Predica despre copilul indracit

• « Inapoi
• Inainte »

(Evanghelia Duminicii a X-a dupa Rusalii - Matei 17, 14-23)

Iubiti credinciosi,

Sunt un fel de oameni care se cheama scafandri, si care se baga in adancul oceanelor si pe fundul marilor, si cauta acolo margaritare care adesea se gasesc in scoicile de pe fundul marii. Dar ca sa gaseasca un margaritar ca acela, cata osteneala trebuie sa-si ia asupra-si acestia, primejduindu-si uneori chiar si viata! Asa ni se cade si noua, crestinilor, care avem credinta dreptmaritoare si dumnezeiescul botez, sa ne afundam pururea in dumnezeiestile Scripturi, sa adancim pururea mintea noastra in dumnezeiestile si preaadancile intelesuri ale ei, caci numai asa vom afla margaritarele cele preasfinte si preafolositoare pentru mantuirea sufletelor noastre.

Ati auzit Evanghelia de astazi. Daca o iei dupa slova, Evanghelia e scurta, dar daca vrei sa talcuiesti fiecare verset in parte, poti sa faci o predica foarte lunga. Dar nu e vreme acum, in cadrul dumnezeiestii Liturghii, sa facem cu de-amanuntul talcuirea acesteia, ci vom da doar niste spicuiri din intelesul ei. Se spune in ea: "In vremea aceea s-a apropiat de Iisus un om oarecare". Evanghelia nu ne spune cine era omul acela, din care parte a Palestinei, ce stare avea: era bogat, era sarac, era intelept, era mai simplu, era bolnav sau era sanatos? Spune doar simplu ca a venit un om oarecare, cu o rugaminte. Si care era rugamintea lui? A adus la Iisus Hristos un copil al sau, care era cuprins de drac, mai cu seama in timp de luna plina.

Dumnezeiescul Evanghelist Marcu spune inca si cum se indracea. Cand il apuca diavolul, zice ca il trantea pe jos si facea spume. Iar dumnezeiescul Luca spune mai mult, anume ca striga tare, tipa, urla, se batea cu capul de pietre, spumega si avea fata cu totul schimbata si cu totul infricosata.

Dar de ce a spus dumnezeiescul Evanghelist Matei ca tocmai la luna plina era cuprins de drac? Nu sunt si astazi o multime de bolnavi de felul acesta, ce se zic epileptici, care vin la noi la manastire si le citim tocmai cand e luna plina, caci zic ei ca tocmai atunci se imbolnavesc? Oare ce legatura are luna cu boala aceasta ce se numeste epilepsie? Are vreo legatura? Nu, Doamne fereste! Dumnezeiescul Parinte Ioan Gura de Aur spune ca dracii, vrand sa huleasca zidirea lui Dumnezeu, pandeau aceasta venire a lunii pline, ca sa munceasca tocmai atunci pe cei dati in stapanirea lor de Dumnezeu. Aceasta pentru ca oamenii sa huleasca pe Dumnezeu, dand vina pe luna. Adica sa zica: "Iata, luna e pricina ca eu sunt bolnav de epilepsie, luna e de vina ca eu sunt indracit!". Si asa, sa huleasca pe Ziditorul si zidirea cea preabuna si preacurata a lui Dumnezeu. Ca a zis Dumnezeu, la zidirea cea dintai, ca erau toate cele facute de El bune foarte (Facerea 1, 31).

Mai sunt si azi oameni care dau vina pe luna si pe zodii. Ei zic: "Eu n-as fi facut asa de mult rau daca as fi fost nascut intr-o zodie buna". Sau: "E zodia mea, m-am nascut in zodia Racului, deci trebuie sa merg inapoi ca racul". Iar altul: "M-am nascut in zodia Taurului si trebuie sa fiu bataus". In sfarsit, altul: "Eu m-am nascut in zodia Scorpiei si trebuie sa fiu viclean ca ea si sa intep pe altii cu cuvantul". Sau altii: "Eu m-am nascut in martie, sau in zodia Pestelui sau a Varsatorului, sau a Cumpenei; de aceea sunt eu nehotarat". Ce nebunie!

Dumnezeiescul Vasile cel Mare zice in cuvantul din Hexaimeron de la facerea lumii, cand vorbeste despre facerea stelelor in ziua a patra: "Omule nebun, ce legatura poate sa aiba zodia de pe cer cu nasterea ta pe pamant?!". Niciodata nu are legatura steaua de pe cer cu nasterea ta. Ne-am facut rai din cauza rautatii noastre, din cauza vointei noastre. Am dat vointa noastra in mana satanei, ne-am facut rai de bunavoie, nu de sila.

Nu ne-a silit nici luna la rau, nici zodiile, nici constelatiile cerului, ci rautatea noastra si voia noastra proprie, iar aceasta munca vesnica ne-o aduce. Iata dar care era pricina ca dracul lua in stapanirea lui pe cei indraciti in timpul lunii pline: ca oamenii sa huleasca zidirea cea preabuna a lui Dumnezeu, adica luna, sau, cum zic altii, stelele, sau zodiile. Si ce ne spune in continuare Evanghelia de azi? A zis tatal copilului: "Doamne, rau patimeste, se indraceste la luna plina". Apoi: "Ca de multe ori il arunca in apa ori in foc". Oare ce sa fie focul si apa? Chiar numai de natura vorbeste Evanghelia? Nu, Doamne fereste! Daca te-ai lua numai dupa litera Evangheliei, te-ai face sectar.

Dar focul si apa au aici si alt inteles, mai inalt. Toate patimile de care omul sufera pe fata pamantului vin mai cu seama din doua parti ale firii noastre: din partea manioasa a sufletului si din partea poftitoare a lui. Dar pe langa ele mai este si partea rationala, care n-are a face cu aceste patimi dobitocesti, legate de simtiri.

Sufletul omului are astfel trei parti si din fiecare se nasc: eresul, credinta stramba, nebunia, hula, nediscernamantul, nedreapta socoteala, nechibzuinta, nemultumirea de binefacerile lui Dumnezeu si ale oamenilor si cele asemenea. Iar celelalte doua parti, care sunt inchipuite in Evanghelia de astazi prin apa si foc, sunt mania si pofta.

Din partea manioasa se nasc in om aceste pacate: mai intai ura de oameni, care e egala cu uciderea, caci zice dumnezeiescul Ioan Evanghelistul: "Cel ce uraste pe fratele sau, ucigas de om este" (Ioan 1, 13-15); apoi e zavistia, sau bucuria de raul altuia, pizma, ravna cea rea, rautatea, mania, iutimea, tinerea de minte a raului si cele asemenea. Toate sunt pacate ale partii celei manioase, adica ale maniei.

Iar celelalte pacate, ca lacomia pantecelui, desfranarea, betia, lenea, dezmierdarea, moleseala, trandavia si celelalte asemenea, sunt pacate ale partii poftitoare a sufletului. Cand omul cade in acestea, este indracit. Caci zice tatal copilului: "Doamne, de multe ori l-a aruncat pe el in foc si de multe ori in apa". Focul este mania si toate pacatele care se nasc din manie; iar apa este pofta. Deci, de cate ori suntem in pacatele urii, ale zavistiei, ale pizmei, ale iutimii, ale barfirii, ale nemultumirii, ale rapirii, ale dorintei de razbunare, cand tinem minte raul asupra altuia, de tot atatea ori suntem aruncati de satana in focul maniei. Si de cate ori ne imbuibam pantecele, si ne imbatam, si curvim, si preacurvim, si ne destrabalam impotriva firii, si ne lasam prinsi de dezmierdare, de lene si de trandavie, adica de moleseala vointei de a lucra fapta cea buna, de atatea ori suntem trantiti de satana in apa poftelor noastre. Asa se intelege ceea ce spune tatal copilului: "Doamne, de multe ori l-a aruncat pe el in foc si de multe ori in apa".

Asa ne indracim si noi in fiecare zi, cand satana ne da in patimile cele manioase, apoi din cele manioase ne arunca in ale partii celei poftitoare, adica in apa poftelor si a rautatilor noastre.

Dar ce spune mai departe omul lui Iisus Hristos? "Doamne, l-am adus pe el la ucenicii Tai si n-au putut sa-l vindece". Oare n-aveau credinta ucenicii lui Hristos, de n-au putut sa vindece un indracit? Dar cate minuni si semne n-au facut ei mai inainte?! Caci zice Scriptura ca le-a dat putere sa invie mortii, sa izgoneasca dracii si sa tamaduiasca toata boala si toata neputinta in popor (Matei 9, 8; Ioan 3, 2). Dar de ce n-au putut acum ucenicii lui Iisus Hristos sa-l vindece pe acest bolnav? Iata de ce: darurile Duhului Sfant, cum sunt darul proorociei sau darul tamaduirii, cand se dau sfintilor, nu se dau pentru totdeauna, nici pentru toate lucrurile; proorocii prooroceau numai cand ii insufla Duhul Sfant, si nu in toate lucrurile, nici despre toate, ci numai despre acelea pe care li le spune Duhul Sfant, de care stie Duhul Sfant ca este de folos sa le stie si ei. Iata, bunaoara, Ieremia proorocul! Era mare prooroc, sfintit din pantecele maicii sale, dar nu putea sa prooroceasca intotdeauna. De multe ori el vorbea cu poporul si cu ucenicii si-i mustra, si ei faceau altfel, iar cand venea Duhul Sfant si incepea sa prooroceasca, ii spunea lui Baruh: "Vino aproape de mine si scrie ce proorocesc eu acuma, ca acestea sunt venite de la Duhul Sfant". Simtea ca a venit Duhul Sfant si cele ce va grai el in acel ceas sunt vrednice de a fi scrise sa ramana in dumnezeiasca Scriptura, in care le vedem si astazi (Ieremia 45, 1-5).

De aceea n-au putut ucenicii sa vindece pe acel bolnav. Dupa cum darul proorociei nu se da totdeauna si nici pentru toate lucrurile celor ce proorocesc, asa nici darul tamaduirilor, pe care l-a dat Mantuitorul sfintilor Sai ucenici si apostoli, nu era totdeauna cu dansii, ci numai cand voia Dumnezeu sa tamaduiasca printr-insii, si numai pentru ceea ce voia Dumnezeu. Deci in acel moment luase Iisus Hristos darul tamaduirii de la Apostolii Sai, ca sa nu poata tamadui pe copilul acela. Dar de ce l-a luat? Pentru ca a vazut si la dansii o oarecare necredinta. Nu lipsa totala de credinta, ci imputinare de credinta. Acea imputinare de credinta a numit-o Mantuitorul necredinta. A vazut la ei o indoiala. Caci cand au vazut cum copilul acela cade jos, spumega, scrasneste din dinti, se bate cu capul de pamant, urla, baga spaima in lume, s-au indoit ca ar putea sa-l tamaduiasca. Si aceasta indoiala a lor a vazut-o Vazatorul de inimi, Iisus Hristos. Din pricina aceasta i-a mustrat mai tarziu pentru necredinta lor.

Si de aceea zise bietul om: "L-am dus la ucenicii Tai, dar n-au putut sa-l tamaduiasca". Si atunci ce-a facut Mantuitorul? Preablandul nostru Mantuitor, Cel plin de toata sfintenia, Cel ce a fost Insusi Izvorul sfinteniei si al blandetii, S-a maniat. Si maniindu-Se, a zis: "O, neam rau si necredincios, pana cand voi fi cu voi, pana cand va voi suferi pe voi?". Auzi? Oare de ce S-a maniat Mantuitorul si de ce a facut mustrare la plural si nu la singular? Mantuitorul S-a maniat pentru ca a vazut la om necredinta si viclenie. Caci la Evanghelistul Marcu se spune ca omul a zis: "De poti ceva, ajuta-ne noua!" (Marcu 9, 22).

Aceasta arata ca n-a venit la Iisus Hristos cu toata credinta, ci cu un fel de viclenie. Ma duc sa vedem, nu cumva are sa poata sa tamaduiasca pe copilul meu? Aceasta viclenie si aceasta necredinta a mustrat-o Iisus Hristos, dar nu ca fiind numai a acelui om, ci ca a intregului popor. N-a zis: "O, omule necredincios si viclean, pentru ce vii la Mine daca n-ai credinta, si zici: Daca poti ceva, ajuta-ne noua!?". Nu a facut mustrarea asa. Ci ne-a dat pilda pentru toate veacurile si vremile. Ca viata lui Iisus Hristos este si va fi prototipul vietii crestine pana in veac. Ne-a aratat prin aceasta si noua ca atunci cand cineva a gresit, sa nu-l mustram pe acela de fata cu altul. Caci in acest caz omul slab in credinta se deznadajduieste. Ci vorba romaneasca: "Bate seaua sa priceapa calul", adica ne invata sa mustram pe toti, ca si cum toti ar fi vinovati, si asa acela care-i vinovat, care-i cu musca pe caciula, sa stie ca pe el l-am mustrat.

Asa a facut si Iisus Hristos la mustrarea omului aceluia viclean si putin credincios, care era tatal acelui copil lunatic. Caci a zis: "O, neam rau si necredincios, pana cand voi fi cu voi, pana cand va voi suferi pe voi?". A folosit mustrarea pentru multe persoane, la plural, ca sa nu-l deznadajduiasca. Ca daca iar fi zis numai lui in fata lumii: "O, omule rau si necredincios si viclean…" - il deznadajduia, ca era om slab in credinta. Iar prin el i-a mustrat pe toti, ca mai tare sa-l doara pe cel ce era vinovat. Asa s-a intamplat si aici. Dar dupa aceasta mustrare facuta la plural, sau in chip obstesc, ce-a mai zis Iisus Hristos?

A zis: "Aduceti-l pe el la Mine!". Pe cine? Pe copilul acela care era indracit, care facea spume in timpul lunii pline si patimea asa de greu. Si cand l-au adus, ce a facut Mantuitorul nostru Iisus Hristos? A certat pe dracul, iar acesta a iesit din el, si indata s-a tamaduit copilul si l-a dat pe el tatalui sau, sa-l duca acasa. Vedeti? L-a tamaduit Mantuitorul nostru Iisus Hristos, dar mai intai a mustrat viclenia si necredinta tatalui sau, vorbind ca pentru mai multe persoane.

Vazand dumnezeiestii ucenici si apostoli ca minunea aceasta s-a facut asa de usor de catre Iisus Hristos si de ei nu s-a putut face, L-au luat pe El deoparte si L-au intrebat: "Doamne, de ce n-am putut si noi sa scoatem dracul acesta?". L-au luat deoparte pentru ca le era rusine de popor, apoi pentru ca simteau ca aici e o taina. Poate vor afla de la Iisus Hristos pentru care pricina, pentru care pacat sau neputinta a lor nu l-au putut vindeca. Luandu-L la o parte, Iisus Hristos le-a spus: "Iata pentru care pricina: pentru necredinta voastra n-ati putut sa-l vindecati". I-a mustrat pe ucenici pentru ca a vazut la ei putina indoiala, putina necredinta si aceasta putina necredinta a lor a numit-o Mantuitorul necredinta. Si apoi, le-a impartasit un lucru mare: "Amin zic voua, ca de ati avea credinta numai cat un graunte de mustar (adica cat o samanta de ceapa, si inca una mica), ati zice muntelui acestuia: ridica-te de aicea si du-te dincolo, si de veti fi credinciosi, va fi voua asa, dupa credinta voastra." Le-a aratat ca ei nu au credinta nici cat un graunte de mustar. Dar noi, pacatosii, cata credinta avem? Daca pe Apostoli i-a mustrat Hristos, va dati seama cat de putina credinta avem noi. De aceea nu se implinesc cererile noastre prea repede, pentru ca suntem prea putin credinciosi.

Dar oare, fratilor, spune Evanghelia lui Iisus Hristos adevarul? Doamne fereste, daca am zice nu! Cine va huli ca in Evanghelie sau in toata dumnezeiasca Scriptura este un cuvant nedrept sau ratacit, anatema este, potrivit dumnezeiestilor canoane ale Sfintilor Apostoli si ale Sfintilor Parinti. Tot cuvantul lui Dumnezeu este adevar vesnic. Dar noi citim in istoria Sfintilor Apostoli si in Evanghelie si nu gasim nicaieri ca Iisus Hristos ar fi mutat muntii.

Avem insa cativa sfinti mari care au mutat muntii cu rugaciunea: Sfantul Ioachim, Patriarhul Ierusalimului; Sfantul Platon, Episcopul Alexandriei; Sfantul Marcu de la Muntele Fracesc din Abisinia, care n-a vazut 85 de ani fata de om; Sfantul Averchie, Episcopul Eratoliei, cel intocmai cu Apostolii, precum si Sfantul Grigore Taumaturgul - marele facator de minuni - a mutat un munte si un rau, poruncindu-le sa se duca in alta parte. Toti acesti sfinti au mutat muntii cu rugaciunea, insa nu este vreme sa va spun istoria lor, caci ar fi predica prea lunga.

Dar de ce sfintii au facut minuni mai mari decat Iisus Hristos? Pentru care pricina? Si de ce Hristos n-a mutat muntii in Evanghelie? Caci poate va veti intreba: "Cum, sfintii, care sunt robi ai lui Iisus Hristos, au facut minuni mai mari decat Dansul?!". Ei bine, sa va lamuresc acest lucru.

Cand a venit Mantuitorul nostru Hristos in lume, El a facut minuni atata cat putea sa cuprinda lumea si cat era de ajuns ca sa creada omul pentru mantuirea sa. El a inviat un mort de patru zile, pe Lazar, si pe altii de cate o zi. Dar Sfantul Gheorghe a inviat un mort de patru sute de ani, iar Sfantul Macarie unul de sase sute de ani. Iata minuni mai mari decat ale lui Hristos. Dar pentru ce? Pentru ca Hristos a spus: "Cel ce crede intru Mine, minunile pe care le fac Eu, si mai mari decat Mine va face" (Ioan 14, 12; Matei 17, 20). Deci daca sfintii n-ar fi facut minuni mai mari decat Iisus Hristos, nu s-ar fi implinit cuvantul sau proorocia Lui. Insa cerul si pamantul vor trece, dar cuvintele Lui nu vor trece (cf. Ioan 10, 35; Matei 24, 35).

De aceea sfintii au facut in vremea lor minuni mai mari decat Mantuitorul, dar nu cu puterea lor, ci cu puterea Aceluiasi Dumnezeu Iisus Hristos, Care lucra printr-insii. Caci El a zis la Inaltare: "Ma sui la Tatal Meu si la Tatal vostru si la Dumnezeul Meu si la Dumnezeul vostru, si orice veti cere intru numele Meu, va voi da voua". S-a suit acolo unde era mai inainte cu slava dumnezeirii Sale. Niciodata nu a lipsit ca Dumnezeu de acolo, dar acum a indumnezeit trupul si a ridicat firea omeneasca de-a dreapta puterii, si de acolo a dat putere mare mortii, sa goneasca duhurile, sa faca chiar minuni mai presus si mai mari decat le-a facut El Insusi pe pamant. Prin urmare, nu sfintii le-au facut, ci tot Iisus le-a facut prin sfintii Sai, ca sa se implineasca cuvintele lui David care zic: "Minunat este Dumnezeu intru sfintii Sai" (Psalmi 67, 36).

Iata pentru ce au mutat sfintii muntii cu rugaciunea si n-am vreme sa va spun alte pilde de alti sfinti, care au facut minuni inca si mai mari.

Si dupa ce a spus Mantuitorul acestea, ce le-a mai spus Apostolilor? Le-a mai spus ca acest neam de draci nu iese decat cu rugaciune si cu post. Iata cele doua arme preaputernice date de Dumnezeu crestinului ca sa faca minuni si semne, si sa invie mortii, si sa goneasca dracii: postul si rugaciunea! Intai credinta si apoi acestea doua. Credinta tare, postul si rugaciunea fac minuni si astazi, si vor face in veacul veacului. Cine n-are credinta, nu cunoaste minunile lui Dumnezeu care se fac in tot minutul. De aceea a si spus Mantuitorul: "De va fi ochiul tau curat, tot trupul tau va fi luminat". Care ochi? Ochiul sufletului, care este mintea. El trebuie sa creada, ca sa fie curat de necredinta. Deci acestea sunt armele preaputernice puse in mana credintei fiecaruia: postul si rugaciunea. Cu ele poate omul sa se tamaduiasca pe sine si poate sa tamaduiasca si pe altii.

Sfantul Antonie cel Mare avea un ucenic numit Pavel cel Prost. Era prost cu firea, dar nu cu mintea si cu sufletul. Era simplu, dar era foarte tare in credinta, smerit foarte si mare postitor. Iar acestea ii luminau mintea. Inainte de a veni la calugarie, el a fost casatorit, dar era foarte credincios si foarte bland si cu totul lipsit de rautate. A venit odata cu carul cu lemne din padure si a gasit pe sotia sa cu un om in pat, ca era sotia lui cam curva. Dar el nici n-a injurat-o, nici n-a ocarat-o, nici n-a blestemat-o, ci atata i-a zis: "Daca-ti place de acela, ramai cu el; eu ma duc sa ma fac calugar". A lasat deci si casa, si boi, si femeie, si s-a dus la Sfantul Antonie cel Mare, in muntele unde petrecea el in Egipt, avand 20.000 de ucenici pustnici in toata pustia schetica de langa Alexandria. Si cand a ajuns Pavel la Sfantul Antonie, acesta vazandu-l om batran, din lume, l-a intrebat: "Ce vrei, omule?". Acela zice: "Am venit sa ma fac calugar". "Pai, n-ai sa poti. Viata calugareasca cere renuntare multa, cere post, priveghere, saracie, pocainta, osteneala, sudoare, plecarea genunchilor, lacrimi, suspine, si trebuie sa fii foarte hotarat ca sa poti rabda toate ale calugariei pana la sfarsit". "Parinte, am sa fac cum zici Sfintia Ta, ca de aceea am venit: sa ma fac calugar". Sfantul Antonie ii zise: "N-ai sa poti, frate, du-te acasa, esti om obisnuit cu femeia, cu copiii, n-ai sa poti. Aici avem draci, avem lupte mari". "Ba nu ma duc; eu am venit sa ma fac calugar". L-a mai intrebat Sfantul Antonie: "Ai de mancare?". Zise acela: "N-am, am venit sa ma fac calugar; ce-or manca ei, calugarii, voi manca si eu". Si-i zice: "Stai la poarta aici, ca sa vezi cum e calugaria pana la urma..." Sfantul Antonie avea chilia ingradita cu gard de piatra si, incuind usa, i-a spus: "Stai la poarta aici, stai si incearca!".

L-a lasat opt zile si opt nopti, crezand ca Pavel se va duce indata ce i se va face foame. Dar n-a fost asa, caci acest Pavel n-a venit sa ispiteasca viata calugareasca, ci a venit sa se jertfeasca pana la moarte pentru crucea lui Iisus Hristos si pentru calugarie. Cand s-a dus iarasi la el, l-a gasit la poarta, in genunchi, rugandu-se. Ii zise: "Omule, n-ai plecat?". "Nu". "Ai ceva de mancare?". "Nu". "Ti-a dat cineva de baut?". "Nu". "Si cum, ca doar sunt opt zile de cand te-am lasat?". "Bine, dar de acum nu ma mai duc de aici". "Dar de ce?". "Pai, am sa ma fac calugar". S-a minunat atunci Sfantul Antonie si a cunoscut ca Dumnezeu l-a trimis acolo, si s-a temut sa-l mai alunge. "Vino incoace, frate!". L-a luat la masa si, stiind ca Pavel n-a mancat de opt zile, i-a dat mai multi pesmeti, zicandu-i: "Mananca, fiindca ai venit acum din lume!". Dar el se uita la Sfantul Antonie. Si a mancat Sfantul Antonie un pesmet, a mancat si el unul. Si Sfantul Antonie zise: "Mi mananca, frate, mananca-i pe toti!". "Dar Sfintia Ta de ce nu mananci?". "Eu sunt calugar".

"Si eu am sa ma fac calugar". Si n-a mai vrut sa manance si a inceput nevointa Sfantului Antonie. Sfantul Antonie era de 40 de ani in pustie, mancand 16 grame de pesmet pe zi si band putina apa de izvor, si el a inceput aceeasi nevointa cu Sfantul Antonie, si la post, si la priveghere.

Si dupa ce a stat o luna cu el, spre a-i vedea puterea, l-a dus apoi la o stanca de aproape, i-a dat un tarnacop, o dalta si un ciocan sa sape in stanca si sa-si faca o chilie. Iar Pavel si-a sapat pestera aproape de a Sfantului Antonie si au petrecut impreuna mai bine de 20 de ani in pustia aceea. Si pentru smerenia si postul lui aspru si lepadarea lui de lume, i-a dat Dumnezeu darul de a face minuni, ca era mare rugator si mare postitor. Si de multe ori veneau la Sfantul Antonie, marele facator de minuni, oameni indraciti, epileptici si, neputand marele Antonie sa-i tamaduiasca pe unii dintre ei, ii ducea la Pavel cel prost, zicandu-le: "Hai, ca un dar ca acesta are ucenicul meu Pavel." Si a venit odata la Sfantul Antonie o femeie care era foarte indracita si fusese la multi sfinti in pustie si la multe manastiri, dar nu se tamaduise. Si s-a rugat Sfantul Antonie 40 de zile si nu s-a tamaduit. Pe aceasta o chinuia dracul foarte rau, fiindca era stapanita de o capetenie a iadului din cele mari, undomn al puterilor vazduhului, cum ii numeste apostolul Pavel. Si atunci a dus-o pe aceasta femeie la ucenicul sau Pavel. Si-i zice: "Pavele, vezi femeia asta? Sa scoti dracul dintr-insa, ca eu nu-l pot scoate!". "Da, Parinte, daca poruncesti Sfintia Ta, dar cum sa-l scot?". "N-ai voie nici sa mananci, nici sa bei, ci sa te rogi tot timpul, pana va iesi dracul din ea". "Da, Parinte". Si s-a suit Pavel pe o stanca si a ridicat mainile la cer si a stat asa 30 de zile si 30 de nopti, ca un stalp; nici n-a dormit, nici n-a mancat, nici n-a baut nimic. Din cand in cand se uita la femeie, c-o tineau legata neamurile ei cu lanturi, si zicea: "Iesi, drace, din zidirea lui Dumnezeu, pentru rugaciunile Parintelui Antonie!". Si la 30 de zile, cand a coborat mainile jos, s-a dus si a insemnat-o cu semnul crucii, zicand: "Asa zice Parintele Antonie: cu rugaciunile lui sa iesi, diavole, din zidirea lui Dumnezeu!". Si a inceput sa iasa din gura femeii un balaur, care s-a intins pe 70 de stanjeni lungime. Si cand a iesit, s-a facut in vazduh mare ca para focului si apoi s-a stins. Si femeia a ramas moarta trei zile si trei nopti; de credeau toti ca i-a iesit sufletul. Si s-a spaimantat Sfantul Antonie si toti oamenii care erau de fata de acea minune si foarte s-au cutremurat vazand acel drac asa de urias.

Si a intrebat Sfantul Antonie pe Dumnezeu: "Doamne, ce fel de diavol a fost acesta, ca asa de greu s-a izgonit?". Si i-a spus ingerul Domnului: "Antonie, acesta n-a fost un drac prost de aceia pe care-i gonesti tu. Tu, fiindca esti destept, gonesti pe dracii cei prosti si simpli. Acesta a fost din cei destepti, care stapanesc vamile vazduhului, o capetenie a iadului, si nu-l putea scoate decat un calugar sm erit. Pavel are mai multa smerenie decat tine si tine mai mare post si mai mare nevointa, pentru aceasta i-a dat Dumnezeu darul de a scoate acest drac infricosat.

Deci sa stii ca Pavel e mai mare inaintea lui Dumnezeu decat tine, pentru smerenia, rugaciunea si infranarea lui, mai presus decat ale tale, ca a venit la batranete si te-a intrecut pe tine". Si a smerit pe Sfantul Antonie. Iar femeia dupa trei zile a inceput sa se miste si au impartasit-o cu Prea Sfintele Taine, si asa s-a facut sanatoasa si s-au dus rudele cu dansa.

Vedeti, fratilor, cu postul, cu rugaciunea, cu smerenia si cu credinta, cum s-au facut minuni prea slavite? Cu aceasta putere au fost inarmati si Sfintii Apostoli de catre Iisus Hristos. Si de aceea i-a mustrat putin pentru necredinta, ca s-au indoit putin, si pentru acea indoiala n-au putut scoate acel duh. De aceea a spus Hristos: "Acest neam - adica neamul acesta de draci, ca-s mai multe feluri de neamuri - nu iese decat cu post si cu rugaciune". Deci sa stiti ca si cei mai rai si mai cumpliti draci se duc de la om, daca omul e tare in credinta, in post si in rugaciune, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Cel impreuna slavit cu Tatal si cu Duhul Sfant, in veci. AMIN!

• « Inapoi
• Inainte »