4. LOCUL PAISIANISMULUI IN CULTURA ROMANEASCA

Paisianismul, trebuie spus, a insemnat in epoca o incununare a luptei de aparare a neatarnarii Bisericii strabune din Moldova impotriva tendintelor fanariote de a impune ierarhii greci in Biserica Moldovei. De aceea, nu putem sa-l vedem independent de atitudinea si lupta Mitropolitului Iacob Putneanul, caruia Prea Fericitul Patriarh Teoctist i-a inchinat o ampla monografie. Insa, de asemenea trebuie spus, neatarnarea Bisericii moldovene nu a insemnat niciodata izolarea ei de comuniunea panortodoxa. Or, in aceasta privinta obstea Manastirii Neamtului - in care in vremea Cuviosului Paisie si-au gasit frateasca primire si rusi si ucraineni si bulgari si moldoveni si ardeleni - este un exemplu pe cat de concludent pe atat de simbolic.

Referindu-se la momentele amintite, Constantin Erbiceanu, la sfarsitul secolului al XlX-lea, preciza: "In timpurile moderne, sub epoca zisa fanariota, fanariotii au incercat sa aduca pe scaunul Mitropoliei Moldovei mitropoliti greci, dar n-au reusit, ba inca sub Iacob Mitropolitul zis Putneanu(l), adunandu-se un sinod local national la Iasi, se proclama drepturile canonice ale locului si se da anatemei streinul care ar indrazni a se sui la scaunul mitropolitan din Iasi. Astfel se explica foarte natural motivul sinodului din Iasi, pentru ca el era expresiunea credincioasa a traditiei la romani de a-si vedea mitropolit dintre ei si nu trimisi ori numiti de aiurea".

La prima vedere, aceasta atitudine a Mitropolitului Iacob Putneanul si a sinodului ierarhilor moldoveni ar vadi o atitudine xenofoba. Insa primirea de care s-a bucurat Cuviosul Paisie contrazice aceasta intelegere a lucrurilor. Iata de ce paisianismul ne ajuta la perceperea adevaratei dimensiuni a comuniunii panortodoxe dar si la aprofundarea specificului Ortodoxiei romanesti, in special a celeia din Moldova; ele nu sunt doar niste notiuni abstracte ci, niste realitati care se intrepatrund si de a caror intelegere depinde rezolvarea multor probleme spiritual-culturale, ignorate din nefericire de dezastruoasa perioada de tranzitie post-comunista.

Paisianismul este totodata o incredintare ca romanii nu sunt si nu pot fi marginalizatii marilor curente spirituale europene si universale. Daca in momentele decisive pentru afirmarea identitatii lor spirituale in contextul panortodox nu au ezitat sa-si exprime ethosul lor specific, cred ca si in aceasta perioada de reinnoire, situata la cumpana dintre cele doua milenii, romanii, prin credinta lor strabuna, vor gasi putere de a se inscrie cu podoaba lor sufleteasca in contextul spiritual al noii Europe unite.

*

Cred ca nu este lipsit de inteles faptul ca Manastirea Neamtului este locul de formare al primului mitropolit al Moldovei Iosif I Musat, dar si locul care va consacra miscarea paisiana in contextul panortodox, asigurandu-i astfel succesul pe care l-a cunoscut in spiritualitatea rusa dar si in raspandirea acestuia pe intregul intins al vetrei stramosesti, cum arata N. Iorga in Istoria Bisericii romanesti: "Spiritul cel nou patrunse la Agapia Veche, unde in 1789 statea ; la Hangul, se pare, al carui monah Galaction se indeletnicea cu copierea cartilor; la Bisericani, unde Veniamin, arhimandritul si egumenul din 1803, pare a fi un paisian si unde scria Mitrofan, calugarit de Paisie; la Rasca, unde Antonie egumenul se afla carmuind pe acea vreme, dupa Chiril arhimandritul, talmacitorul celui dintai Tipicon si acela care , fiind si invatatorul ierodiaconului Gherasim, care a fost apoi cel dintai tipograf muntean, al lui Ioan si Meletie, scriitori. Un Agafton, rus, intemeie schitul Vorona, in padurile Botosanilor, schit de , din si Bucovina, moldoveni si romani, stransi din toate partile. Schiturile de la munte, Vovidenia, Procrovul, Tarcaul, aveau schivnici dupa vechea randuiala a lui Dimitrie de Rostov, cari se unira la miscarea paisiana.

Munteni se adusera la : un Rafail din Hurez, un Grigorie din Bucuresti, care se aseaza la Caldarusani, manastirea lui Matei Basarab, al carui egumen Dosoftei, mort la 1807, arata sa fi ascultat si el de-a dreptul invataturile marelui dascal de calugarie noua; Chiriac Ramniceanu, care ajunse calugar la Caluiu; Gheorghe, care statu in fruntea manastirii Cernica de langa Bucuresti, o fundatie a familiei Stirbei. Schitul Iezerul, Poiana Marului, poate Varzaresti, Ghighiul de langa Ploiesti, Dalhatui, Ciolanul din Buzau, Cheia prahoveana, din 1835-1839, toata partea dinspre Moldova a Principatului muntean suferi binefacatoarea inraurire a lui Paisie. Si pentru calugarite - care traiau la Socola, zidita de o fata a Lapusneanului, apoi la Soborul Maicelor din Iasi, biserica Sf. Paraschive, care se mai pastreaza inca - facu Paisie un lacas ales, la Varatec, la 1802 apoi, Alexandru-Voda Moruzi, adeca Mitropolitul Veniamin, muta pe cele de la Socola la Agapia, ca sa se faca loc Seminarului: aici erau sa invete cu dascal batran procopsit la invatatura... carte greceasca si elineasca», alegandu-se si dintre ele apoi dascale" pentru monahii.

Intre acestea negresit se numara si Cuvioasa Schimonahie Nazenia Brasoveanu, stareta Manastirii Varatic - ajunsa la Varatic dupa ce va fi trecut pe la schiturile vrancene Scanteia si Botesti, Gura Carpenului si Durau. Maica Nazaria Nita arata in monografia pe care i-a inchinat-o Schimonahiei Nazaria ca "insusi Cuviosul Paisie ii vorbea despre Nazaria cu admiratie pentru nevointele ei" Cuvioasei Olimpiada, "cea care de atatea randuri s-a aflat in convorbiri duhovnicesti cu marele cuvios Paisie".

Varaticul si Agapia au devenit astfel manastiri in care "s-au adunat sobor de calugarite, cu cuviincioasa randuiala a petrecerii alcatuita de-a pururea pomenitului Arhimandrit Staretul Paisie" - cum spune T. G. Bulat in Intemeierea Manastirii Varatic. Cateva momente 1803-1845, referindu-se la vietuirea din aceste manastiri care urmau asezamantul paisian.

Fara indoiala, ca numarul manastirilor unde influenta paisiana s-a resimtit in mod benefic si innoitor este mult mai mare. Dar si aceasta succinta enumerare cred ca este suficienta pentru a oglindi amploarea curentului paisian, pe care a cunoscut-o inca din vremea Cuviosului Paisie. Mi se pare ca tipariturile, talmacirile si copierea a numeroase manuscrise a cartilor duhovnicesti si teologice, deopotriva si a celor filosofice si umaniste, oglindesc aceasta ravna pe care a declansat-o influenta paisiana. Ele presupun - cum spune N. Iorga - o munca rabdatoare si o stradanie cu totul deosebite: o adevarata pravila implinita in cel mai autentic spirit ascetic!

Dar sa lasam pe marele istoric a spune aceste lucruri: "In toate obstejitiile, care au in fruntea lor un sau staret si cuprind multi calugari - preoti si calugari - diaconi si un numar de duhovnici alesi, se vad chipuri de-ale incepatorilor curentului reformei religioase: Paisie insusi, Gheorghe de Caldarusani si Cernica, Dosoftei, care urma lui Gheorghe in cea dintaiu manastire. Si apoi episcopii, mitropolitii de care va veni vorba indata traisera dupa norma paisiana, inainte de a lua in mana paterita de arhierei. In vechile dulapuri se mai pastreaza ori se mai pastrau pana la stramutarea lor la Academia Romana - pe langa tiparituri slavone, grecesti, romanesti uneori si latine, carti de slujba, de cetire, de teologie, adesea si unele carti profane - cartile iesite din rabdatoarea munca a mai multor talmacitori si caligrafi. Mai mult din cele ce privesc calugaria: Sf. Petru Damaschin, hotararile pe scurt ale Sf. Vasile, Cuvintele aceluiasi, Rasoforul sau cartea despre Trudere si alte scrieri ale lui Nichifor Theotokis, Marco Pustnicul, Catafighiotul, Stavrofilia - iubirea crucii adica - Ion Scarariul, Viata lui Dimitrie de Rostov, a Sf. Calist, Oglinda tainica a vietii calugaresti, Teodorei, Chiril de Alexandria, Ceale patru carti ale Bogosloviei, Talcul Apocalipsului, Isaia Pustnicul, Cuvantul pustincesc a lui Nil, Scara Raiului de Ioan Sinaitul, Efrem Sirul, Paterice, intre care cel de la Pecersca, capete lucratoare a lui Nichita Stethat, calugari din manastirea constantinopolitana Studion, Sf. Grigore Sinaitul, Simion Noul bogoslov, Invataturile si scrierile lui Paisie s.a."

Insa intelegerea influentei paisiene, resimtita pe intregul cuprins romanesc, ar avea de suferit fara o scurta referire la roadele sale transilvene, in care Iosif al Argesului a avut un rol deosebit de important, ca cel care a stiut sa uneasca in chip minunat "carturaria olteana a lui Damaschin, Grigorie si Gherasie, noua miscare ardeleana, care incepea, cum se va vedea chiar acum, sa apropie de romanii de dincoace si pe neunitii treziti la cultura si pe uniti, scapati de exclusivismul catolic, si, la sfarsit, calugaria reformata (in sens paisian, n.n.) a Moldovei".

Episcopul Iosif al Argesului este cel care, "dupa traducerea de catre dansul a lui Hristos", inca din 1796, stiind ca Gherontie si Grigore, "doi parinti calugari din Moldova" au gata Talcul lui Teofilact, voia "sa-l vada tiparit in Ardeal, cu cheltuiala corespondentului sau obisnuit, marele negustor sibian Hagi Constantin Popa". Astfel, el "facu sa se tipareasca la Bucuresti, in noul asezamant privilegiat al boiernasilor Clinceanu si Topliceanu, cari intrebuintau pentru cartile bisericesti pe un calugar din Neamt, Isaia, o noua editie dintr-o carte de combatere a volteristilor, paganilor adeca, celor fara de Dumnezeu a veacului acestuia, Apologhia contra celor fara de Dumnezeu, traducere a lui Gherontie singur, dupa Dimitrie de Rostov se pare. La 1816, Episcopul de Arges, care era insusi un scriitor, dadu la Neamt o editie a traducerii sale din Atanasie de Paros prescurtarea despre dumnezeiestile dogme». Si Panaclitichi, alta talmacire a lui, iese tot in manastirea lui Paisie. El facu pe Grigorie sa traduca Talcuire pe scurt» a lui Nichifor Calist Xantopulo si ruga pe staretul de Neamt Gherontie s-o tipareasca la 1814".

Luand putere din suflul innoitor al marii lavre nemtene, Iosif se indrepta spre "fruntasii ierarhiei si ai literaturii romanesti din Ardeal".

Samuil Clain - care "isi intrebuinta vremea in a traduce din Parintii rasariteni, ca Sf. Vasile cel Mare, Sf. Dosoftei, pe cari-i cetiau asa de mult si paisienii din Principate, si din cari Cuvintele celui din urma aparura la Ramnic, in 1784. Peste cateva luni el facea sa iasa la Viena, cu tiparul lui Kurzbeck, doua mici studii in legatura de datinile , despre casatorie si posturi". Tot el va mai traduce "pe Atanasie Sinaitul, pe Ioan Gura de Aur, pe Chiril de Ierusalim, pe Pahomie, pe Grigorie de Nazianz, Ioan Damaschin, Sf. Epifanie, Sf. Efrem si Sf. Clement. Mai toti parintii pe care un rand intreg de scolari a lui Damaschin, Grigorie si Chesarie, ale caror lucrari le cunoaste Clain si le lauda", deci care deja, datorita miscarii paisiene, dar si mai inainte, fusesera talmacite "dincoace de munti", adica in Principate. O asemenea munca de traducator nu facuse - nimeni, "nici macar, mai de curand, harnicul Macarie din Caldarusani si Cernica".

Petru Maior, "cu aceleasi pareri despre italieni si despre monarhia Papei si infailibilitatea, nesmantnicia lui, despre dreptul de a convoca si prezida sinoadele, pretentiile de stapanire universala, domeniul temporal sau de care se zapaciau alti studenti trimisi la Roma", care in 1783 scria: "De spun ceva de la Roma, sa taci, sa inlemnesti, sa casti gura. De arati din Sfintii Parinti din Soboare si din istoria cea veche a Bisericii asupra parerilor lor, indata esti schismatic si mai rau decat ereticii...". Petru Maior a fost cel care a incercat a apara ultimele drepturi ale protopopilor, ceea ce l-a facut sa nu mai fie "legat cu inima de Biserica blajeana".

Ioan Molnar, prieten, ca si Iosif al Argesului, cu Hagi Constantin Pop, a fost si el patruns de acelasi duh patristic, care caracteriza viata manastirilor ortodoxe din Principate.

Trebuie spus ca in 1796 Iosif va tipari la Sibiu "Talcul lui Teofilact, pe care Chesarie inca-l avea gata dupa izvodul lui Damaschin, iar ceva mai tarziu i se da de stire negustorului (Hagi Constantin Pop, n.n.) ca, daca vechiul Talc trebuie indreptat dupa greceste, Gherontie si Grigorie au altul, tradus tocmai din acea limba. La aceasta data Molnar intervenise, caci si Iosif stia acum, in 1796, ."

Asadar, paisianismul se va intalni cu Scoala ardeleana, fapt care va avea consecinte deosebit de benefice pentru romanii din Ardeal, uniti si neuniti. Iar daca mai adaugam acestora contributia Cazaniei lui Varlaam si a cartilor nemtene, care au avut o larga raspandire in Transilvania, intelegem si mai bine imensa influenta pe care paisianismul a avut-o la nasterea constiintei nationale a romanilor din cele trei Tari romane, consolidand spiritual unirea lui Mihai Viteazul si pregatind Marea unire ce se va implini in 1918.

Negresit ca avea dreptate N. Iorga atunci cand spunea ca anonimii si modestii calugari, care au carat carti cu desaga pe tot intinsul romanesc, au contribuit nespus de mult la realizarea maretului vis de unire si de unitate nationala care s-a savarsit la inceputul veacului trecut. Iar in aceasta privinta rolul Manastirii Neamt este incontestabil de o importanta deosebita, putand fi asemanat cu o adevarata inima spirituala a romanilor. S-ar putea ca aceasta apropiere intre paisianism si Scoala ardeleana sa para putin fortata. Insa nu trebuie uitat ca amandoua se situeaza in secolul lui Voltaire. Asadar, au cateva note caracteristice comune, care subliniaza cel putin trei fapte, pe care nu le putem trece cu vederea:

1. Lupta de emancipare nationala si culturala a romanilor in "secolul luminilor" nu poate excepta Ortodoxia si tezaurul ei de credinta si de gandire patristica. Faptul ca Cuviosul Paisie descopera frumusetile tezaurului patristic ajutat de monahii romani este semnificativ pentru preocuparea manastirilor noastre de a aprofunda literatura filocalica. Chiar daca Samuel Micu Clain nu va reusi sa dea amploarea paisiana iubirii pentru literatura si gandirea patristica datorita uniatiei si a conditiilor culturale si istorice din Transilvania, diferite de cele din Principate, este mai mult decat semnificativ faptul ca, incepand cu el, regasirea radacinilor comune ale tuturor romanilor - "care de la Ram se trag" - nu poate avea loc pe alt taram decat pe cel legat de mostenirea patristica, semnificativ fiind faptul ca e coplesitoare cea de limba greaca si nu latina, adica literatura de sorginte rasariteana si nu apuseana, cum incearca unii a acredita aceasta idee astazi.

2. Ca romanii din Tarile romane si-au aratat vocatia lor de a fi o adevarata punte de legatura dintre Bizant si Roma. Revolta pe care Cuviosul Paisie - beneficiarul influentei occidentale fructificata de Mitropolitul Petru Movila in favoarea Ortodoxiei - o arata fata de politica Bisericii papale este aproape identica celei manifestate de multi corifei ai Scolii ardelene. Daca revolta celor din urma impotriva Romei ar fi fost un fapt singular, adica manifestata doar in spatiul transilvan si lipsita de sprijinul moral al fratilor din Principate, negresit ar fi fost mult mai slaba ca intensitate si consecinte. Or, paisianismul, cum am vazut, prin Iosif al Argesului, Chesarie al Buzaului si Iosif Naniescu, Mitropolitul Moldovei, care vor sprijini un puternic curent de redesteptare nationala, va sprijini moral si spiritual miscarea de nemultumire manifestata de uniati fata de politica de subjugare religioasa a Romei si vor pregati unirea din 1918.

Nu este vorba de un simplu spirit de fronda, ci de o constientizare a faptului ca numai printr-o consolidare a unitatii lor spirituale si religioase se vor putea afirma ca o natiune moderna intre celelalte natiuni europene. Faptul ca anul 1848 a insufletit si intalnit pe revolutionarii din cele trei Tari romanesti pentru a gandi multe probleme comune in vederea redesteptarii lor nationale, in parte implinite prin infaptuirea Romaniei moderne si in mod deplin la 1918, ne incredinteaza ca romanii sunt o natiune si un popor european, dar cu afinitati fata de credinta crestina de sorginte rasariteana, adica asa cum s-a manifestat ea in epoca originara. Iata de ce romanii, in epoca moderna, prin contributia paisianismului si a Scolii ardelene au devenit constienti de rolul lor unic pentru spiritualitatea crestina a Europei. Sunt singura latinitate ortodoxa adica orientala, fapt care poate fi benefic pentru refacerea unitatii dintre Apus si Rasaritul crestin.

3. Fara paisianism si Scoala ardeleana nu este de conceput infiintarea in a doua jumatate a secolului al XlX-lea a Academiei romane, a carei biblioteca este constituita majoritar tocmai din manuscrisele datorate acestora, continand literatura si gandire patristica, in special literatura filocalica. Acest fapt, cum spunea Parintele academician Dumitru Staniloae, trebuie sa ne determine a privi in mod cu totul diferit decat s-a facut pana acum radacinile culturii si spiritualitatii romanesti. Un inceput in acest sens l-a facut Alexandru Tanase, care in Istoria culturii romanesti - editata in ultimii ani - vine sa puncteze aceasta dimensiune filocalica a culturii romanesti. A facut-o si Constantin Noica, referindu-se la creatia eminesciana, dar si Nicolae Iorga in amintita Istorie a Bisericii romanesti.

Motivele aratate ne determina a face o legatura nemijlocita intre paisianism si Scoala ardeleana, care - ca si cele doua rauri din Germania ce unindu-se dau nastere Dunarii - unindu-si apele dau curgerea culturii romanesti, incepand cu secolul al XlX-lea. Cred ca un studiu mai amanuntit ar merita aceasta legatura dintre paisianism si Scoala ardeleana, prin prezentarea modului in care s-au influentat reciproc spre castigul unei noi culturi europene - cultura si spiritualitatea romaneasca.

De ce consider acest fapt necesar? Pentru ca in Europa romanii isi au locul lor. Ei nu trebuie sa-si gaseasca un anume loc. Insa pentru a si-l consacra la cumpana dintre milenii ei trebuie sa si-l cunoasca si sa si-l inteleaga ei mai intai. Si aceasta o impune cu atat mai mult acest secol al cautarilor in care se afla Europa. Nu numai natiunile Europei, dar si Bisericile ei isi cauta radacinile comune si doresc ca pe acestea sa-si aseze viitorul. Or, din moment ce romanii nu isi vor fi identificat - la ei acasa - ceea ce au in comun, in special cultura si spiritualitatea lor, care izvorasc din Ortodoxie, adica din tezaurul rasaritean al credintei crestine, cum vor putea sa contribuie la unitatea spirituala a Europei? Oare nu acelasi lucru l-au subliniat cuvantarile Prea Fericitului Parinte Patriarh Teoctist si ale Sanctitatii Sale Papa Ioan Paul al II-lea cu ocazia vizitei pe care Pontiful roman a facut-o la Bucuresti in mai 1999?

Preocuparea de a aprofunda intelegerea paisianismului are negresit reverberatii spirituale mult mai adanci decat ne-am fi inchipuit! G. Ivanescu in Istoria limbii romane arata ca graiul muntenesc a influentat, incepand din a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, limba literara din Moldova si Ardeal, oglindit in normele scrise ale limbii: "In a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, limba literara de peste munti capata o particularitate fonetica munteana... Este evident ca acum romanii de peste munti nu mai considera graiul lor ca baza a limbii literare cum fusese cazul mai inainte, decat in parte, desi ei nu marturisesc aceasta. Este evident ca, pentru dansii, de acum incolo limba literara are unele caractere care se gasesc numai la munteni si in Ardealul de sud. Acest lucru nu se mai intamplase niciodata pana atunci in Ardeal si Crisana... Ea constituie baza pentru o predominare a dialectului muntean in formarea limbii literare modeme, ceea ce se va produce in secolul al XIX. Dar aceasta situatie nu se intalneste in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea numai in regiunile de peste munti. Ea se gaseste atunci si in Moldova... gasim multe muntenisme mai ales in cartile bisericesti tiparite dupa 1743 in Moldova."

S-a afirmat uneori ca cea mai tanara cultura a Europei este cea rusa. Dar trebuie spus ca si cultura si literatura romana sunt de asemenea tinere. Ar fi nedrept ca ele, intr-o Europa unita, sa nu intre intr-un dialog firesc si benefic cu marile culturi europene. Or, reconsiderarea paisianismului, care a dat Europei tanara cultura si spiritualitate rusa, poate fi o sansa recastigata.

Cred ca demersul pe care l-am propus a reusit sa convinga pe cititor ca aceasta recastigare a unei sanse, pierduta pe nedrept de cultura si spiritualitatea romaneasca nu este numai o dorinta, intrucat radacinile sale istorice si culturale ne indreptatesc aceasta nazuinta. Romania si cultura romaneasca merita aceasta reconsiderare macar pentru faptul ca intre cele doua razboaie, dar si in perioada postbelica, a dat Europei si lumii mari personalitati de talia unui Mircea Eliade, Nae Ionescu, Lucian Blaga, Constantin Brancusi, George Enescu, Eugen Ionesco si chiar controversatul Emil Cioran, despre care trebuie sa se stie ca nu au aparut pe un teren arid. Seva lor vine din aceste secole de truda depusa adesea - cum spunea Nicolae Iorga, el insusi una din marile personalitati date lumii de poporul nostru in secolul trecut - de anonimii truditori ai manastirilor noastre.

Nu voi putea sa inchei aceste putine pagini fara a inchina cate un mic medalion tuturor acestor ostenitori cunoscuti, care au facut din Manastirea Neamt un adevarat "Ierusalim al Ortodoxiei romanesti". Iata de ce, drept incheiere a acestei carti, voi prezenta aceste mici medalioane cu personalitatile inmormantate la Manastirea Neamt. in paginile care urmeaza voi incerca - in semn de recunostinta - sa amintesc numele si cateva din implinirile catorva dintre acesti urmasi bisericesti si laici ai Staretului Paisie. Sirul lor se cuprinde de la Iosif I Musat pana in a doua jumatate a secolului al XlX-lea. Negresit, cum spune Inalt Prea Sfintitul Serafim, Mitropolitul pentru Europa Centrala, neoisihasmul paisian face parte din "traditia si cultura romaneasca", iar numele celor pe care-i vom aminti dovedesc din plin acest adevar.