Fratele Aurel in Manastirea Ramet

 

Fratele Aurel in Manastirea Ramet

In anul 1940 Fratele Aurel il intalnise in Geoagiu de Sus pe Parintele Evloghie Ota, un destoinic si vrednic calugar, sosit din Sfantul Munte cu dorinta de a reinfiinta Manastirea Ramet, care fusese pustiita de catre catolici cu aproape 200 de ani in urma. Fratele Aurel a fost incantat de intentia acestui parinte si s-a hotarat sa-i urmeze si impreuna sa inceapa munca de refacere a asezamantului monahal. Manastirea Ramet se afla in ruina, dar era incarcata cu un trecut maret si plin de istorie romaneasca.

De buna seama ca Fratele Aurel cunostea bine starea manastirii pe langa care trecuse de multe ori, atunci cand mergea din satul sau spre Geoagiu sau mai departe. El insusi imi spunea ca, deseori, in drumurile sale, ramanea peste noapte printre ruinele acestei manastiri. Sunt sigur ca, pe langa rugaciunile pe care le inalta acolo, in singuratatea si pustietatea ruinelor, medita indelung la trecutul zbuciumat al manastirii si se mahnea in sinea lui de starea in care ajunsese manastirea. Si sunt convins ca in rugaciunile lui, nu uita sa ceara lui Dumnezeu sa trimita omul providential pentru restaurarea acestei vechi vetre monahale.

Intalnindu-l pe Parintele Evloghie Ota (nascut in Geoariu de Sus), care era stapanit de dorinta inflacarata de a reface manastirea, Fratele Aurel nu a ramas nepasator, ci i s-a alaturat imediat, el insusi fiind plin de aceeasi sfanta ravna. Desigur ca-I va fi multumit lui Dumnezeu Care i-a randuit aceasta sansa de a se numara printre cei ce vor trudi la ridicarea Manastirii Ramet din starea jalnica in care au adus-o, timp de sute de ani, vicisitudinile vremurilor, prin dusmanii Ortodoxiei, dar si necrutatorul timp, prin intemperii.

In acest fel, dupa peregrinarile sale de pana atunci, Fratele Aurel isi gaseste, in sfarsit, locul pe masura chemarii lui launtrice, stabilindu-se in Manastirea Ramet unde va munci cu multa tragere de inima la reinvierea acesteia sub conducerea inimosului staret Evloghie, care a stiut intotdeauna sa aprecieze devotamentul acestui nevoitor din obstea pe care o formase in jurul sau.

Nu cred ca gresesc deloc daca am sa spun ca cel mai ocupat vietuitor din obstea Manastirii Ramet era Parintele - chiar daca in perioada aceasta de inceput eu il cunosteam dupa cum i se adresau ceilalti, adica Fratele Aurel, in continuarea relatarii, am sa ma refer la Parintele Arsenie, sau, pe scurt, la Parintele -, pentru ca el avea cele mai multe ascultari incredintate si prezenta sa era solicitata peste tot.

Mesterii de tot felul, si in primul rand zidarii care lucrau pe santierul din manastire, ii cereau sfatul ori de cate ori aveau nevoie; il intrebau pentru ca era priceput in aceasta meserie, dar in primul rand pentru ca Parintele Staret il desemnase sa dirijeze lucrarile atunci cand dansul lipsea din manastire. Si cum Parintele Staret lipsea destul de mult din manastire, trebuind sa alerge dupa materiale si ajutoarele necesare la reconstructia manastirii, evident, toti apelau la sfatul sau.

Dupa cum spuneam mai sus, Parintele era foarte priceput si la bucatarie, iar in perioada aceea de intense lucrari de constructie, fiind muncitori multi pe santier, plus obstea manastirii, la care se mai adaugau si vizitatorii ocazionali, la bucatarie se muncea din greu si de multe ori Parintele intervenea personal cu sfaturi sau muncea in rand cu ceilalti.

La gradinarit, de asemenea, Parintele era tare priceput, un adevarat maestru; el conducea toate lucrarile de gradinarit incepand din iarna, cand pregatea rasadurile, primavara cu plantatul, vara cu lucrarile de intretinere, iar toamna cu recoltatul si conservarile pentru iarna.

Oricate preocupari avea, si acestea nu erau putine, Parintele nu lipsea nici de la slujbele cele randuite: ale Vecerniei, Utreniei si ale Sfintei Liturghii care se oficia zilnic si foarte de dimineata.

Calugarii si fratii de obste, fiecare apelau la Parinte fie pentru a-l ruga sa-i repare un pantof, fie vreun obiect casnic.

Timpul cel mai mult, Parintele il petrecea cu credinciosii care, de la o vreme, veneau in numar tot mai mare, multi dintre ei fiind bolnavi si cu fel de fel de afectiuni sau probleme delicate de familie si aproape toti cautau sa-l intalneasca pe "Pustnicul" de la care asteptau sa primeasca alinare, mangaiere, dezlegarea anumitor taine, sau sa auda intelepte sfaturi in legatura cu necazul fiecaruia, precum si indrumari pentru viitor.

Parintele era plin de dragoste si bunatate fata de toata lumea si cu aceeasi ravna venea deopotriva in ajutorul fiecaruia: bogat sau sarac, invatat sau neinvatat, pentru ca el era asa cum spune Sfantul Apostol Pavel cel care "plangea cu cei care plangeau si se bucura cu cei care se bucurau". Pentru fiecare, Parintele era un "doctor fara de arginti", pentru ca nu primea nimic de la nimeni, multumindu-se cu ce primea de la manastire atunci cand avea nevoie, dar si de la manastire primea foarte rar, adica numai atunci cand o anumita haina devenea imposibil de purtat din cauza prea marii uzuri.

Parintele era oricand gata sa ajute pe oricine, slujind pe Dumnezeu si oamenilor cu timp si fara timp. In tot ce facea si in orice ascultare pe care o indeplinea punea multa dragoste, blandete, rabdare si o desavarsita modestie. El niciodata nu lasa impresia ca ar dori sa dea ordine sau sa comande, desi dirija lucrari dificile, de tot felul, dar nu ca si cand ar fi sef, pentru ca nu striga dupa nimeni, nu ridica tonul la nimeni si facea totul in liniste. Aceste calitati care, ca niste aureole luminoase, il impodobeau pe acest om minunat, au facut ca el sa devina Parinte inca de pe vremea cand nu era nici preot si nici macar monah. Acestuia, care nu era duhovnic ci doar un simplu frate de manastire, i se cereau sfaturi duhovnicesti; el, fara nici o clasa, corecta si indrepta pe cei invatati; tamaduia si alina dureri sufletesti si chiar trupesti, el, care nu avea vreo pregatire speciala in acest sens, dar il avea pe Hristos in Care si pentru Care traia, iar Hristos facuse din el povatuitor intelept si doctor sufletesc, dupa cum se canta si in troparul din Duminica Rusaliilor: "Cela ce prea intelepti pe pescari ai aratat".

Deseori Parintele era chemat la staretie unde Parintele Staret il retinea in discutii lungi. Acolo i se cerea parerea in diferite probleme delicate, privind bunul mers al manastirii, pentru ca acest pustnic, printre altele, era si un bun psiholog si cand i se cerea parerea niciodata nu gresea in aprecieri, cunoscand foarte bine starea sufleteasca a oamenilor cu toate ca niciodata nu studiase psihologia, ba presupun ca nici macar cuvantul "psihologie" nu-i spunea mare lucru.

Ca Parintele era considerat un vazator cu duhul nu mai este nici un secret, desi el niciodata n-a acceptat sa i se spuna ca ar avea acest dar. Si se ferea ca de foc sa faca descoperiri din trecut cuiva sau sa proroceasca viitorul. Toti cei care considerau ca are darul de a cunoaste gandul, trecutul si viitorul omului, faceau aceasta apreciere avand ca argumente de necontestat chiar sfaturile pe care le primea fiecare, pentru ca Parintele, fara sa-i asculte prea mult, le dadea povete cu referire directa la necazul sau suferinta pentru care venisera la manastire; de aceea il cautau pe dansul in mod special. La fel proceda Parintele si cu personalul din obstea manastirii, intrand in vorba cu fiecare atunci cand vedea pe cineva trist sau suparat pentru vreun motiv oarecare, si pentru fiecare avea un cuvant potrivit cu momentul trait, pentru fiecare gasea leacul salvator si alifia potrivita la "rana" ce-l rodea.

Daca in toate imprejurarile Parintele dovedea multa rabdare si blandete, trebuie sa mentionez ca in relatiile lui cu calugarii si fratii din obste dovedea o rabdare si o blandete de-a dreptul uimitoare, stiind de minune sa discute cu fiecare dupa capacitatea lui de intelegere, dupa nivelul de pregatire si mai ales dupa starea sufleteasca pe care o avea in momentul respectiv; in felul acesta reusea sa se faca inteles si sa aline multe suferinte, aducand la bun liman multe suflete ravasite sau razvratite.

Ca sa fiu inteles si mai bine ce forta de convingere avea este destul sa amintesc cazul unui calugar din manastire care, din cauza unor ispite, s-a razvratit atat de mult incat n-a mai rezistat si a plecat noaptea pe ascuns, ducandu-se in alta manastire, provocand mare tulburare in obste si multa mahnire Parintelui Staret. Dupa un timp insa, trecandu-i supararea, acest calugar s-a intors iarasi la Ramet cerand iertare Parintelui Staret si obstei. Evident ca a fost iertat si reprimit cu bucurie, dar fiind intrebat de catre un alt calugar de ce n-a mers la Parintele Arsenie ca sa-i ceara sfatul, el a raspuns clar: "N-am mers la Parintele fiind hotarat sa plec neaparat, ori daca mergeam sa-i cer parerea, precis nu mai plecam".

In vremea aceea, in obstea Manastirii Ramet, erau calugari cu traire aleasa - precum Parintele Arhimandrit Sava Cimpoca, cel despre care este scris si in Patericul Romanesc, Parintele ieroschimonah Nil Grip, care traise in Sfantul Munte peste treizeci de ani, sau Parintele Macarie Marinoiu, care a ajuns Staret la Schitul Pestera Ialomicioara - dar, pentru intreaga obste, Fratele Aurel era Parintele si aceasta numai pentru viata lui frumoasa si plina de traire si duhovniceasca nevointa.

 

Cum as putea sa nu amintesc si despre faptul ca Parintele avea o mare evlavie, o deosebita dragoste fata de Sfantul Ghelasie - In biserica veche de la Manastirea Ramet, in timpul restaurarii, s-a gasit un nume pe un fragment de fresca, Ghelasie, ceea ce i-a facut pe istorici sa deschida santierul cercetarilor si sa se aplece peste cronici. Astfel s-a aflat adevarul: Ghelasie a fost egumenul manastirii, iar mai tarziu, arhiepiscop in Transilvania in a doua jumatate a secolului al XlV-lea; a fost atestat anul 1377. In 1992, Ghelasie a fost canonizat de catre Sinodul B. O. R. (cf. Mihai Vlasie, Drumuri spre manastiri, p. 151., Apud Gherasim Putneanul, Tamaie si xeil, Botosani, Ed. Geea, aprilie 2003) -, care cu multe veacuri in urma a trait in Manastirea Ramet? Acesta a fost un adevarat sfant, mare facator de minuni, despre care Parintele ne povestea o multime de fapte minunate pe care Sfantul le savarsise inca in timpul vietii sale, si multe minuni facute chiar in zilele noastre cu cei care mergeau si se inchinau cu evlavie la Sfintele lui moaste.

Parintele povestea multe intamplari din viata Sfantului Ghelasie, cu toate ca nu aparuse inca nici o carte cu viata lui, si nici nu fusese canonizat inca. Printre altele, Parintele povestea ca Sfantul Ghelasie a incetat din viata in timp ce mergea calare pe magar si se intorcea de la mosia manastirii din Hopagi. Dumnezeu insa a facut multe semne minunate la incetarea din aceasta viata a Sfantului Ghelasie. In primul rand ca Sfantul, murind, a ramas calare pe magar, sezand, iar magarul, pe unde mergea lasa urme in piatra, de parca piatra ar fi fost de ceara calda. Apoi clopotele de la cele sapte biserici din comuna Ramet au inceput sa bata singure, vestind tuturor ca marele sfant a plecat din lumea aceasta. Cand l-am intrebat pe Parintele de unde stie atatea despre Sfantul Ghelasie, mi-a raspuns ca "toate acestea s-au pastrat de catre popor, din tata in fiu, dar au mai fost si alte descoperiri". N-am indraznit sa-l intreb si nici nu mi-a spus despre ce anume "descoperiri" era vorba, si nici daca dansul sau altcineva ar fi avut astfel de "descoperiri".

Tot cu referire la Sfantul Ghelasie, imi aduc aminte cum Parintele povestea ca sfantul s-a aratat cuiva in vedenie, fiind imbracat in straie mocanesti, adica in portul mocanilor din Muntii Apuseni. Alta data s-a aratat imbracat in odajdii arhieresti.

Pe toti bolnavii care veneau la manastire, Parintele ii indemna sa se roage Sfantului Ghelasie cu credinta si multi se chiar vindecau. Moastele Sfantului Ghelasie se afla la loc de cinste in Manastirea Ramet; aici se pastreaza o parte din craniul Sfantului, raspandind din belsug buna mireasma.

 

In perioada in care in Manastirea Ramet se aflau calugari, veneau multi indraciti, multi epileptici si multi bolnavi psihici care stateau zile intregi si chiar saptamani in manastire. Li se facea Sfantul Maslu, li se citeau Moliftele Sfantului Vasile cel Mare, precum si alte dezlegari langa moastele Sfantului Ghelasie si multi se vindecau. De toti acesti bolnavi se ingrijea Parintele Arsenie: le dadea mancare, le facea randuiala de rugaciune, ii ducea in biserica la slujba, iar atunci cand era cazul ii lega pe cei agitati. Au fost bolnavi care prezentau chiar pericol, bolnavi care erau tinuti mai mult legati in lanturi, dar care, in urma purtarii de grija si a rugaciunilor facute de Parintele, plecau sanatosi acasa.

Dintre cei tamaduiti as aminti macar cativa, cum ar fi Vasile din satul Cheia Rametului, care innebunind a facut multe stricaciuni in gospodaria lui si in sat, dand foc la claile cu snopi de grau pe camp. Acestui bolnav, fiind legat in lanturi in camera de langa biserica veche, Parintele Staret s-a dus sa-i citeasca, in timp ce in biserica se facea Vecernia, dar el s-a agitat atat de tare incat a rupt lanturile si l-a trantit jos pe preot ca sa-l omoare, dovedind o forta demonica, cu toate ca nu mancase de doua sau trei zile. A fost o adevarata minune ca Parintele Staret a scapat cu viata. A fost salvat de Dumnezeu pentru ca, terminandu-se praful de carbune si nemaiavand cu ce aprinde cadelnita pentru tamaierea ce se face la "Doamne, strigat-am", paracliserul a fost nevoit sa mearga la bucatarie dupa foc pentru cadelnita si, trecand pe langa camera unde se dadea lupta intre indracit si preot, auzind zgomote alarmante, a dat fuga in biserica strigand: "Sariti ca-l omoara pe Parintele Staret!" Alergand mai multi calugari, cu mare greutate au reusit sa-l imobilizeze pe indracit, salvandu-l pe Parintele Staret in ultima clipa.

La fel s-a intamplat cu o femeie pe nume Marisca din Cetea sau Galda, adusa de sotul sau, fiind considerata nebuna, dar dupa toate manifestarile ei se putea vedea clar ca era vorba despre o demonizata. La inceput, aceasta era tinuta mai mult legata in lanturi. Intr-una din zile, ajutata de Satana, a reusit sa se dezlege si a iesit pe un ochi patrat de geam, pe unde abia daca ii intra capul, dar ca a iesit si cu o perna in brate. Toti cei care au vazut aceasta s-au minunat si s-au infricosat de cata putere are Satana. Tot aceasta femeie, intr-una din zile fiind libera prin curtea manastirii, pentru ca se mai linistise, a apucat pe un baiat cam de 11 sau 12 ani, si-l tragea dupa ea cu o putere neinchipuit de mare, spunandu-i copilului: "Hai sa mergem acasa, ca tu esti copilul meu pe care te-am ingropat in gunoi". Deci diavolul din ea ii divulga pacatul pentru care suferea acum. Atat Vasile cat si Marisca s-au facut pe deplin sanatosi, mergand in pace la casele lor.

Dar dintre faptele deosebite ce se petreceau adesea in manastire, cea mai spectaculoasa, daca este potrivit acest cuvant, a fost vindecarea lui Lazar Rotaru de langa Reghin. Acest Lazar era fratele unui calugar din Manastirea Ramet - Parintele Damaschin, care era iconom al manastirii in vremea aceea. Lazar a venit singur la manastire cu dorinta sa stea la slujbe si sa se faca bine, simtind ca nu este in regula ceva cu el. Fiind in manastire, noi toti am observat ca Lazar avea niste manifestari cam ciudate, uneori razand prea mult, alteori fiind trist si vrand sa se intoarca acasa.

Parintele Arsenie, impreuna cu fratele lui Lazar, il supravegheau aproape in tot timpul, cautand sa-l tina cat mai mult in preajma lor. Dupa felul in care ii purta Parintele de grija, convingerea mea este ca Parintele stia mai bine ca oricine cat de grava era situatia lui Lazar, care era un adevarat indracit. De acest fapt aveam sa ne convingem toti intr-o seara cand, in timp ce ne aflam la cina, Lazar care era cu noi la masa, si-a schimbat privirea dintr-o data, ochii lui devenind rosii scanteietori; isi rotea capul in toate partile ca si cand se uita dupa cineva si a inceput sa planga, spunand ca il doare pielea ca si cand ar fi in foc si, intr-adevar, pielea lui se facuse rosie. In timp ce noi ne uitam la el punandu-i diferite intrebari, s-a aruncat sub masa suierand tare de parca ar fi avut in gura un fluier special si, in mare viteza, tarandu-se pe burta, s-a indreptat spre usa de parca il purta cineva pe sus. Parintele, fiind de fata, s-a dus in graba si a inchis usa, tinand-o bine ca sa nu poata fi deschisa. Lazar, ajungand la usa pe care a gasit-o inchisa, a ramas lungit cu fata spre podea, strigand cat il tinea gura: "Ard in foc, ard in foc!" dupa care a inceput sa suiere, sa tipe si sa grohaie ca un porc. In fata acestei scene infricosatoare, un preot a fugit in biserica de a adus epitrahilul, crucea, cartea si apa sfintita, dar Lazar striga si mai tare: "Nu ma omorati cu sabiile voastre!" Cand il stropeau cu apa sfintita striga si mai tare: "Nu ma omorati! Nu ma ardeti!" in timp ce un preot citea Moliftele Sfantului Vasile, Lazar striga mereu plangand si cerand sa nu-l mai arda, ca pleaca. Desigur Satana era cel care striga din el, care a si plecat catre sfarsitul moliftelor, iar Lazar a ramas intocmai ca un mort. Toti credeam ca a murit, insa Parintele ne-a incredintat ca nu este mort si intr-adevar, dupa putin timp, Lazar si-a revenit, dar era atat de epuizat incat nici nu putea sta in picioare, si repeta intruna ca a fost in iad.

La numai cateva zile, mai precis intr-o sambata seara din iulie 1951, in timp ce se scotea painea din cuptor, pe cand incepea sa se intunece, Lazar si Parintele Damaschin, fratele sau, se aflau langa cuptor. Pe atunci cuptorul era cam pe unde se afla acum sala de mese, trapeza manastirii. Lazar devine dintr-o data agitat, speriat; spre uimirea fratelui sau si a celor doi care scoteau painea din cuptor, Lazar se ridica dintr-odata in aer si o forta draceasca il trece peste garla si il duce in fata manastirii, unde se opreste intr-un fag tanar din coasta, cantand si jucand ceardasul unguresc, pocnind din degete si batand din palme. Cuprinsi de frica, calugarii au refuzat sa treaca garla ca sa mearga dupa Lazar, dar l-au chemat pe Parintele care, impreuna cu fratele lui Lazar, au mers peste garla si, ajungand la Lazar, l-au atins numai cu metaniile pe care Parintele Damaschin la avea in mana si in clipa cand a fost atins cu metaniile a incetat sa mai cante si a sarit jos de la o inaltime de aproape 3 metri. A fost adus in manastire si chiar din seara aceea au inceput rugaciuni puternice cu Sfantul Maslu in fiecare zi si citirea Moliftelor Sfantului Vasile de mai multe ori in 24 de ore, pana ce Lazar s-a facut complet sanatos si chiar s-a casatorit cu o fata din satul Fata Pietrii, din comuna Ramet.

Desi i-am mentionat doar pe acesti trei bolnavi care s-au vindecat in Manastirea Ramet, totusi s-au vindecat foarte multi altii si sunt convins ca si in prezent se fac minuni la moastele Sfantului Ghelasie, vindecandu-se toti cei care merg si i se roaga cu credinta la moastele lui.

Tot ce-am scris despre felul cum s-au vindecat acesti bolnavi, Vasile, Marisca si Lazar, sunt lucruri vazute cu ochii mei si nimic n-am scris din auzite. Dar in acelasi timp sunt convins ca, de mi-ar fi povestit cineva aceste intamplari cu totul nefiresti, mai ales cum Lazar a fost purtat pe sus de draci si dus in padure, mi-ar fi fost foarte greu sa le cred, daca n-as fi fost prezent, caci au fost adevarate minuni. Tocmai de aceea sunt intelegator cu cei sceptici si neincrezatori.

Pentru Parintele, care se ingrijea atat de mult de bolnavi, fiind martor la numeroase vindecari, chiar si la unele ca acestea, greu de inteles pentru cei mai putini credinciosi, totul parea normal si pentru toate preamarea pe Dumnezeu Care lucra atatea minuni la moastele Sfantului Ghelasie.

De mai multe ori am amintit deja despre rabdarea calmul si blandetea ce-l caracterizau pe Parinte in relatiile lui cu cei din jur, dar trebuie sa mentionez ca Parintele in anumite imprejurari, stia sa devina si dur adica stia, cum se spune, sa puna piciorul in prag si se purta de asa maniera incat nu se putea trece peste vointa sa. Acestea erau insa cazuri rare si niciodata nu cauta sa-si impuna in mod abuziv vointa.

El devenea dur numai atunci cand cineva cauta sa denatureze sau sa mistifice adevarul de credinta, cand cineva cauta, fara nici un temei, sa combata sau sa nesocoteasca invatatura Bisericii sau a Sfintilor Parinti, in asemenea cazuri dadea dovada de mai multa rabdare si blandete, cautand timp indelungat sa-l indrepte, sa-l corecteze pe cel ce gresea, dar cand vedea ca interlocutorul sau se incapataneaza in ratacire, Parintele ridica tonul punandu-l la punct pe ticalos. Niciodata insa nu folosea cuvinte sau expresii care l-ar fi putut jigni pe cel cu care se contrazicea si acesta era, de asemenea, inca un mare merit al Parintelui.

Parintele, ca orice om drept si ca orice bun crestin care doreste sa se mantuiasca, lupta impotriva pacatului cu toata fiinta sa si neincetat ii invata pe cei care veneau la el cum sa se fereasca de pacat, cum sa scape de pacate prin spovedanie si totdeauna vorbea cu calm si bine documentat. Despre trei pacate insa vorbea cu atata zel si aducea atatea dovezi de nu putea nimeni sa-i stea impotriva, aceste pacate fiind: avortul, fumatul si betia. Din cati fumatori au vorbit cu Parintele foarte putini au continuat sa mai fumeze. La fel si cu femeile care au auzit predicile Parintelui despre avorturi, nu cred sa mai fi avut vreuna curajul de a mai face un asemenea pacat.

Dupa cum si Parintele recunostea, problema betivilor era insa cea mai grava, din cauza ca in betiv dispare vointa. Omul betiv nu mai poate avea vointa, ea fiindu-i paralizata, si este foarte greu sa se hotarasca sa nu mai bea, sa puna, cum se zice, inceput bun. Vorbind despre betie Parintele spunea printre altele ca "toate pacatele il mai parasesc pe om, mai ales cand inainteaza in varsta, dar betia nu-l paraseste pana la mormant". De asemenea, atunci cand se referea la cei care ar fi dorit sa se lase de bautura, prin metoda de a micsora treptat cantitatea de alcool, el spunea: "Paharul zice catre betiv: Nu ma tem ca n-ai sa mai bei, ma tem ca n-ai sa ma mai gusti", lasand sa se inteleaga ca pentru un betiv este de ajuns sa guste, ca nu se mai poate opri. Parintele recomanda o singura metoda de indreptare a betivului si anume: hotararea ferma de a nu mai gusta niciodata nici un fel de bautura. Numai dupa trecerea mai multor ani, si dupa ce fostul betiv se va dezalcooliza complet, numai atunci ar mai putea sa bea, din cand in cand, cate un pahar de vin. Parintele nu accepta nici un fel de bautura in afara de vin, dar si acesta cu masura si cu mare atentie, ca sa nu se ameteasca nimeni.

Iarasi nu uita sa aminteasca tuturor un lucru, de fapt stiut de toata lumea, ca "cine se imbata, face toate pacatele". Parintele nu statea niciodata de vorba cu omul beat; intotdeauna il ocolea pe betiv, nu-i raspundea si zicea: "Nu trebuie sa-ti pierzi timpul cu betivul, pentru ca nu vorbeste el, ci bautura".

Se mahnea profund atunci cand nu reusea sa-l indrepte pe cel ratacit, cand nu reusea sa-l ridice pe cel cazut, si se ruga neincetat pentru cei impietriti.

O alta mare virtute a acestui minunat om era ca el niciodata nu judeca pe nimeni, si nu ii desconsidera nici chiar pe dusmanii sai. Daca eu sau altcineva aminteam de vreun pacat sau de vreo greseala a cuiva, Parintele punea degetul pe buze, dand de inteles ca trebuie sa inchidem gura si cu blandete spunea de mai multe ori: "bibi, bibi - nu avem nici un drept sa judecam noi". El nu amintea niciodata de pacatele altora si chiar atunci cand statea de vorba cu pacatosii invederati, le vorbea ca si cand nu stia nimic despre faptele lor. Acorda o mare atentie fiecarui cuvant ce-l scotea din gura, spunand si altora ca "vom da socoteala de orice cuvant pe care-l rostim" (cf. Matei 12, 36).

Daca vorbea atat de frumos si cuviincios cu oamenii, as vrea sa il incredintez pe cititor, ca atunci cand vorbea despre lucruri sfinte, vorbea cu cel mai mare respect. Niciodata nu l-am auzit pe Parintele sa spuna cruce, biserica, etc; spunea sfanta cruce, sfanta biserica, sfanta icoana, sfanta anafura, sfintele moaste, sfintii Apostoli, sau sfantul cutare, s.a.m.d. Cand cineva aducea ca argumente citate din Noul Testament, sustinand ca "asa zice Pavel, Ioan, sau Iacob", Parintele il corecta cu blandete si spunea ca numai daca am fi frati dupa mama, am putea sa le zicem Ioan, sau Pavel, si poate nici atunci, pentru ca trebuie mai intai sa tinem cont de gradul de sfintenie, si numai dupa aceea sa ne gandim la gradul de rudenie.

In ceea ce ii priveste pe sectanti, pentru acestia Parintele era bici si para de foc. Pentru ca un sectant sa stea de vorba cu dansul, trebuia sa indeplineasca anumite conditii, pe care multi nu le acceptau. In primul rand nu permitea ca sectantul sa i se adreseze cu apelativul de frate. Spunea Parintele ca "pentru a fi frati trebuie sa marturisim aceeasi credinta in Tatal si sa avem aceeasi Mama - Sfanta Biserica". A doua conditie era ca atunci cand se vorbea despre Maica Domnului, sa fie numita ca atare si nu simplu Maria, cum obisnuiesc sectantii. In al treilea rand, atunci cand se aduceau in discutie citate din biblie, sa se vorbeasca cu apelativul de Sfantul cutare. Parintele considera ca de ar fi acceptat limbajul sectantilor, insemna ca ar fi fost in asociere cu ei in a o batjocori si huli pe Maica Domnului si pe Sfinti. Convingerea Parintelui in legatura cu sectantii era clara si binecunoscuta: "Acesti eretici sau pocniti (pocaiti, cum isi spun ei) sunt niste fii ai pierzarii, parasiti de harul lui Dumnezeu, din cauza hulelor la adresa Sfintilor si a tot ceea ce este mai sfant in cer si pe pamant. Asadar, fiind in aceasta groaznica ratacire, Cuvantul nu mai lucreaza asupra lor". Datorita acestei convingeri, Parintele considera ca discutiile cu sectantii reprezinta un timp pierdut in zadar. Ba chiar mai mult, i se inlesneste sectantului posibilitatea de a huli in continuare "credinta mantuitoare" pe care a parasit-o.