familiala, ca rod al dragostei Ziditorului, Dumnezeu nu este aratat nici ca "suveran", care impune ceva, nici ca "liber" care poate ramanea indiferent fata de faptura. Crearea omului nu s-a facut nici din necesitate, nici din libertate, ci din iubirea lui Dumnezeu care este o taina, esenta Duhului Sfant si pe care Sfanta Scriptura nu-L arata indiferent fata de oameni, nici fata de cei buni, nici fata de cei rai. Fata de "libertatea" din partea lui Dumnezeu de a crea si fata de "necesitatea" omului de a asculta, Sfanta Scriptura pune in fata imaginile raportului de "Parinte" si "fiu" precum si de "Mire si Mireasa". Este o sinergie a doua parti si ambele au ca temelie Jertfa: de la Dumnezeu, jertfa de adevar, de la om, jertfa de ascultare, de unde si realitatea raportului dintre Dumnezeu si om aratata in Sfanta Scriptura ca "Legamant". Sfanta Scriptura arata o "inrudire" funciara intre Duhul lui Dumnezeu si duhul omului, daca omul este in voia lui Dumnezeu, sau daca este asa cum a iesit din mana Ziditorului la creatie; dimpotriva, o deosebire totala, o "instrainare", cand omul nu mai este in voia lui Dumnezeu. Aceasta "inrudire" funciara o arata si posibilitatea intruparii, care nu s-a datorat doar "libertatii" lui Dumnezeu de a uni firea divina cu cea umana, ci tocmai acestei inrudiri funciare, fara de care oricat de strans ar fi conceputa aceasta unire, ea ramane o "unire morala", nu "fizica" asa cum o descrie Sfantul Chiril al Alexandriei. De asemenea, "libertatii suverane" a lui Dumnezeu in Intrupare, ii corespunde "necesitatea" lumii de ascultare, idee care neutralizeaza adevarul "infierii" si da Bisericii calitatea de "responsabila" a acestei ascultari in Hristos. De aici Biserica apuseana si-a luat, intr-adevar, rolul de "responsabila" a ascultarii oamenilor, lucrand dupa deviza: "Sileste-i sa intre!" (Lc. 14,23). Insa intre "autonomie" si "heteronomie", Sfintii Parinti au vorbit despre "teonomie". Tot din conceptia de mai sus a Apusului despre raportul dintre "om" si "Dumnezeu" se intalnesc nuante diferite in teologia apuseana in ceea ce priveste raportul dintre har si libertate, credinta si fapte, inima si ratiune.

Ceea ce se poate numi "creat", sunt nu relatiile lui Dumnezeu cu lumea, ca si cum ar fi deosebite de relatiile de viata din Sfanta Treime, ci viata dumnezeiasca pe care o traiesc oamenii ca rod al ascultarii de Dumnezeu si acest lucru se poate numi rod al conlucrarii cu harul, al sinergiei. Astfel in Sfanta Treime, ceea ce este "chip" ca "esenta" funciara si rodul Duhului ca viata dumnezeiasca in sanul Sfintei Treimi mai intai, apoi ca rod al Duhului peste cele create, este impartasit omului ca si "chip si asemanare", dar nu independent de Dumnezeu, ci "chipul si asemanarea'' includ prezenta Cuvantului lui Dumnezeu si ascultarea de El, ca singura cale care tine pe om ca "duh" si care numai ca "duh" poate aduce rod, cum aduce pamantul bun rod din sine insusi (Marcu 4,28). Expresia Sfintei Scripturi: "Sa facem pe om dupa chipul si asemanarea Noastra" (Fac. 1,26) inseamna in primul rand aceasta asemanare funciara a omului cu Dumnezeu datorita Cuvantului Sau. "Chipul si asemanarea", "duhul" si "roadele" lui, mai sunt numite in Sfanta Scriptura si "duh si adevar" (Ioan 4,23), "viata si lumina" (Ioan 1,4). Cuvantul lui Dumnezeu este, astfel, parte funciara a chipului lui Dumnezeu din om, modelatorul lui, pecetea lui, conditie a nasterii sale din duh. "Suflarea de viata" pe care a dat-o Dumnezeu lui Adam dupa ce l-a alcatuit din pamant nu era inca, "duh de viata facator" (ICor.15,45).

Importanta hotaratoare a Cuvantului lui Dumnezeu si roadele duhului in om sunt legate de notiunea de "ascultare", care poate fi un termen juridic, formal. In aceasta "ascultara este vorba insa, de o realitate mult mai profunda si anume: de "infiere", "scriere in inimi", "ungere", insemnand prezenta Duhului Sfant, care misca in inimi Cuvantul. Cuvantul lui Dumnezeu si-a aratat prin creatie mai ales "Atotputernicia" ca ziditor a toate: "Toate prin Ei s-au facut, si fara El nimic nu s-a facut din ce s-a facut (Ioan 1,3). Dar in om isi arata o "slava" cu mult mai mare, aceea de izvor de viata vesnica. Duhul Sfant prin care luau fiinta toate din nimic la Cuvantul lui Dumnezeu, devine in porunca lui Dumnezeu "duh de viata" pentru Adam, caci ea insemna locuirea Duhului Sfant in inima lui Adam, "scrierea in inima", "ungerea", "infierea", dar mai ales "sfintirea'' Numelui lui Dumnezeu prin jertfa daruirii tuturor celor create, jertfa care avea drept raspuns in Adam "credinta" ca rod al Duhului Sfant. Dumnezeu nu i s-a adresat formal lui Adam, nici nu asteapta o ascultare juridica, ci i-a umplut inima, aratandu-si chipul slujitor si vrednic de incredere si de inchinare. In Adam, ascultarea era, deci, o ascultare fireasca, o taina de nunta, un dar al Duhului Sfant care mana la ascultare si care este de fapt "libertatea" duhului din cauza legarii inimii de Dumnezeu, a iubirii de Dumnezeu. Aceasta era in Adam realitatea prezentei Duhului Sfant si a intregii Sfinte Treimi, caci Dumnezeu nu este deasupra ratiunii, nici in ea, ca atare, ci in ratiunea transfigurata de sfintirea Numelui, de plinatate. Inima ca "templu" al Duhului este usa vietii si a mantuirii. Prin ea Dumnezeu se arata ca izvor al libertatii duhului si "stapan" al trupului omului (I Cor.6,20).

Dar chipul lui Dumnezeu si asemanarea sunt aratate de Sfanta Scriptura nu numai ca realitate a duhului roditor prin "ascultare", ci si ca "stapan" al intregii firi zidite. Asa cum Adam asculta de Dumnezeu Cel vrednic de ascultare, tot asa omul, chip al lui Dumnezeu, era stapan peste toate cele zidite. Fiind duh roditor prin slujire, toata firea i se pleca si ii slujea. Dupa ce a nascut in om "credinta" prin lucrarea Duhului Sfant, Dumnezeu "s-a odihnit de toate lucrurile Sale" (Facere 2,2). De aici se intelege ca, dupa ce s-a "sfintit" in om, aratand in el Cuvantul Sau ca izvor de viata vesnica si prin aceasta aducator de slava peste slava Sfintei Treimi, Dumnezeu nu mai zideste nimic, ci "tine toate" si "poarta de grija" celor zidite. Toate erau in "sanul Sau", nu era nimeni afara, nu era nimic strain si nimic nu putea iesi din acest san, fara sa devina "pui de vipera", caci in acest "san" omul cu mintea transfigurata de plinatatea inimii in care s-a sfintit Dumnezeu, creste catre "transfigurarea" si a trupului, care urma sa fie "inghitit de viata" (1 Cor. 15,54). Cuvantul lui Dumnezeu este "Usa" prin care cel ce intra se mantuieste: "Si va intra si va iesi si pasune va afla" (Ioan 10,9). Despre transfigurarea trupului, Sfanta Scriptura spune: "Dreptii vor straluci ca soarele in Imparatia Tatalui lor" (Mt. 13,43). Dumnezeu vorbeste, astfel, nu ratiunii omului, ci mai profund si mai vital pentru el, inimii, care transfigureaza ratiunea: "Si pacea lui Dumnezeu care covarseste toata mintea sa domneasca in inimile voastre" (Fil.4,7). Roadele Duhului sunt "dreptate, pace si bucuria" (Rom. 14,17), ca semne ale Imparatiei lui Dumnezeu. Prin sfintirea Sa in inima omului Dumnezeu a asezat viata lui Adam pe o "tarie" de neclintit, "taria de sub cer" ca o minune a fapturii. Ea facea din viata omului o jertfa a arderii de tot si jertfirea vietii, cum o avea Hristos, si cum avea sa o impartaseasca apostolilor: "Unde Ma duc Eu, tu nu poti sa urmezi Mie acum, dar mai tarziu imi vei urma" (Ioan 14,36). Aceasta jertfa o avea in Dumnezeu si Adam, care si-ar fi dat viata pentru Dumnezeu. Si Lucifer stia acest lucru si nu a incercat nici o clipa aceasta cale la Adam: "De m-ar fi ocarat vrajmasul, as fi rabdat" (Ps.54,12), scrie psalmistul, dar el a venit cu viclesug: "Sarpele era cel mai siret dintre toate vietuitoarele de pe pamant (Facere 3,1). Lucifer s-a facut "tatal minciunii" (Ioan 8,44), luand chip de sarpe, pentru a sari in "staulul oilor, nu prin Usa Cuvantului, ci pe aiurea, ca fur si talhar" (Ioan 10,1).

Daca Dumnezeu ar fi lasat viata omului la masura libertatii sale, a "cunostintei binelui si raului", ar fi lasat pe om de izbeliste in mana celui rau: "Sarac sunt eu si in osteneli din tineretile mele si inaltandu-ma m-am smerit si m-am mahnit" (Ps.87,16). "Dreptul" din psalmi isi plange nu numai "crucea" sa din partea celor plini de ei insisi, ci si "neputintele" sufletului sau. Dumnezeu nu l-a lasat pe om in seama lui insusi (Ps.87,3), decat daca a respins harul sau: "Si pentru ca nu s-au silit sa cunoasca pe Dumnezeu, i-a lasat si Dumnezeu in seama mintii lor, ca sa savarseasca cu nesat faradelegea" (Rom. 1,28). Iar psalmistul scrie despre ei: "Si ei de la mana Ta s-au lepadat (Ps.87,5). Dumnezeu se sfinteste, astfel, in inimi, sadind in ele "plinatatea" vietii care transfigureaza mintea: "Cel ce umple de bunatati pofta ta, innoi-se-vor ca ale vulturului tineretile tale" (Ps. 102,5). Iubirea dumnezeiasca da aripi duhului si cel care iubeste mai mult se inalta mai sus, asa cum a fost Sfantul Evanghelist Ioan, al carui simbol ca evanghelist este "vulturul". Apoi, ca semn al "pacii lui Dumnezeu care domneste in inimi si covarseste toata mintea'' (Fil.4,7), sfintii au "aureola", semn al stapanirii Duhului Sfant, care in Imparatia lui Dumnezeu este "bucurie si pace" (Rom.14,17), iar "nu mancare si bautura" (Evrei 13,9), dupa cum nu raiul era esenta Imparatiei lui Dumnezeu, ci chipul lui Dumnezeu din om in puterea Duhului Sfant prin ascultare.

Sfanta Scriptura numeste "vultur" si ratiunea omeneasca atunci cand se inalta cu puterile ei proprii. Dar ratiunea nu este legata de lucrurile vii ale inimii si ale vietii: "Unde va fi starvul acolo se vor aduna vulturii" (Lc. 17,37). Apoi mai e semnificata prin "pasarile cerului" (Lc.8,5), care nu lasa samanta Cuvantului lui Dumnezeu sa "moara" in pamantul cel bun, in inimi si sa devina plinatate de viata duhovniceasca. Uneori ele pot scoate samanta Cuvantului sfintita in inimi si aduce din nou la nivelul ratiunii in care se usuca si nu aduce rod, asa cum s-a intamplat cu "ereziile". Alteori Sfanta Scriptura o compara cu "pasari de prada", ca cele pe care le alunga Avraam de la jertfa sa adusa lui Dumnezeu in fapt de seara, inaintea primirii fagaduintei. (Facere 15,11). Dar prin Hristos, in pomul Imparatiei lui Dumnezeu rasarit din grauntele de mustar cel mai mic, crescut, insa, mai mare decat toti arborii isi vor face "cuib" si "pasarile cerului" (Mt. 13,31). "Adevarul" ca si "minciuna" nu au putere, daca nu ajung de la minte la inima. Ascultarea "minciunii" lui Lucifer nu a avut putere decat dupa mancarea din pom, deci, dupa ce s-a dat crezare cu inima. Daca darul creatiei a sfintit Cuvantul lui Dumnezeu ca adevar in inima omului, astfel, girul acordat minciunii a scos pe om din viata adevarata si de pe calea mantuirii. De aceea, nici intoarcerea in sanul lui Dumnezeu prin Hristos nu este un adevar teoretic, ci o cale a plinatatii inimii care transfigureaza mintea (Fil.4,7).

In acelasi timp, ratiunea ca organ de percepere este calea prin care Revelatia ajunge in inimi, se "scrie in inimi" si atunci Dumnezeu se proslaveste si pleaca din fata ochilor trupesti spre a fi vazut cu cei duhovnicesti, ca Cel Prea Inalt: "A tocmit lucratori si a plecat departe" (Mt. 25,14). Sfintii Apostoli au spus: "Noi care am cunoscut pe Hristos dupa trup, acum nu-L mai cunoastem asa" (2Cor.5,16). Prin har omul se intreaba ce-i spune cugetul in Hristos: daca doreste sa nu moara, daca nadajduieste mai mult de la viata aceasta, si aceasta examinare aduce in minte o "lumina", iar nu o "cunostinta", o luminare care are si caldura si puterea de a trai in Hristos prin "indreptare". Harul nu lucreaza in afara ratiunii, nu lucreaza "automat", ci lumineaza mintea de la atingerea inimii, odata ce prin sinergie se deschide inima: "Iata Eu stau la usa si bat. De va deschide cineva vom intra la el si locas la dansul vom face" (Apoc.3,20). Dumnezeu S-a sfintit pentru incredere, pentru credinta in Cuvantul Sau, prin faptul ca a daruit lui Adam toate cele zidite. Prin "necunoasterea binelui si raului", Dumnezeu il tinea in "dependenta" de Sine, ca pentru insasi viata omului si binele lui suprem. Al doilea aspect al "odihnei" (Facere 2,2) lui Dumnezeu din ziua a saptea este ca in om Dumnezeu se odihneste asa cum s-a "odihnit" peste Hristos la Epifanie. Sfantul Duh este darul Cuvantului lui Dumnezeu pentru "dependenta" de Dumnezeu, pentru necunoasterea binelui si raului. Chipul lui Dumnezeu ravneste dupa prezenta si odihna Duhului Sfant peste el, deoarece Duhul se transforma in putere de viata ca lumina prin fapte bune.

Harul face ca omul sa simta desavarsirea absoluta a lui Dumenzeu ca pe un dar negrait ce i se impartaseste si rodeste credinta in Dumnezeu, inchinarea fata de El si proslavirea Lui. Dumnezeu daruieste Duhul Sfant celor ce se roaga: "Oare Dumnezeu nu va da Duh Sfant celor ce cer de la El?" (Lc. 11,13). Pe de alta parte, Duhul Sfant poate fi "intristat de catre om prin purtarea lui, si poate fi retras: "Voi pururi va impotriviti Duhului Sfant…!" (F.Ap.7,51), raspunde Sfantul mucenic Stefan prigonitorilor. Iar Sfantul Apostol Pavel scrie: "Nu intristati Duhul Sfant cu care ati fost pecetluiti pentru ziua rascumpararii" (Ef.4,30). Lipsa Duhului Sfant este "intuneric", "moarte" sufleteasca urmata de intoarcerea in pamant, ca "legare a mainilor si picioarelor" (Mt.22,13). "Iadul" este lipsa Duhului Sfant, a comuniunii, a caldurii inimii: "In locuinta mortilor, cine se va marturisi Tie si in iad cine Te va lauda!" (Ps.6,5) Astfel departarea lui Dumnezeu este o realitate numai pentru cei straini de El, dar nu pentru "oameni de casa" (Ef.2,19). Inrudirea si caldura cu care s-a aratat Dumnezeu oamenilor in Hristos nu permite ideea unei "distante" divine, pentru ca ea ar insemna neputinta omului de a se cobori la slujirea si asemanarea cu Hristos, lasand, astfel, loc "omului vechi", netaiat imprejur la inima. Pe de alta parte, smerenia slujirii lui Hristos prin care a descoperit oamenilor chipul lui Dumnezeu si a sfintit Numele Sau prin Jertfa nu i-o poate rapi nimeni. Slujirea in Hristos nu este nici umplere de sine, nici distanta fata de chipul lui Dumnezeu: "Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul" (Ioan 1,1). Slujirea in Hristos este, astfel, un dar de caldura duhovniceasca si de valorificare deplina a "omului nou" in Hristos.

"Sfintirea" lui Dumnezeu era ca un legamant, in care Dumnezeu, in desavarsirea Sa, apare numai ca partener, iar izvorul sau de viata in om ca un "adaos". Daca aceasta "sfintire" a insemnat credinta lui Adam spre ascultare, pe de alta parte se poate spune ca Insusi Cuvantul lui Dumnezeu il pazea pe om, deoarece se exprima in el ca o putere a dragostei Sale. In "ascultarea" lui Adam era si o lucrare a lui Dumnezeu. Porunca nu era un cuvant gol ci mai intai o umplere a inimii, incat ascultarea venea dintr-o plinatate ca de la sine (Marcu 4,28)

Desavarsirea chipului lui Dumnezeu in om este sediul Imparatiei lui Dumnezeu, caruia raiul i s-a dat numai ca dar si ca adaos, insa nu in el rezida aceasta imparatie: "Imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul vostru" (Lc. 17,21). "Inima" era "gradina" adevarata a raiului, pe care Adam o lucra si o pazea cand a fost asezat in Eden, dupa cum, insa, tot inima avea sa fie prin pacatul stramosesc "pamant roditor de spini si palamida" a patimilor prin lipsa Duhului Sfant. Dumnezeu s-a angajat sa lucreze acest "pamant" care nu mai era duhovnicesc, cu sudoarea fruntii Sale: "Tatal Meu pana acum lucreaza si Eu lucrez" (Ioan 5,17). La creatie, chipul lui Dumnezeu se facea simtit in inima omului ca "sfant", "desavarsit" in iubire, "viata in sine insusi" ca izvor si putere a dragostei cu care tine la sanul Sau toate cele zidite, "cum isi aduna closca puii" (Mt.23,37). Porunca nu era decat expresia acestei iubiri, pe care Adam a simtit-o in mod deplin, facandu-l sa traiasca "dupa duh" (Rom.8,5). Acest lucru reiese din durerea cu care Dumnezeu a blestemat pe Lucifer ca pe un "vrajmas" al Sau, pentru faptul ca a pierdut pe om. Aceasta iubire a facut sa se nasca in Adam "constiinta", care avea sa-l osandeasca pentru neascultare, deoarece nu frica l-a osandit. Neintoarcerea prin pocainta face ca in iad constiinta, ca "viermele neadormit" (Mc.9,44) sa chinuiasca mai mult decat "focul".

Creatia n-a fost deplina doar prin zidirea lui Adam si sfintirea lui Dumnezeu in inima lui, ci si prin zidirea unui "ajutor" asemenea lui. Zidind pe femeie, Dumnezeu "a adus-o la Adam", spre a-i impartasi sfintirea Numelui Sau in oameni, pentru ca Adam trebuia s-o aduca pe Eva la viata care i-a fost sadita in el, asa cum Hristos si-a adus Biserica, Mireasa Sa, la viata vesnica, in care se afla El, si nu El a mers catre viata lumii. Adam avea preotia Cuvantului asa cum reiese din faptul ca lui i s-a incredintat Cuvantul si porunca; apoi din faptul ca numai lui Adam i s-a reprosat calcarea Cuvantului: "Pentru ca ai ascultat de glasul femeii tale" (Facere 3,17), pe cand Eva a fost intrebata numai de ce a mancat din pom. Dar nu e mai putin adevarat ca Adam, cu toate ca primise preotia Cuvantului, aceasta nu i s-a dat numai pentru el, pentru ca nu exista comuniune, ca esenta a chipului lui Dumnezeu in oameni, decat daca sunt "doi sau trei" (Mt. 18,20), caci comuniunea este dimensiune "eclesiala" a chipului lui Dumnezeu. Astfel, cu toate ca Eva nu a primit direct porunca, ea o stia, asa cum reiese din raspunsul ei la intrebarea sarpelui; apoi, din faptul ca Dumnezeu ii cere sa dea seama, de ce a facut. Lucifer stia ca: "Femeia este slava barbatului, iar barbatul slava lui Dumnezeu'' (1 Cor. 11,7), si ca, de aceea, barbatul are "incredere" in Dumnezeu. Abordand pe femeie fara barbat, Lucifer nu intra pe "Usa" in staulul oilor (Ioan 10,1), ci sarea pe aiurea ca fur si talhar. In acest fel, Adam care "se pogora de la Ierusalim la Ierihon a cazut intre talhari'' (Lc. 10,30) Preotia lui Adam a fost restabilita in Hristos in ultimul rand pentru faptul ca urmarile neascultarii au fost pentru barbat mai grave decat pentru femeie. Preotia lui Adam nu era nici de la el, nici numai pentru el: ea era mijlocire in sens de comuniune.

Desavarsirea lucrarii lui Dumnezeu la creatie, ca si in Hristos, are ca taina faptul, ca dupa sfintirea in oameni si plinatatea lor in Dumnezeu, Dumnezeu nu mai adauga nimic. Cugetul il calauzeste, sau mai bine zis, Duhul Sfant din adancurile inimii omului il povatuieste ca o calauzire mai deplina decat orice indrumare a ratiunii. Dumnezeu este ca "lucratorul", Care "a semanat samanta buna in tarina Sa" (Mt. 13,24), a lasat "talanti" (Mt. 25,14-15) pentru negutatorit si a plecat. El a umplut inima si nu tulbura ratiunea omului cu prezenta Sa exterioara, caci ratiunea isi primeste lumina din plinatatea inimii, din lucrarea harului Duhului Sfant. De aceea, Dumnezeu a lasat oamenilor gradina raiului, "ca s-o lucreze si s-o pazeasca" (Facere 2,15), expresie care arata, atat caracterul pozitiv, cat si prohibitiv al Cuvantului Sau parintesc: "Din toti pomii gradinii sa mananci, dar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci, caci in ziua in care vei manca, cu moarte vei muri" (Facere 2,16-17). Stapanirea de sine asupra trupului, putere redata omului in Biserica prin taina Mirungerii, este semnificata in Sfanta Scriptura la creatie prin deschiderea ochilor dinlauntru ai omului catre viata duhovniceasca: "Adam si Eva erau goi si nu se rusinau" (Facere 2,25). Adam si Eva inainte de "caderea" din smerenia vietii dumnezeiesti, erau "imbracati" in haina imparateasca, semn al puterii de stapanire asupra vietii trupesti si de demnitate personala, ca semn al puterii duhului lor in Dumnezeu, ceea ce insemna ca Dumnezeu era stapan si al trupului lor (I Cor.6,20). Proto-parintii sunt redati, insa, "goi" dupa ce si-au facut haine din frunze, la calcarea poruncii. Ca viata duhovniceasca prin harul Duhului Sfant este o putere adevarata, o arata Sfantul Apostol Pavel: "Omeneste vorbesc: traiti dupa duh si nu veti mai implini faptele trupului" (Gal.5,16); "Daca veti trai dupa trup veti muri, dar daca cu duhul veti omori faptele trupului, veti fi vii" (Rom.8,13). Cu aceasta se arata nu numai antagonismul real dintre "viata dumnezeiasca" si cea "trupeasca", ci si posibilitatea intoarcerii reale la viata duhovniceasca in Hristos, ca in starea originara a dependentei filiale a omului de Dumnezeu ca "necunoastere a binelui si raului".

Moartea lui Hristos a facut sa se rupa catapeteasma templului de sus pana jos, care despartea "Sfanta Sfintelor" de "Sfanta", eveniment care simbolizeaza unirea dintre cer si pamant in Hristos. In Hristos se ridica valul si de pe taina creatiei, care a ramas ascunsa oamenilor. Hristos a dat putere Bisericii ca negutatorului pentru Imparatia lui Dumnezeu "sa scoata din camara sa noi si vechi" (Mt. 13,52). Oamenii nu puteau vedea taina starii lor si a chipului lui Dumnezeu, deoarece tot omul fara Hristos este in inaltare de sine, dar in intuneric, pe cand Adam originar era jos, in "ascultare" si in plinatatea inimii. Sfintirea lui Dumnezeu in om a insemnat impartasirea harului iubirii Sale, scrierea in inimi a voii Sale, incat pentru Adam, Dumnezeu a devenit "Numele mai presus decat tot numele" (Fil.2,9) si nici un loc nu era pentru neascultare. Portita acesteia a fost deschisa de Lucifer, "omul rau" (Mt. 13,28), prin ademenirea perfida si defaimatoare. Daca aceasta cale nu putea reusi fata de Adam, caruia i s-a incredintat Cuvantul lui Dumnezeu, totusi el a fost tinta indirecta, caci nu putea sa se opuna Evei, iar pe de alta parte el a fost afectat mai rau decat femeia sa caci inima lui care fusese templu al Duhului Sfant, pe care L-a pierdut, s-a alipit de toate cele create, idolatrizandu-le. Insa despre femeie Sfanta Scriptura spune ca "ea se va mantui prin nastere de fii" (I Tim.2,15). Pierderea demnitatii imparatesti de stapanire asupra celor trupesti prin harul Duhului Sfant si instaurarea unui magnetism trupesc, pe de o parte, sau de discordie si ura, pe de alta parte, este aratata in cuvintele lui Dumnezeu catre femeie: "Dorinta ta va fi dupa barbatul tau, iar el te va stapani" (Facere 3,16). De la acest "magnetism", la "comuniune" este distanta ca dintre viata trupeasca si cea duhovniceasca, la care e necesara o nastere din nou in Hristos: "Iar cati L-au primit le-a dat lor putere sa se faca fii ai lui Dumnezeu, care nu din ispita sau din pofta trupeasca sau barbateasca, ci de la Dumnezeu s-au nascut" (Ioan 1,13). Smerenia ascultarii era puterea demnitatii: "Atunci cand sunt slab sunt tare" (2 Cor.l2,10); "Cele slabe ale lui Dumnezeu sunt mai tari decat cele tari ale lumii" (1 Cor. 1,25), scrie Sfantul Apostol Pavel. Dar "taria" lumii prin independenta fata de Dumnezeu sub semnul "cunostintei binelui si raului" adica al lipsei Duhului Sfant, este pierderea puterii si demnitatii originare. Iesirea din sanul lui Dumnezeu a insemnat ruperea de izvorul vietii: "Pe Mine fantana cea cu apa vie M-au parasit si si-au sapat lor fantani care nu tin apa" (Ier.2,13), scrie profetul despre neascultarea lui Israel. Pe nicaieri nu era posibila aceasta iesire: prin smerenie, nu, caci ce era mai smerit decat chipul lui Dumnezeu din om dupa asemanarea chipului lui Hristos? Ea a fost posibila numai prin caderea din aceasta "smerenie", prin "mandrie", inaltarea de sine a omului si instrainarea de chipul lui Dumnezeu. Daca "ascultarea" insemna ramanere la chipul lui Dumnezeu si prin aceasta la comuniunea cu El, astfel, neascultarea a insemnat nu numai "instrainare" de chipul lui Dumnezeu, ci si "vrajmasie" cu Dumnezeu, ca antagonismul dintre smerenie si trufie, miel si lup, grau si neghina, azima si aluat dospit. Inaltarea de sine aduce neputinta lucrarii binelui, caci este ingustarea si impietrirea inimii odata cu deschiderea abisului nesatios al patimilor: "Pofta trupului, pofta ochilor si trufia vietii, acestea nu sunt de la Tatal, ci de la lumea aceasta"(1 Ioan 2,16). Calea patimilor s-a deschis ca gura unei prapastii.

Raportul dintre separarea de Dumnezeu pe calea "cunostintei binelui si raului", cand din inima omului a iesit nevoia dupa Dumnezeu, si intre inaltarea de sine, ca ingustare a inimii, ca neputinta a lucrarii binelui si umplere de patimi, o arata Dumnezeu cand spune, ca "Adam s-a facut ca unul din Treime", dar separat de comuniunea din sanul Sfintei Treimi: "Iata Adam s-a facut ca unul din noi, cunoscand binele si raul. Si acum nu cumva sa-si intinda mana si sa manance din pomul vietii si sa nu mai moara in veci!" (Facere 3,22). Dumnezeu il separa pe om de leaganul vietii vesnice in care il asezase, pentru a nu-l calca in picioare, si desparte cu sabie de foc valvaitoare viata duhovniceasca de cea trupeasca si desarta. Nemaifiind salasul Duhului Sfant, inima nu mai era "samanta buna" care sa rodeasca viata adevarata si sa ajunga la viata vesnica, ci devenise "pamant, care se intoarce pamant" (Facere 3,18), un pamant roditor de "spini si palamida", dar pe care Dumnezeu se angajeaza sa-l lucreze "cu sudoarea fruntii" in taina iconomiei Sale.

In vrajmasia dintre cele doua chipuri: viata dumnezeiasca si viata trupeasca, Dumnezeu a intrezarit suspinurile "dreptului" din Psalmi asuprit de cei pacatosi, precum si prigonirea lui Hristos: "Ocarile celor ce te ocarau pe Tine au cazut asupra Mea" (Ps.68.11). Impotrivirea fata de Duhul Sfant si asuprirea celor drepti este numita in Sfanta Scriptura un "neam", o "samanta" aparte: "Tu, Doamne, ne vei feri si ne vei pazi de neamul acesta in veac" (Ps.11,17) "Se va cere de la neamul acesta tot sangele varsat pe pamant: de la sangele lui Abel celui drept, pana la sangele lui Zaharia varsat intre templu si altar; adevarul va spun, se va cere de la neamul acesta" (Mt.23,35). Deci nu este vorba de tot poporul ales, ci de cei rai din poporul ales sau din lume, despre care se spune: "Pe cei rai cu rau ii va pierde, iar via o va da altor lucratori" (Mt.21,41). Alegerea lui Israil si separarea lui cu vrajmasie de celelalte popoare pana la venirea lui Hristos este implinirea profetiei lui Dumnezeu impotriva sarpelui: "Dusmanie voi pune intre tine si intre femeie, intre samanta ta si samanta ei. Aceea iti va zdrobi capul iar tu ii vei intepa calcaiul" (Facere 3,15)

Pe temeiul Revelatiei, "Filocalia" creioneaza portretul lui Lucifer. Inainte de calcarea poruncii de catre oameni Dumnezeu nu a vorbit de rau pe Lucifer in fata lor, dupa cum nici nu li se descoperise oamenilor ca Sfanta Treime. "Dumnezeu s-a odihnit de lucrurile Sale" (Facere 2,2), intrucat "Cuvantul Sau" (Ioan 1,4) care in oameni era "viata", era si "Lumina" Sa pentru ingerii intunericului, ca cei prin care Dumnezeu ii judeca (I Cor.6,3) In blestemul lui Dumnezeu impotriva sarpelui, blasfemierea Numelui lui Dumnezeu este pusa in legatura directa cu uciderea oamenilor: "Acela dintru inceput este ucigas de oameni" (Ioan 8,44); "Vai lumii de sminteala, dar mai vai de cel prin care vine sminteala" (Mt.18,7); "De va gresi cineva impotriva Fiului Omului se va ierta lui, dar de va gresi cineva impotriva Duhului Sfant, nu se va ierta Lui nici in veacul acesta nici in cel ce va sa fie" (Mt. 12,32), scriu Sfintele Evanghelii, deoarece Duhul Sfant este "izvorul vietii" (Ps.35,9), iar sminteala este egala cu "uciderea" ca rupere de acel "izvor". Astfel, scoaterea omului din zestrea sa originara si aducerea lui intr-o situatie in care libertatea ca si "cunoastere a binelui si raului" este egala cu lipsa nevoii de Dumnezeu, este mutarea omului de la lumina Duhului Sfant la "intuneric", sau deschiderea ochilor catre viata trupeasca, odata cu inchiderea ochilor spre cea duhovniceasca (Facere 3,7); este trecerea de-a stanga lui Dumnezeu si atingerea omului la "calcaiul" care i-a adus moartea din partea diavolului, care avea sa pandeasca si "calcaiul" lui Hristos. Omul parea inchis "cu porti vesnice" (Ps.23,7) si expus umblarii "in latura si-n umbra mortii'' (Isaia 9,1). Chipul lui Dumnezeu nu s-a sters din om, dar a pierdut luminile Duhului Sfant, s-a "ratacii"; "s-a pierdut de la mana Sa" (Mt.18,11). Viata dumnezeiasca i-a ramas ascunsa sub inaltarea de sine cand s-a rupt de Dumnezeu si a devenit masura a lui insusi. Accesul omului spre Dumnezeu este accesul catre inima sa insasi, si aceasta poarta nu i-o putea deschide decat Dumnezeu, lucrare care este egala cu "invierea" din morti. Iesirea din sanul lui Dumnezeu a fost numita "moarte", ca pierdere a "invierii", a faptului de a fi "viu" in Dumnezeu, din cauza neputintei de a mai avea lumina chipului lui Dumnezeu, moarte care a intervenit imediat: "In ziua in care veti manca, cu moarte veti muri" (Facere 2,17). Este o moarte ca pierdere a Duhului Sfant, deoarece primirea Duhului Sfant in Hristos a insemnat nu numai "invierea" din morti la viata duhovniceasca si ridicarea mortii, care in mana lui Dumnezeu devine un "hambar" pentru "graul" Sau (Lc.3,17), ci duce si la jertfirea vietii pentru Dumnezeu (Ioan 13,36). Pierderea si moartea duhovniceasca nu inseamna, deci, stergerea chipului lui Dumnezeu din om, ci luarea "partii lui de avere" ca fiul pierdut si plecarea "intr-o tara indepartata" (Lc. 15,13), unde cheltuirea ei nu este numai inevitabila, ci si fara rest.

"Blasfemierea" Numelui lui Dumnezeu a insemnat scoaterea semintei din pamantul bun al inimii in care se sfintise Dumnezeu si ramanerea la masura mintii prin desacralizarea Cuvantului. Dumnezeu S-a sfintit in om nu pentru ca acesta sa aleaga intre bine si rau, ci ca sa stea de-a dreapta lui Dumnezeu, "sa lucreze si sa pazeasca" (Facere 2,15) gradina si inima sa ca sediu al Imparatiei lui Dumnezeu, pana la transfigurare. De aici nevoia poruncii in Israil de a "nu lua Numele lui Dumnezeu in desert" (Iesire 20,7), si de aici si bucuria "trecerii" prin Hristos in Imparatia lui Dumnezeu: "Nu fac binele pe care il voiesc, ci raul pe care nu-l voiesc il fac" (Rom.7,19); "Slava lui Dumnezeu care m-a trecut in Imparatia iubitului Sau Fiu" (Col. 1,13). Dumnezeu avea sa biruiasca legea trupului care se lupta cu inima omului si o tinea in legaturi. Omul a devenit masura a lui insusi, dar a pierdut libertatea pe care o avea in sanul lui Dumnezeu, ca rod al "ungerii" si prezentei Duhului Sfant. Inima lui Adam, care era templu al roadelor duhului, devenise, nu pamant simplu ca inainte de primirea poruncii lui Dumnezeu, ci pamant roditor de "spini si palamida" (Facere 3,18). Ochii i s-au deschis catre cele trupesti, caci nu este cale de mijloc. In inaltarea de sine si egoism, ratiunea nu este luminata, ci este in intuneric si nu-l poate opri pe om de la roade rele si de la moarte. Inima ramane sub stapanirea mintii, omul ramane in afara inimii sale, unde e "intuneric" pentru viata omului de pe pamant, iar moartea trupului este numita de Sfanta Scriptura: "intunericul cel mai dinafara" (Mt. 22,13). Lucifer a fost tentat pentru imparatia intunericului in locul Imparatiei lui Dumnezeu, stiind ca daca inima nu este sfintita, rodeste de la sine spini si palamida. Stapanirea lui Lucifer era aceea, de a face ca oamenii sa nu cunoasca pe Dumnezeu, asa cum stapanirea lui Dumnezeu este descoperirea in inimi a nevoii de plinatate si de mantuire.

Despre neputinta omului ramas la masura lui insusi scrie Sfanta Scriptura: "Ce este omul se stie din vechime, ca este luat din pamant si nu se poate lupta cu cel ce este mai tare decat el" (Ec. 6,10). Viata trupeasca era mai tare decat "inima". De aceea ramanerea omului in seama mintii sale este robia trupului, ceea ce Sfanta Scriptura a numit "intuneric": "Tot pamantul este in intuneric", spune Dumnezeu prin profeti (Isaia 60,2) si in acelasi timp: "Tot pamantul este al Meu'' (Iesire 9,5). Deci Dumnezeu arata si necesitatea si importanta hotaratoare a lucrarii iconomiei Sale: blestemarea pamantului, alungarea din rai si, in general, postul si smerenia, ca limitare a raului, pana la reasezarea omului in "plinatate". In acest "intuneric" mai era o "scanteie" in inima omului, caci el putea sa asculte de constiinta sa prin revelatia naturala a lui Dumnezeu. Dar pacatul stramosesc nu a fost numai "sminteala" din afara, ci si "invoiala" dinlauntru. "Fiul risipitor" (Lc. 15,12) pleaca de buna voie de la casa parinteasca intr-o "tara indepartata" (Lc. 15,13), atras de himera ei. Prin calcarea poruncii, in Adam a capatat putere viata trupeasca in locul celei "duhovnicesti" si concupiscenta in locul "comuniunii". Chiar daca in raspunsul sau, Adam a facut aluzie in fata lui Dumnezeu ca a calcat porunca din cauza femeii pe care i-a dat-o, Dumnezeu a numit pe Eva "femeia ta". Deci, stapaniti acum de concupiscenta, oamenii nu mai simteau un regret pentru neascultare. Ei si-ar fi "intins" mana peste tot, daca nu era taina iconomiei divine. Adam nu mai era mahnit pentru calcarea poruncii si nu se gandea la moartea trupeasca. Legea trupului domina adesea glasul constiintei, care-l impovara din cauza neputintei de a nu consimti la legea vietii trupesti. De aceea, Dumnezeu a indemnat pe oameni in Israel la "intelepciune" pentru a se feri de desertaciunea vietii si a avea constiinta

impacata la moartea trupeasca, pana ce in Hristos a dat putere oamenilor sa biruiasca legea trupului: "Si ce roade aduceati atunci, de care cum va rusinati, caci sfarsitul lor este moartea..." (Rom.6,21). Dar daca Adam era inclinat sa mearga dupa libertatea si voia trupului, el nu cunostea roadele "neghinei" (Mt. 13,25) semanate de ispititor in "grau", pe care le-a vazut odata cu uciderea lui Abel de catre Cain (Facere 4,8), cand prima moarte de pe pamant nu a fost cea naturala a lui Adam, ci varsare de sange.

Asadar, prin calcarea poruncii Adam nu a suferit o "cadere" ca smerenie fata de chipul lui Dumnezeu, ci o inaltare de sine, o neputinta a inaltarii de sine, din care cauza el s-a numit "vrajmas" cu Dumnezeu, ca vrajmasie dintre "miel" si "lup", la care nu "mielul" era vrajmas, ci omul era vrajmas cu "Mielul lui Dumnezeu, care ridica pacatul lumii" (Ioan 1,29). Deci Adam nu avea sa se ridice dintr-o "cadere", ci sa se "coboare" dintr-o inaltare de sine, caci ridicarea ar fi insemnat a pune "dulcegarii" pe rana sufletului si neputinta lui de a nu se inalta pe sine, ca astfel rana lui sa nu se mai vindece niciodata. Fata de chipul lui Dumnezeu, slujitor si comuniune din esenta sa si lepadare de sine, aceasta rana avea ca medicament "sarea": "Nu uita ca sarea este semnul legamantului Domnului tau cu tine" (Lev.2,13) graieste Dumnezeu prin Moise poporului Israel. Astfel, Adam nu a ramas prin calcarea poruncii nici neinaltat fata de chipul lui Dumnezeu din starea originara, nici doar fara acel "frenum aureum" care sa-l fi oprit de la pacat. De aceea, in urmasii lui Adam pacatul nu are doar un caracter volitional. Sfintii Parinti vorbesc despre moarte ca sursa a pacatelor, iar nu de transmiterea personala a pacatului stramosesc asupra urmasilor lui Adam. Parintii rasariteni vorbesc despre "boala" si "vatamare". Deci nu inseamna ca urmasii sunt considerati pacatosi prin transmiterea personala a pacatului lui Adam, ci ca ei se nasc intr-o stare de stricaciune, pacatosenie si moarte, incat ei sunt socotiti "pacatosi" din cauza pacatelor lor personale. Moartea a capatat stapanire peste ei, pentru ca toti au pacatuit, dar ei au pacatuit ca urmare a starii de "stricaciune" existenta in lume. Pacatul stramosesc si moartea exprima aceeasi realitate a indepartarii de "Izvorul vietii", a "instrainarii", pacatul fiind "boldul mortii" (I Cor.15,56), nu un rod al vointei omului. Calcarea poruncii a adus o stare generala de indepartare de Dumnezeu, ca un camp deschis catre pacatele personale si orice ispita, cand omul apare nu ca pedepsit de Dumnezeu, ci se afla in zona ispitirii diavolului. (Isaia 9,1). Desi omul nu este iresponsabil fata de pacatele sale si nici neputincios sa le reziste, totusi intarirea vointei libere este necesara, caci in ea este radacina pacatului care amageste. Gandirea filosofica nu vede nici pe diavol ca "vinovat" de starea omului, nici pe Dumnezeu ca "eliberator", ci doar constata aceste lucruri. Pacatul ca act al vointei nu explica suficient "stricaciunea". Sfintii Parinti nu vorbesc de transmiterea personala a pacatului originar, ci mentioneaza efectele pozitive ale Botezului ca: harul, starea de madular al Bisericii, eliberarea de sub stapanirea diavolului. Pruncii sunt botezati ca pacatosi "virtuali", deci avand o natura stricacioasa.

Devenirea omului "ca Dumnezeu", ca masura a lui insusi, in sensul "cunoasterii binelui si raului" prin scoaterea lui Dumnezeu din inima lui si independenta fata de Dumnezeu, transformarea inimii in pamant roditor de "spini si palamida" neputinta vederii lui Dumnezeu, inaltarea de sine pecetluita de concupiscenta ca deschidere a ochilor trupesti si inchiderea ochilor duhovnicesti, constituie realitatea de dupa calcarea poruncii si pacatul stramosesc. In aceasta situatie Dumnezeu nu mai exista pentru Adam, cerul era pustiu si viata omului desarta, fara bucuria adevarata a vietii in cele create. Lipsa cerului este lipsa caldurii parintesti. Omul devine "vita salbatica" (Rom. 11,17). Lipsa Duhului Sfant este lipsa caldurii si a luminii. In inaltarea de sine omul se afla mai presus de chipul lui Dumnezeu, mai presus de Dumnezeu si "vrajmas" cu El. Pamantul se afla deasupra cerului. Lucifer se hotarase "sa-si puna scaunul sau peste stelele cerului si sa fie asemenea Celui Prea Inalt" (Isaia 14,12-14). Pana la Hristos, el s-a aflat deasupra sfintilor ingeri. In Hristos Dumnezeu a descoperit si a facut de ocara "inaltarea de sine" ca "pustiire" a inimii ca "uraciune inaintea lui Dumnezeii' (Lc. 16,15), pentru ca fara ascultare nu exista roade, ungere si plinatate. De aceea, inceputul Imparatiei lui Dumnezeu in Hristos a insemnat ocara si rusine pentru orice inaltare de sine si minciuna: "Am vazut pe satana ca un fulger cazand din cer" (Lc. 10,18); "Cel ce se inalta pe sine se va smeri" (Lc. 18,14).

Daca ochii s-au deschis spre cele trupesti, inseamna nu numai ca omul nu-L cauta pe Dumnezeu, dar nici nu-L mai poate vedea: "Nu poate omul vedea fata Mea fara sa moara" (Iesire 33,20). Pe de alta parte, Dumnezeu nu ramane indiferent fata de aceasta stare a omului. Iubirea cu care l-a zidit se arata si in lucrarea iconomiei Sale. Oamenii nu puteau cere Duhul Sfant, iar Duhul Sfant se dadea numai ca dar al rugaciunii (Mt.7,11). Nu era data masura "pocaintei", pentru ca oamenii ar fi dispretuit-o in picioare. Edenul care era la inceput un "adaos" al chipului lui Dumnezeu, devenea acum fara Duhul Sfant in inima omului un prilej de sminteala si stricare. "Pomul vietii" nu mai era un prilej de crestere in Dumnezeu, prin "colaborare", ci de iscodire. Alipirea de cele trupesti, umplea inima de idoli. De aceea, pentru ca omul sa nu calce in picioare ceea ce-l putea mantui numai la "plinirea vremii" (Gal.4,4), Dumnezeu l-a scos din Eden. Lipsa lacomiei si "postul' il puteau feri de prapastia simturilor. Heruvimul cu sabia de foc valvaitoare de la drumul catre "Pomul vietii" era simbolul vrajmasiei dintre viata trupeasca a lui Adam si chipul lui Dumnezeu originar cu pecetea Duhului Sfant. Dumnezeu a pastrat chipul "Unsului" Sau. El s-a ascuns din calea omului, dar a pus natura inconjuratoare sa-i fie o scoala: ea avea sa dea pe fata cugetul inimii lui, lipsit de pecetea Duhului Sfant, "plina de rapire si viclesug" (Mt.23,25), in antagonism permanent cu nevinovatia, care era cugetul "inimii curate si bune" (Lc.8,15). Simbolul acestei "scoli" a naturii era, de aceea, "lupul" si "mielul". Dumnezeu ascunde din calea lui Adam chipul Sau, il pastreaza cu cumpatate pentru a-l da in Hristos la plinirea vremii, ca pe o "euharistie", asa cum il daruise lui Adam la inceput sa-l poarte pentru ingeri. La acest "chip" se putea ajunge numai prin intoarcere si coborare prin harul pocaintei, pe care Dumnezeu in lucrarea iconomiei l-a dat tot mai desavarsit pana la plinirea vremii in Hristos, odata cu scaderea treptata a puterii omului de a vedea si trai dupa luminile revelatiei naturale si supranaturale din Legea Veche (Rom.3,23).

Taina Pocaintei este nasterea din nou, pe care Dumnezeu o face din iubirea cu care l-a zidit pe Adam si care inseamna "mila" ca dimensiune funciara a Duhului Sfant si rod al dragostei divine. Ea este mila si credinciosie fata de "adevarul" in care a fost zidit omul la inceput si care-si vor da mana in descoperirea lui Hristos: "Mila si adevarul se vor intampina'' (Ps.84,12). Ea este "mila de pace" a lui Dumnezeu, pentru "jertfa de lauda" a Bisericii. Dar aceasta "mila" face ca Dumnezeu sa renasca lumea prin "scrierea in inimi" a Cuvantului Sau. Acest lucru inseamna coborarea omului in inima lui la plinatate prin proslavirea Numelui lui Dumnezeu si umplerea cerului de Dumnezeu, odata cu umplerea vietii omului de sens: "Inalta-Te peste ceruri, Dumnezeule, si peste tot pamantul slava ta" (Ps. 107,5). "Iata Eu fac toate lucrurile noi" (Apoc.21,5), spune Dumnezeu, si acest lucru are loc prin alte doua legaminte ca sfintire a Numelui, o sfintire ca cutremurare a cerului si a pamantului: "Inca o data voi clatina cerul si pamantul" (Iesire 19,18; Evrei 12,26) scriau profetii despre aceasta lucrare a iconomiei lui Dumnezeu. Pacatul stramosesc a fost, astfel, nu numai scoaterea omului din sanul lui Dumnezeu si din viata vesnica, ci si stricarea sfintirii Numelui Sau in oameni prin care s-a "odihnit" (Facere 2,2) in ei, stricarea odihnei Sale. Dar dupa pacatul stramosesc iubirea il face pe Dumnezeu sa inceapa lucrarea iconomiei de sfintire din nou a inimii, care devenise "pamant roditor de spini si palamida" (Facere 3,18). Providenta si iconomia divina se impletesc: "Tatal Meu pana acum lucreaza si Eu lucrez!" (Ioan 5,17). Numai la Invierea lui Hristos are loc din nou sfintirea primordiala ca slujire a omului si preainaltare a lui Dumnezeu: "Scoala-te, Doamne, intru odihna Ta, Tu si chivotul sfintirii Tale" (Ps. 131,1;Numeri 10,35-36). Dupa ce a stat pe pamant "de-a dreapta" in ascultare si slujire, Hristos sade de-a dreapta Tatalui in cer in proslavirea si "odihna" Sa.

Pedagogia divina il duce pe om la harul pocaintei, la coborarea in inima sa proprie, unde este chipul lui Dumnezeu, pentru a nu mai ramanea "afara". Dumnezeu nu poate fi gasit decat prin Taina Pocaintei. Fara intoarcere nu exista nici comuniune, nici cer, nici Dumnezeu. In Hristos, oamenii il pot numi pe Dumnezeu "Tatal Nostru Care esti in ceruri" numai prin coborarea la imbracarea chipului lui Hristos, al lui "Adam cel de-al doilea" (1 Cor. 15,45). Numai coborarea intr-o fantana adanca face sa se poata vedea stelele cerului la lumina zilei. Numai in pesterile de sub pamant, stalactitele de jos dau mana cu stalagmitele de sus. Numai prin Taina Pocaintei se uneste iarasi cerul si pamantul. Dumnezeu insa nu cere aceasta pocainta ca un tiran. El se face iubit, "isi sfinteste" Numele in inimi, pentru ca oamenii sa-si dea seama de valoarea lui Dumnezeu si sa-I faca loc in inimi, sa regrete deosebirea dintre viata lor si viata dumnezeiasca. Aceasta este pocainta! Ea este in primul rand refacerea iubirii de Dumnezeu in inimi: "Faceti-ne loc in inimile voastre" (2Cor.6,ll-13), spunea Sfantul Apostol Pavel credinciosilor din Corint. Prin pocainta, iubirea de Dumnezeu este taina "impacarii" (2Cor.5,19) cu Dumnezeu din starea de "vrajmasie". Prin aceasta Dumnezeu isi reia harul Sau in inimi, in Hristos, El s-a facut "vrednic" de iubire. Pentru viata omului pocainta este un eveniment de intoarcere, unic in univers. De aceea, prima porunca a Legii era "iubirea lui Dumnezeu" din toate puterile sufletesti: inima, vointa, ratiune. Numai din aceasta iubire poate izvori, apoi, "iubirea de aproapele ca de sine insusi". De asemenea, aceasta iubire de Dumnezeu ii transforma intreaga viata, nemailasandu-l "rob lumii" (ICor.7,23), dar fara a-l "scoate din lume" (ICor.5,10) si ii da toate ca "adaos": "Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea lui si toate celelalte se vor adauga" (Mt.6,33). Din rob al lumii, omul devine astfel, "planeta" in jurul "Soarelui" (Maleahi 3.20) Hristos Toate se transfigureaza in jurul lui si pentru el. Chiar si nunta ii este un dar si nu o robie a patimii, cand omul face loc lui Dumnezeu in inima lui: "Cel ce are, sa fie ca si cum nu ar avea" (I Cor.7,29); Iar "Cel ce nu are sa nu caute" (I Cor.7,27), spune Sfantul Apostol Pavel, ca sa arate ca totul este "dar" si ca totul se da in dar, daca omul iubeste pe Dumnezeu si nu se inrobeste lumii, vindecandu-se, astfel, de patimile cu care a ramas legat de la pacatul stramosesc: "Dorinta ta va fi dupa barbatul tau" (Facere 3,16); "Cu pret mare ati fost rascumparati, nu va faceti robii oamenilor (I Cor.7,19); "Toate sunt bune daca se iau cu multumita" (I Tim.4,4), si cand Domnul este iubit si preamarit: "Veseleasca-se Domnul de lucrurile Sale..." (Ps. 1,3,32).

"Mila lui Dumnezeu" si "pocainta" omului sunt "Tronul lui David" (Lc. 1,32) pe care Dumnezeu l-a fagaduit lui Hristos, "a carui imparatie nu va avea sfarsit" (Lc. 1,33). El consta in taierea imprejur a inimii si impartasirea Duhului Sfant ca plinatate si putere a comuniunii si slujirii. El este "cheia" (Mt.16,19) Imparatiei lui Dumnezeu, nu pentru a "ridica", ci pentru a "cobori" lumea la Hristos, in Care este mantuirea. De aceea, Revelatia numeste pe Hristos "Toiagul" lui Moise care loveste stanca impietrita a inimii pentru a curge din ea apa si a vindeca arsita si uscaciunea ei; apoi ca "Degetul lui Dumnezeu" prin care se scrie voia lui Dumnezeu in inimi. Dumnezeu s-a sfintit prin revelatia naturala mai intai, apoi prin cea supranaturala tot prin inima omului. Dar Dumnezeu a pus nu numai firea sa-l invete pe om ca o scoala, sa-l faca sa aleaga binele si sa fuga de rau prin post si rugaciune, ci a umplut mai departe inima lui cu darurile Sale pentru viata lui pamanteasca (F.Ap. 14,17). Revelatia arata ca Dumnezeu face acest lucru "din cauza Numelui Sau", a bunatatii Sale funciare, a fiintei Sale divine si a roadelor ei, a lucrarii Duhului Sfant, si in al doilea rand pentru proslavirea Numelui Sau spre mantuirea omului: "Fiti desavarsiti precum si Tatal vostru cel ceresc este desavarsit (Mt.5,48). "Caci El face sa rasara soarele Sau si peste cei buni si peste cei rai, si face sa ploua si peste cei drepti si peste cei nedrepti" (Mt.5,45). Apoi arata ca Dumnezeu daruieste cu mult mai mult celor ce cer de la El ca fii: "Daca voi rai fiind, stiti sa dati daruri bune fiilor vostri, cu atat mai mult Tatal vostru cel ceresc va da cele bune celor ce cer de la El!" (Mt.7,11). La desavarsirea ca "Tata" Dumnezeu asteapta desavarsirea omului ca "fiu", caci El ii da "paine" a harului, iar nu "piatra"; ii da "peste" al Cuvantului dumnezeiesc in apele ratiunii omului, iar nu "sarpe" al smintelii. Nici darul "nuntii", nici darul "mantuirii" nu sunt rodul mintii, ci al plinatatii inimii, din darurile lui Dumnezeu. De aceea, la nunta "Fiului de imparat (Mt.22,2) nu se poate intra fara "haina de nunta" (Mt.22,2) a plinatatii si a bucuriei.

Bunatatea lui Dumnezeu nu are ca masura mintea, ci este destinata inimii, si consta din "cele sfinte" ale adevarului sau si din "margaritarele" milei Sale (Mt.10,6.), care nu se dau inimii atunci cand este in nesimtire ca cea a "cainilor", sau a "porcilor". Ele sunt destinate inimii de "fiu", plina de simtirea Duhului Sfant. Dar cele necesare vietii pamantesti le-a daruit Dumnezeu tuturor popoarelor pe care le-a asezat pe fiecare la locul sau, "doar, doar il vor gasi pe Dumnezeu, macar ca nu e departe de nici unul din noi" (F.Ap. 17,27). De aceea, din desavarsirea plinatatii pe care o arata mai departe Dumnezeu, El se adreseaza nu ratiunii, ci "inimii" si constiintei: "Ne infatisam in fata constiintei fiecarui om" (2Cor.4,2), scrie Sfantul Apostol Pavel. Dupa iesirea ca "rupere" din sanul lui Dumnezeu si plecarea "intr-o tara indepartata" au fost oameni care au tinut si au invatat din Revelatia naturala nevinovatia si unii dintre ei au fost inaltati si cu trupul la cer, ca Enoh. Dar raul se intindea pe pamant mai mult decat binele, deoarece inima era tot mai prinsa de idolatrie. Raul gasea tot mai mult prima alegere a omului si inima lui se impietrea tot mai mult: "Dumnezeu i-a facut pe oameni fara prihana, dar ei umbla cu multe viclesuguri" (Ecl.7,29). Lipsa comuniunii este numita "nedreptate" in Sfanta Scriptura, ca savarsirea unor lucruri impotriva cugetului si a constiintei. Chiar daca gandirea omului cauta prin filozofie o iesire de sub povara constiintei, ea nu a reusit decat sa-si mai adauge o osteneala dupa impovarare, la care face aluzie Mantuitorul: "veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni" (Mt. 11, 28)

Imaginea lumii instrainate de chipul lui Dumnezeu nu putea fi decat cea descrisa de profeti, impartita in "cei puternici" care stapaneau fara Dumnezeu si cei slabi, "zdrobiti la inima" (Ps.33,17), cu o durere tot fara Dumnezeu, salbatica si "netaiata imprejur". Fata de chipul lui Dumnezeu, care in Hristos era "calea Domnului" (Mt.3,3), profetii au cerut pentru pregatirea ei: "Tot dealul sa se coboare si toata valea sa se umple" (Lc.3,4-5). "Umplerea vailor" ca alinare a durerilor "salbatice", a mangaierii celor saraci, asupriti de diavolul si de lume, a fost primul sens al venirii mesianice a lui Hristos, trimis la "cei zdrobiti cu inima" (Isaia 61,1). Numai dupa aceea, trimiterea Sa a fost si pentru "cei puternici" (Isaia 8,9), care nu pot intra in Imparatia lui Dumnezeu, asa cum "nu intra franghia prin urechile acului" (Mt. 18,24), dar pentru care: "Cele cu neputinta la oameni, la Dumnezeu toate sunt cu putinta" (Mt. 18,26). De aceea, fata de aceasta structura a lumii "instrainate" de Dumnezeu, profetii au vazut lucrarea lui Dumnezeu, inceputul si venirea Imparatiei Sale, in imaginea "pietrei" care vine de dupa munti si "atinge la picioarele de lut statuia cu capul de aur" (Daniel 2,31-35), simbolul "imparatiilor lumii cu slava lor" (Mt.4,8) mentionate la ispitirea Mantuitorului dupa Botez.