CUVANT CATRE MAICA IRINA, AFLATA IN SUFERINTA

(1979)

Ce sa-i spun eu maicii Irina? Maica Irina a fost o fiinta cu frica de Dumnezeu, cu smerenie, cu dra-goste si a iubit-o Dumnezeu din tinerete. Eu stiu ca ea, cand a plecat la Ierusalim, saraca, s-a marturisit la mine. Era slabuta si o durea capul. Si atunci era cam bolnava. Si a plecat cu una Ermionia. Si aceea s-a intors in tara, dar ea era mai sanatoasa decat dansa. Si Ermionia s-a imbolnavit aici si Irina s-a facut sana-toasa la Ierusalim.

Si a facut saraca vreo zece ani si mai bine ascul-tare acolo si a venit in tara, tot la manastirea de unde a plecat, la Varatec. Si ea a mai avut o sora acolo la Varatec; cine este mai aproape ca sora de-o mama si de-un tata? Dar vedeti? Asa a voit Dumnezeu, ca sa fie iar impreuna. Chiar neputinta si boala au silit-o sa se apropie de sora ei, ca sa fie ajutata, ca nimeni nu te poate ajuta mai sincer ca sora si fratele.

Deci mai intai este semn ca pe ea o iubeste Dumnezeu, ca a tinut-o in suferinta, ca zice: Pe cine iubeste Dumnezeu, il cearta. Si bate pe tot fiul pe care-l primeste, si "Precum focul curata rugina de pe fier, asa boala curata pacatul de pe om", zice Sfantul Isaac Sirul.

Si Sfantul Efrem Sirul zice asa: "Dumnezeu de la omul bolnav, doua lucruri cere: Sa multumeasca lui Dumnezeu pentru boala si sa se roage neincetat". Numai atat. Nu cere post, nu priveghere, nu plecare de genunchi, nu culcarea pe jos, nu tarzia mancare, nu uscata mancare, nu putina mancare, nu starea de toata noaptea, nu cere de la dansul nimic, decat aceste doua lucruri. Orice bolnav care crede in Hristos si are dreapta credinta, atat trebuie sa zica: "Multumescu-Ti Tie, Doamne, ca-mi dai suferinta si certare. Multu-mescu-Ti Tie, Doamne, ca ma iubesti si ma certi"; si "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul". Acestea se cer de la tot sufletul, fie bolnav, fie sanatos, dar de la bolnav numaidecat.

Ca Dumnezeu stie ca trupul se smereste prin boala si nu mai trebuie sa-l infranezi cu postul, cu asprimea, cu cutare; deja trupul este smerit, mai mult decat puterea lui de suferinta. Si de aceea se cere osteneala duhului, rugaciunea. De la aceasta nu-i scutit nimeni pana la ultima suflare.

De aceea Apostolul Pavel a poruncit sa facem toate faptele bune dupa putinta, dar cand a ajuns la rugaciune, a zis: Neincetat sa va rugati. Ca aceasta se cere pana la ultima suflare, sa fie cu mintea si cu inima la Hristos.

Deci, unde va fi Maica Irina, sa-si aduca aminte de numele Domnului: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatoasa". Si cand nu va tine minte nici atat, sa zica "Doamne miluieste", si este tot o rugaciune. Ca Dumnezeu nu cauta aici lungimea cuvantului, ci daca se zice cu toata inima si cu toata privirea mintii.

Iar in ceea ce zice Sfantul Efrem, ca trebuie sa multumesti lui Dumnezeu pentru boala, Sfantul Ioan Gura de Aur in acelasi duh vorbeste despre bolnavi: "Atat de placuta este limba bolnavului, care multu-meste lui Dumnezeu in boala, in vreme de suferinta, incat nu este cu nimic mai prejos decat limba martirilor, care-L marturiseau in chinuri, cand ii rastigneau si-i bagau in caldari si-i fierbeau. Ca si aceia sufereau, si acesta sufera intr-o masura".

Deci cine multumeste lui Dumnezeu in boala, este un martir de buna voie. Si de aceea sa-i spui sa se bucure ca-i bolnava. Da! Sa nu se intristeze. Stii cine se intristeaza? Trupul. Ca el are sa sufere ceva. Dar sufletul trebuie sa se bucure totdeauna. Sa-si aduca aminte ca zice marele Apostol Pavel: Cand sunt slab, atunci sunt tare. Caci cu cat slabeste omul nostru cel dinafara, adica trupul, cu atat se innoieste cel dinlauntru, din zi in zi.

Noi am avut aici un calugar, Dumnezeu sa-l odihneasca, Constandie Uricaru, care stia Psaltirea pe de rost, ca si fratele meu mai mare, Gherasim. Si era bolnav de tuberculoza osoasa. I se vedeau oasele la coate, la solduri, la genunchi si statea pe un colac de guma in chilie. Nu putea sta pe altceva, ca era tot numai o rana, si nu inceta zicand psalmi. Un alt parinte bun la inima, Constandie Golea, ingrijea de el. Veneau diavolii si-l bateau si el zicea: "Fratilor, nu ma lasati! Rugati-va pentru mine, ca vin diavolii cu culioane rosii pe cap si cu bastoane de foc si ma bat toata noaptea, ca sa nu mai spun rugaciuni". Atat de tare ii ardea, cand se ruga el! Ca zice un sfant parinte: "Rugaciunea bolnavului este cea mai puternica, ca se roaga cu toata inima si cu smerenie".

Stia acatistele catre Maica Domnului si toate acatistele zilelor. Si cand ii spuneam: "Parinte Con-standie, te doare tare?" Zicea: "Nu ma doare! Eu am suparat pe Dumnezeu!" Si cum era sa-L fi suparat el, ca era de mic copil in manastire? Venise de la Tifesti, metocul Schitului Prodromul, din Sfantul Munte, de la marele calugar Evghenie Dumitrescu, care a fost un sfant acolo si care a stat 40 de ani la Prodromul.

Si tot timpul, daca termina psalmii, auzeai: "Doamne Iisuse..., Doamne Iisuse...". Ca ceasul, cu metaniile in mana. Si daca il intrebai ceva, zicea: "Iertati-ma, fratilor, ca am gresit lui Dumnezeu!"

Cand am venit eu la manastire, in Sihastria n-am gasit la nimeni pat. Toti parintii batrani dormeau pe scaune, altii aveau rogojini jos, altii aveau cate o piele de oaie asternuta jos, altii pe podeaua goala. Altii dormeau in genunchi pe scaun. Dar cat poti sa stai? Imi aduc aminte de parintele Constandie Serban ca avea un scaunel si cand adormea, cadea cu tot cu scaun. "Lasa asa, sa ma trezesc!" Atat era somnul lui.

Iar Gherasim, fratele meu, a facut un sicriu foarte gros si a pus o piatra in loc de perna. Si-i spunea unul Nectarie Pintilie: "Ei, Gherasime, cate sicrie de acelea or sa putrezeasca pana vei muri fratia ta!" Dar Gherasim raspundea: "Eu cred lui Hristos ca acesta imi va fi casa de veci!" Si asa a fost. Avea crucea de inmormantare si sicriul, si stia Psaltirea din scoarta in scoarta inca de cand era la Cozancea ucenic la Parintele Paisie; acolo a inceput el intai.

Eu eram cu Gherasim in chilie si el facea 500 de metanii cu rugaciunea Doamne Iisuse. Eu mi-am facut un pat sa dorm, ca eram la vaci cu ascultarea si nu puteam. Eu eram slabut de acasa. Cel mai slab din familie. De aceea m-a lasat Dumnezeu sa mai traiesc pana acum, ca eu am fost cel mai lenes si cel mai nelucrator. Gherasim facea 500 de metanii si pe urma statea in picioare si zicea cinci catisme pe de rost. Si iar 500 de metanii si iar cinci catisme. Pana la Utrenie facea 1500 de metanii si 15 catisme. Apoi venea si ma scula si pe mine la Utrenie.

Mergea la Utrenie si dupa aceea venea si se culca in sicriul acela cateva ceasuri. Il insemna cu Sfanta Cruce si se scula inaintea mea dimineata si mai citea celelalte cinci catisme, ca sa aiba o Psaltire pe noapte si Utrenia. Si cand ii era somn -, stii ca era lupta, ca se lupta cu vrajmasul, ca el era om voinic, nu era ca mine -, numai ce-l vedeai ca-si da palme, 40-50, zicand: "Nu dormi, calule! Uite sicriul! Ai sa dormi acolo". Si pe urma daca vedea ca tot il nacajeste cu somnul, avea un centiron lat si se lovea, cate o suta de centiroane, zicand: "Nu dormi, ca ai sa dormi acolo acusi". Cum puteau sa mai traiasca acestia, asa de mari nevoitori?

Eu m-am dus la staret si i-am spus: "A innebunit Gherasim! Toata noaptea se bate peste cap si face metanii si nu ma lasa sa dorm". Dar staretul stia nevointa lui, doar Gherasim ii era ucenic: "Lasa-l, mai! ala-i calugar! Ca in Sfantul Munte de astia erau, care se bateau si care plangeau toata noaptea". Si apoi il vedeam ca uneori, batandu-se asa si nedormind, ii veneau lacrimi. Si se punea in genunchi si plangea cate un ceas-doua intr-una. Apoi se linistea. Nu-i mai auzeai gura. Se ruga in taina cu rugaciunea mintii.

Calugari de acestia am apucat eu aici. Si nu numai el. Era unul Teodosie care s-a inecat in Iordan. Acela stia toti Sfintii Parinti. Cand am venit eu aici, Teodosie stia Psaltirea pe de rost, Gherasim, Con-standie Uricaru, Vasile Mitoseru, Visarion Palade si fratele meu, Vasile, cel mai mare, cu care am stat la oi.

Ceilalti..., nu aveai cu cine vorbi in manastire. Atat auzeai: "Blagosloviti si iertati!" Ascultarea si "Doamne Iisuse". Si acesti calugari s-au nevoit si, cum spune Ioan Gura de Aur: "…repede au alergat, degraba au ajuns la cer".

De cate ori aud paremia aceea care se citeste la mucenici: Rapitu-s-a, ca sa nu schimbe rautatea mintea lui, sau inselaciunea sa insele sufletul lui, de atatea ori imi aduc aminte cum au murit fratii mei de tineri si alti calugari, ca erau mari nevoitori. Si Sfantul Ioan Scararul spune asa: "Dumnezeu, daca vede pe monah sau pe frate ca-i aprins tare cu dragoste catre El si are o viata inalta la inceput, nu-l lasa sa traiasca mult - ca Dumnezeu stie mai inainte viata omului -, ca sa nu se schimbe".

Si poate la nevointa asta, aveau sa se ridice niste ispite mari mai tarziu, si aveau sa-si schimbe viata. Si nevointa lui de 8-9 ani cat a fost, a fost mai mult decat o suta de ani, ca auzi ce zice: Putin ostenindu-se, a plinit ani indelungati, ca placut era Domnului sufletul sau, de aceea S-a grabit a-l scoate.

Ai auzit? Asa se intampla cu acei mari nevoi-tori. Sfantul Ioan Gura de Aur zice ca nu-i o fericire sa traiesti mult. Sfantul Vasile, cel mai mare nevoitor, stalpul cel de foc, gura de foc a Duhului Sfant, ochiul Bisericii lui Dumnezeu, dupa care s-au ghidat atatea Sinoade Ecumenice, a murit la 45 de ani. Canoanele lui, care indreapta Biserica pana astazi, sunt cele mai drepte si cele mai austere.

Sfantul Ioan Gura de Aur a trait 64 de ani si a murit in surghiun. Din cei trei mari ierarhi, numai Sfantul Grigorie a trait 80 de ani. Si zice el: "Nu-i o fericire sa traim mult! Este fericire ca atunci cand vom incheia viata, s-o incheiem cu Hristos. Sa murim cu Hristos in mintea si in inima noastra".

Deci maica Irina sa nu-si faca multe ganduri. A avut viata curata pe unde s-a dus, cu frica de Dumnezeu. Sa nu se teama acum! Domnul poate vrea s-o ia dincolo. Si daca o vrea s-o mai lase, are o scanteie de viata intr-insa, Dumnezeu i-o lungeste cat vrea. Iar daca nu are, poti sa chemi fratia ta toti doctorii din lume, ca tot se duce.

Noi am fost patru frati si o sora la manastire, si toti au murit in manastire. Si mama a murit calugarita batrana la Agapia Veche, de 94 de ani. Sora mea, rasofora Ecaterina, a venit inaintea mea la manastire. Eu eram inca acasa. A murit pe la 23-24 de ani, dar era venita in manastire la 11 ani. A terminat patru clase si a plecat la Manastirea Agafton.

Si de aceea spune-i maicii Irina ca acesta este semn ca o iubeste Dumnezeu. Ea sa nu faca alta osteneala, decat sa zica un "Doamne Iisuse" in mintea ei cu smerenie si cu frica de Dumnezeu. Ca nu-i viata de veci aici. Cand ne vom intalni noi dincolo, acolo n-are sa mai fie durere de cap, nici de sale, nici junghiuri, nici suferinta, nici nimica; numai bucurie si veselie si mangaiere in vecii vecilor.

Sa va spun ceva. Noi, ca frati firesti, tot am dori sa fim impreuna. Asa ne leaga dragostea asta fireasca. Asa au fost fratii mei. Cand a murit fratele Vasile, Gherasim era in armata la Cernauti, un frate al meu mai mic, Mihai, era la Durau cu parintele Dorotei; sora mea era la Agafton si eu am ramas din familie singur in manastirea asta, din cati frati eram noi pe drumurile astea. Si fratele meu a stat la oi pana in Joia Mare si a inceput a scuipa sange, ca a racit in padure cu oile. El a venit jos si m-a dat pe mine in locul lui. I-am schimbat eu ascultarea.

Eu tot veneam pe de vale, dupa ce-a venit Pastile, sa-i aduc ceva, si-l gaseam vesnic in rugaciune, vesnic in rugaciune. Si cu trei zile inainte de a muri, era in ograda manastirii, i s-a aratat Maica Domnului. El avea mare evlavie la Maica Domnului, stia toate acatistele ei pe de rost. Parintele Ioanichie Moroi l-a vazut bolnav si a vrut sa-l faca calugar. Facuse armata. A fost sergent. Om cuminte. Dar eram schit dependent de Manastirea Secu. Si ei au spus: "Nu! Sa vina la Secu sa-l faca calugar", ca a spus ca aici se inmultesc calugarii si apoi o sa iesim autonomi. De ce s-au temut, de aceea n-au scapat, ca pe urma a devenit aici manastire. Putea sa-l faca cu un an-doi inainte, dar au spus sa se duca la Secu, si atunci staretul nostru n-a calcat porunca si nu l-a mai facut.

Era imbracat frate si era cu metania in mana si era in fata bisericii de piatra. Si acolo era oleaca de prisaca. El zicea rugaciuni si rugaciuni pe-un scaun acolo, cu fata la biserica. Si a aparut Maica Domnului. Parintii erau la masa cu tot soborul. La masa afara, intr-un coridor colo la fantana. Si el numai ce a vazut ca s-a coborat Maica Domnului peste nori, pana deasupra bisericii, cu un card de ingeri cu aripi de aur in jur. El, cand a vazut-o, a lasat rugaciunea "Doamne Iisuse" si a inceput a striga: "Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, miluieste-ma! Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, miluieste-ma!..." Si a tot strigat, pana a cazut jos. Tot se uita in sus si striga!

Calugarii au auzit de la masa si au zis: "Ce striga, mai, saracul Vasile acolo? A cazut jos!" Cand au venit calugarii, el le-a spus: "Parinte staret, parin-tilor, inchinati-va! Nu vedeti pe Maica Domnului deasupra bisericii? Uite, este inconjurata de nori albi si are niste copii cu aripi de aur in jurul ei". Dar staretul a zis: "Unde, Vasilica, unde?" "Uitati-va!... Inchinati-va, ca Maica Domnului blagosloveste! Mantuitorul in bratele Maicii Domnului a blagoslovit manastirea noastra cu amandoua mainile, ca un arhiereu!"

Toti calugarii de la masa se uitau la dansul si in vazduh. Eu nu eram aici; eram la oi in locul lui. Si parintele staret il intreaba: "Frate Vasile, dar ce ti-a spus?" "A spus ca dupa trei zile vine sa ma ia". Si era la ora 11.30, in ziua cand a vazut pe Maica Domnului. "Vai de mine, Maica Domnului se inalta la cer". Si calugarii au inceput sa faca metanii, dar n-o vedeau, numai cum spunea el. "S-a dus! zice. N-o mai vad".

Apoi fratele Vasile s-a dus in chilie. Avea o chilie mica in dos, unde a stat Dionisie Iorga. Se ruga. A venit staretul repede, l-a impartasit din nou cu Preacuratele Taine si s-a rugat. Atunci eu am auzit ca a avut descoperirea asta si am venit la el. Era cu picioarele umflate de reumatism. "Fratele meu, mi-a zis el, mai am o zi si jumatate si ma duc la Domnul! A fost Maica Domnului si mi-a spus!...".

Eu credeam ca a fost vreo nalucire, ca si vrajmasul iti face in vremea mortii naluciri. Toti parintii au urmarit. Exact in ceasul si minutul acela la trei zile a murit. Avea o cruce de chiparos de la unul Ghenadie din Sfantul Munte, pe care o saruta pe amandoua partile, si a spus: "Iertati-ma, ca vine ceasul meu!" Si s-a dus, sarutand acea sfanta cruce. Si atunci toti s-au incredintat ca n-a fost nalucire, ca si diavolul vine in vremea mortii cu naluciri, fel de fel, ca sa te arunce in mandrie sau in slava desarta.

Dar n-a fost nalucire, ca staretul a zis, ca daca se va implini ce i-a spus Maica Domnului, este de la Dumnezeu. Si drept in acelasi minut s-a dus fratele meu. Asa a murit fratele meu Vasile, mai mare si decat Gherasim cu care am venit eu la manastire.

Cand a murit era o primavara ploioasa, pe la sfarsitul lui mai. Si ploua, ploua toata ziua, de nu se mai usca apa in opinci. Eu eram cu oile prin padure. Si am inceput a citi cate o Psaltire in fiecare zi, pana la 40 de zile, ca sa vad: "Oare s-a mantuit fratele Vasile?" La 40 de zile eram cu oile sterpe si am venit ud si nacajit, ca vai de capul meu, ca toata ziua m-a plouat. Am vrut sa fac oleaca de foc si mi l-a stins ploaia si m-am culcat asa ud. Aveam un butuc acolo de mesteacan si am adormit mort.

Se implinisera sase saptamani. A doua zi era sambata, trebuia sa-i faca pomenirea de sase saptamani, ca asa se face. Si eu am adormit de obosit ce eram, dar am uitat in care zi este. Si m-am facut deodata, intr-o gradina frumoasa, cu o livada. Si iaca vad biserica Sihastriei acolo si cimitirul cu cruci, cu toate, si in mijlocul cimitirului un tanar foarte frumos, imbracat cu un brau in trei culori.

Zice Sfantul Ioan Scararul sa nu crezi vedeniile si visurile, ca toate sunt de la diavoli. Numai care iti vestesc tie moarte si judecata, acelea sunt de la Dumnezeu. Iar daca te duc la deznadejde, si acelea sunt de la diavoli. Sa nu le crezi.

Si eu eram atent. Si parca acela m-a intrebat: "Pe cine cauti? Pe fratele Vasile?" Cand am auzit de fratele Vasile, eram bucuros. "Hai sa vezi ce se petrece cu fratele Vasile!" Si m-a dus drept langa biserica noastra, ca acolo a fost mormantul lui; acum am mutat cimitirul in locul unde este acum, cu toti parintii. El a fost drept langa geamul altarului.

Si iaca s-a deschis mormantul fratelui. Eu voiam sa stiu daca s-a mantuit, de aceea am citit 40 de Psaltiri. S-a deschis mormantul, s-a deschis sicriul. Si l-am vazut imbracat cum l-au pus. Ca i-au pus in cap un culion frumos de plus si pe fata i-a pus un voal alb; i se vedea fata prin voalul acela. Dar tanarul acela se uita si la mine si la el. Din sfantul altar iesea o teava cu apa rece si curgea pe fata lui in sicriu. Si curgand apa, el se facea tot alb, curat, frumos, mai frumos si a inceput a se lumina la fata, a straluci. Si apa aceea a inceput sa spele vesmintele de pe el. Si vesmintele in loc sa fie negre, se faceau albe si acelea. Si numai vad ca a inviat fratele din sicriu si mi-a zis: "Mai, frate, spala-ma-vei si mai vartos decat zapada ma voi albi". Aceste cuvinte mi le-a spus. Si pe urma m-am trezit. Mai, zic, dar frumos mai era! Si cand mi-am adus aminte, zic: "Mai, astazi sunt 40 de zile!"

Si vin la staret, nu cumva sa ma insel, ca diavolul poate sa te prapadeasca cu visurile, mai tare ca cu orice. Si ma marturisesc intai de pacatele mele de la ultima spovedanie si i-am spus ce am visat. Cand i-am spus staretului, el mi-a zis: "Ai vazut, baiete? S-au implinit 40 de zile. I-am facut de 40 de zile. Fratele Vasile ce nevointa mare avea! Stia atatea acatiste pe de rost. A murit martir in ascultare. Pana la ultima suflare s-a tinut de oile manastirii. Ai vazut de unde vine izbavirea si izvorul? Din sfantul altar. Acea apa pe care ai vazut-o ca venea pe teava din altar si curgea pe fata si pe hainele lui, sunt liturghiile pe care le-am slujit 40 de zile. Si prin Liturghiile Bisericii si cu cat a mai facut el fapte bune, l-a spalat Dumnezeu si l-a albit". Asa mi-a talcuit staretul visul.

Iata de ce spun acestea: Viata noastra este scurta. Foarte, foarte scurta si trecatoare. Si sa stiti ca de minutul cel mai de pe urma al vietii noastre, este conditionata ori fericirea vesnica, ori munca vesnica. Pentru minutul cel mai de pe urma al vietii, S-a coborat Fiul lui Dumnezeu din cer si S-a facut om, S-a nascut din Fecioara in pestera si a fost asezat pe paie si a crescut intre noi si a suferit pentru noi si s-a rastignit si a murit. Pentru ca in acel minut, ori se pierde sufletul ori se castiga. Ce spune? Sfarsitul omului incununeaza viata lui. Si: in ce te voi gasi, in aceea te voi judeca.

Deci maicii Irina sa-i spui sa nu aiba alta grija, decat sa multumeasca lui Dumnezeu ca-i bolnava si sa se roage: "Doamne, de este voia Ta sa ma iei, sa fiu cu Tine si in veacul de acum si in cel viitor. Amin".

Carti Ortodoxe

Cuprins