2. Ecumenismul crestin si cel necrestin

In cel mai bun caz ecumenismul asa-zis crestin poate sa reprezinte greseala neintentionata si care, deci, se poate bucura de circumstante atenuante - prin care Bisericile Protestanta si Romano-Catolica nu isi dau seama ca Biserica lui Hristos exista deja si ca ele fiinteaza in afara ei. "Dialogul cu religiile necrestine" insa este cu lotul altceva, el insemnand o indepartare constienta si voluntara de o anumita constiinta de sine a crestinului, constiinta de care nu se leapada nici unii dintre protestantii si catolicii de astazi (din ce in ce mai rar, e drept). Acest dialog nu poate fi nicidecum socotit dialog al bunelor intentii, ci mai curand o "sugestionare" de tip demonic care nu poate prinde decat la cei care deja s-au indepartat atat de mult de invatatura crestina, incat au devenit practic pagani, inchinatori la "dumnezeul veacului acestuia" (II Cor. 4,4). Sau altfel spus "inchinatori ai lui Satan si urmatori ai feluritelor mode intelectuale pe care acest puternic dumnezeu este capabil sa le inspire".

Ecumenismul "crestin" se bazeaza mai ales pe sentimentul vag, dar care cuprinde un sambure de adevar, ca exista "un crestinism comun" impartasit de multi insi, care nu cugeta prea mult la Biserica, sau care nu prea respecta preceptele ei. Acest ecumenism doreste cumva sa "cladeasca" o Biserica care sa-i cuprinda pe toti acesti "crestini" indiferenti. Dar atunci care este suportul comun pe care se bazeaza "dialogul cu necrestinii"? Care ar putea fi terenul pe care sa se realizeze o unitate oricat de slaba intre crestini si cei care, nu numai ca nu cunosc pe Hristos, ci - asa cum este cazul tuturor reprezentantilor religiilor necrestine care vin in contact cu crestinismul -, Il resping hotarat pe Hristos?

Acei care, precum Mitropolitul Georges Khodre al Libanului, se afla in fruntea avangardei apostatilor ortodocsi (caci asa se numesc cei care "cad", fara putinta de tagada, de la dreapta credinta), vorbesc de "comorile spirituale" si de o viata de autentica spiritualitate prezenta in religiile necrestine; dar numai pentru ca abuzeaza de sensul cuvintelor si numai pentru ca atribuie experientei altora propriile lor fantezii sunt ei in stare sa afirme ca paganii il gasesc pe "Hristos" si "harul" Sau atunci cand isi citesc scripturile lor sau ca "orice martir pentru adevar si orice om prigonit pentru dreptatea lui moare in comuniune cu Hristos"*.

* Sobornost, Summer, 1971, p. 171

Cu siguranta ca cei in cauza (fie budistul care isi da foc, fie comunistul care moare pentru "cauza" in care crede sincer, sau fie oricine) nu ar afirma niciodata ca ei mor pentru Hristos sau ca se impartasesc cu El - iar ideea unei marturisiri sau impartasiri neconstiente cu Hristos este contra esentei insasi a Crestinismului. Daca vreun necrestin razlet pretinde sa-L fi experiat vreodata pe Hristos, atunci el nu a putut-o face decat in felul lui Swami Vivekananda: "Noi, hindusii, nu numai ca toleram, dar chiar ne unim cu oricare religie, caci ne rugam la moschee cu musulmanul, ne inchinam la foc cu zoroastrul si ingenunchem in fata crucii impreuna cu crestinul"; experienta "crestina" a acestui necrestin nu ar fi decat una intre multe alte experiente spirituale, la fel de valabile toate.

Nu. Crestinismul, indiferent cat de departe se merge cu reinterpretarile si redefinirile sale, nu are cum fi numitorul comun al "dialogului cu religiile necrestine". Numele de Crestinism este doar adaugat pe deasupra ca ornament unei unitati care se defineste si se identifica la un alt nivel. Singurul numitor comun posibil al tuturor religiilor este conceptul foarte vag de "spiritualitate", care ofera deja "liberalilor" religiosi teren aproape nelimitat pentru teologizarile lor cetoase.

Cuvantul pe care l-a adresat I.P.S. Georges Khodre la intalnirea Comitetului Central al CMB de la Addis-Abbeba, din ianuarie, 1971, poate fi socotit un experiment in incercarea de a pune bazele unei astfel de teologii "spirituale" a "dialogului cu religiile necrestine". Ridicand problema "daca crestinismul este intr-adevar atat de exclusiv fata de alte religii pe cat s-a afirmat pana acum, cu exceptia celor cateva proiectii ale sale asupra religiilor necrestine, absurde in idilismul lor - mitropolitul are mai ales un lucru de subliniat: "Duhul Sfant" este Acela care, in mod total independent fata de Hristos si de Biserica Sa, constituie cu adevarat numitorul comun al tuturor religiilor.

Referindu-se la profetia: Varsa-voi Duhul Meu peste tot trupul (Ioil, 3:1), mitropolitul spune: "Acest verset trebuie citit ca insemnand Cincizecimea universala, de la inceputul veacurilor. Pogorarea Duhului in lume nu este subordonata Fiului... Duhul lucreaza prin energiile Sale potrivit propriei Sale iconomii si din aceasta perspectiva putem considera religiile necrestine ca locuri asupra carora lucreaza insuflarea Sa". Dupa parerea acestui ierarh, noi trebuie "sa dezvoltam o eclesiologie si o misiologie pe tema predominanta a Duhului Sfant".

Toate acestea se constituie fara nici o indoiala intr-o erezie care neaga insasi natura Sfintei Treimi si care nu are alt scop decat sa submineze si sa distruga intreaga realitate si semnificatie a Bisericii lui Hristos. De ce sa fi intemeiat Hristos o Biserica, daca Duhul Sfant actioneaza independent de ea si, nu numai de ea, dar chiar de Hristos insusi? Trebuie sa recunoastem insa ca erezia aceasta este prezentata deocamdata cu destula prudenta, desigur pentru a testa mai intai posibila reactie a altor "teologi" ortodocsi; numai dupa aceea isi va permite ea sa devina mai categorica in demersurile si formularile sale.

Adevarul este ca "ecleziologia Duhului Sfant" deja s-a scris, si chiar de un ganditor "ortodox", unul dintre "profetii" recunoscuti ai miscarii asa-zise spirituale de astazi. Sa-i examinam asadar ideile pentru a vedea ce perspectiva ne ofera el asupra naturii si scopului miscarii "spirituale" mai largi, in care se incadreaza si "dialogul cu religiile necrestine".